FOŞTII COLABORAŢIONIŞTI CARLIŞTI BAT LA PORŢILE OPOZIŢIEI

Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu au ţinut cont de ameninţarea Mareşalului că „preocuparea de împlinire a altor idealuri naţionale vor fi socotite manifestări periculoase. .. şi sancţionate ca atare..." şi au căutat să fie preocupaţi de faptul că Iuliu Maniu a fost acceptat de ruşi ca interlocutor în discuţia în vederea încheierii armistiţiului. Şi lui Iuliu Maniu i s-a părut foarte semnificativă declaraţia făcută în Camera Comunelor pe 13 martie, de către Sir Anthony Eden, ministru de externe al Marii Britanii şi care spunea că „ Guvernul Majestăţii Sale nu recunoaşte nici o modificare teritorială intervenită după septembrie 1939, dacă părţile interesate n-au putut să-şi dea acordul." Paralel şi ziarul „New York Times" scria că „Statele Unite n-au recunoscut pretenţiile ruseşti asupra Basarabiei şi ţărilor baltice. "

Tot în luna martie, serviciile britanice din Turcia comunică lui Maniu:

Guvernul englez şi american nu-şi pot lua nici o obligaţie specială, înainte de a stabili o înţelegere în privinţa României, cu guvernul sovietic.

Guvernele englez şi american sunt dispuse să înţeleagă situaţia specială a României şi imposibilitatea în care se găsesc forţele de opoziţie să desfăşoare o acţiune imediată.

Ambasadorii Angliei şi Americii la Moscova au primit însărcinarea sâ discute problema românească şi, de îndată ce se va ajunge la un rezultat, se vor face comunicări lui Maniu.

Tot în luna martie, pe data de 21, ministrul american de la Madrid a comunicat la Washington că ministrul român de la Madrid, Nicolae Gr. Dumitrescu, a cerut ambasadorului argentinian şi portughez în aceeaşi capitală, şă servească drept intermediari pentru a comunica dorinţa României de a încheia pace cu Naţiunile Unite. Telegrama era semnată de Carlton J.H. Hayes.

Desigur această intervenţie era făcută la ordinul lui Mihai Antonescu, care a mai făcut o alta, conjugată cu italienii şi care a fost semnalată Departamentului de Stat american, pe 31 martie 1943, prin intermediul ministrului de externe turc, Numan Rifat Menemencioglu.

După declaraţia din Camera Comunelor, A. Eden a făcut o călătorie la Moscova, unde Molotov i-a sugerat printr-o scrisoare că, întrucât Maniu reprezintă singura opoziţie efectivă din România, s-ar putea găsi până la urmă baza unei colaborări între el şi guvernele britanic şi sovietic.

În faţa avalanşei de încercări româneşti, din partea guvernului român, prin fel de fel de canale, prin care se cereau garanţii, Foreign Office decisese că numai Rusia este singura în măsură să sprijine România şi în consecinţă toate demersurile de pace ale României să fie adresate Moscovei.

Dacă mareşalul Antonescu se pregătea intens pentru a executa dispoziţiile Fuhrerului referitoare la campania de primăvară pentru oprirea avalanşei ruseşti, opoziţia şi ea se regrupa şi roia în jurul lui Iuliu Maniu. Important era că înşişi saşii bătrâni, grupaţi în jurul lui Otto Hans Roth, erau interesaţi să reia legăturile cu partidele democratice româneşti.

Cele două forţe democratice PNŢ şi PNL căutau să-şi reorganizeze cadrele din teritoriu pe cont propriu, fiecare rămânând să fie unitari în manifestările de ordin naţional, în care totuşi Maniu avea întâietarea.

Partidul Naţional-Ţărănesc îşi crease două categorii superioare de consult, una a militarilor superiori şi alta a cadrelor universitare care delegaseră pe Gh. Zâne să redacteze un anteproiect de reformă economică a ţării.

Cele două partide erau asaltate de foştii colaboratori ai regimului carlist, treziţi sau zgândăriţi şi din străinătate, ca să fie şi ei prezenţi înainte de sfârşitul războiului, pentru a se aranja şi ei.

Iuliu Maniu declarase cu hotărâre: „Nici un trădător al democraţiei, printre democraţi."

