PUCK HITLERISTA
Primăvara năvălise peste zidurile groase ale închisorii
Târgşor. Vântul călduţ îi dăduse puterea să pătrundă în toate ungherele uscate
ale curţii pătrate din interior, iar praful pe care îl stârnea în jocul cu
adierea nu mai avea iz sec de ţărână şi cimitir. Primăvara şi vântul îl
îmbibaseră cu parfumul ierbii care dincolo de ziduri mijea din pământ viu, cu
cel al pomilor în muguri şi al buruienilor crescute în voie. Cerul, îngrădit în
acelaşi careu ca şi noi, purta un abur roşietic de asfinţit. Primăvara şi
zefirul îl prăvăleau pe bolta noastră, până ce dispărea dincolo de zid, ca apoi
să aducă un alt val şi altul.
Şi iată cum privirile, lăsându-se purtate pe norii diafani
şi aurii, depăşeau zidurile şi realizau, după o iarnă apăsătoare, că cerul
n-are margini, că visul n-are zăbrele, că fiorul şi dragostea de viaţă nu
dispar nici chiar în lanţuri.
Un neastâmpăr mă cuprinse. Un dor nestăvilit, o pornire
nesăbuită de a alerga, de a-mi sfâşia hainele, hainele aspre de pe mine; de a
lovi cu pumnii în poarta de fier ferecată, în piepturile gărzilor; de a urla,
de a implora, de a impune: „Lăsaţi-mă să plec, deschideţi! Daţi-mi
libertatea!" Dar, vai, ce rost au avut oare clipele, veşniciile astea de
răbufnire? Cât o fi trecut, cât am pierdut revoltându-mă? Cât am pierdut din
minunata serenitate a primului asfinţit de primăvară?
Cerul
era din nou nemişcat şi prizonier. Aburii dispăruseră. Pe fundalul unui
albastru întunecat se profila unicul pom din curtea temniţei. Un pom uscat şi
negru, al cărui desen ciudat apărea mai sinistru, când crengile-i sfrijite erau
mişcate brusc de ciorile croncănitoare, pensionare libere ale închisorii
noastre.
La ora de înserare, în dormitorul imens şi înţesat, grupul
nostru se înghesuia pe două paturi alăturate, ca să asculte glasul molcom al
Sabinei, depanând povestea lui Iosif şi a fraţilor săi. Cunoscut în istorisirea
biblică, prindea în tălmăcirile Sabinei sensuri adânci, necunoscute celor mai
multe din noi, reuşind să ne facă să pătrundem dincolo de duioasa povestire,
în profundul ei tâlc, acolo unde fiecare se recunoştea în eroii şi faptele lor,
acolo unde viaţa noastră avea trăsături identice cu viaţa lor. Astfel reuşeam,
în fiecare înserat, să învăţăm a ne cunoaşte mai bine şi, inseparabil de
aceasta, a-L cunoaşte şi a-L iubi mai mult pe Dumnezeu.
Uluită de năvala primăverii, am rămas în curte, sprijinită
de zidul rece şi dur. Nu mi-am dat seama când, deodată, Puck s-a apropiat de
mine şi, cu stridenţa vorbei ei, m-a trezit din visare.
- Ce faci,
ţi-e rău?
- Nu, i-am
răspuns parcă din altă lume, nu mi-e rău!
- Cum se
poate că nu iei parte la ora de reculegere? Erai nelipsită, parcă...
- Într-adevăr,
nu m-am dus astăzi. Am privit cerul, m-au prins visările...
- Extraordinar!
Ia te uită! Ţi-a mai rămas atâta poezie la dispoziţie, în mizeria sufletească
în care trăim?
- Drept
să-ţi spun, dacă vrei să ştii, nu numai că mi-a rămas poezia la dispoziţie, dar
în mizeria asta sufletească, sufletul meu s-a îmbogăţit, e mai cald, mai viu...
- Vezi-ţi
de treabă! Te iei după exaltata aia de Sabina! Dar ce zic „exaltata"? Nu
ăsta-i termenul. După mine e ipocrită... Şi, pe deasupra, îndrăzneaţă! Să vezi,
tu, o evreică să ţină predici despre Hristos unor creştini. Ba mai mult, unor
legionare. Găsesc că asta se cheamă neobrăzare!
De ce vorbeşti fără s-o cunoşti? De ce te înlănţuie
ura?
Dacă-i
vorba de ură, apoi le urăsc mai mult pe imbecilele de legionare, care cască
urechile şi se înghesuie s-o asculte. Nişte trădătoare!
- Puck
dragă, n-am chef de vorbă... Lasă-mă, te rog, am nevoie de linişte... îmi face
rău să te ascult!
-
Bine, te las... Eu prefer să te ştiu aici, afară, decât
înăuntru, cu turma aia...
Şi, cu o mişcare iute, trupul firav al lui Puck s-a
învârtit ca să dispară în umbră. Am urmărit-o cu privirea. Mică, slabă, tunsă
băieţeşte, nu avea nimic feminin, nimic drăgălaş nici în gesturi, nici în
privire. Mişcările îi erau parcă automate, ochii şi vorba, dure.
Se întunecase şi tot nu mă hotărâm să intru în dormitor.
Din umbra nopţii, Puck apăru de-odată din nou, însoţindu-şi vorbele de un râs
diabolic, sarcastic aş spune.
- Am uitat să adaug, când te-am deranjat prima
oară, că dacă, prin imposibil, ar ateriza paraşutiştii americani şi ne-ar
elibera, n-aş părăsi închisoarea fără să fi ucis cu mâna mea pe comandant, pe
cinci-şase din gardieni şi... pe prietena ta, Sabina...
