CE ESTE „BISERICA TĂCERII"?

 

Cu ocazia dezbaterii din ziua de 9 mai 1978 1a televiziunea franceză FR3, pe tema «Jurnalul Catacombes şi pro­blemele Bisericii Tăcerii»

 

Mulţi dintre Dumneavoastră nu ştiu nimic sau aproape nimic. Unii o confundă cu organizaţia catolică «Les silencieux de l'Eglise». Alţii gândesc, probabil, la un fel de organizaţie subversivă, la o nouă confesiune sau congregaţie, ba chiar la un simplu joc de cuvinte «fabricate», cum susţine presa comunistă, «în Occident, printr-o diversiune anti-sovietică». Şi totuşi... Biserica Tăcerii există! Ea nu-i deloc fructul imaginaţiei unui pumn de «denigra­tori» refugiaţi în Vest. Biserica Tăcerii este o realitate, însă o reali­tate prea necunoscută, neglijată şi, destul de des, prea contestată în lumea liberă.

Se pune întrebarea: Cum se manifestă viaţa Bisericii Tăcerii? Câteva exemple: Dacă bisericile sunt închise, demolate, abandonate, transformate în muzee ale ateismului, în săli de sport, în depozite, dacă nu în crâşme, credincioşii se adună în mod clandestin în case particulare sau în afara lor, adică în păduri, undeva la munte. Dat fiind că nu există decât 2-3 seminare în toată Uniunea Sovietică, şi acestea supravegheate de KGB, tinerii creştini cu vocaţie reli­gioasă fac studii în secret şi sunt hirotonisiţi preoţi de către episcopi clandestini în permanentă deplasare. Botezurile şi căsătoriile religioase sunt interzise; cu toate acestea, ele au loc în familie, în ciuda pericolului unei întemniţări. Şi fiindcă învăţământul religios al copiilor este inexistent în şcoli, iar educaţia creştină în familie împiedicată şi straşnic reprimată, conducătorii Bisericii Tăcerii deschid aşa numitele «şcoli biblice de duminică», funcţionând, bineînţeles, totdeauna clandestin. La această educaţie religioasă organizată, se adaugă cea a părinţilor şi a bunicilor, ceea ce atrage foarte des ridicarea acestor copii nefericiţi şi plasarea lor în inter­natele ateiste de Stat.

Însăşi presa sovietică, deşi atacă, neîntrerupt, acţiunea subtera­nă a Bisericii Tăcerii, nemulţumită tare de avântul religios care se produce cu tot efortul propagandei ateiste şi a represiunilor po­liţieneşti, ne furnizează exemple care scot în evidenţă înflorirea spirituală a acestei Biserici persecutate. De pildă, cazul citat de revista «Ştiinţă şi Religie» se dovedeşte edificator: Unul din elevii creştini din clasa a 5-a a şcolii din Pins, numit Iurie, întrebat de ce se roagă, a răspuns curajos: «în rugăciunile mele implor pe Dum­nezeu să-mi dea putere ca să lupt împotriva celor ce sunt contra Lui. Să lupt nu cu o sabie, ci cu Biblia...»

Să nu ne mirăm, ca atare, dacă un comunist de talia lui Vladimir Kuroiedov, atotputernicul şef al Departamentului afacerilor reli­gioase, îndrăzneşte să susţină că legislaţia sovietică privind cul­tele religioase «este cea mai umană şi cea mai democratică din lumea întreagă, deoarece ea apără interesele credincioşilor şi ale necredincioşilor în chip egal». Citiţi cu atenţie, iubiţi telespectatori, articolele şi, mai ales, documentele primite clandestin din URSS, pe care le publicăm de 7 ani în paginile revistei «Catacombes», şi veţi constata Dumneavoastră înşivă cam de ce fel de libertate reli­gioasă dispun fraţii noştri de suferinţă, şi cum interesele lor sunt «protejate» de ţările comuniste totalitare! Pentru o simplă adunare de rugăciune, de exemplu, participanţii sunt condamnaţi la pe­depse grele de puşcărie sau de lagăr. Mulţi dintre ei sunt internaţi în spitale psihiatrice şi trataţi drept bolnavi mental. Cât despre preoţi şi predicatori, îndeosebi cei prea zeloşi, care dirijează activi­tatea Bisericii Tăcerii, aceştia îşi petrec aproape toată viaţa în lanţuri, aidoma preotului ortodox Mihail Erşov, şi astăzi întem­niţat, pe care deţinuţii siberieni îl consideră drept duhovnicul lor; sau asemeni pastorului Nicolae Hrapov, pedepsit să-şi ducă exis­tenţa mai bine de 28 ani în închisorile şi lagărele din Siberia.

