REGELE MIHAI I

ÎNFRUNTĂ POLITICA MAREŞALULUI ION ANTONESCU. OPOZIŢIA ÎŞI CONTINUĂ ACŢIUNEA

Regele Mihai I a găsit prilejul de a se solidariza cu opoziţia şi năzuinţele poporului român, în dorinţa de a se pune capăt războiului pentru interese străine şi de a se câştiga pacea.

Pe data de 1 ianuarie 1943, cu ocazia urărilor aduse de corpul diplomatic, Regele a răspuns decanului Corpului diplomatic, nunţiului apostolic Andrea Cassulo, în următorii termeni:

„Ne-aţi împărtăşit, Excelenţă, speranţa într-un an mai bun, într-un an care ne-ar aduce sfârşitul acestui război fără precedent în istorie, care pustieşte omenirea şi ameninţă cu prăbuşirea valorilor morale şi materiale. Unesc gândurile mele celor exprimate de Excelenţa Voastră şi ţin s-o asigur că nici o dată o dorinţă n-afost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea şi armonia revenind printre oameni. Ar fi într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credinţa în Dumnezeu, o pace întemeiată pe justiţie, libertate şi concordie."

Această dorinţă regală exprimată în faţa reprezentanţilor străini a şocat pe Mareşal, care a părăsit sala tronului, cu gândul de a-1 pune la punct pe îndrăzneţul Rege.

Şi ocazia i s-a ivit pe data de 7 ianuarie, de ziua numelui său, când la felicitările guvernului, a răspuns:

„. ..Să fiţi siguri că nu voi ceda lupta decât atunci când se va trece peste trupul meu. Soldatul român va lupta până la ultimele lui puteri ca să apere graniţele şi să se aşeze acolo unde cere dreptatea. "

Continuând să pedepsească pe cel ce a pus la cale cele petrecute pe 1 ianuarie la palat, a găsit vinovat pe mareşalul Curţii regale, Ion Mocsony-Stârcea, ordonând să fie trimis pe front. Regele a ripostat şi s-a ajuns în faţa Curţii Supreme, care a hotărât menţinerea lui Ion Mocsony ca maestru de ceremonii la palatul regal. Mareşalul nu s-a lăsat şi a adus pe generalul C. Sănătescu de pe front, pe 10 martie 1943, impunându-1 ca şef al Casei Militare al Majestăţii Sale, nebănuind că Regele sugerase dorinţa de a-1 avea pe general.

Era clar că între Casa regală şi Mareşal se dezvolta un conflict ce mocnea de mai mult timp şi care se va sfârşi la 23 august 1944.

Urările Nunţiului apostolic şi ale Regelui Mihai erau în spiritul realităţii, pentru că în aceeaşi zi de 1 ianuarie 1943, japonezii au fost forţaţi să evacueze „iadul verde" al insulei Guadalcanal, cel mai avansat punct unde ajunseseră cu un an înainte şi de atunci trupele nipone vor merge numai în retragere, aşa cum de altfel făceau şi trupele Axei din Europa şi Africa de nord.

Începutul anului 1943 îl găseşte pe Iuliu Maniu în plină acţiune de salvare a ţării, fiind informat pe de o parte de nenorocirile ce se petrec pe front cu trupele româneşti încercuite sau cele lipsite de muniţie şi hrană pe întinsul stepei ruseşti, iar pe de altă parte informat de hotărârea Aliaţilor de a nu accepta decât capitularea necondiţionată a celor socotiţi sateliţii Axei.

Acestea l-au făcut să se adreseze lui Eduard Beneş, aflat în exil, pe 2 ianuarie 1943, ca să intervină pe lângă Stalin pentru condiţii acceptabile de armistiţiu. Spre sfârşitul lunii primea încunoştiinţarea că Stalin ar fi de acord să trateze cu opoziţia, în cazul când aceasta acceptă frontiera din iunie 1940.

Dat fiind că Sfântul Ion era la început de an, fruntaşii PNŢ, Iuliu Maniu, Mihai Popovici, Nicolae Penescu au mers pentru trei zile la Dobreşti, ca invitaţi ai lui Ion Mihalache. Acestui pretext de sărbătorire i s-au adăugat motivele reale ale discuţiilor politice grave, ce erau la ordinea de zi.

