CERŞETORII DE IUBIRE
Un cerşetor întinse mâna spre mine,
cerându-mi de pomană. I-am strecurat în palmă
câţiva bănuţi. Cerşetorul îmi spuse: „Vă mulţumesc, vă mulţumesc! Ştiţi că
oamenii se opresc rar din drumul lor ca să dea
ceva de pomană? Mai ales acum că se apropie vacanţa... Nu mai au timp să mă vadă şi trec grăbiţi, indiferenţi... Da, poate că au dreptate... Sunt atât de multe lucruri de pregătit
şi de cumpărat... încă o dată, mulţumesc!".
îmi spun că e o mare asemănare între
ceea ce am văzut şi am auzit mai înainte şi
situaţia dramatică a fraţilor noştri puşi în lanţuri de către comunişti!
Şi ei îşi întind mâinile spre noi, scriind scrisori adresate fraţilor lor din lumea liberă; şi ei trimit cereri adresate înaltelor autorităţi occidentale. Dar, din
nefericire, majoritatea „fraţilor"
din această lume occidentală sunt prea preocupaţi de propriile lor probleme şi nu mai au timp să asculte,
să citească, să descopere şi să-1
înţeleagă pe aproapele lor care suferă ne nedrept.
Orbul cerea de pomană ca să mănânce o bucată de pâine.
Credincioşii din ţările comuniste cer libertatea religioasă.
„Suntem prea solicitaţi, avem şi noi
grijile noastre...", această frază îmi vine în minte, pentru că am auzit-o
de nenumărate ori.
„Lăsaţi-ne în pace, sunt lucruri
perimate", mi-au răspuns unii oameni în faţa
cărora îmi descărcăm sufletul, spunându-le că nenumăraţi creştini îndură cele mai îngrozitoare persecuţii doar pentru că cred în Hristos...
„Ce
spuneţi?... Creştinii ne adresează cereri şi scrisori. în primul rând, este problema lor; au acceptat regimul, n-au
decât să-1 suporte..."
E prea complicat de înţeles „cum"
au acceptat regimul. Am obosit explicând aceasta unor oameni
care trec cu atâta superficialitate peste nişte pagini de istorie unice,
poate, în lume.
Biet cerşetor! Oamenii nu mai au timp
să te vadă, să te asculte şi să înţeleagă
singurătatea vieţii tale nefericite. „Ştiţi, spun occidentalii, noi trăim clipă cu clipă. Viaţa e scurtă, muncim ca să avem o existenţă confortabilă... Fiecare cu soarta
sa." Da, iată un răspuns deschis. Fiecare cu soarta lui, aici, pe pământ. Şi
apoi?
Fraţii noştri care trăiesc în ţările
întunecate de prezenţa Satanei, vi se adresează vouă,
fiecăruia dintre voi, vouă, care sunteţi pentru ei fraţii lor dintr-o lume
luminoasă şi puternică. Ei vă roagă - fără să cunoască ecoul strigătelor lor de ajutor în
inimile voastre - să-i susţineţi în lupta crâncenă pe
care o duc contra forţelor întunericului!
„Adresaţi-vă în scris ambasadelor ţării noastre! Cereţi-le să ne
acorde libertatea religioasă!"
Acesta este actul de milostenie pe
care ni-1 cer sutele de mii de creştini torturaţi
fără milă... Când vă imploră să-i ajutaţi, ei speră că O.N.U., C.O.E., Vaticanul şi Biserica în ansamblul ei vor simţi sprijinul maselor creştine, sprijinul vostru, al
tuturor, şi vor întreprinde acţiuni importante şi
perseverente pe lângă autorităţile comuniste, reprezentate de toate ţările
occidentale.
Rugaţi-vă pentru ei, fraţii voştri contează pe intervenţia voastră.
Ascultaţi vocea martirilor secolului
XX! Citiţi-le mărturiile, scrisorile,
cererile!
Nu vă lăsaţi prinşi în vârtejul
mulţimii egoiste: opriţi-vă lângă sfinţii cerşetori de iubire care vă cer o
părticică din inima voastră.