N-am avut timp să-i răspund? N-am avut putere? Puck dispăruse,
râzând satanic. M-am uitat, ca trezită din somn, să văd dacă nu cumva a fost
vreun martor, vreo altă colegă, la ieşirea aceasta sălbatică a lui Puck. De fapt,
nu mă temeam că altcineva ar fi auzit spusele ei; vorbise ea, pe propria-i
răspundere. Dar ce-ar fi putut gândi acel presupus martor despre mine, prietena
Sabinei? Despre mine care n-am ripostat, care nu i-am luat apărarea? Ce-ar fi
putut crede, că sunt laşă, că poate sunt de acord cu Puck în aprecierile ei?
Doamne!...
Gardianca, altă femeie fără feminitate, apăru urlând şi
tăind întunericul.
- Hai, gata! Toată lumea în dormitor!
în-chi-de-rea!
Copacul uscat vibra şi scârţâi. Ultimele două ciori, speriate de zbieretele
gardiencii, îşi luaseră zborul. Intrai şi eu în dormitor.
- Ce-i cu
tine, Coleta? Unde ai fost? Ţi-e rău? întrebă Sabina, care era culcată.
- Mă doare
capul. Am stat afară, la aer... Vreau să dorm...
Şi m-am culcat în patul de alături; patul meu, vecin cu al
Sabinei. N-am putut dormi. In închisoare învăţasem o anumită tehnică a
somnului. Ca să poţi, într-adevăr, profita de el, trebuie să te culci printre
primele, când oboseala zilei apasă cumplit. Adormeai şi te sculai în zori. Dacă
pierdeai momentul, dacă se întâmpla ca celelalte sau cele mai multe să adoarmă
înaintea ta, noaptea era pierdută. Un vacarm de iad începea. Sforăituri, pe
toate tonurile, fluierături, gâturi care se înecau, tuse, dar vai, mai ales
gemete. Gemetele acelea, venite din adâncul viselor. O simfonie demnă de a fi
calificată ca simfonie a infernului. Noaptea, în astfel de condiţii, devenea
albă.
Cu câteva luni în urmă, la Saligny, unde în afara zecilor
de mii de bărbaţi se aflau şi vreo două mii de femei, se construia (mai bine
zis, guvernul comunist se amuza în a se preface a construi) un canal Marea
Neagră-Dunărea, cu ajutorul acestor deţinuţi politici. In baraca noastră, acolo
ca şi aici, atunci ca şi acum, patul meu era alături de al Sabinei. Toate
colegele cunoşteau prietenia ce ne leagă şi, la orice mutare, vecinătatea
noastră era respectată. Intr-o seară, înainte de culcare - de acea culcare pe
care ne-o datora conducerea, după douăzeci de ore de muncă forţată pe teren:
la bucătărie, la corvezi, la curăţenie - cele 4-5 ore de încercare de somn
ne-au fost răpite prin sosirea unui nou lot care urma să fie cazat în cabana
noastră. In ciuda oboselii, sosirea unui lot era un eveniment care alunga
epuizarea şi somnul. Sistemul nervos se încorda şi căpăta puteri noi, căci evenimentul
biciuia nervii. In lot puteau să fie prietene, mame, surori...
Nici Sabina, nici eu n-am întâlnit vreo cunoştinţă mai apropiată.
Din paturile noastre însă, am asistat la desfăşurarea piesei: regăsiri,
îmbrăţişări, adoptări în paturile alăturate sau chiar în patul propriu. Din
cele douăzeci noi venite, nouăsprezece se cazaseră prin bunăvoinţa prietenelor
din libertate, sau din alte detenţii, petrecute împreună şi întrerupte prin
plecări. Una singură rămăsese stingheră, în mijlocul dormitorului. Mică,
slabă, tunsă băieţeşte, îmbrăcată cu o rochiţă subţire, încălţată cu sandale
de vară şi, în rest, nimic. Nici tradiţionala ţoaşcă de puşcărie, plină de
borcane goale, capace de conserve, sau alte lucruri pe care le arunci la gunoi
în libertate, dar care sunt atât de preţioase în temniţă...
Se făcuse gol în jurul acestei femei. Cele nouăsprezece se
instalaseră, lucrurile păreau a fi intrate în normal, nimeni nu se sinchisea
de ea. Ordinul gardiencei la sosire era: „Să le culcaţi cum ştiţi. Sunt de-ale
voastre." Sabina mi-a şoptit:
- Fata asta trebuie să fie arestată de curând.
Nu cunoaşte pe nimeni. Hai să vedem ce e cu ea!
M-am dus să-i vorbesc. Şi am chemat-o în şoaptă, pe patul
nostru.
- Cum te
numeşti? am spus eu, ca să putem începe conversaţia.
- Puck.
Ne-am recomandat şi noi. Sabina i-a dat două bucăţele de
zahăr, puţină pâine, marmeladă. Cum e obiceiul, chiar dacă răspunsul nu e
sincer, se întreabă: „Pentru ce eşti aici?"
Puck, fără
ezitare, ne-a spus:
- Sunt fost aviator SS, de origine din Transilvania.
Am luat parte la războiul cu Uniunea Sovietică şi-am căzut prizonieră în
România, în 1944; am fost deportată în Siberia; revenită, liberă, am cerut
repatrierea în RFG şi, cum vedeţi, iată-mă la Canal...
O umbră de tristeţe a cuprins ochii Sabinei. Pentru ea
SS-ul însemna mamă, fraţi, surori deportaţi şi ucişi în lagărele naziste. Puck,
încăpută sub pătura noastră şi hrănită oarecum, a continuat să pălăvrăgească.
