"HRĂNIŢI OILE
MELE"
Mărturiile scrise sau verbale depuse
de cei scăpaţi din Gulagurile sovietice sau din ţările socialiste
satelite vorbesc foarte adeseori de lipsa
bibliilor şi a literaturii religioase, hrană spirituală de care oamenii au din ce în ce mai multă nevoie şi pe
care ei o cer întruna credincioşilor
din Occident.
Scrisorile şi documentele venite
clandestin din Est o arată din plin. Turiştii
povestesc că sunt opriţi pe stradă şi întrebaţi: „Nu aveţi, din
întâmplare, vreo Biblie sau vreun Nou Testament?..."
Oamenii de bine, cu mare credinţă în Dumnezeu şi cu creştinească milă, care îşi iau greaua răspundere de a
introduce aici, pe ascuns, cantităţi
importante de biblii, vorbesc cu emoţie despre bucuria fără margini pe care o suscită „încărcătura" lor printre
cei care au norocul de a primi ceva
din ea.
Asociaţiile şi misiunile care se dedică în exclusivitate
ajutorării spirituale şi materiale a creştinilor oprimaţi, aşa cum este Acţiunea
evanghelică pentru Biserica Tăcerii" (B.P. 154,92.406 Courbevoie Cedex), al cărei responsabil sunt, nu vor izbuti niciodată să umple toate mâinile care se întind spre ele ca să primească
Sfânta Carte. Cu toată generozitatea donatorilor şi cu tot efortul
permanent de a găsi şi a realiza mijloacele
necesare pentru a o face să pătrundă
în număr mare în aceste ţări, nu vom izbuti niciodată să ne atingem
scopul propus, adică acela ca fiecare familie creştină să aibă în posesia ei, numai pentru ea, o Biblie.
Fapta de eroism care îi pune în
primejdie pe curajoşii „contrabandişti" este la fel de grandioasă
ca şi fericirea pe care o oferă celor
înfometaţi de Cuvântul divin. Ei ştiu, aşa cum ştim cu toţii, că fiecare
Biblie încredinţată unui creştin va deveni un izvor de apă vie pentru nenumăraţi alţii.
Aceste cărţi vor fi copiate,
multiplicate, pagini întregi vor fi învăţate pe
dinafară. în ţările din Est, creştinii trăiesc acum miracolul înmulţirii
pâinilor...
Domnul a spus: „Hrăniţi oile
Mele". încercăm să-I urmăm porunca. Fraţii
noştri persecutaţi se vor întări astfel în credinţa lor şi vor putea să o transmită celor care - în jurul lor, în viaţa
„liberă" sau în închisoare şi în lagăre - nu au
avut privilegiul de a-L cunoaşte pe Domnul,
pentru că au fost educaţi de un regim înverşunat ateu.
Dacă creştinul înfocat din lumea
liberă, care beneficiază de o libertate religioasă totală şi poate să-şi
păstreze Biblia la căpătâi, înţelege cu greu
profunda foame spirituală de care suferă creştinii din ţările comuniste, ce putem aştepta de la un creştin cu convingeri nu
tocmai ferme sau de la unul indiferent?
Cei care au trăit în spatele cortinei
de fier mărturisesc că Biblia este aici cartea cea mai căutată. Că dată fiind
penuria de literatură religioasă, Cuvântul lui Dumnezeu
este cel mai preţios dar pe care îl putem face
fraţilor noştri din Est, căci ea îi încurajează, îi întăreşte, îi
uneşte şi propagă singurul Adevăr, acela al lui Iisus Hristos.
Dr. Doţenko, savantul sovietic în
domeniul fizicii nucleare, refugiat în Canada, declara ziarului „Christianity
Today" următoarele: „Faceţi tot ceea ce conştiinţa, curajul şi
credinţa voastră în Dumnezeu vă permite să
faceţi, pentru ca Biblia să fie trimisă, pe toate căile posibile şi
imposibile, în ţările din Est".