Toţi erau de acord că victoria Aliaţilor va fi incontestabilă. în schimb, sacrificiile României pentru a se ataşa Naţiunilor Unite vor fi foarte mari şi teama lui Maniu era ca nu cumva Ungaria să se desprindă de Axă înaintea noastră şi să se ataşeze Angliei şi Americii.

Şi gândirea lui Iuliu Maniu era adevărată, pentru că guvernul maghiar condus de Kâllay Miklos începuse tatonări prin Istanbul şi Vatican, cu agenţii anglo-americani, în timp ce Mihai Antonescu încerca să ia şi el legătura cu Budapesta. Acest lucru se va realiza în iunie 1943, când primul ministru ungur s-a adresat lui Bethlen Istvăn, fost preşedinte al Consiliului de miniştri ungar, pentru a găsi o persoană spre a se deplasa la Bucureşti. Bethlen Istvan, care la rândul său fusese contactat de Iuliu Maniu, 1-a propus pe Bănffy Miklos (fost ministru de externe şi deputat în parlamentul maghiar). Ajuns la Bucureşti, după cum vom vedea, a avut convorbiri cu G.G.Mironescu, delegat de Mihai Antonescu, dar prieten politic al lui Iuliu Maniu.

Dar la Dobreşti, timp de trei zile, fruntaşii PNŢ au discutat şi situaţia unui guvern care să limiteze colaborarea cu Germania, şi eventualitatea unui război civil care, dacă s-ar produce înainte de debarcarea aliaţilor în Balcani, va fi urmat de o ocupaţie germană.

Nemţii erau cu ochii aţintiţi pe Iuliu Maniu. La sugestia lor, în decembrie, se trecuse şi la arestarea unor fruntaşi PNŢ, nu numai a legionarilor şi din informaţiile venite prin ministrul Elveţiei la Bucureşti, Rene de Weck, se urmărea suprimarea şefului opoziţiei române de către Boehme, ataşatul de poliţie de pe lângă Legaţia Reichului de la Bucureşti.

începutul anului 1943 era sumbru pentru puterile Axei, iar România trecea prin dificultăţi economice, atât în interior cât şi pe front, pentru aprovizionarea trupelor, fapt ce dusese la multe conflicte între ostaşii celor două ţări, conflicte ce ajunseseră până la urechile lui Hitler. Acesta îl invitase pe Antonescu încă din decembrie, pentru o discuţie hotărâtoare în vederea declanşării campaniei de primăvară. Venirea la Berlin fusese amânată ba din cauza bolii mareşalului, ba din cauza fugii lui Sima, fugă pe care Antonescu o socotea ca un şantaj, sprijinită de unele cercuri conducătoare hitleriste, şi de ce să nu spunem că-i era teamă şi de o arestare.

Timp de trei zile, 10-12 ianuarie 1943, s-au purtat discuţii între cele două delegaţii, reuşindu-se ca nemţii să dea 30 de tone de aur, contravaloarea a 84 de milioane de mărci, pentru finanţarea Wehrmanchtului din România, nu înainte de a se aduce reproşuri că România livrează petrolul, care este un dar al cerului, contra materiale de război germane, în care s-a înmagazinat muncă, în loc ca guvernul român să supună populaţia unei poveri grele pentru a-şi rezolva problemele economice şi politice interne. România se angaja printre altele să sporească livrările petrolifere la 4 milioane de tone şi să continue războiul cu toate forţele alături de Germania, până la victoria finală.

Cu toate aceste garanţii solemne între delegaţii, în acelaşi timp începuse atacul final al ruşilor împotriva celor încercuiţi la Stalingrad, iar cei 760.000 de nemţi din Caucaz începuseră retragerea.