Cel ce insista cel mai mult era Gută Tătărăscu. Punctul de vedere al lui Maniu a fost însuşit şi de liberali. Aceeaşi atitudine a avut-o şi contra lui Cancicov. în schimb, la naţional ţărănişti se punea problema în primul rând a lui Alexandru Vaida Voievod şi a lui Mihai Ralea. Unii îl susţineau, cum era de exemplu I. Mihalache, dar ceilalţi se opuneau şi se zvonea de o divergenţă Maniu-Mihalache. Dar cu ocazia împlinirii a 60 de ani a liderului de la Topoloveni, pe 20 martie s-a organizat o masă în onoarea lui Ion Mihalache, pentru a înlătura zvonurile şi a consolida legătura dintre ardeleni şi regăţeni.

Alt grup îl formau adepţii lui Titulescu (Savel Rădulescu, Vişoianu, Nenişor), precum şi independenţii ca Barbu Ştirbei şi Martha Bibescu, ce se manifestau ca anglofili şi cu toţii gravitau în jurul „omului viitorului" - Iuliu Maniu.

Gh. Tătărăscu încerca să facă o manevră politică pentru a-şi crea o simpatie pe lângă unele cercuri anglo-saxone, dar până la urmă s-a resemnat în a-şi lua pe cont propriu o acţiune personală.

Sesizând acest lucru urmărit de principalul instrument al lui Carol II, Iuliu Maniu a răspuns propunerilor făcute pentru o „uniune sacră", printr-o scrisoare adresată lui Mircea Cancicov, în limba franceză, pentru a circula şi în străinătate, pe 10 aprilie, din care merită a fi menţionate câteva pasaje:

„Am primit cu satisfacţie reflecţiunile dlui Tătărăscu privitoare la comunicarea mea, prin care am refuzat să participe la «uniunea sacră» propusă de d-sa. Satisfacţiunea ce o simt e motivată prin faptul că d-sa recunoaşte veracitatea afirmaţiilor mele, care constituie pentru mine tot atâtea temeiuri serioase ale refuzului meu... Explicaţiunile dlui Tătărăscu nu interesează acum, când nu e vorba să facem istorie, ci să stabilim fapte şi să analizăm impresiunile şi urmările pe care ele le-au putut produce.

Examinând cu atenţie oferta şi lista de personalităţi propusă de d-sa, cu care presupun că ar dori să impresioneze lumea democraţiilor occidentale, am ajuns la concluzia că prezenţa d-sale nu este utilă nici pentru a impresiona în mod favorabil opinia publică a democraţiilor occidentale... şi nici pentru a produce un sentiment de siguranţă între eventualii tovarăşi de acţiune. Pentru a dovedi temeinicia acestor aprecieri ale mele, am înşirat câteva fapte care învederează lipsa tăriei de convingeri şi contraziceri politice de care s-a făcut vinovat...

D-sa confirmă afirmaţia că a fost un factor diriguitor al regimului exRegelui Carol II, dar afirmă că acest regim nu a fost un instrument de prăbuşire, ci unul de «consolidare interioară». Nu cred că există cineva în ţară care să fie de acord cu d-sa, asupra acestei concluzii. Nu poate fi numit regim de consolidare naţională, o cârmuire din care a rezultat în mod fatal şi inevitabil prăbuşirea unui tron şi ciuntirea hotarelor ţării. Şi nu poate fi numită guvernare de „consolidare naţională" o cârmuire care, din meschine calcule de partid, a încurajat anumite mişcări, soldate cu adevărată revoluţie, ce ameninţa să zdruncine din temelii ordinea de Stat. De altfel, în ceea ce priveşte guvernarea dlui Tătărăscu, însăşi ţara a pronunţat o sentinţă definitivă prin alegerile din 1937...