***
GH. BRAŞOVEANU,
MILITANTUL PENTRU DREPTURILE OMULUI
S-au împlinit aproape doi ani de când
câţiva intelectuali şi muncitori români din
Bucureşti şi din Turnu-Severin, sprijinindu-se pe articolul 22 din „Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice",
ca şi pe articolul 8 din „Pactul internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi culturale",
au înfiinţat „Sindicatul liber
al muncitorilor români". La
10 martie 1979, cei doi conducători
ai mişcării recent înfiinţate - doctorul Ionel Cană şi economistul Gheorghe Braşoveanu - au fost arestaţi şi
supuşi unor nesfârşite
interogatorii, ameninţaţi şi hărţuiţi de poliţia secretă, şi, în cele din urmă, internaţi în secţia de psihiatrie din
închisoarea Jilava, ca „bolnavi
mintali". (S-a aflat între timp că doctorul Cană a fost condamnat la cinci ani şi jumătate de închisoare.)
Dar cine este Gheorghe Braşoveanu,
acest credincios ortodox, curajos şi
inflexibil? După propriul său „curriculum vitae", s-a născut la 7 iulie 1915, într-o familie de ţărani săraci
ce locuiau în satul Rocşoreni, judeţul Mehedinţi. Rămas orfan de război
de la vârsta de trei ani, a avut de îndurat
greutăţi materiale, dar visul său de a face studii superioare a rămas la
fel de viu. în 1939, tânărul Braşoveanu obţine diploma de absolvire a Academiei
de Ştiinţe Economice din Bucureşti.
Calvarul său a început o dată cu venirea la putere a
comuniştilor: cele patruzeci şi patru de
mutări de la o întreprindere la alta îl
arată ca pe un om care nu s-a supus legilor luptei de clasă şi aşa-zisei
morale proletare. Aceste mutări disciplinare au loc din cauza rezistenţei sale dintre anii 1950 şi 1970 şi poziţiei sale
contestatare dintre anii 1970 şi 1973. Este obligat să se pensioneze pe caz de
boală, după ce fusese internat de două ori la spitalul de nebuni din Bucureşti, în urma predicilor sale
privitoare la interpretarea
profeţiilor biblice.
Între anii 1973 şi 1977, economistul Gheorghe Braşoveanu a mai fost internat încă de două ori în spitalul de
psihiatrie, date fiind atitudinea sa
critică faţă de natura relaţiilor dintre Biserică şi Stat şi numeroasele
plângeri făcute de el cu privire la violarea Drepturilor Omului în România. „Duc această luptă împotriva marxismului
ateu şi imoral, spunea el, în ciuda suferinţelor îndurate şi a ameninţărilor la adresa familiei mele".
Pentru că, în afară de anchetele care l-au chinuit fără încetare, a mai
avut de îndurat şi faptul că atât soţia şi
fiul lui, student la Institutul Politehnic din Bucureşti, cât şi un locatar din imobilul în care locuia,
erau chemaţi de Securitatea de Stat să redacteze nişte rapoarte cu privire la
activitatea sa zilnică, spre a-i
determina să-1 declare iresponsabil.
Dar care era „vina" sa? Mai
întâi, preocupările teologice concretizate într-o
lucrare redactată în 1975 şi intitulată ,În ce fel L-am cunoscut pe Dumnezeu", în care vorbeşte despre întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ - obiectul principal,
după el, al Evangheliei lui Hristos şi al misiunii apostolilor, adică al Bisericii. Apoi, aderarea sa, în august 1978, la Comitetul
Creştin român pentru apărarea libertăţilor religioase
şi de conştiinţă, iniţiat de preotul Gheorghe
Calciu-Dumitreasa şi de pastorul Pavel Nicolescu. In sfârşit, înfiinţarea „Sindicatului liber al muncitorilor
români", menţionat mai înainte, precum şi scrisoarea pe care i-a adresat-o
lui Leonid Brejnev la începutul lui noiembrie
1978, şi în care îi reproşa persecutarea preoţilor ortodocşi Dumitru Dudko şi
Gleb Yakunin, tragicul destin al tânărului
moldovean Vania Moiseev şi toate
plăgile sociale care decurg din aspectele negative ale regimului
comunist atât în U.R.S.S. cât şi în România.
El zace acum în penitenciarul din Galaţi, condamnat la
trei ani de detenţie, grav bolnav, cu mari dureri de
cap şi supus interdicţiei de a coresponda cu
ai săi. A.L.R.C. ne spune că, din închisoare, fratele nostru întru credinţă Gh. Braşoveanu face apel la toţi creştinii din România şi din lumea liberă, care iubesc
libertatea şi dreptatea, să se roage pentru el şi să
protesteze împotriva detenţiei sale arbitrare.