Peste stepa rusească se aşternuse un viscol puternic, venit din nord şi îngheţase totul, iar drumurile erau întroienite. în aceste condiţii se retrăgeau spre ţară resturile armatei a 3-a şi a 4-a, bineînţeles pe jos, fără hrană asigurată, fără îmbrăcămintea necesară în acele locuri, mai mult, fiecare pe cont propriu, în speranţa că vor ajunge acasă. Cele 1.000 de trenuri care îi mânase spre răsărit dispăruseră.

Fraţii de arme puseseră mâna pe ultimul strop de benzină al românilor şi acolo unde mai lăsaseră câte o maşină pentru aprovizionare şi aceasta stătea imobilizată. Se reedita retragerea lui Napoleon din Rusia.

Radio Londra anunţa că în Siberia se găseşte mai multă armată românească decât în ţară.

Soarta României încercase s-o joace Hitler şi Antonescu, prin angajarea ei totală într-un război care era pierdut.

în aceeaşi zi pe 12 ianuarie se despărţeau cei din capitala Germaniei, în aceeaşi zi reprezentanţii Aliaţilor - Churchill şi Roosevelt plecau şi ei să se întâlnească la Casablanca, unde pe lângă asaltul împotriva Europei de Sud, prin Italia, se hotăra şi soarta sateliţilor Germaniei, printre care şi România: capitulare necondiţionată la care s-au mai adus pe parcurs unele precizări, adică cererea de capitulare trebuie

înaintată şi URSS.

Pentru că suntem la început de an şi planurile în cele două tabere erau făcute, cel al Axei care căuta să se cârpească şi cel la Naţiunilor Unite ce urmărea distrugerea definitivă a adversarului, să vedem ce-şi propuseseră Aliaţii între 14-24 ianuarie la

Casablanca:

- înfrângerea submarinelor de buzunar U, ca primă sarcină;

- susţinerea forţelor sovietice, cu cel mai mare volum de materiale care poate fi

transportat în Rusia;

- ocuparea Siciliei, pentru a asigura comunicaţia în Mediterană, pentru a îndepărta presiunea germană de pe frontul rusesc şi pentru a face presiuni asupra Italiei, ca să iasă din Axă;

- crearea unor condiţii ca Turcia să goată fi atrasă ca aliat activ,

- operaţiunile din Pacific şi Orientul îndepărtat vor urmări menţinerea presiunii asupra Japoniei, împotriva căreia trebuie să se pregătească o mare ofensivă, imediat după înfrângerea Germaniei.

Anul 1943 a însemnat o schimbare totală a situaţiei, datorită puterii covârşitoare navale şi aeriene, câştigându-se bătălia Atlanticului şi asigurarea transporturilor spre Oceanul Antarctic şi prin Mediterană la Suez, nemaifiind nevoie de ocolul Africii, pe la Capul Bunei Speranţe. După ce în 1940 şi 1941 Aliaţii au pierdut câte patru milioane de tone anual, iar în 1942 cifra s-a dublat, submarinele germane U scufundau mai mult decât se putea construi de Aliaţi. în 1943 datorită construcţiilor din Statele Unite s-a ajuns ca ritmul scufundării submarinelor de buzunar U să fie mai mare decât puteau nemţii să construiască. Şi ritmul de construcţie al Aliaţilor va deveni debordant, reuşind să stăpânească aerul, mările şi oceanele şi chiar adâncurile lor.

Gravitatea situaţiei frontului din Rusia a văzut-o şi Mihai Antonescu, care imediat după întoarcerea de la Berlin a discutat cu ambasadorul Italiei de la Bucureşti -Renato Bova Scoppa - pe care 1-a rugat să meargă la Roma şi să discute cu Galeazzo Ciano, ministrul de externe. Acesta, pe 15 ianuarie, i-a prezentat lui Ciano dorinţa lui Mihai Antonescu „că este necesar, în aceste clipe de mare însemnătate pentru destinele noastre, să luăm contacte directe... să facem ceva în perfectă înţelegere între noi, în apărarea interesului nostru comun." Mihai Antonescu îi mai aduce la cunoştinţă că nemţii sunt într-o situaţie tragică... că Fiihrerul deşi îşi dădea seama perfect de gravitatea situaţiei din răsărit, sprea totuşi să-i facă faţă, fără a preciza prin ce mijloace. Mihai Antonescu sugera lui Ciano să sondeze puterile occidentale pentru o pace separată şi să lanseze un plan pentru organizarea Europei, deoarece nemţii doresc un imperiu romano-germanic, în care ei să fie arbitri, să împartă popoarele în libere sau sclave.

