ZIUA „Z"

Pe 11 mai se anunţă din Stockholm că „Mareşalul Rommel este în momentul de faţă şef al trupelor destinate apărării împotriva invaziei, von Rundstedt fiind însărcinat numai cu apărarea primelor linii sau a zonei de coastă. "

În presa germană se scria că Rommel dispunea de arme noi care vor produce o mare surpriză în tabăra aliată. Germanii cunoşteau la perfecţie armele anglo-americane şi au afirmat că au creat excelente mijloace de reacţiune, care le vor face inofensive.

Ştirile de la jumătatea lunii mai erau completate cu starea fortificaţiilor de pe coasta Atlanticului care erau bine aprovizionate; se afirma că foarte puţin conta că toate căile de comunicaţie vor fi în mod permanent bombardate.

Pentru a-şi face curaj lor şi lui Antonescu, presa germană anunţă că tunurile germane cu trageri multiple „care pulverizează obiectivul" au fost instalate într-un număr masiv între Carpaţi şi Nistrul superior. Traiectoria acestor obuze are o viteză mai mare ca a sunetului, astfel că detunătura se aude după explozia proiectilului.

Deci nemţii erau pregătiţi în vest şi în est, dar omiseseră Crimeea, pe care au părăsit-o pe 15 mai şi porţile Romei, crezându-le invincibile.

Pe 11 mai, pe un front de 40 de km lungime, 2.000 de tunuri anglo-americane au tras primul obuz în aceeaşi secundă şi după aceea un uruit asurzitor îţi lăsa impresia că eşti sub un viaduct pe care trec nesfârşite trenuri rapide şi deodată sub strigăte de Alah", cu sutele, trupele de asalt pornesc în iureş.

Pe data de 17 mai Hitler a aprobat retragerea de la Cassino şi replierea pentru apărarea Romei, urmărind să disponibilizeze şi ceva trupe pentru a le trimite pentru întărirea frontului de vest. Doar cu câteva zile înainte, generalul şef, Raapke îşi înflăcărase soldaţii spunându-le:

„în aceste zile memorabile, noi vrem să salutăm pe Fuhrerul nostru, fără egal pe lume, ale cărui priviri în aşteptarea orei hotărâtoare, se îndreaptă în acest moment asupra sectorului nostru şi asupra celor ce-1 vor apăra, până la ultimul om. Noi trebuie să răzbunăm raidurile gangsterilor care distrug ţara noastră, unde aproape zilnic familiile noastre şi bogăţiile culturale sunt nimicite. Indiferent ce va fi, noi vom câştiga victoria finală."

Soldaţii nazişti n-au putut rezista. Generalul francez Louis Berteil, în „Baroud pour Rome", descrie ce-a văzut de pe creastă, în asaltul cuceririi ruinelor mănăstirii, tablou asemănător cu cel descris de Aurel State, la cucerirea Sevastopolului din Crimeea, cam în acelaşi timp, diferenţă de câteva zeci de ore:

„Spectacolul era halucinant. Acest imens amfiteatru era o prăpastie de foc unde sosirea artileriei franceze se amesteca cu plecarea mortierelor germane, cu jerbele mitralierelor trăgând cu trasoare, cu exploziile minelor şi cu ţâşnirea aruncătoarelor de flăcări. în acest infern trebuia să ne aruncăm."

Iată ce au găsit în oraşul din jurul mănăstirii, după relatările unui supravieţuitor:

„Ruinele erau răscolite şi rerăscolite. Bombele săpaseră cratere uriaşe în grădini, pe câmpuri şi pe pajişti. Străzi întregi se prăbuşiseră în munţi de ruine. Părea că sosise «Judecata de Apoi»."