***
Cu cincisprezece ani în urmă apărea la Geneva, în Elveţia,
periodicul ,Jjes Sans-Dieu", (Cei
fără de Dumnezeu), editat de Biroul Comisiei internaţionale „Pro Deo", al
cărui scop era să dezvolte acţiunea de ajutorare a credincioşilor persecutaţi
în Rusia şi să lupte împotriva Celor fără-de-Dumnezeu. Condusă într-un spirit
ecumenic de o impresionantă curăţenie spirituală, de abatele H. Carlier,
directorul periodicului „Courrier de
Geneve", de Jacques Le Fort, membru în Consiliul parohiei protestante
din Saint-Pierre-Fausterie, şi de doctorul Georges Lodygensky, membru în
Consiliul Bisericii ortodoxe din Elveţia, curajoasa publicaţie prezenta
eforturile desfăşurate în Occident pentru denunţarea primejdiei ateismului
militant sovietic şi soarta tragică a celor care „luptă şi mor pentru credinţa
lor în Rusia".
In acest fel s-a aflat că o serie de personalităţi
catolice, protestante şi ortodoxe din diferite ţări s-au întrunit la Geneva -
mai întâi în octombrie 1933 şi, apoi, în ianuarie 1934 - pentru a examina
împreună o problemă extrem de dureroasă şi neliniştitoare, şi anume problema
„dictaturii unei puteri care urmăreşte în mod deschis distrugerea oricărei
religii" pe „a şasea parte a globului locuit", şi care găseşte ajutor
în străinătate „în domeniul economic". De unde şi „constatările
umilitoare" cu privire la indiferenţa lumii libere în faţa strigătelor de
nefericire şi a apelurilor venite din partea victimelor din U.R.S.S. şi
ineficienta luptei sale „împotriva acţiunii Celor-fără-de-Dumnezeu".
Cu acest pirlej, Biroul Comisiei internaţionale „Pro
Deo" a organizat la Geneva o expoziţie de documente - puse la dispoziţia
sa de secţia de Informaţii a „Antantei internaţionale" împotriva Celei de
a Treia Internaţionale - care a trezit un interes atât de mare, încât a fost
curând cerută în multe alte oraşe elveţiene şi străine, „în curs de un an,
aceste expoziţii au fost vizitate de mai mult de 120.000 de persoane. Un foarte
mare număr de preoţi şi de pastori le-au studiat cu grijă şi i-au adus cu ei şi
pe enoriaşii lor. Muncitorii credincioşi au luat de aici învăţăminte preţioase
care i-au întărit în convingerile lor creştineşti opuse marxismului
antireligios. Expoziţia a suscitat o mişcare activă împotriva Celor-fără-de-Dumnezeu.
în câteva ţări s-au constituit comisii permanente „Pro Deo", pentru a se
sprijini, pe tărâm naţional, opera „Comisiei internaţionale".
Prima secţie a Expoziţiei împotriva Celor-fără-de-Dumnezeu prezenta
„doctrina antireligioasă a socialismului marxist şi a comunismului
leninist", subliniind că ofensiva ideologică a Kremlinului vizează atât
ţările de civilizaţie creştină, cât şi ţările din Africa şi din Asia unde
există misionari. Cea de a doua secţie prezenta schema „luptei marxiste duse
împotriva religiei în Rusia Sovietică", unde puterea centrală, şcoala,
presa, cinematograful, radioul, literatura şi arta „luptă împotriva
religiei"; o serie de fotografii reflectau opresiunea şi exterminarea
„celor ce slujeau cultele" şi a credincioşilor sub regimul politic al lui
Stalin. Cea de-a treia secţie punea accentul pe „lupta împotriva religiei în
afara Rusiei", prin ; intermediul „Internaţionalei liberilor gânditori
proletari", organizaţie auxiliară a Kominternului. în conformitate cu
programul ; sovietic, toate organizaţiile din Franţa, de exemplu, „trebuie să
lupte împotriva religiei fără abatere şi sistematic", dat fiind că
„propaganda comunistă printre muncitori, femei, tineri, ţărani, universitari,
în metropolă şi în colonii, este inspirată de idei antireligioase".