Ciano i-a adus la cunoştinţă aceste sugestii şi lui Mussolini, care pe 21 ianuarie 1943 a calificat „tendenţios" limbajul lui Mihai Antonescu şi a confirmat în termeni hotărâţi decizia de a merge cu Germania până la capăt, deoarece 500 de tancuri Tigru, 500.000 de rezervişti şi noul tun german ar putea întoarce situaţia...

Cât priveşte pe rezervişti, ei erau copii de 16 ani, care chemaţi su arme, neinstruiţi, constituiau o nouă carne de tun pentru ruşi.

Între discuţiile dintre şefii opoziţiei se avansează ideea de către C.I.C. Brătianu, că este posibilă trecerea liniştită de la regimul mareşalului, la regimul partidelor democratice, în timp ce Iuliu Maniu este ferm pe poziţia că România trebuie să participe la lupte împotriva Axei pentru a putea avea un cuvânt de spus, din cauza situaţiei foarte grave în care ne găsim.

Şi iarăşi Maniu are dreptate, fiindcă în comunicarea primită de la Cornel Bianu din Londra se spune „ în momentul de faţă, guvernul britanic n-ar putea să înlesnească intrarea lui Maniu în Anglia, pentru a alcătui acolo un guvern liber românesc întrucât aceasta ar indispune guvernul sovietic."

Această comunicare era consecinţa discuţiilor pentru capitularea necondiţionată a ţărilor satelite Axei şi Maniu îşi da seama de noua faţetă a raporturilor sovieto-anglo saxone. De aceea el continua legăturile „subterane" şi întreba Apusul cum s-ar putea găsi o cale de înţelegere între România şi Rusia, în noua conjunctură politică pe care o întrezărea?

După discuţiile de le Dobreşti, în faţa agravării situaţiei politice şi pe plan intern şi pe plan extern, conducerea PNŢ a continuat discuţiile cu conducerea Partidului Naţional Liberal, iar joi şi vineri, 28 şi 29 ianuarie 1943, Iuliu Maniu a avut întrevederi cu Dinu Brătianu, hotărându-se redactarea unui memoriu pentru Mareşalul Antonescu, la al cărui text au contribuit şi Dinu şi George Brătianu. Definitivarea s-a făcut de Iuliu Maniu iar în seara de 29 ianuarie a fost aprobat de Ion Mihalache, Mihai Popovici şi dr. Lupu. A doua zi după citirea memoriului de către Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi dr. Constinescu, el a fost dat dr. Nicolae Lupu pentru a fi înmânat Mareşalului Ion Antonescu.

Prin memoriu se arăta atitudinea celor doi şefi ai opoziţiei faţă de Mareşalul Ion Antonescu, care la început a fost de rezervă faţă de orientarea politică externă ce a imprimat-o ţării, trecând la înţelegerea justificării războiului pentru recucerirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, cu rezerva totală faţă de intrarea în Pactul Tripartit şi ajungând la faza când depăşind frontierele ţării armata a fost decimată, iar prizonierii luaţi au fost expuşi primejdiei de a fi îndootrinaţi de comunism.

In faţa acestei situaţii, şefii celor două partide cer:

- întreaga armată să fie adusă în ţară pentru refacere;

- nici un ostaş să nu mai fie trimis pe frontul de răsărit;

- urmând exemplul Finlandei, armata să se aşeze pe o linie defensivă;

- armata reorganizată şi reînarmată să fie pregătită pentru a servi marile noastre
comandamente naţionale, ca şi ordinea internă.

Această atitudine este justificată de faptul că grosul armatei este bine înarmat şi pregătit, iar totalitatea forţelor bulgare sunt intacte.

Amintesc Mareşalului să nu se mai angajeze mai departe în acţiuni străine de interesele noastre, ci să concentreze toate forţele ţării numai în vederea scopurilor impuse de apărarea noastră şi de interesele supreme ale Statului, atât în domeniul politic şi militar, cât şi economic.