Şi, într-adevăr, pregătirile pentru venirea „Zilei de Apoi" se făceau la Londra, unde pe 15 mai s-a ţinut o conferinţă finală, cu trei săptămâni înainte de ziua „D" când, în faţa Regelui Marii Britanii, comandanţii operaţiunilor terestre aeriene şi navale au explicat în faţa unei hărţi uriaşe, în relief, cum vor decurge acţiunile prevăzute pentru debarcare şi imediat după aceea pentru consolidarea capetelor de pod.

Pe 28 mai 1944, comandanţii subordonaţi au fost informaţi asupra datei de 5 iunie, ca fiind începutul debarcării şi de atunci toată armata a fost consemnată pe vase sau în locurile de plecare. Corespondenţa toată a fost oprită, cu excepţia celei ce se primea.

Asaltul şi escaladarea celui mai mare obstacol ridicat de om împotriva omului a început în zorii zilei de 6 iunie 1944.

În această zi, pierderile Aliaţilor care au asaltat „grădinile iadului" s-au ridicat la 11.000 de oameni.

Zidul Atlanticului întins între Narvik şi Bayonne a fost cea mai importantă linie fortificată din lume, la care au lucrat sute de mii de muncitori aduşi cu forţa din mijlocul a 10 naţiuni captive europene.

Pentru construirea lui s-au folosit 10.000.000 de milioane de tone de beton [ Dacă ar fi trebuit să fie transportat tot deodată, ar fi fost nevoie de un convoi de camioane care să înconjoare Pământul o dată şi jumătate, pe la Ecuator. S-au executat lucrări subterane, cazemate în oţel şi beton, adăposturi fortificate pentru infanterie şi tranşee şi gropi antitanc pe o mare adâncime. Oraşele de la litoralul mării au devenit fortăreţe. Ferestrele şi uşile caselor au fost astupate iar străzile blocate cu reţele de sârmă ghimpată şi stâlpi de beton armat. Pivniţele locuinţelor comunicau prin galerii subterane pentru a permite apărătorilor să circule şi să cadă în spatele inamicului asediator. Se muncea sub lozinca: „Mai bine nişte vii obosiţi, decât nişte morţi odihniţi."

Rundstedt socotea „Zidul Atlanticului" ca un „mare bluf care nu va opri inamicul, pe când camaradul său Rommel spunea:

„Războiul va fi câştigat sau pierdut pe această plajă. Nu avem decât o singură şansă de a respinge inamicul, de a-1 contraataca atunci când va fi încă în apă, zbătându-se să ajungă la ţărm... Toate forţele de care dispunem trebuie să se afle aici, de-a lungul acestei coaste. Primele 24 de ore ale invaziei vor fi hotărâtoare, aceasta va fi ziua cea mai lungă..."

Şi tot Rommel a realizat aici „grădinile iadului"...

De-a lungul coastei s-au semănat peste o jumătate de milion de obstacole submarine. Alte 5 milioane de mine de diferite mărimi, ascunse la tot pasul, puteau în orice moment să arunce în aer tancul sau să sfârtece omul. Rommel vroia să planteze 20 de milioane, dar n-a mai avut timp.

Goebbels declara: „Am fortificat coastele Europei de la Capul Nord până la Mediterană şi le-am dotat cu armele cele mai ucigătoare pe care le poate produce secolul XX. De aceea orice atac inamic, chiar cel mai puternic şi mai înverşunat din câte se pot imagina, este sortit eşecului. "

Pe plajă, de-a lungul coastelor, răsăriseră „arici" cu trei colţi din şine de cale ferată, garduri de fier cu dinţi de fierăstrău, pari de lemn cu vârfuri metalice îndreptate spre mare, conuri de beton înfipte în nisip...

La Omaha, pe o lungime de 6 km, se găseau 8 cazemate pentru artileria grea şi un adevărat „Muzeu al Armatei", amplasat tot în adăposturi betonate, format din 35 de săli dotate cu tunuri uşoare, 18 tunuri antitanc, 4 baterii de artilerie, 6 mortiere, 35 de lansatoare de rachete cu 4 ţevi, 85 de cuiburi de mitralieră... La aceste 92 de modele de tunuri se foloseau 252 de feluri de muniţii. Supravegherea acestor arme o făceau oameni între 16-70 de ani, toţi cei rămaşi apţi după 5 ani de război, dintre care unii purtau câte trei semne de rănit.