Iulie-August
1972
***
DESPRE EROISMUL
CREŞTINILOR PERSECUTAŢI ÎN EST
Se ştie că în U.R.S.S. şi în toate
ţările comuniste, Biserica este persecutată, deoarece comunismul ateu sau
„anti-teist" - pentru a folosi termenul colaboratorului
nostru Michel Garder - înlocuieşte toate dogmele şi
cultele, toate tendinţele mistice, prin dogmele „infailibile" ale marxismului şi leninismului, prin propria lor strălucire mistică şi prin cultul nemăsurat al lui
Lenin, care a devenit în mod efectiv un „obiect de cult".
Citim în „Un observator la Moscova" (Ed. du
Seuil): „...Din ziua morţii sale (...)
campania de sacralizare uluieşte prin proporţiile ei; nu auzi decât apeluri la milă, la fervoare (...) fiecare dintre relicvele sale, fiecare dintre cuvintele
sale (...) sunt tot atâtea comori
sacre, păstrate cu cea mai mare grijă în sanctuarul partidului (...). Lenin este cu noi!" (...) „Lenin
este cel mai viu dintre noi!" (...)
„Lenin este o icoană, purtată foarte sus de propaganda oficială..."
Avem în faţa ochilor noştri numeroase
cărţi care stau drept mărturie: studii scrise de
occidentali, care îşi dau seama cu luciditate de
primejdioasa problemă a comunismului ateu. Printre acestea: „Credincioşii în U.R.S.S." de Andre Martin; ,Presa
clandestină în U.R.S.S" de Michel Slavinsky; „Creştinii în
U.R.S.S." de Nikita Struve; Rezistenţa în
Uniunea Sovietică" de Pastorul Hoff-mann; „Violarea drepturilor
omului în Ucraina şi în U.R.S.S." de W. Kosyk şi atâtea altele.
Din cartea lui Andre Martin se desprind figuri eroice, ca
arhiepiscopul Hermojen, destituit din scaunul
episcopal, o figură de anvergura
patriarhului Tihon, cei doi preoţi din Moscova, Eşliman şi Yakunin, Boris Talantov, Timciack, Horev, Borusko, Vins etc.
În cartea lui Michel Slavinsky, unul
dintre personajele cele mai admirabile este
tânăra Aida Skripnikova, al cărei răspuns la scrisoarea ,JVufi un mort
printre cei vii" reflectă atitudinea curajoasă a acestei creştine faţă de regimul ateu care a condamnat-o, de altfel, la mai
mulţi ani de închisoare. Nikita Struve ne vorbeşte despre mulţi eroi creştini care s-au împotrivit
propagandei ateiste, discriminării
religiei şi mai ales înverşunării cu care conducătorii comunişti
urmăreau să cucerească sufletele copiilor.
Cine ar putea să o uite pe mama
eroică Feodosia Varava, care se adresase
autorităţilor, cerându-le să nu-i mai împiedice pe copii să se ducă la biserică? Sau pe fetiţa de 12 ani care îşi implora părinţii să-i scrie lui Hruşciov să-i lase să plece din
ţară? „Stăpânii, spunea ea, vor să ne silească să ne
lepădăm de credinţă şi ne bat ca să nu ne mai
rugăm..."
Avem şi
mărturiile celor care au evadat din ţările comuniste.
Pastorul român Richard Wurmbrand a
păşit în lumea liberă după paisprezece ani de închisoare. Mărturiile sale ,J3iserica
Tăcerii torturată pentru Hristos" şi închisorile mele cu Dumnezeu", ca şi cartea soţiei
sale „Soţia Pastorului" fac dezvăluiri îngrozitoare care se adaugă şi se completează cu alte mărturii din acest domeniu. Copleşit de suferinţa omenească din
lagărele de muncă silnică sau din carcere,
cititorul va cunoaşte momente luminoase datorită
portretelor schiţate de aceşti autori, portrete care îi prezintă pe eroii români întâlniţi în închisoare: Abatele Iscu, doctorul Aldea, părintele Şuroianu, „în faţa căruia te
simţeai îndemnat să spui tot adevărul", sau fostul antisemit Valeriu
Gafencu, unul dintre deţinuţii cei mai vechi, care a trăit şi a murit ca un
sfânt.