Nu se jena să-şi afişeze vechile crezuri.
- Am auzit
că la Canal sunt majoritatea legionare. Sper să mă ajute. N-am haine, n-am pe
nimeni în România să-mi trimită pa chete. Sunt bolnavă, decalcifiată...
- Da, am
zis noi, majoritatea sunt legionare...
- Şi voi
sunteţi legionare?
- Nu, i-am
răspuns. Noi nu suntem legionare. Eu sunt ţărănistă, iar Sabina este închisă
pentru activitate religioasă.
Şi tot aşa mai
departe, discutând, Puck i-a spus Sabinei:
- Ce fel
de activitate religioasă ai dus, fiindcă am impresia că nu eşti româncă.
- Sunt
evreică. L-am întâlnit pe Iisus în viaţa mea, cred în El, I-am slujit şi pentru
aceasta mă aflu aici.
Puck a sărit ca
arsă. Şi a zis:
- Am
nimerit-o! Unde aş putea dormi şi eu?
Şi apoi către mine:
- N-ai
vrea să încerci să îmi cauţi un pat?
M-am dus la şefa de dormitor, rugând-o să plaseze şi pe
Puck. Nimeni nu dormea. Fiecare discuta, făcând roată în jurul noilor venite.
Totul, însă, pe şoptite. în zadar căută şefa un loc. Nu era nimic liber. Doar
în fundul dormitorului, în două paturi alăturate, s-ar fi putut culca şi Puck.
Deci, ca să doarmă trei în două paturi. Puck a acceptat îndată propunerea. Avea
să doarmă în noaptea aceea, cu două prostituate din oraşul-port Constanţa, deşi
Sabina şi cu mine îi oferisem scândurile noastre.
A doua zi, în zori, piesa a continuat ca de obicei:
sculare, curăţenie, erzaţul de cafea, încolonarea, plecarea. Era noiembrie.
Frig. Vânt. O zi întreagă de stat pe plaiurile Dobrogei. Singura dezbrăcată era
Puck. Sabina a scos o pereche de chiloţi căptuşiţi, un pantalon de stofă primit
de acasă, ciorapi, pulover, şi alte lucruri de iarnă. Mi-a spus:
-Du-te, te rog, la Puck şi dă-i hainele din partea ta. Să
nu-i spui că sunt de la mine...
Puck a primit, m-a sărutat, s-a îmbrăcat cu ele fericită.
Seara, ajunsă în colonie, lumea mânca adevărata masă: cea din pachet. Căci pe
teren, supa ce ni se da era slabă şi împrăştiată de vânt. Sabina şi cu mine
mâneam împreună. Dar, cu sosirea lui Puck, porţia se împărţea în trei. Partea
lui Puck i-o duceam, pândind când nu era la patul ei, i-o lăsam pe pernă şi ea
credea că eu sunt autoarea. Pe Sabina, însă, Puck o evita. în faţa mea sau a
altora, nu scăpa niciodată ocazia ca să se arate antisemită. într-o zi i-am
spus Sabinei:
- Mai termină odată
cu Puck. Nu vezi ce caracter are şi cum urăşte evreii? I-ai dat, i-ai făcut,
lasă să-i dea şi altele...
Sabina mi-a
răspuns:
- Nimeni
nu-i dă nimic. Tu nu vezi că din pricina firii ei se face nesuferită?
- Bine,
dacă-i aşa şi nu-i dau adeptele ei, ce cauţi tu să-i dai?
Tocmai
tu? Ai auzit ce-a zis de Buchenwald? Avea aerul să spună că mai era loc şi
pentru alţi evrei...
- Ştiu, draga
mea, ştiu... dar ce vrei? Mi-e milă de ea... Şi-apoi, să dai fratelui tău nu-i
mare scofală. Domnul Iisus va vedea că mă străduiesc s-o iubesc, că mă rog
pentru ea, c-o ajut şi mă ajută şi El să-i câştig sufletul pentru veşnicie...
Am înţeles atunci totul. Şi-am aprobat-o pe Sabina. Avea
perfectă dreptate. Pentru că nu judeca pe oameni cu patimă, după pornirile
omeneşti. Ea aplica în fiecare împrejurare învăţătura lui Christos, care-i
plină de dragoste, de iertare, de înţelegere. Acest lucru a făcut-o să se
impună printre colegele noastre de suferinţă. Şi chiar legionarele, de care
vorbea Puck, îşi dăduseră seama că
Sabina nu-i un
om de rând, ci o fiinţă care are daruri speciale.
*
* *
Noaptea începuse să treacă, lumea dormea. Mi-am întors
capul spre Sabina. Ea dormea un somn liniştit; însă eu nu puteam să-mi găsesc
odihna. Eram atât de revoltată de atitudinea lui Puck. Eram atât de îndurerată.
De ce nu i-am adus aminte lui Puck de drumul de la Canal spre Târgşor, când
făcându-i-se rău în vagonul ferecat şi
înghesuit, Sabina i-a cedat locul, i-a dat apă şi i-a pus şi o compresă pe
frunte, i-a frecat mâinile şi-a mângâiat-o? De ce nu i-am luat apărarea Sabinei
în seara aceea? Realizam că n-am făcut-o din alt motiv decât că eram prea
departe de toate problemele mărunte ale vieţii captive, că eram atât de
departe, stârnită de frumuseţea acelui amurg de primăvară...
Şi repede m-am sculat din pat şi m-am dus buzna la patul
lui Puck, care dormea, bineînţeles. Am atins-o, am mişcat-o. Ea a deschis
speriată ochii, crezând că este deşteptarea. Când m-a văzut nu i-a venit a
crede. Şi la ureche i-am şoptit:
- Puck, trebuie să-ţi
vorbesc!