... ţinând seamă de puternicul său trecut politic, desigur, rezultatul imenselor greşeli pe care le-a făcut dl Tătărăscu, îndeosebi prin protecţia dată detestabilei alianţe camariliste, din care este foarte greu să se strecoare cineva, pe nesimţite, într-o «uniune sacră». D-sa a cedat fără rezistenţă Basarabia şi Bucovina... şi n-a admis nici măcar să se citească în Parlamentul Domniei Sale protestul împotriva cedării Basarabiei, semnat de către senatorii de drept, între care şi Şeful Partidului Naţional Liberal, împiedicaţi în exercitarea mandatului lor din cauza că n-au îmbrăcat ridicolele uniforme ale «Frontului» de tristă amintire... Absenţa unei voinţi tari şi a unui plan bine precizat se învederează mai mult prin faptul că d. Tătărăscu deoparte a scos din guvernul său, prin surprindere, pe Nicolae Titulescu, împiedicându-l să încheie înţelegerea definitivă plănuită, cu Rusia, Anglia şi Franţa, iar de altă parte nu a încercat să facă la timp o înţelegere cu Germania, deşi era clar că d-sa nu mai vroia să meargă în politica externă alături de Rusia şi de foştii noştri Aliaţi... Dl Tătărăscu a consimţit la cedarea Ardealului, în calitatea sa de Consilier regal şi-a dat avizul asupra procedurii arbitrajului... D-sa la Consiliul de Coroană în care s-a raportat hotărârea de la Viena, cu totul nedreaptă şi absurdă, a luat atitudine pentru acceptarea acestei hotărâri, deci a colaborat la ruperea Ardealului, ceea ce prin nimic nu poate fi scuzat.

Am afirmat că a colaborat la introducerea dictaturii şi a totalitarismului îmbrăcat în haina despotismului regal... deşi la radio pe 14 decembrie 1937 a afirmat «Numai proştii şi nebunii se pot gândi la dictatură»... Dl Tătărăscu a aruncat la coş ideologia pe care a jurat de atâtea ori...

Dl Tătărăscu a tolerat şi a renunţat la garanţiile franco-engleze... după această curioasă procedare, după cum rezultă din propunerea făcută, vrea însuşi să înjghebe o acţiune, pentru a cere, din nou, aceeaşi mână de ajutor, pe care a lovit-o.

Am afirmat că dl Tătărăscu a fost însuşi pivotul principal al politicii de infidelitate, în materie externă şi de asuprire, în materie internă, al exRegelui Carol II... D-sa face un rău serviciu când se năzuieşte a identifica politica d-sale şi a exRegelui Carol II, cu România şi opinia ei publică... România şi opinia publică a ei a rămas şi mai departe credincioasă acelora care ne-au ajutat să realizăm unitatea noastră naţională...

În problema de grupare a forţelor politice, pentru atingerea unui scop, este important a se şti dacă forţele vizate sunt utile, pentru a putea produce în opinia publică internă şi externă efectul dorit şi dacă ele, în interiorul grupării, pot produce sentimentul siguranţei şi al confienţei, absolut necesare pentru o colaborare sigură, dăinuitoare şi rodnică...

Inşirarea de mai sus, a contrazicerilor esenţiale, de care s-a făcut vinovat dl Tătărăscu, pe care şi d-sa în fond le recunoaşte, nu reprezintă perspective favorabile pentru o colaborare cu d-sa,.. Nenorocirile sunt consumate. Răspunzător pentru ele este regimul ex Regelui Carol II şi sfătuitorii săi.

Am fost şi eu, foarte scurt timp, unul din sfetnicii ex Regelui Carol II. îndată ce am văzut, însă, că ex-Regele Carol II aluneca de la drumurile drepte şi ofensa sentimentul public şi consideraţiunile de constituţionalism şi de ordine de drept, am părăsit guvernul, nesilit de nimeni. Eu întrevedeam două posibilităţi, să conduc pe drum bun guvernarea şi să-l conving pe Rege să accepte acest drum, sau să renunţ la putere. Fiindcă cea dintâi posibilitate s-a dovedit a fi de nerealizat, am ales-o pe cea de-a doua... Dl Tătărăscu doreşte îngăduinţă... şi uitare. Dacă însă Naţiunea poate ierta şi în atâtea cazuri trebuie să ierte, ea nu poate şi nu-i este permis să uite. Din toate nefericirile care pot atinge o Naţiune, ea are un singur câştig, experienţa. Dacă şi-ar permite să uite, ar pierde şi acest avantaj, căci fără memorie, care nu trebuie să fie tulburată de pasiuni şi prejudecăţi, nu se pot trage învăţăminte şi concluzii... "

10 aprilie 1943

ss. Iuliu Maniu