Situaţia tragică a preotului
greco-catolic Tăutu, atât în închisoare, cât şi după
aceea, în viaţa „liberă", este magistral descrisă de părintele Werenfried van Straaten în cartea sa „Acolo unde
Dumnezeu plânge". De asemenea, din povestirile Măriei Winowska („Cu sânge pe mâini") ţîşnesc
portretele părintelui Vaier, care a convertit la creştinism în Siberia pe
tânărul derbedeu Ciuma, sau cel al lui
Rostovcev, actor de teatru, care şi-a mărturisit iubirea pentru Hristos pe scenă şi în faţa unui imens public, în
timpul unei reprezentaţii.
Din U.R.S.S., din China, din Cuba, de pretutindeni ne
sosesc ştiri triste, dar în acelaşi timp
atitudinea curajoasă a fraţilor noştri întru
Hristos ne înflăcărează şi ne instruieşte. Câţi eroi ai credinţei există în China? Putem oare să ştim cu
exactitate? Citiţi Recviem pentru
Biserica din China" de
Pierre Darcourt! Descoperiţi-i în paginile
cărţii „Trăsnetul din China" de Alois Regensburger! Veţi întâlni acolo numeroşi martiri şi sfinţi. Părinţii
Su, Fong şi Wang, preotul Tung, monseniorul
Kiung, Beda Tsang... Aceeaşi „puzderie
de martori" defilează în cartea lui Dries van Coillie: , "Am fost supus la spălarea creierului", în cea a lui Andre Athenoux: , "Hristos
crucificat în ţara lui Mao". Lai-Ying, în cartea sa închisorile lui
Mao", descrie ce înseamnă să trăieşti în cadrul cultului comunist al personalităţii. Iar Andre Stihie (preotul
şi comisarul") ne tulbură cu
mărturiile despre atrocităţile săvârşite de comunişti împotriva creştinilor în Vietnamul de Nord.
Nu putem să terminăm această
prezentare foarte succintă a cărţilor care
vorbesc despre martirii creştini, fără să-i scoatem în evidenţă pe eroii ruşi care trăiesc în U.R.S.S. şi care, riscând totul,
scriu cărţi şi le fac să ajungă în Occident
sau adresează conducătorilor Partidului Comunist plângeri ce conţin reproşuri
grave. Ei luptă astfel pe baricadele tenacităţii lor creştine, împotriva ateismului şi a perversei sale dictaturi antiumane. Este
vorba de marele scriitor Soljeniţân, laureat al
premiului Nobel pentru Literatură din 1970, de Vladimir Bukovsky, de G.M.
Şimanov, de Natalia Gorbanevskaya, de A. Levitin-Krasnov
etc.
Apostolatul lor creştin este numit de tiranii sovietici
„maladia mentală" şi de aceea mulţi dintre ei sunt închişi ani îndelungaţi
în spitalele de psihiatrie, printre adevăraţii nebuni. Dar toate
aceste acuzaţii şi minciuni sunt zadarnice:
vocea lor şi cauza lor dreapta sunt
privite cu cel mai mare respect în Occident, bineînţeles de către cei care consideră comunismul drept una
dintre manifestările uriaşe ale lui
Satan pentru că, pretutindeni unde a venit la putere, procedeele au fost
aceleaşi: minciună, perversitate, persecuţie şi distrugere a tot ceea ce este mai pur în sufletul fiecărei fiinţe umane. Dar creştinii, încercaţi de soartă în
aceste ultime decenii ale secolului XX, aşteaptă victoria şi noi credem
că ea va veni.
Octombrie 1972
***
Se numeşte „Moş Gerilă". Poartă o
mantie roşie şi are barbă albă. Vizitează şcolile
şi casele de copii. întreprinderile de Stat îi adună pe copiii
salariaţilor lor în jurul unui mare brad verde, încărcat cu bomboane şi tablete de ciocolată. Şi copiii privesc minunaţi
la darurile pe care li le dă „Moş Gerilă".