Activitatea lui Iuliu Maniu pentru salvarea ţării este covârşitoare şi se foloseşte de toate canalele posibile. După ce primeşte prin Beneş acordul lui Stalin de a trata cu opoziţia încheierea unui armistiţiu, cu condiţia acceptării frontierei din 1940, Iuliu Maniu, printr-un alt mesaj pe care-1 trimite pe 6 februarie îl roagă pe Beneş să intervină ca delimitarea frontierei româno-ruse să fie amânată până la sfârşitul războiului şi imediat întocmeşte un mesaj guvernului englez pe care-1 trimite prin ministrul Turciei la Bucureşti, Suphi Tanrioer, cu ocazia drumului pe care acesta îl face la Ankara şi prin care se arăta:

Că opoziţia s-a opus continuării războiului după eliberarea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Bucovina de Nord, şi a cerut Mareşalului readucerea armatei în ţară, în timp ce guvernul subjugat Germaniei, a trecut la măsuri contra opoziţiei anglofile;

Că opoziţia ar dori să cunoască punctul de vedere al guvernelor britanic şi USA referitor la problema Ardealului, graniţa răsăriteană a României şi rolul ce-1 va juca România în confederaţiile de state din estul Europei.

După ce întreabă cum se pot armoniza principiile Chartei Atlanticului, care presupun o liberă determinare a popoarelor, cu interesele securităţii sovietice, Iuliu Maniu încheie acest mesaj cu declaraţia că România nu poate fi socotită între statele agresoare şi nu i se poate cere, ca Germaniei şi Italiei, capitularea necondiţionată aşa cum s-a hotărât la Casablanca.

Tot printr-un canal şi prin intermediul Ankarei, Maniu comunică englezilor că între Rege şi Mareşal sunt opinii separate cu privire la continuarea politicii actuale şi s-au produs divergenţe serioase, iar el, Maniu, doreşte să ştie dacă răspunsul asupra inoportunităţii unui guvern român la Londra este hotărârea guvernului englez şi dacă nu s-ar putea găsi o altă formulă de „comitet naţional" sau al „emigranţilor politici" pentru care el ar fi gata să trimită unele personalităţi proeminente politice în străinătate.

Pe 24 feruarie, la întoarcerea lui Suphi Tanrioer din Ankara, Iuliu Maniu a aflat că guvernul turc a făcut unele sugestii cu privire la participarea României la t o viitoare confederaţie de state balcanice, ceea ce însemna că guvernul englez n-ar trata România ca pe o ţară ce urmează să suporte aceleaşi sancţiuni ca autorii Pactului Tripartit.

Referitor la termenul de „capitulare necondiţionată", Winston Churchill a spus pe 22 februarie 1943, în Camera Comunelor, că:

„...nu înseamnă că poporul german va intra în sclavie, sau va fi distrus, înseamnă doar că, în momentul capitulării, aliaţii nu vor fi legaţi de nici un pact sau obligaţie... capitulare necondiţionată înseamnă că învingătorii au mână liberă. Asta nu înseamnă că se pot comporta barbar şi nici că vor să şteargă Germania dintre naţiunile Europei. Dacă suntem legaţi de ceva, suntem legaţi de civilizaţie, prin propria noastră conştiinţă. Nu trebuie să fim legaţi de germani ca rezultat al unei târguieli. Asta înseamnă «capitulare necondiţionată»".

Pentru a înţelege hotărârea Aliaţilor de a nimici forţele armate ale Axei, reamintim că Stalingradul, prin căderea lui, a însemnat începutul sfârşitului. Aceasta a i'avut loc pe 2 februarie 1943, cu toate că Goebbels declarase că în dicţionarul german nu există cuvântul capitulare.

Allan Bullock, în lucrarea „Hitler and Stalin, Parallel Lives", Harper Collins, London, 1991, p. 870, apreciază că „legenda Stalingradului şi a soldaţilor germani luptând până la moarte reprezintă răspunsul lui Hitler la clauza capitulării necondiţionate impusă de Churchill şi Roosevelt la Casablanca.