Puck m-a primit în pătura ei, şi nedumerită pe de o parte,
speriată, închipuindu-şi că poate am o criză de nervi, m-a ascultat. Şi atunci
i-am povestit totul de la început. Anume că hainele, pe care încă le poartă,
sunt de la Sabina; că mâncarea pe care de atunci şi până acum o are, este tot
de la Sabina. I-am povestit că Sabina, la momentul meu de revoltă, mi-a spus că
nu pe fraţii tăi cei buni trebuie să-i ajuţi, ci pe cei ce ţi-au făcut răul.
I-am spus lui Puck, că toată familia Sabinei a murit în lagărele de exterminare
naziste...
Am stat cu Puck de vorbă şi toate lucrurile acestea am avut
impresia că i s-au imprimat în minte, ca să nu zic în suflet, fiindcă aşa cum
era rece şi cum vroia să pară cinică, nu mi s-a părut c-a vibrat prea mult.
După ce am terminat să-i istorisesc totul, am adăugat:
- Te-aş ruga să nu-i spui
Sabinei. N-aş vrea să aibă impresia că-i trădez secretele. Dar n-am mai putut
să suport să văd cum neîndreptăţeşti un om, cum eşti în stare să generalizezi
în ura ta pe toţi, la un loc, cum ura te face să nu poţi deosebi binele de
rău...
Şi am
plecat. N-am mai avut timp să dorm, pentru că era spre ziuă. Clopotul de
deşteptare a sunat. Ne-am reluat toate împreună şi fiecare în parte greaua zi
de la început. Pe câmp, pe şantier, la ora mesei, am văzut-o pe Puck nervoasă.
Cum era mereu aproape singură, cu gamela pusă pe mână, îşi făcea drum şi,
parcă, încerca să se apropie de grupul în care se afla Sabina şi cu mine. Nu a
venit, totuşi. Dar seara la încolonare, când plecam spre închisoare, am văzut-o
deodată pe Puck ieşind din rândul ei, venind în rândul nostru şi spunându-mi:
- Lasă-mă, te
rog, singură. Vreau să vorbesc ceva cu ea.
De la punctul de plecare şi până
la închisoare, cale de vreo trei kilometri, am văzut-o pe Puck înlănţuind-o de
umeri pe Sabina şi mergând cu ea, şi vorbind, de parcă de totdeauna au mers încolonate
în drum spre temniţă. De parcă în fiecare seară au făcut la fel...*
VIAŢA MEA CU SERGIU
Pe Sergiu Grossu îl ascultasem predicând într-o biserică
ortodoxă din Bucureşti şi mă interesase mult ca om şi pentru activitatea ce-o
ducea. Dar arestarea mea, în august 1949, ne despărţi pentru mai mulţi ani.
Acum, când mă ocupam de un grup de tineri aparţinând unei biserici evanghelice,
participarea lui Sergiu la întrunirile noastre deveni tot mai utilă şi plăcută.
El era întotdeauna însoţit de tineri din „Oastea Domnului", căci în
cercul nostru nu se făcea diferenţă de confesiune. Ţinta era să întărim poziţia
creştină a acestor tineri, a cât mai multor tineri, care în şcoli sau la locul
lor de muncă, în armată sau în uzine, erau îndoctrinaţi cu ateismul.
Sergiu, fost ziarist şi foarte talentat poet şi scriitor,
crease câteva piese de teatru pe teme biblice. Avea poeme creştine minunate şi
poeziile sale pentru copii şi tineret circulau prin toate bisericile sau
întrunirile clandestine. Pentru unele din poemele sau poeziile sale mi-a
revenit mie să compun partitura muzicală. Astfel, tinerii noştri erau mereu
alimentaţi cu cântece noi şi se bucurau împreună de toate bunele daruri
spirituale pe care, laolaltă cu noi, cei adulţi, le căpătau într-una.
Ni s-a întâmplat să jucăm scenete, ba chiar piese de teatru,
cum a fost aceea a „Fiului
risipitor", scrisă în versuri de Sergiu.
Activitatea
aceasta şi colaborarea cu fraţi din alte biserici, ne-a reconfortat mult în
acea perioadă care se situează după anul 1953. Desigur că eram foarte
„vigilenţi" cu privire la manifestările noastre, ca poliţia să nu le
dibuiască. Poate că prudenţa şi înţelepciunea ne-au ajutat mult ca să fim
lăsaţi în pace. De multe ori ne-a fost dat să realizăm că îngerii Domnului erau
de strajă şi ne oblăduiau. Căci deseori am fost urmărită, atât eu cât şi alţii
din grupul nostru; casele erau puse sub pază, de asemenea locuinţa unchiului
meu, unde mergeam zilnic la dejun şi pentru a-mi vedea părinţii.
Ştiam însă cu toţii că facem un lucru plăcut înaintea lui
Dumnezeu şi necesar cauzei Lui. Şi de aceea mergeam mai departe, nădăjduind în
ajutorul şi ocrotirea Sa. în plus, ne strângeam regulat la câte o soră, pentru
ora de rugăciune. Dedicam aceste ore celor închişi şi pentru convertirea celor
necredincioşi.
în ceea ce mă priveşte, nu mi-a fost greu să constat că
Sergiu şi cu mine ne iubim şi ne înţelegem perfect. Şi aşa, în ciuda lipsurilor
materiale, dar mai ales fără a avea o locuinţă stabilă, ne-am unit vieţile
pentru totdeauna.