Ne însuşim
următoarea concluzie a publicaţiei: „Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru
victimele persecuţiilor şi să ii cerem să
binecuvânteze eforturile făcute pentru a le veni în ajutor. Să-L rugăm să-i
lumineze pe persecutori, ca să-şi înceteze opera de distrugere..."
Martie-Aprilie 1985
***
«ACŢIUNEA
EVANGHELICĂ PENTRU BISERICA TĂCERII» (A.E.E.S.)1
tuturor prietenilor şi binefăcătorilor
săi, şi pe care îl recomandăm atenţiei cititorilor noştri:
Sunteţi informaţi, încă de mulţi ani, despre situaţia precară a
fraţilor noştri persecutaţi pentru credinţă în ţările comuniste, fraţi pe care
i-aţi ajutat cu generozitate şi i-aţi pomenit în rugăciunile voastre.
În ultimul timp vi s-a atras atenţia în mod deosebit asupra
României, al cărei popor traversează o perioadă de suferinţă îngrozitoare. Pe
lângă represiunea de ordin religios şi înverşunarea propagandei ateiste,
guvernul şi acoliţii săi procedează metodic la distrugerea fizică a milioanelor
de români:
- prin
suprimarea aproape totală a alimentelor;
- prin
reducerea debitului energiei calorice (păcură, gaz, electricitate).
În iarna anului 1984-1985, când afară termometrul cobora
până la -35°C, în locuinţe, şcoli, spitale, birouri şi uzine, temperatura n-a
depăşit 10-12°C. S-au semnalat numeroase decese printre persoanele în vârstă
şi printre copii, precum şi tot felul de boli şi de epidemii, într-un cuvânt,
ţara întreagă este destinată dezagregării fizice şi morale. România nu trebuie
uitată! Toate misiunile fondate de pastorul Wurmbrand în mai bine de patruzeci
de ţări din lumea liberă, ca şi multe alte asociaţii favorabile cauzei
Bisericii Tăcerii sau constituite de românii refugiaţi, s-au adresat de
nenumărate ori organismelor internaţionale şi personalităţilor influente din
Occident, cerându-le să intervină pe lângă guvernul din România, pentru ca
drepturile omului să fie, şi aici, respectate şi situaţia economică ameliorată.
Recent, ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, domnul
David F. Funderburk, a adus la cunoştinţa guvernului american modul inuman în
care este tratat poporul român de către conducătorii săi. Mai mult încă, în
semn de protest împotriva politicii tolerante duse la Washington faţă de
abuzurile politice ale dictatorului N. Ceauşescu, care obligă 20.000.000 de
fiinţe nefericite să trăiască, sub domnia sa tiranică, într-o neagră sărăcie,
ambasadorul a demisionat din postul său şi a părăsit România.
Multe alte demersuri insistente n-au dus la nici un
rezultat pozitiv. Sub privirea indiferentă a Occidentului, o întreagă naţiune
alunecă vertiginos spre dispariţie.
Indescriptibila tragedie pe care o trăieşte acum România
este asemănătoare cu multele şi grelele încercări prin care a trecut poporul
evreu supus sclaviei faraonilor egipteni.
Misiunea noastră, care s-a condus întotdeauna, în
activitatea sa, după preceptele şi exemplele biblice, a luat hotărârea de a
iniţia o mare acţiune în sprijinul României, acţiune întemeiată în întregime pe
învăţătura sugerată de Sfânta Scriptură.
1. Când
evreii ajungeau să nu mai poată îndura nenorocirile care se abăteau asupra lor,
posteau şi se rugau cu toţii, strigându-şi durerea care le sfâşia inimile.
Atunci Dumnezeu îi auzea şi îi elibera (Cf. Iorta, 3.4-6; Psalm, 35.13-14 etc).
Când
discipolii, supăraţi din cauza neputinţei lor de a-1 vindeca pe copilul posedat
de demon, s-au apropiat de Iisus şi L-au întrebat: „De ce nu am putut să-1
izgonim pe demon?", Mântuitorul le-a răspuns: „Asemenea neam de demoni nu
iese decât cu rugăciune şi cu post" (Matei,
17.21).