Pretutindeni unde apare „Moş Gerilă", copiii îi
cântă cântece şi îi recită poezii prin care îi
mulţumesc Partidului Comunist şi îl slăvesc pentru că 1-a invitat pe acest moş
care - fără consimţământul secretarului general al Partidului - n-ar fi putut
să se prezinte în faţa lor... Căci „Moş
Gerilă" nu-i altceva decât un om, un om care, datorită Partidului Comunist (care îl încarcă cu toate aceste bunătăţi), vine să li le ofere celor ce au
fost cuminţi şi harnici. Da, „Moş
Gerilă" ştie tot ce s-a petrecut în timpul anului. De aceea vrea să-i întâlnească pe copii la 1 ianuarie.
Şi, dacă într-o zi, micuţul Ivan
nu-i povesteşte învăţătoarei ce se întâmplă acasă la el, ce îi spun lui părinţii, ce îşi spun
părinţii între ei sau ce spun ei altora,
s-ar putea ca el să nu primească nimic de la „Moş Gerilă", care îl
va trage de limbă. Căci „Moş Gerilă" este creaţia Partidului şi Partidul este, la urma urmei, tatăl tuturor,
şi chiar şi al lui „Moş Gerilă".
Micuţul Volodea va învăţa la şcoală că un copil datorează totul Partidului şi că adevărata sa familie este societatea comunistă. „Moş Gerilă" îşi descarcă la 1
ianuarie sacii plini cu bunătăţi
doar pentru copiii care îşi arată devotamentul faţă de Partid... Oare copilul ştie că aceste jucării sunt nişte
fleacuri faţă de jucăriile pe care
le primesc alţii, cei din lumea liberă? Oare ştie că, în lumea liberă, copiii îl aşteaptă pe Moş
Crăciun la o altă dată şi în faţa
ieslei sfinte? Că sărbătoarea Crăciunului are o cu totul altă semnificaţie pentru
ei? Oare ştie el că bomboanele şi ciocolata nu sunt decât „otrava"
ce i se picură în sufleţelul lui nevinovat?
Da, uneori el ştie asta. Acolo unde
familia, înfruntând toate riscurile şi
primejdiile, practică adevăratul creştinism, acolo unde copilul învaţă viaţa lui Iisus şi cunoaşte semnificaţia Crăciunului.
Dar acest copil, ca şi toţi membrii
familiei sale, ca de altfel toate familiile
din Biserica Tăcerii, ştiu că, după bucuria Naşterii lui Iisus urmează
represaliile.
Irodul de odinioară mai este încă pe tron...
Centrul de Studii „Rusia
Cristiana''' a organizat în acest an, în 27-29 august, o întâlnire cu organisme şi persoane care lucrează pentru fraţii
noştri creştini din Uniunea Sovietică persecutaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu. întâlnirea a avut loc în
Italia, la Seriate (în apropiere de Milano), într-un cadru minunat şi
într-o atmosferă frăţească.
Scopul acestui congres a fost un
schimb de puncte de vedere şi de experienţă
între participanţi.
Părintele Romano, care a deschis
discuţiile, a prezentat pe scurt activitatea
Centrului: o revistă bimestrială de studii ,Jiussia Cristiana''' şi editarea de către
Centrul de Studii a mai mult de 60 de lucrări în italiană, pentru a informa
opinia publică din ţară despre adevărata faţă a comunismului în ceea ce
priveşte activitatea religioasă din Uniunea Sovietică.
Profesorul Nikita Struve, editorul
publicaţiilor „Mesagerul Ortodox" şi „Vestnic", a vorbit despre „Creştinismul
în creaţia literară şi în literatura
Samizdatului". El a făcut o prezentare a celor mai importanţi scriitori ruşi, evocându-i chiar şi pe cei născuţi înainte de Revoluţie, printre care şi pe Boris
Pasternak, care „îşi expune în poemele sale preocupările
sale spirituale, exprimându-se în termeni moderni
despre temele Evangheliei". Romanul doctorul Jivago" este şi un roman
creştin, a spus el; cu acest roman, spiritul creştin intră în literatura rusă.