Dacă părintele Dumitru Dudko a scăpat ca prin minune de ghea­rele morţii, în urma unui pretins «accident de drum», în schimb predicatorii Biblenko şi Dainega au fost striviţi de nişte maşini manipulate din umbră. Cât despre credinciosul Ostapenko, el fu găsit spânzurat, numai la câteva zile după eliberarea sa din lagăr; iar inginerul lituanian Mindaugas Tamonis a fost aruncat de orga­nele KGB-ului pe tronsonul căii ferate Vilnius-Pavilnis, şi ciopârţit de o locomotivă, în luna decembrie a anului 1975!

Ce-aţi spune dacă fiul Dumneavoastră, în vârstă de 17 ani, par­ticipând la o reuniune a tineretului creştin, ar fi grav rănit printr-un foc de puşcă, tras de căpitanul miliţiei locale, cum s-a întâmplat cu tânărul bielorus din Moghilău, Nicolae Loiko? Şi care ar fi reacţia Dumneavoastră, aflând că fiul care îşi face serviciul mili­tar, a fost în mod oribil torturat, şi apoi asasinat din cauză că era credincios şi că-şi mărturisea credinţa cu îndrăzneală, precum i s-a întâmplat tânărului basarabean Vania Moiseev, ucis şi înecat la Kerci?...

 

 

 

 

 

    LAGĂRUL DIN RIGA1

 

De la bun început trebuie să vă spunem că este vorba de un film clandestin, respectiv de primul film care prezintă un lagăr sovietic, în cazul de faţă un lagăr din Letonia: lagărul din Riga. Acest film este cu atât mai excepţional cu cât ştim că nu este cu putinţă să se filmeze - nu numai în U.R.S.S., ci şi în celelalte ţări de dincolo de cortina de fier - clădiri şi instalaţii secrete, care alcătuiesc „for­mele invizibile şi ascunse" ale violenţei denunţate de marele Sol­jeniţân.

Mulţi dintre dumneavoastră îşi aduc aminte, fără îndoială, de vâlva stârnită de transmiterea acestui film de către televiziunea franceză (în cadrul jurnalului TF1 din 11 decembrie 1975), şi de protestele vehemente ale Ambasadei sovietice din Paris. Pe de altă parte, ziarul Pravda califica acest film de „falsificaţie grosolană" şi de o „nouă ştire mincinoasă anti-sovietică". A se arăta astăzi chiar nişte slabe secvenţe ale lagărelor morţii din Letonia nu este, după ziarul mscovit, decât „o nouă acţiune provocatoare a antisovieticilor şi a anticomuniştilor".

Că Ambasada sovietică din Paris şi Pravda s-au scandalizat de un foarte mic film despre un lagăr leton de muncă forţată, este cu totul normal. Meşteşugul propagandei comuniste constă în tăinui rea adevărului. Deoarece această realitate a universului sovietic înzăbrelit reprezintă volens-nolens violarea drepturilor omului într-o societate care se declară cea mai evoluată şi mai umanitară din lume.

Există în Uniunea Sovietică mai mult de o mie de lagăre de muncă - lagăre cu regim general, cu regim intensificat, cu regim sever şi cu regim special - în care se sting mai mult de un milion de deţinuţi. Filmul, pe care vă rog să-1 priviţi cu atenţie, nu-i decât o modestă imagine a unui sistem politic represiv, în mod strălucit denunţat de Alexandru Soljeniţân în teribilul său Arhipelag al Gulagului".