Tot până la moarte au luptat şi ruşii, iar ordinul-directivă al lui Stalin nr. 227 spunea că va fi împuşcat oricine se va retrage din faţa inamicului. Pe baza acestui ordin au fost împuşcaţi 13.500 de soldaţi ruşi.

Nemţii au fost timp de 5 zile împinşi cu 7 km la marginea Stalingradului, pe o suprafaţă de 6 km lăţime şi 12 km. lungime şi, în ziua capitulării, mareşalul rus Voronov raporta că au fost luaţi 92.000 de oameni prizonieri, din care 24 de generali, 2.000 de ofiţeri, aparţinând la 22 de divizii germane şi două române, numărul morţilor ridicându-se la circa 200.000, numai în acest sector al frontului.

Hitler în cuvântarea ţinută în acele împrejurări a terminat cu cuvintele:

„ S-au sacrificat ei pentru a ne salva pe noi."

Pe 18 februarie 1943, Goebbeles a lansat chemarea la „războiul total", chemând la sacrificiu toată suflarea de la 16 ani în sus, iar Hitler peste o săptămână, într-o cuvântare, a anunţat şi el mobilizarea materială şi morală a Europei, cum n-a văzut istoria.

In faţa presiunii germane de a menţine teroarea, în Europa luase atitudine hotărâtă şi generalul de Gaulle, care a declarat pe 4 februarie 1943:

„Poporul francez voieşte să se elibereze de jugul german, prin sânge şi arme, cu ajutorul aliaţilor care de curând ne-au ajutat şi care ne ajută apărându-se..."

Şi într-adevăr hotărârea Aliaţilor era urmată de fapte. Pe 20 februarie se trimiteau ruşilor din partea englezilor 3.000 de avioane şi 3.000 de care de luptă, iar din partea americanilor 2.600 de avioane şi 2.000 de care de luptă. Era începutul primăverii şi anunţau o luptă înverşunată pe toate fronturile, certitudinea deschiderii unui nou front în sudul Italiei, dar care nu mulţumea pe Stalin. El voia mereu deschiderea celui de-al doilea front în vestul Franţei. După Stalingrad, scria lui Churchill:

„.. .pentru a nu da inamicului nici un răgaz, este extrem de important să se dea lovitura în vest, în primăvară sau la începutul verii şi nu să fie amânată până în a doua jumătate a anului... "

Nemulţumit de punctul de vedere al Aliaţilor, Stalin revine pe 15 martie cu o nouă scrisoare:

„Înţelegând pe deplin importanţa Siciliei, trebuie totuşi să subliniez că aceasta nu poate înlocui al doilea front în Franţa... Consider că este de datoria mea să vă atenţionez cât mai puternic, cât de periculoasă ar fi pentru cauza noastră comună amânarea în continuare a deschiderii celui de al doilea front în Franţa. Acesta este motivul pentru care nesiguranţa declaraţiilor dumneavoastră privind viitoarea ofensivă anglo-americană peste canal îmi trezeşte grave îngrijorări şi simt că nu pot să tac... "

Pregătirea campaniei de primăvară se face sub ordinele drastice ale lui Hitler, în vederea războiului total, la care Mareşalul Ion Antonescu se raliază prin ordinul din 5 februarie 1943, către marile unităţi:

„... Dorinţa de a veni în ţară pentru cei ce au avut concediu, şi aşa-zisa preocupare de împlinire a altor idealuri naţionale vor fi socotite manifestări periculoase pentru disciplina militară şi sancţionate ca atare.

Cer tuturor, de la general la ostaş, să-şi ascută voinţa şi hotărârea pentru ca la momentul hotărât să poată da inamicului lovitura de moarte. Acesta trebuie să fie crezul tuturora şi toţi comandanţii vor trebui să-l dezvolte şi insufle astfel subalternilor lor, încât orice propagandă inamică să fie cu hotărâre şi cu dispreţ respinsă, orice şovăială sau rezervă din rândurile proprii să fie denunţată şi sancţionată fără îngăduinţă..."