După ce a menţionat un mare număr de
scriitori contemporani cu Pasternak, N. Struve trece la cei
ai Samizdatului, dintre care cel mai important este Alex. Soljeniţân.
Analizând ultima sa lucrare Ag
1914", conferenţiarul a spus
că scriitorul înscrie în moartea generalului
Samsonov tema episodului de pe Muntele Ghetsemani. El îl numeşte, de altfel, mielul. Este imaginea
lui Hristos, a Rusiei creştine cu greutatea-i istorică şi cu baza sa
spirituală.
Am avut plăcerea de a-1 revedea, la
această întâlnire, pe domnul
Meerson-Akseonoff-prietenul lui Levitin-Krasnov-, fugit recent din U.R.S.S. Acesta a luat parte activă la discuţiile ce au urmat
după fiecare disertaţie. Nu avem destul spaţiu pentru a da detalii cu privire
la tema pe care a tratat-o: Exigenţe ale mediilor creştine din Rusia", o
expunere detaliată a situaţiei şi a exigenţelor creştinilor ruşi,
interesantă, printre altele, prin actualitatea informaţiilor. Graţie domnului Meerson-Akseonoff, ne-am dat seama că Occidentul primeşte informaţii foarte exacte
despre starea bisericilor din U.R.S.S.
Doamna Irina Posnoff şi Părintele Anton
Ilie, reprezentând „Căminul creştin oriental", ne-au informat
despre activitatea lor în domeniul
emisiunilor de la radio şi în domeniul editărilor. Publicaţia lor „Mesagerul
catolic rus", editată pentru lumea liberă, este tradusă acum în
ruseşte sub titlul de ,Logos".
Reverendul anglican domnul Bourdeaux,
directorul Centrului pentru Studiul Religiei şi al Comunismului, a zugrăvit admirabil
situaţia Samizdatului şi progresul său
continuu, ca şi posibilităţile de viitor, în conferinţa sa: „Samizdatul
religios: tendinţe, flux şi perspective de
dezvoltare". Religia în
zilele noastre are importanţă chiar
şi în ochii necredincioşilor, a spus în concluzie oratorul. Libertatea religioasă este înglobată acum în
problema dificilă a Drepturilor
Omului.
Părintele Bernard Dupire,
reprezentând „Căminul cultural franco-rus" din Paris, în expunerea
sa „Cum să-i ajutăm pe occidentali să-i înţeleagă mai bine pe sovietici",
a vorbit foarte pe scurt despre activitatea
„Căminului" său. El a spus în mod impresionant: „Noi, care nu suntem nici ortodocşi şi nici ruşi, suntem gata
să-i ajutăm pe fraţii noştri ruşi" (ei o fac,
bineînţeles, în mod eficace, dar cu mare discreţie).
El a propus o serie de noi posibilităţi datorită cărora occidentalii, cunoscând mai bine situaţia creştinilor din U.R.S.S., vor
putea să-i ajute: preoţi, jurişti, oameni de afaceri ar putea juca un rol foarte mare ducându-se în U.R.S.S. - acela de a
se afla în Samizdatul viu. Această întâlnire dintre sovietici şi occidentali ar
îngădui celor două părţi să se cunoască mai bine.
Am mai putut asculta intervenţiile
grăitoare făcute de Părintele Skoda,
reprezentantul Secretariatului pentru necredincioşi care editează publicaţia italiană ,Ateismo e dialogo", de doamna Nadejda Theodorovici, de prof. Pot (amândoi lucrând în
Germania Federală pentru cauza Bisericii Tăcerii din Rusia) şi pe domnul Sergiu Grossu, editorul publicaţiei„Catacombes".
Le mulţumim părinţilor Romano şi Nilo,
domnului Bruno Negri şi tuturor colaboratorilor Centrului,
pentru impecabila organizare a acestei
reuniuni, ca şi pentru amabilitatea cu care i-au înconjurat pe participanţi.