Importanţa acestui film constă în faptul că scoate în evidenţă actualitatea persecuţiei în Uniunea Sovietică şi a mijloacelor sale opresive care sunt lagărele de muncă forţată, fără să uităm casele speciale de tortură, închisorile K.G.B.-ului şi spitalele psihiatrice. Fiindcă se află, printre noi, oameni de bună credinţă care consi­deră că lagărele de muncă aparţin epocii staliniste şi care dau cre­zare propagandei comuniste, şi anume că după moartea lui Stalin, totul a fost pus în ordine, că drepturile omului şi libertăţile reli­gioase sunt garantate de către Constituţia ţărilor din Est.

***

 

Şi acum, filmul Lagărul din Riga...

1.          Iată o zi de muncă într-un lagăr sovietic. Munca începe în zori de zi. Atmosfera este sumbră, precum sufletele deţinuţilor.

2. Se vede complexul administrativ al lagărului, de altfel într-o stare foarte bună. Mizeria însă aparţine sectorului propriu-zis al lagărului, acolo unde trăiesc deţinuţii. Situaţia lor este tragică, deoarece administraţia neglijează cele mai elementare norme sani­tare, într-un lagăr există 10,20, 30 barăci. Fiecare baracă poate să
adăpostească între 300 şi 500 puşcăriaşi, pe nişte cuşete suprapuse, pe care ei dorm noaptea. Se mai găseşte o încăpere prevăzută us­cării cizmelor şi a veşmintelor foarte ude şi murdare.  La ieşirea din lagăr, paznicii aşteaptă pe deţinuţi.

3. Un inevitabil „mirador" ajută la supravegherea - zi şi noapte-a victimelor injustiţiei şi urii comuniste. De jur împrejurul lagărului se văd gardurile de sârmă ghimpată. Este vorba, prin urmare, de un lagăr destul de întins. In general, lagărele de muncă sunt împrejmuite - aşa cum rezultă din documentele anonime pe
care le primim din U.R.S.S. - de o palisadă de lemn, surmontată de un fir electrificat. în colţuri sunt plasate aparate cu infra-roşii, destinate să declanşeze semnalul de alarmă în caz de evadare.

4. Apar, în sfârşit, deţinuţii. în ciuda unei alimentaţii insufici­ente şi relativ execrabile (de unde consecinţele catastrofice pentru sănătate, cauzate de lipsa, îndelungată, a vitaminelor), ei trebuie să lucreze de o manieră în mod excesiv dură; mai bine zis, con­strânşi să lucreze, fie ei bolnavi, invalizi sau bătrâni. „Trupuri vârstnice, istovite, ne mai putând suporta metodele de lucru inten­siv, când se ajunge ca oamenii să moară pe locul lor de muncă", citim într-o scrisoare adresată Crucii Roşii Internaţionale de către deţinuţii politici ai lagărului din Mordovia. Cine ar putea să uite ultimul apel al lui Iurie Galanskov, tânărul scriitor ortodox, mort
în lagărul mai sus amintit, în ziua de 4 noiembrie 1972? „S-au împlinit deja cinci ani de când mă aflu în imposibilitate de a mânca şi dormi. Şi, totuşi, trebuie să lucrez opt ore pe zi. Fiecare zi re­prezintă pentru mine o luptă aprigă contra răului şi bolii... Timp de cinci ani am suferit amarnic în puşcărie. Am suferit în tăcere. Cei doi ani care mi-au mai rămas să îndur, mă vor ucide..."

6. Către locul lor de muncă forţată, deţinuţii sunt supravegheaţi cu stricteţe. Nu lipsesc câinii poliţişti. Paznicii sunt, foarte des, soldaţi aparţinând trupelor Ministerului de Interne, adică nişte tineri special pregătiţi, educaţi în spiritul poliţist sovietic, cărora li s-a insuflat convingerea că deţinuţii lagărelor sunt elemente arhicriminale, care îşi merită pe deplin pedeapsa. Aşa se explică ati­tudinea nemiloasă pe care o au faţă de deţinuţi. însă Duhul Sfânt se dovedeşte mai tare decât spiritul marxist-leninist. Prin comportamentul exemplar al creştinilor întemniţaţi - care suportă, fără să se plângă, muncile cele mai dure, lipsurile, umilinţele şi, în acelaşi timp, se deosebesc prin vigoarea credinţei lor fierbinţi - mulţi din supraveghetorii lor sunt atraşi spre religie şi dau dovadă de res­pect, ba uneori se silesc să-i ajute.