Logodna noastră a avut loc la o mică mănăstire ortodoxă din
Sinaia. Am fost numai noi doi şi, după slujbă, ne-am strigat dragostea şi
recunoştinţa către Dumnezeu, pe crestele munţilor.
Cununia religioasă am petrecut-o în condiţii foarte triste:
unchiul meu era muribund, iar tata, şi el, grav bolnav. înconjuraţi de câţiva
membri ai familiei şi de câţiva fraţi de credinţă din Oastea Domnului, ea s-a
săvârşit la o bisericuţă din cartierul unde locuiau părinţii mei, apoi, în
unica încăpere în care ne puteam strânge, adică la căpătâiul tatei, care a
asistat, întins pe pat, la bucuria noastră, pe care a trebuit s-o înfrânăm,
cântând şi rugându-ne cu glas şters, din pricina unchiului care era în ultima
fază a vieţii.
O soră de credinţă ne-a dat ospitalitate în casa ei, pentru
a locui un timp. Apoi, scurtă vreme după decesul unchiului, tatăl meu ne părăsi
şi el. Mama se instala la o prietenă şi ne cedă nouă camera în care trăise anii
amari, după evacuarea din locuinţa ce-o aveam, şi purtând povara lipsei mele şi
a fratelui meu, de asemenea arestat.
Opresiunea poliţienească deveni din ce în ce mai aspră, mai ales
după evenimentele din Ungaria. Arestări noi începură să se facă, toată lumea
îşi dădea seama că trăim într-o fază de nouă teroare. Şi totuşi, lupta nu fu
abandonată. însă interveni grija foarte acută de a nu ne vârî în gura lupului,
ci de a proceda prudent şi cu multă abilitate.
Întrunirile noastre luară o întorsătură tot mai
misterioasă. Cât priveşte cele ale fraţilor din Oastea Domnului, care erau
obişnuiţi să se numere cu miile când se porneau la vreo nuntă, botez, ba chiar
şi la o înmormântare, ele fură oprite categoric de poliţia comunistă, care
interveni de vreo câteva ori, şi apoi aresta pe unii din capi. Aceste arestări
nu fură de durată. Ele pregăteau, însă, pe cea mare, care avea să vină curând.
Într-adevăr, în 1958-1959, noua rafală de arestări se
dezlănţui. Adolescenţi, femei, bărbaţi, fură ridicaţi unii după alţii. Şi,
într-o noapte, veniră să-1 ia şi pe Sergiu. Cuvintele nu pot cuprinde bătăile
inimii îndurerate. Un lucru poate fi înţeles şi anume că sufeream pentru
arestarea lui ca una care ştiam ce înseamnă să cazi în mâinile Securităţii.
În curând fu arestată şi prietena mea, Alice. Şi iată că un
mare gol începu să se creeze în jurul meu. Zilnic aflam de alţii, ridicaţi la
miezul nopţii. Şi stăteam şi noi, cei care eram încă afară, cu valiza gata
pentru plecare.
Toată lumea nădăjduise că, odată cu moartea lui Stalin,
libertăţile cetăţeneşti vor fi restabilite, aşa cum promisese Hruşciov. Toţi
se aşteptau la o destindere progresivă. Ca, dintr-odată, represiunea să devină
mai feroce şi persecuţia religioasă, declanşată chiar cu aprobarea tacită a
înaltelor foruri bisericeşti care colaborau fără ruşine cu regimul, mai
insistentă. Dosarele, acuzând de contrarevoluţie şi spionaj în favoarea
imperialiştilor capitalişti, abundă. Bieţii ţărani, învinuiţi pentru astfel de
fapte, nu înţeleg măcar despre ce este vorba. Avocaţii din oficiu au un rol de
acuzatori, iar procurorii cer sentinţe care depăşesc 20 de ani.
Ce ne
rămânea să facem, nouă, celor rămaşi încă „liberi", decât să ne rugăm în
continuare pentru dragii noştri luaţi de lângă noi, şi pentru toţi cei care
rămăseseră, la infinit parcă, în închisoare. Şi ne continuam viaţa între munca
de toate zilele şi nopţile, uneori albe, în care plânsul se împletea cu ruga şi
descurajarea cu nădejdea.
Mama, care venise de la prietena ei şi locuia cu mine, în
aceeaşi cameră pe care ne-o cedase după moartea tatii, plângea şi se ruga
necontenit pentru Sergiu şi ceilalţi. îmi spunea mereu: „Eu am să mă duc la
Ministerul de Interne să le cer să mă ia pe mine în locul ginerelui meu! Eu
sunt bătrână. El este tânăr şi căsătorit de aşa puţină vreme..." Cu
adevărat, nu avusesem parte decât de doi ani de fericire, după care veni
arestarea.
Şi totuşi, eram sigură că vom trece cu bine şi prin această
încercare. Mai precis, eram sigură că soţul meu va reveni acasă îmbogăţit
sufleteşte şi întărit, aşa cum venisem şi eu, ca şi atâţia alţii din
credincioşi. Căci în închisoare legătura cu Dumnezeu este mai strânsă decât în
libertate. Am simţit-o, cum se zice, pe pielea mea. Niciodată n-am atins culmi
de fericire şi de spiritualitate ca în anii de detenţie. De aceea, cu acest
gând mă consolam, când era vorba de soarta lui Sergiu. Şi ceream lui Dumnezeu
ca încercarea prin care trec deţinuţii, şi la care luam parte şi noi, să ne
întărească pentru alte vremuri şi pentru alte chemări la o lucrare, pe care
Dumnezeu o avea desigur în vedere, dar pentru care aveam fiecare nevoie de o
şcoală nouă, pregătitoare.