***
Printre cei care iau cunoştinţă de
îngrozitoarele persecuţii la care comuniştii îi
supun pe toţi cei care îşi apără credinţa sau dreptul lor la libertate, există unii care consideră că aceste persecuţii
sunt perimate şi uitate, căci ele ar aparţine epocii lui Stalin; prin urmare ele sunt inexistente în zilele noastre, când valul
„liberalismului" se întinde din U.R.S.S. şi până în China, trecând prin
toate ţările satelite.
„Drepturile omului, libertatea
religioasă sunt garantate de Constituţiile acestor
ţări, spune perversa propagandă comunistă. După moartea lui Stalin, totul e din nou în ordine: veniţi să vedeţi!"
Să vedem, dar ce? Oraşele şi satele-expoziţie, arterele principale şi
magazinele destul de bogate în mărfuri,
bisericile deschise şi pline până la refuz, toate aceste lucruri presărate de-a
lungul celor câtorva drumuri pe care eşti obligat să le parcurgi?
Nu, nu ţi se va arăta adevărata faţă a
comunismului. Adevărata sa faţă actuală
sunt închisorile, casele speciale de tortură, carcerele, spitalele psihiatrice şi lagărele de muncă forţată, unde mai zac
încă - da, acum, în ciuda valului de „liberalism" - milioane de fiinţe
supuse unei vieţi barbare, istovite de o muncă inumană, torturate,
puse la grele încercări, lipsite de orice ajutor medical (lui Avram Şifrin, a cărui mărturisire am publicat-o,
i s-a amputat un picior din pricină
că un medic nu fusese la timp lângă el), epuizate de foame şi care
adeseori mor pentru că nu pot suporta acest jug. Cine este Avram Şifrin? Fugit din
U.R.S.S. în 1970, el declara în faţa
subcomisiei de Securitate interioară a Senatului Statelor Unite care 1-a audiat la 1 februarie 1973, că
situaţia din lagărele ie muncă forţată este tragică în continuare, că
aceste lagăre n-au „îcetat niciodată să existe
şi că ele se umplu în permanenţă; că femeile
lucrează cot la cot cu bărbaţii şi că, pe scurt, totul se petrece la fel ca pe timpul dictaturii lui Stalin:
nu s-a schimbat nimic.
In lucrarea Afacerea
Ghinzburg-Galanskov" (dosar întocmit şi prezentat de Jean-Jacques Mărie şi Carol Head), se vorbeşte despre lagărele de muncă forţată din anii 1968-1969, deci după
mult timp de la moartea lui Stalin... Era, ca să spunem
astfel, în timpul perioadei de „deschidere", când
Occidentul, după ce primise „asigurarea" că
fusese restabilită Cartea Drepturilor Omului în ţările comuniste, saluta „coexistenţa paşnică" şi vizitele reciproce ale înalţilor demnitari politici din Est şi din Vest, în
timp ce milioane de oameni sufereau în lagărele
blestemate, mureau de foame şi de frig, în dureri
insuportabile şi înfruntând cele mai abjecte umilinţe.
Marcenko, muncitorul avid de
libertate, care se pomeneşte închis din nou şi care vrea atât de mult ca
„mărturia sa despre lagărele şi închisorile sovietice pentru deţinuţii
politici să fie cunoscută de oamenii animaţi de idei umanitare şi progresiste
din alte ţări, de cei care luptă pentru deportaţii politici din Grecia şi din Portugalia, din Africa de Sud şi din
Spania", descrie viaţa mizeră a deţinuţilor în felul următor:
„Închisoarea de tranzit din
Novosibirsk colcăie de şobolani care aleargă pe podea printre
picioarele deţinuţilor, se plimbă pe trupurile lor întinse pe pământ, se
caţără pe ei. Aici am întâlnit, pe culoar,
un grup de opt deţinuţi, sprijiniţi cu spatele de zid, cu feţele ciudat de
emaciate. (...) Erau credincioşi, nişte «oameni ai religiei», ce refuzaseră să meargă să voteze: fuseseră
arestaţi, judecaţi cu uşile închise
şi condamnaţi la deportare pentru «trândăvie» (...) - Suferim pentru credinţă, mi-au declarat ei." (A.