7.    Camioanele nu sunt utilizate într-un scop umanitar, pentru a evita deţinuţilor oboseala unui lung mers pe jos; se încearcă, pe de o parte, să se prelungească timpul lucrului şi, pe de altă parte, să ascundă privirilor oamenilor liberi coloanele de sclavi zdrenţăroşi şi flămânzi.

8.          John Noble, un cetăţean american, arestat în 1945 la Dresda, de poliţia sovietică, a zăcut zece ani în puşcăriile şi lagărele din U.R.S.S. Vorbind de „sejurul" său în lagărul de la Vorkuta, el scrie în cartea sa ,L-am găsit pe Dumnezeu în Uniunea Sovietică": „Era o muncă lentă şi complicată în frigul crunt al iernii arctice... Moar­tea era tovarăşa noastră statornică... Cei care cădeau morţi în plină muncă erau consideraţi drept cei mai fericiţi... Crizelor de inimă şi de epuizare se datora procentul foarte ridicat al mortalităţii..."

Cum reacţionau credincioşii faţă de brutalitatea şi cinismul călăilor lor? După creştinul Levitin-Krasnov, care nu s-a simţit „niciodată şi nicăieri mai fericit ca în lagărul de muncă", nu există, respectiv nu poate exista „mai mare satisfacţie decât aceea a deţi­nutului care suferă pentru convingerile sale". Căci, adaugă el, amintindu-şi de orele de rugăciune nocturne, „aşa se face că mi-am găsit fericirea în nefericire şi libertatea interioară în cea mai teribilă captivitate" într-un lagăr de muncă forţată s-a convertit Vasili Kozlov, un fost răufăcător şi tâlhar sovietic, profund mişcat de viaţa de credinţă a credinciosului Nikolai Hrapov, care a petrecut mai mult de jumătate din viaţa sa în puşcărie şi în lagăre, printre deţinuţi - scria Vasili Kozlov într-o scrisoare adresată conducăto­rilor din Kremlin - mi-a fost dat să văd fel defel de oameni, de o înaltă moralitate, având un scop precis în viaţă: aceşti oameni erau creştini..." Şi el continuă: Ei au fost condamnaţi şi încarceraţi cu răufăcătorii, din cauza credinţei lor vii în Dumnezeu... Eu îmi dădeam seama că, în ce mă priveşte, ispăşeam o pedeapsă bine meritată: furt, jaf, hoţie şi banditism. însă oamenii aceia, au fost condamnaţi mult prea sever numai datorită convingerilor lor reli­gioase... In această stare de spirit, atunci când criminali ca mine se blestemau, blestemând şi lagărul şi şefii şi tot ce este în această lume, ba îşi tăiau vinele şi pântecele, căutând să se piardă, creştinii nu disperau. Viaţa din lagăr şi condiţiile dure nu-i tulburau, ei străluceau de o bucurie lăuntrică. Viaţa lor exemplară şi pură, supunerea lor totală lui Dumnezeu, blândeţea lor şi curajul lor de necrezut, au devenit pentru un mare număr de deţinuţi însăşi evi­denţa vieţii autentice: Christos se reflecta pe faţa acestor creştini... închisorile şi lagărele sovietice se transformară pentru mulţi dintre noi într-un loc de convertire şi de întâlnire cu Christos...'''

Comunistul yugoslav Karl Ştainer, ne aduce la cunoştinţă în cartea sa „Şapte mii de zile în Siberia", publicată la Zagreb, asasinarea de aproape trei sute de maici aparţinând la diferite con­fesiuni, care închise pe insulele Solovki, refuzau să lucreze pen­tru Antechrist. Una după alta, toate aceste brave măicuţe au fost ucise la ordinul comandantului de lagăr. Aceste martire ale tim­pului nostru muriră în pace, pe când comandantul lagărului striga: „Pe pământul sovietic nu există loc pentru paraziţi!"