Crezând deci în
cuvântul lui Dumnezeu, care făgăduieşte mila ' Sa tuturor celor care îl cheamă
din străfundul sufletului lor, ne I adresăm vouă, dragi prieteni care iubiţi
România, şi vă cerem, în numele Domnului, să binevoiţi a consacra, în timpul
ultimei săptămâni din octombrie şi noiembrie 1985, un timp special de rugă-
ciune şi chiar de post, pentru ca Atotputernicul să aibă milă de [ fraţii
noştri români, de întregul popor copleşit de o suferinţă ce 1 nu-şi găseşte
asemănare în nici una din celelalte ţări de obedienţă sovietică.
La această acţiune (şi la aceleaşi date menţionate mai sus)
vor participa toate comunităţile creştine din România şi, de asemenea, , o
importantă parte din populaţie; căci noi avem posibilitatea să le aducem la
cunoştinţă această iniţiativă prin intermediul emisiunilor radiofonice care
transmit cu regularitate mesajele noastre evanghelice în limba română, prin
postul de radio „Europa Liberă" şi prin curierii noştri care merg în
România.
Astfel, o mulţime de oameni din ţările libere îşi vor
înălţa împreună şi deodată cu românii tiranizaţi, gândurile, vocile şi
rugăciunile lor spre Cel care este singurul ce poate să salveze o populaţie
care piere.
Încredinţăm acţiunea întreprinsă de noi în mâinile Sale,
căci avem toată încrederea în faptul că El vă va face să veniţi alături de noi
fără să mai staţi pe gânduri.
Încă o cerere: scrieţi pe adresa revistei „Catacombes", pe o simplă carte
poştală, următoarele cuvinte: „Suntem
de acord".
Gândiţi-vă la importanţa rugăciunilor voastre. Încercaţi să
vă imaginaţi curajul şi forţa pe care acţiunea voastră de solidaritate le vor
insufla celor care se află pe drumul Crucii. Fiţi siguri că va binecuvânta comuniunea voastră frăţească.
Fie ca Dumnezeu să vă iubească şi să vă ajute să puteţi
rosti cu conştiinţa liniştită, cuvintele lui Iov: „Nu aveam lacrimi pentrii cel
nefericit? Inima mea nu era cuprinsă de milă pentru cel lipsit?" (Iov, 30. 25).
In
numele A.E.E.S.
Nicole
Valery
Septembrie 1985
***
O VOCE PENTRU BISERICA TĂCERII
O dată cu apariţia acestui număr, revista „Catacombes" trece pragul celui
de-al cincisprezecelea an „de viaţă". Spun „de viaţă", pentru că
fondatorii săi au cunoscut momentele dure ale primelor luni de publicare şi,
apoi, fericirea roadelor spirituale pe care li le-a adus apariţia ei. „Ne-aţi
deschis ochii; orizontul nostru s-a lărgit, viaţa noastră de creştini s-a
îmbogăţit", ne scria un cititor ce nu ştiuse aproape nimic despre
persecuţia religioasă din ţările comuniste. „Exemplul eroic al fraţilor noştri
din Est ne întăreşte credinţa şi ne obligă să ieşim din confortabila noastră
inconştienţă", mărturisea un altul.
De ce e nevoie de o revistă pentru Biserica Tăcerii - se
întrebau unii oameni - când există deja buletine, editate de cei ce conduc cele
mai importante opere destinate să-i ajute pe credincioşii persecutaţi? Este
nevoie de ea pentru că numai o revistă - chiar dacă e doar lunară - bine
documentată şi hotărât antimarxistă, care se adresează în primul rând tuturor
celor care n-au nici cea mai mică idee despre ceea ce se petrece în spatele
cortinelor de fier şi de bambus, poate să apere adevărul lui Dumnezeu şi să
combată minciuna ateismului materialist. Numai o revistă aşa cum este „Catacombes" poate să strângă
la un loc - după cum spunea Sergiu Grossu - toate forţele spirituale,
intelectuale şi teologice ce iubesc Biserica persecutată din Est şi care, pline
de zel, ard de nerăbdare să denunţe nedreptăţile, constrângerile şi tirania din
secolul XX.
Mulţumită lui
Dumnezeu, revista „Catacombes" (mesagerul
supraconfesional al Bisericii Tăcerii) a beneficiat de faptul că are printre
colaboratorii săi personalităţi catolice, protestante şi ortodoxe, ziarişti şi
scriitori de primă mână.