Marcenko, „Mărturia mea",
p. 156).
Mărturia lui Marcenko, un vechi
deţinut purtat prin lagăre, este plină de
învăţăminte. Alături de „ceilalţi", există nenumăraţi credincioşi care sunt condamnaţi doar pentru că şi-au
manifestat credinţa în Dumnezeu. Suferinţa lor este
oferită cu bucurie Domnului, căci ei sunt aici
tocmai pentru a-şi mărturisi credinţa în Dumnezeu şi pentru a face cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu celor care îl ignoră! Printre deţinuţii necredincioşi au avut loc numeroase
convertiri, fruct minunat al suferinţei
creştinilor! Fratele Hrapov (28 de ani de închisoare) nu s-a lăsat doborât de
monstruoasele pedepse din lagărul unde se afla: el a convertit mulţi deţinuţi
atei, printre care şi pe vestitul tâlhar V. Kozlov, a cărui confesiune a fost
publicată în întregime în „Catacombes".
Cărţile cuprinzând mărturii,
declaraţiile celor fugiţi şi documentele recente
ajunse clandestin din ţările comuniste şi mai ales din U.R.S.S., demonstrează - ca de altfel, şi declaraţiile lui Avram Şifrin - că ţările comuniste nu s-au schimbat, că
Drepturile Omului, inclusiv dreptul la libertatea religioasă, nu sunt
respectate, şi că guvernele care s-au succedat după
moartea lui Stalin au dus aceeaşi luptă
crudă pentru a distruge personalitatea umană şi credinţa celor credincioşi.
Nu vă lăsaţi influenţaţi de cuvintele
frumoase ale propagandei comuniste, făcută
pe scară atât de largă în Occident! Refuzaţi să credeţi în minciunile diabolice ale Roşilor, rugaţi-vă pentru fraţii noştri
care sunt torturaţi cu sălbăticie, şi nu uitaţi să-L rugaţi pe Dumnezeu să ferească Franţa de dictatura celor
fără de Dumnezeu...
Mai 1973
***
DESPRE ARTICOLUL „PEDAGOGIA SECTARĂ ŞI
LEGEA SOVIETICĂ" DE I. BRAJNIC
În U.R.S.S., „Biserica este separată
de Stat şi Şcoala de Biserică". Infracţiunile detaliate privitoare la
acest subiect sunt stipulate de articolul 142 din Codul de
instrucţie criminală şi comentate de
specialiştii în materie şi de presa sovietică. Doctrinarii, ca A. Puzin, declară că „Statul nu poate să-şi asume
educaţia religioasă a copiilor...
Amestecul său în această educaţie ar însemna o constrângere, o violare a libertăţii de conştiinţă a copiilor... Dacă vor, cetăţenii sovietici pot să predea şi să
înveţe religia în mod privat..."
Mai mult, U.R.S.S. a ratificat „Convenţia privitoare la lupta împotriva discriminării în materie de educaţie
(religioasă)", adoptată în 1960
de U.N.E.S.C.O.
Iată nişte cuvinte frumoase, mai mult
încă, o legislaţie dreaptă şi liberală! Dar atunci, de ce au loc
persecuţiile cele mai dure şi mai rafinate împotriva părinţilor şi a copiilor
credincioşi? De ce se procedează la
ridicarea copiilor din sânul familiilor, la arestarea tatălui sau a mamei care dau o educaţie religioasă
copiilor? La puţinele şi slabele
interpelări ce vin din Occident, autorităţile sovietice răspund că
libertatea religioasă este garantată de Constituţie şi că poveştile în care se spune că credincioşii sunt băgaţi la închisoare
nu sunt decât nişte zvonuri mincinoase răspândite de duşmanii coexistenţei paşnice... Şi asta nu-i împiedică nicidecum să continue şi chiar să amplifice acţiunea de
urmărire a creştinilor.