10. In filmul Lagărul din Riga se văd puşcăriaşi care se întorc la barăcile lor, după o lungă şi istovitoare zi de muncă, obosiţi, slăbiţi de toate felurile de boli, maltrataţi, încovoiaţi, lipsiţi de coletele alimentare, izolaţi de orice contact cu lumea... Credeţi, oare, că odată ajunşi la adăpostul mizerabilelor lor barăci, pot să rămână liniştiţi? Supliciul lor continuă în interiorul lagărului... Buletinul părinţilor de deţinuţi baptişi (Nr. 14) dezvăluie că nume­roşi fraţi de credinţă sunt bătuţi şi închişi în celulele disciplinare doar pentru o simplă rugăciune în genunchi, alături de patul lor... Credinciosul Misa Desiatnikov, care ispăşeşte o pedeapsă de cinci ani în lagărul din Omsk, a fost încarcerat şi ameninţat să-şi vadă prelungită condamnarea, pentru că vorbise de Dumnezeu deţinu­ţilor...

Lagărul de munci forţate din împrejurimile oraşului Riga a putut fi filmat clandestin. Insă trebuie să se ştie că în alte părţi, în Urali, în Siberia, în Kazahstan, în Turkestan, în Asia Centrală şi mai departe, până-n Extremul Orient, se găsesc actualmente, după epoca stalinistă, zeci şi sute de lagăre de exterminare, unde fiinţe omeneşti sunt supuse în secolul XX unei vieţi barbare, extorcaţi printr-o muncă inumană, torturaţi, epuizaţi prin foame, gata să se stingă deoarece erau incapabili să suporte jugul totalitarismului marxist.

Filmul în chestiune se adevereşte a fi un fel de concluzie vizua­lă a tuturor cărţilor de mărturii publicate până-n prezent în legătu­ră cu existenţa lagărelor de muncă forţată în Uniunea Sovietică, a tuturor declaraţiilor celor care au scăpat de aceste lagăre şi a tutu­ror documentelor care ne-au revelat şi ne mai revelează adevărata faţă a universului concentraţionar din Est.

Ceea ce putem spune, la sfârşitul proiectării filmului Lagărul din Riga este să nu vă lăsaţi influenţaţi de cuvintele frumoase ale propagandei socialiste şi comuniste, care n-a renunţat la acţiunea sa înşelătoare şi prepară Franţei un viitor concentraţionar. Să ne rugăm pentru fraţii noştri din lagărele comuniste ale U.R.S.S.-ului, ale Cambodgiei, Vietnamului, Chinei şi Cubei. Să cerem lui Dum­nezeu să ne protejeze contra dictaturii celor fără Dumnezeu. Şi să luptăm pentru libertatea şi viitorul fericit al Franţei...

 

PROBLEMA DIFUZĂRII REVISTEI „CATACOMBES"

 

„Catacombes" informează Occidentul asupra situaţiei Biseri­cilor de toate categoriile, pe care regimurile comuniste le oprimă. Deşi are un caracter religios, „Catacombes" atinge şi probleme politice, căci lipsa libertăţii religioase se integrează în ansamblul Drepturilor omului încălcate în întregime în ţările comuniste.