începând
cu anul 1962 şi până în iulie 1964, guvernul acordă o amnistie generală tuturor
deţinuţilor politici din România. Ca de obicei, ziarele nu scriseră nimic şi
nici un act oficial nu întărea zvonul care se răspândi ca un fulger printre
cetăţeni. în majoritatea familiilor lipsea câte cineva. Toţi aşteptau o
„minune" şi cum românul este optimist din fire, toată lumea crezu că
amnistia este într-adevăr semnată, că acei mult aşteptaţi se vor întoarce
acasă. Bucuria culmina odată cu sosirea primelor grupuri. Din momentul acela,
gările fură luate cu asalt de către familii întregi care aşteptau ca să
coboare din tren cel plecat departe. Astfel, eşalonaţi pe serii nesfârşite,
deţinuţii reveniră printre ai lor. O euforie mai mare nu cunoscuse ţara până
atunci. Căci puşcăriile fură golite. Erau printre cei reveniţi unii care
fuseseră deţinuţi încă de pe timpul guvernului Antonescu. Erau alţii arestaţi
din 1944 - 1945. Umbre, foşti oameni şi schelete strâmbe, iată ce strângeau în
braţe mamele, soţiile, bărbaţii, copiii. Cu toate acestea, regăsirea era
aducătoare de fericire şi speranţă, pentru unii. Alţii se întorceau singuri de
la gări sau aşteptau în zadar acasă. Ai lor muriseră în închisori. Când? Unde?
Vor fi aflat aceste triste amănunte de la foştii colegi de suferinţă întorşi
printre cei vii. Un singur lucru n-a putut afla nimeni din cei îndoliaţi: locul
unde se aflau mormintele zecilor de mii plecaţi din această lume, de pe
meleagurile suferinţei, eliberaţi pentru totdeauna din lanţurile tiraniei.
Mormintele n-au fost niciodată găsite. Şi durerea devenea, din pricina asta,
mai crâncenă.
Sergiu, care după eliberare, fu nevoit să lucreze în
posturi cu totul inferioare faţă de diplomele universitare pe care le avea, se
adapta greu cu o muncă lipsită de interes şi se lupta cu sănătatea şubredă, consecinţă
a unei robii negre în Delta Dunării, unde mulţi deţinuţi fuseseră duşi după
proces, pentru a cultiva şi recolta stuful. Cum condamnarea sa se ridicase la
12 ani temniţă grea, după anchete şi proces lucră până la eliberare în aceste
locuri infernale. Acolo avu şi un accident de muncă, şi numai graţie ajutorului
lui Dumnezeu nu-şi pierdu un picior. Sechelele accidentului le resimte şi azi,
iar operaţia „chirurgicală" ce i se făcu pe o masă de bucătărie, în bacul
care servea drept dormitor, nu o va uita niciodată. Deoarece medicul, un
deţinut, fu nevoit să-i închidă o spărtură de peste 20 de cm., prin care ieşise
întreg muşchiul piciorului stâng, cusându-1, timp de peste două ore, fără a-1
anestezia sau dezinfecta (şi posedând pentru această aşa-zisă
„intervenţie" un ac de cusut obişnuit şi sfoară de împachetat).
In ciuda amnistiei, libertatea religioasă nu era
respectată, conform Constituţiei ţării, şi soţul meu, cât şi alţi creştini
militanţi aveau o interdicţie totală în ce priveşte întrunirile sau orice
activitate în această direcţie. Atmosfera devenea tot mai grea. Căci pen tru
Sergiu, singurul ideal era lucrarea pentru Dumnezeu. Se vroia util în
răspândirea Cuvântului Sfânt, ştiind că mulţi s-ar bucura de o împărtăşire
frăţească, de-un cuvânt bun, de-un sfat. Ori totul devenise aproape imposibil
de realizat. Bineînţeles că rugăciunea a fost refugiul nostru şi am cerut
Domnului să ne deschidă o cale pentru a avea libertate de acţiune. Stăruinţa şi
încrederea că Iisus ne va trasa un drum, nu ne-a părăsit nicidecum şi
niciodată.
După câţiva ani de aşteptare, în care timp începuserăm să
întrevedem clar care este voia lui Dumnezeu, veni ziua hotărâtoare a plecării
noastre în Franţa. Dumnezeu lucrează prin oameni. Pe noi ne-a ajutat tot prin
oameni! Recunoştinţa noastră faţă de El şi de toţi cei de care s-a folosit, ca
să ne scoată din ţară, este vie.
Am venit în Franţa, în aprilie 1969, cu sentimentul că ne
„mutăm" într-o a doua patrie. Familiarizaţi cu limba şi cultura franceză,
aparţinând unei istorii care şi-a împletit destinul cu cel al marelui popor
francez, am lăsat în urmă pe cei mai dragi şi apropiaţi, considerând că în
Franţa vom găsi climatul potrivit pentru a începe sau a continua o lucrare atât
de mult îndrăgită, şi anume cea pentru slava lui Dumnezeu. Consideram că
experienţa noastră spirituală şi aceea a dominaţiei comuniste vor fi utile
cetăţenilor acestei ţări. Şi de la începutul exilului, am încercat să „facem
ceva".
Aduceam, pe de o parte, mesajul
creştinilor persecutaţi, pentru că rămăseseră fideli credinţei străbune. Speram
că atitudinea lor curajoasă în faţa teroarei poliţieneşti, că martiriul multora
din fraţii oprimaţi în dosul Cortinei de Fier va fi un exemplu şi un imbold de
întărire spirituală pentru creştinii occidentali. Şi vroiam să atragem atenţia,
totodată, celor care se lasă atraşi de mirajul doctrinei marxiste asupra
pericolului unei dictaturi, instalate sub numele de dictatură proletară, dar
care în fond nu reprezintă nici voinţa proletariatului, nici nu se zbate
pentru interesele lui.