Este adevărat că difuzarea revistei „Catacombes" a rămas destul de modestă, în comparaţie cu
aceea a publicaţiilor „catolice" de stânga. Creştinii din Franţa nu-şi dau
seama de importanţa impactului „mesagerului" nostru. Până în prezent nu am
reuşit să facem o distribuţie masivă, să avem echipe de tineri care să distribuie
revista în faţa bisericilor şi în faţa sălilor de conferinţe, pentru ca ea să
pătrundă mai mult în casele francezilor, furnizându-le o informare întotdeauna
corectă şi precisă.
Ii mulţumim lui Dumnezeu care, în ciuda piedicilor pe care
le-am întâlnit în drumul nostru, ne-a îngăduit să edităm, cu regularitate,
revista „Catacombes". Această
pagină vrea să fie un fel de florilegiu oferit cititorilor noştri, pentru ca ei
să cunoască mai bine această revistă şi lupta ei întru apărarea Bisericii
Tăcerii.
***
UN PIOS OMAGIU POSTUM
În acest început de nou an 1987, revista noastră, care şi-a
sărbătorit cea de a cincisprezecea aniversare, consacră această pagină -ca un
pios omagiu postum - câtorva personalităţi care au salutat, încă de la început,
oportunitatea apariţiei sale, susţinând-o, cu fidelitate, prin preţioasa lor
colaborare.
Cei mai vechi cititori ai noştri îşi aduc desigur aminte de
articolele publicate, între 1971 şi 1973, în revista „Catacombes", de eminentul filozof şi om de litere Gabriel
Marcel.
Evocăm, cu emoţie, amintirea doctorului Georges Lodygensky,
neobosit luptător pentru cauza creştinilor persecutaţi în Est, fost secretar
general al „Antantei internaţionale anticomuniste" (Geneva), iniţiator al
comisiei internaţionale „Pro Deo", autor a numeroase lucrări,
conferenţiar.
Părintele Gabriel Brossard, în calitatea sa de misionar în
China şi ca prizonier la „Roşii", ne-a împărtăşit - prin articolele pe
care le-am publicat între 1972 şi 1976 - din experienţa sa tulburătoare trăită
sub regimul lui Mao; el a denunţat, în acelaşi timp, teroarea declanşată de
adepţii satanici ai comunismului chinez.
Nu-1 vom
uita niciodată pe abatele Raymond J. de Jaegher, rector al Institutului de
Studii Extrem-Orientale de la Seton Hali Uni-versity, fondatorul, în Vietnam, a
două şcoli superioare, conferenţiar la radio şi la televiziunea americană,
scriitor. Un suflet mare şi : o minte strălucită, într-un trup mistuit, în
timpul ultimilor zece ani I de
viaţă, de un cancer.
Însărcinat de superiorii săi să facă apostolat în România,
şi apoi dincolo de Nistru, părintele Jean Nicolas a fost arestat la Odesa în
1943, din pricina activităţii sale religioase. Condamnat, ca „spion al
Vaticanului", la muncă silnică, el şi-a executat pedeapsa în Siberia, mai
ales în minele de la Vorkuta. După eliberare, s-a întors în Franţa, unde a
scris impresionanta mărturie „Unsprezece
ani în Paradis" (Ed. Fayard), una dintre primele cărţi ce vorbesc
despre lagărele morţii din U.R.S.S. Amintirea părintelui Jean Nicolas, traducător de documente, colaborator şi
prieten admirabil, rămâne pentru totdeauna gravată în inimile noastre.
Amintim cititorilor noştri şi numele altor colaboratori de
elită care ne-au părăsit, ca: Pierre Pascal, profesor onorific la Sorbona,
cardinalul Jean Danielou, scriitorii Wladimir d'Ormesson de la Academia
franceză, Gilbert Cesbron, Paul Lesourd, ca şi abatele Roger Ghichardan, fost
redactor-şef la "Pelerin", şi
A. Dauphin-Meunier, decanul Facultăţii libere de Economie şi Drept din Paris.
Apărători ai Bisericii Tăcerii, ei ne-au îndemnat cu toţii
să perseverăm în lupta noastră dusă pentru ajutorarea creştinilor martirizaţi.