Sacrificiile enorme, depuse de doi refugiaţi din Est: sacrificii ma­teriale şi de muncă foarte susţinută (căci este vorba de-un ziar la care lucrează doar două persoane, Sergiu şi Nicole Valery-Grossu) au avut ca rezultat trezirea multor conştiinţe şi informarea multor cetăţeni, care erau influenţaţi de propaganda mincinoasă de stânga. Ziarul n-a fost ajutat în nici un fel de către forţele democrate din Franţa, care ar fi trebuit să aibă tot interesul s-o facă, mai ales în perioada frământată din ultimii ani. Partidele politice democrate, organizaţiile diferite, marile industrii au rămas indiferente la apelul nostru de a difuza „Catacombes11 printre muncitori, studenţi, în armată etc. De aceea, difuzarea acestei publicaţii s-a făcut numai prin mijloace proprii şi n-a pătruns decât în cantităţi mici faţă de ce ar fi putut să pătrundă. Totuşi, în perioada dinaintea alegerilor a reuşit să recruteze un număr important de cititori şi aderenţi, a căror opinie şi-al căror vot a avut importanţă, când soarta Franţei se juca la, poate, câteva voturi... Suntem convinşi că la rezultatul acestor alegeri a contribuit, într-o oarecare măsură, şi lupta de informare susţinută pe care am dus-o prin acest ziar. Posedăm scrisori de la cititorii noştri care o confirmă.

Deoarece anii trec şi propaganda comunistă nu doarme, deoa­rece consider că revista „Catacombes" trebuie să-şi continue lucrarea, solicităm un sprijin pentru a-i putea mări tirajul şi difuzarea, respectiv:

-    Acordarea unui ajutor material regulat, aşa cum se acordă aju­toare multor publicaţii, chiar şi celor de stânga;

-    Difuzarea publicaţiei noastre în bibliotecile întreprinderilor, uzinelor, instituţiilor, universităţilor, caselor de cultură, cluburilor, prin abonamente;

-    Găsirea unei modalităţi de a putea primi fişiere de persoane susceptibile să se aboneze la „Catacombes";

-    Organizarea - în cadrul primăriilor - de conferinţe despre situaţia religioasă în ţările comuniste, ilustrate de filme şi diapozitive, organizarea de expoziţii cu fotografii recent sosite din Est, acţiune care trebuie susţinută cu o publicitate cât mai mare. Noi am organizat multe conferinţe, dar nu de anvergura pe care ar putea-o
avea, bucurându-se de sprijinul unor autorităţi competente. Cunoscând larga viziune a D-lui Dassault şi sprijinul acordat unor acţi­uni patriotice, am fi onoraţi să putem avea o întrevedere cu Domnia Sa, pentru a discuta unele aspecte ale acestor chestiuni.

Luând parte în mod activ la lupta spirituală a unei mari mişcări misionare ortodoxe din România, Oastea Domnului, şi bazându-ne pe experienţa trăită în ţara noastră, printre muncitori şi ţărani, propunem ca în cadrul fiecărui partid democrat francez să se orga­nizeze conferinţe religioase, care să ajute la înălţarea spirituală a cetăţenilor, căci o mişcare politică nu-şi poate atinge scopurile pro­puse dacă membrii ei nu sunt sudaţi, în primul rând, prin acelaşi suflu spiritual, printr-o interiorizare şi o transformare personală, fără de care reforma societăţii este imposibilă. Acest lucru este cu atât mai necesar, cu cât în sânul Bisericii catolice există atâtea diviziuni, de care profită - în primul rând - comunismul infiltrat în Biserică.

Nu trebuie uitat că anii trec şi că în curând se vor profila la ori­zont alte tulburări şi, mai ales, un alt termen al alegerilor. Ar fi regretabil ca forţele democrate din Franţa să retrăiască momentele teribile de panică şi de ameninţare prin care a trecut în martie 1968; cu atât mai mult, cu cât oameni de bunăvoinţă se oferă să ajute şi să contribuie la eliminarea factorilor care pot duce la de­zastrul ireversibil al situaţiei politice şi sociale a ţării care ne-a dat azil politic.  

 

 

 

 

 

 

         


1 La 11 decembrie 1976, la ora 8 seara, mai mult de 2000 persoane au asis­tat la „Mutualite", în Paris, la marea manifestaţie organizată de Comitetul inter­naţional pentru apărarea drepturilor omului şi consacrată „apărării drepturilor omului şi libertăţii religioase, împotriva persecuţiei creştinilor în ţările comu­niste din Est". La sfârşitul reuniunii a fost proiectat celebrul film în culori ll din Riga"; articolul reprezintă comentariul la acest film.