Odată sosiţi în Franţa, problema existenţei se rezolvă
uşor, căci eu începui să lucrez şi, slavă Domnului, n-am dus lipsă de nimic din
punct de vedere material. însă nu pentru aceasta venisem. Scopul era acela de
a ne adresa altora, de a transmite, cum am mai spus, mesajul pe care îl aveam
pe suflet. în special, soţul meu se zbătu mai mult de un an pentru a-şi crea
contacte şi a pune la dispoziţia presei franceze datele şi documentele pe care
le avea şi le primea din partea fraţilor persecutaţi peste tot unde comunismul
era la putere. Spre stupoarea noastră, cele mai multe uşi la care bătu rămaseră
închise: unele răspunsuri fură caracterizate printr-o totală indiferenţă faţă
de problemele puse; mulţi din cei cărora se adresă Sergiu erau deja angajaţi în
lupta de stânga. Ceea ce era dureros şi grav, din ultima categorie făceau parte
membri ai clerului şi foarte mulţi enoriaşi ai Bisericilor creştine.
Am găsit infiltraţia comunistă atât de mare în Franţa,
încât la un moment dat am început să credem că orice încercare de lămurire este
sortită eşecului. Dar Sergiu nu renunţă. în rugăciuni permanente, amândoi
ceream Domnului să ne arate calea pe care trebuie să pornim. înarmat cu răbdare
şi pe deplin încredinţat că dacă Dumnezeu a făcut minunea de a ne aduce în
Franţa, a făcut-o într-un scop bine determinat, Sergiu a continuat să se
pregătească, să încerce, să plănuiască şi să aştepte.
Dumnezeu a deschis calea atunci când a găsit El că momentul
este propice. Pe lângă emisiuni religioase, care i s-au dat să le facă în limba
română şi, pentru un anumit timp, în limba franceză, cadoul cel mai minunat al
lui Iisus a fost ziarul „Catacombes",
o publicaţie supraconfesională, închinată problemelor religioase din ţările
comuniste.
Binecuvântările lui Dumnezeu n-au luat sfârşit însă. După
ziar a urmat editarea de cărţi privitoare la aceeaşi problemă arzătoare: a
persecuţiilor religioase şi atitudinii curajoase a fraţilor persecutaţi în
ţările subjugate de marxiştii atei.
Muncim mult de tot amândoi. Dar suntem fericiţi că putem fi
de folos creştinilor din România, prin emisiunile noastre de radio, care
întăresc pe unii, iar altora le aduc argumente anti-marxiste. Pe de altă parte,
suntem convinşi că facem în Franţa o lucrare necesară tuturor mediilor
bisericeşti sau sociale, şi ne bucurăm nespus când primim sumedenie de scrisori
care ne încurajează să continuăm această operă de informare a opiniei publice.
Cât despre mine, m-am hotărât anevoie să scriu cartea ,fienie sois-tu, prison" (Fii
binecuvântată, închisoare). Dar am socotit, mai întâi, că sunt datoare Domnului
Iisus să dau acest „temoignage", în
care am vrut să arăt nelimitata Sa dragoste, ajutorul Lui, intervenţia
oportună şi sprijinul sufletesc pe care îl acordă celor ce-şi pun întreaga nădejde
în El şi numai în El. Şi încă ceva m-a stimulat să mă apuc să scriu modesta mea
mărturie: constatarea că, credinţa în Dumnezeu devine tot mai firavă în inimile
multora, că tineretul şi-o bună parte din adulţi neagă existenţa lui Dumnezeu,
că mulţi se lasă furaţi de ademenirile înşelătoare ale plăcerilor acestui
sfârşit de secol sau se aruncă orbeşte în braţele acaparatoare ale ideilor
marxiste. Urmărind de aproape Cuvântul lui Dumnezeu şi profeţiile pe care le
conţine, ţinându-mă la curent cu evenimentele politice din Occident şi restul
lumii, am realizat că marea tribulaţie a unei orânduiri comuniste nu este
exclusă pentru lumea încă liberă, chiar şi pentru Franţa. De aceea, redând
fructul experienţei mele în momente de mare încercare, mi-am dat silinţa să
scot în evidenţă şi să arăt cum numai Domnul
este stânca de adăpost şi umbra ocrotitoare la vreme de restrişte. Am trasat,
prin urmare, linia pe care orice om în suferinţă trebuie s-o adopte spre a se
apropia de Dumnezeu şi am căutat ca, odată cu istorisirea unor momente trăite
singură sau în colectiv, să înjghebez şi un fel de mini-tratat de tehnică
spirituală, util oricărui suflet dezorientat.
Ideal ar fi ca
oamenii să se apropie de Dumnezeu în momente de bucurie, de satisfacţie, spre
a-I aduce laudă şi mulţumire pentru tot ce a sădit frumos şi nobil în sufletul
omenesc, pentru splendorile naturii, pentru grija ce-a avut-o faţă de
creaturile Sale. Dar dacă acest act de recunoştinţă faţă de Dumnezeu nu se
oficiază în clipele de linişte, de pace, de mulţumire, şi dacă El încearcă să
cheme pe cineva, punându-1 într-o circumstanţă dură de viaţă, fie prin vreo
boală grea, prin dispariţia unei fiinţe dragi, sau cum a fost cazul meu şi-al
lui Sergiu, prin pierderea totală a libertăţii şi prin trecerea prin tot
cortegiul de teroare şi cruzime, aceasta o face Domnul ca să rămânem convinşi
că El loveşte când iubeşte pe cineva şi-1 vrea cu tot dinadinsul pentru Sine;
că El primeşte pe orice suflet zdrobit de durere şi de remuşcări; că nu
izgoneşte pe nici unul din cei care, deşi copleşiţi de păcate, se întorc la El,
cer iertare pentru un trecut plin de nimicnicie şi se hotărăsc pentru o viaţă
nouă cu El şi pentru EL*.