între zidurile tăcerii, pe care le-a construit pentru ca
problemele interne să nu poată ajunge în afară,
Legea nu se aplică niciodată. Uneori, ea este
interpretată: „Da, educaţie religioasă, dar educaţie fără instruire". Or,
cazul baptiştilor dizidenţi despre care vorbeşte sovieticul I. Brajnik în
articolul său, se încadrează exact în aceste câteva cuvinte perverse, care arată falsa libertate în materie de educaţie religioasă. V.I. Ciamler, ocupându-se de metodele
de educaţie religioasă practicate de Grupul de
iniţiativă al baptiştilor, citează câteva
exemple: lecţii şi chiar predici adaptate pentru copiii de 3-4 ani; exerciţii religioase (citirea zilnică a Bibliei şi a
textelor religioase, rugăciuni, cântări); şcoala de
duminică; activitatea dramatică şi muzicală; plimbări în grup;
eforturi de a menţine la un loc pe copiii şi pe tinerii ce provin din familii
baptiste.
în „intimitatea" proceselor
intentate părinţilor creştini, şi chiar profesorilor credincioşi, pe scurt
tuturor celor care nu fac altceva decât să se bucure
de „drepturile" pe care li le făgăduieşte (!) Constituţia
sovietică, se aduc cele mai neruşinate acuzaţii şi lipsa de libertate
religioasă iese la iveală în toată amploarea ei...
***
Revista noastră publică în acest
număr, la pagina 10, cazul emoţionant al
curajosului preot ortodox român, profesorul Gheorghe Calciu, om al lui
Dumnezeu, demn de toată admiraţia pentru atitudinea şi pentru lupta lui creştină, care a fost persecutat pentru că a mobilizat în jurul lui numeroşi tineri pentru a le
predica Sfânta învăţătură, atunci când aceştia, dezgustaţi de învăţământul
marxist-ateu, căutau adevărul.
Trezirea conştiinţei este un proces
care se amplifică în ţările din Est, în România, de exemplu. El se
manifestă atât printre tineri, educaţi cu
forţa în doctrina marxist-ateistă, cât şi în rândurile preoţilor ortodocşi care se abat de la linia impusă de
regimul comunist şi predică
Evanghelia, cu orice risc.
Să luăm un alt caz, cel al preotului
Ştefan Gavrilă, care a izbutit să creeze o comunitate
numeroasă şi vie în parohia sa de la Văleni. Partidul comunist nu a
putut suporta activitatea sa şi nici faptul
că Biserica era înţesată de oameni şi mai ales de tineri. Urmară tot felul de persecuţii şi, în final, avu
loc excomunicarea ! sa. Părintele
Gavrilă continuă totuşi să se ocupe de oile sale, făcând întruniri la domiciliul său. A fost judecat
şi condamnat. După ce îşi ispăşi
pedeapsa, el îşi continuă lupta trimiţând plângeri conducătorului departamentului Cultelor şi chiar
patriarhului. El se prezentă şi la ambasada Statelor Unite, ca să ceară
azil politic şi dreptul de a emigra în
S.U.A.
În cele din urmă, autorităţile l-au
integrat în postul său de preot. Era prea cunoscut şi prea perseverent:
asemenea elemente reprezintă o primejdie pentru comunişti. Până la noi ordine,
i s-a dat câştig de cauză.
Preotul Costică Maftei, fost paroh în
parohia Titan din Bucureşti, a fost suspendat
din funcţiile sale pentru că ceruse cu insistenţă aprobarea de a construi o biserică pentru zecile de mii de creştini din cartierul său. După ce i se făcură tot felul de
şicane (primi lovituri din partea vicarului) a fost
expulzat, la 4 aprilie 1978, în Austria. Era o altă
metodă de a scăpa de inoportuni...
Un număr mare de preoţi, bănuiţi că simpatizează
cu mişcarea misionară ortodoxă ilegală „Oastea
Domnului" (mai mult de 300.000 de membri
activi), sunt tot timpul supravegheaţi, ameninţaţi şi
primesc mereu avertismente din partea instanţelor teritoriale ale
departamentului Cultelor. Ei se află în permanenţă în primejdie de a fi
arestaţi şi duc o activitate clandestină.
***