În ziua de 10 iunie 1983 s-a stins la Courbevoie, în
Franţa, la vârsta de 64 ani, Alice Panaiodor, fostă deţinută politică în
România. Prietena noastră ne-a părăsit pe neaşteptate, în modesta sa locuinţă,
fără să ceară ajutor, fără ca să apeleze la cineva, cu totul discret... De
altfel, discreţia îi era una din trăsăturile principale ale caracterului său.
Ea se exterioriza puţin, deşi pe plan lăuntric trăia intens; de unde puterea sa
de a iubi cu atâta ardoare pe Hristos şi pe aproapele.
Absolventă a universităţii şi funcţionară a Ministerului de
Justiţie din Bucureşti, atunci când i s-a cerat să se înscrie în partidul comunist,
Alice preferă să-şi dea demisia şi alese munca misionară, pe care o desfăşură
timp de mai bine de 20 de ani în România, alături de familia pastorului Richard
Wurmbrand. întemniţată pentru activitatea religioasă, ea petrecu cinci ani în
lagărele comuniste. Eliberată extrem de dărâmată din punct de vedere fizic, ea
îşi reîncepu activitatea misionară, de astă dată în condiţii mai dure decât
înainte de arestare, deoarece lucra în clandestinitate: primind din străinătate
biblii, pentru a le distribui, precum şi ajutoare materiale, destinate
creştinilor oprimaţi din ţara sa.
În 1970, Alice Panaiodor sosi în Franţa, la Courbevoie,
unde îşi continuă munca misionară cu asiduitate, până în ajunul dispariţiei
sale, în cadrul misiunii Acţiunea
evanghelică pentru Biserica Tăcerii", neuitând niciodată - în ciuda
unei sănătăţi precare - pe scumpii fraţi de credinţă atât de încercaţi în
România.
Mi-e
tare greu să prezint în câteva cuvinte o viaţă aşa de rodnică în fapte de
caritate şi de abnegaţie. Mulţi din cititorii noştri cu nosc cartea sa
autobiografică „Traversarea
focului", din care cităm câteva rânduri: „De când din fragedă
tinereţe mi-am pus toată credinţa în bunul Dumnezeu, El s-a folosit mereu de
mine, acolo unde se simţea nevoia. De atunci I-am acordat o încredere
desăvârşită, spre a-mi conduce paşii pe căile Sale, de-a lungul anilor pe care
mă va lăsa să-i trăiesc pe acest pământ. în momentele când am suferit lovituri
zdrobitoare, L-am chemat pe Dumnezeu şi El mi-a alinat durerile. în noaptea
existenţei mele, pradă celor mai vii suferinţe, lumina Sa a strălucit pentru
mine şi mi-a luminat drumul. Această lumină era Cuvântul lui Dumnezeu, care mă
reconforta: «Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe
cărarea mea» {Psalm 119. 105). Nici
o clipă nu m-am îndoit de dragostea lui Dumnezeu. Niciodată n-am uitat promisiunile
Sale, chiar şi-n mijlocul celor mai dureroase încercări."
Înmormântarea celei care a fost Alice Panaiodor a avut loc
în ziua de 16 iunie 1983, în Germania Federală, la Grebenddorf, în prezenţa
membrilor familiei Wurmbrand şi a numeroşi fraţi de credinţă de origine română,
din Occident.
Enoriaşii bisericii evanghelice, pe care o frecventa la
Courbevoie, i-au adus ultimul omagiu la 15 iunie. Cu această ocazie, după terminarea
unei impresionante slujbe religioase, pastorul H. Copperwheat pronunţă
cuvintele următoare:
„Astăzi ne-am
adunat ca să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţa şi mărturia sorei noastre
Alice Panaiodor. Am încercat să fiu trist în dimineaţa aceasta, dar n-am
reuşit... Dacă Alice s-ar afla printre noi, ea ne-ar zice să nu plângem, ci mai
degrabă să ne bucurăm. Căci Alice Panaiodor este cu Dumnezeu, Tatăl nostru
ceresc, pe care-L iubea, pentru care a suferit, fiind gata să-şi dea viaţa
pentru El. Acum ea este lângă Hristos, în prezenţa lui Dumnezeu, acolo unde se
află plenitudinea bucuriei. Ea s-a despărţit de trupul care a făcut-o să sufere
amarnic, în aşteptarea învierii şi-a unui trup nou. Noi am pierdut, pentru o
vreme, o prietenă, o colaboratoare, o soră în Hristos şi-o regretăm. însă ea a
câştigat o cunună, o împărăţie, o lume nouă, din care au dispărut suferinţa,
lacrimile şi moartea. în dimineaţa aceasta, Alice este mângâiată. Ea a câştigat
premiul. Ea a fost fidelă. Ea a auzit cuvintele atât de dorite: «Bine, slugă bună şi credincioasă... Intră
în bucuria stăpânului tău...» Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acest
exemplu, pentru această viaţă dăruită Lui, pentru această mărturie frapantă a fidelităţii
lui Dumnezeu...".