Pe data de 4 iunie oamenii instalaţi în „Zidul Atlanticului" primiseră dispoziţia să doarmă îmbrăcaţi şi ca hrană de rezervă li se dăduse o cutie de 250 de grame de conservă de carne, câteva cuburi de pâine tare ca oţelul, două bandaje pentru primul ajutor... şi comanda „să aştepte"...

Peste apă, alte şi alte trupe soseau zi şi noapte pe coasta Angliei, unde răsăriseră oraşe plutitoare, unde oamenii dormeau de o săptămână în paturi suprapuse, pe 3 şi 4 rânduri. Cozile la cantină depăşeau kilometrul.

Americanii numai, pentru funcţionarea instalaţiilor de cazare a contingentului lor, erau nevoiţi să folosească 54.000 de oameni, dintre care 4.500 de bucătari.

Această forţă covârşitoare aştepta hotărârea unui om: Einsenhower. Şi unii şi alţii aşteptau şi ascultau...

Pe data de 1 iunie la orele 21, văzduhul era străpuns de versul lui Verlaine:; „Les sanglots longs des violons de l'automme" (lungi suspine ale viorilor de toamnă)

Pe data de 5 iunie, prin radio erau transmise, la anumite intervale, vorbe fără de înţeles, repetate de două ori: „E cald la Suez... Zarurile au fost aruncate... Pălăria lui Napoleon este în arenă... John o iubeşte pe Mary... Săgeata nu va mai trece..."

Şi tot în acea zi, la orele 22,10, al doilea vers din Verlaine a trezit pe unii care dormitau în jurul aparatelor de radio:

„Bleseentmon coeurd'une langueur monotone" (îmi sfâşie sufletul cu o tânjeală monotonă).

Pe 5 iunie 1944, la orele 9,45, Eisenhower a zis: „Marţi, 6 iunie va fi «Ziua Z».

Şi comandanţii au ieşit pe uşă pornind să urnească uriaşul dispozitiv de 287.000 de ostaşi, cu toate maşinăriile lor, pentru eliberarea celor 300 de milioane de oameni aduşi în stare de supunere.

La orele 21 (5 iunie) „Marea armată" a pornit spre Europa ocupată. Pe un front de 30 de km, 5.000 de vase, în 10 valuri succesive, se îndreptau în noaptea de păcură spre „grădinile iadului", unde consemnul era dat de două luni: toate ţevile, de toate calibrele, să fie îndreptate spre mare. Asediatorii vor apare din apă.

Neptun supărat, dezlănţuise o furtună de gradul 5. Răul de mare făcea ravagii, în tangaj al de nedescris preoţii nu mai pridideau cu oficierea slujbelor. Căpitanul evreu Irving Gray a rugat pe preotul căpitan Fulmer Koon să îndrepte rugăciunile întregii companii către „Domnul în care credem cu toţii".

Înainte cu puţin de orele 22, pe deasupra flotei în marş a trecut ultima formaţie aeriană, lansând 3 puncte luminoase şi o linie, litera V, iniţiala cuvântului

„VICTORIE"

Cu puţin înainte de miezul nopţii, peste 10.000 de tone de explozivi fuseseră aruncate peste zona de debarcare. Şi, în timp ce bombardierele făceau calea întoarsă, se încrucişau cu mii de avioane înţesate ai căror pasageri fuseseră încurajaţi la plecare: „ Când veţi sări pe pământul Normandiei să ştiţi că n-o să aveţi decât un singur

prieten: pe Dumnezeu."

Apocalipsul de dezlănţuise. „Stelele cerului" au căzut pe pământ ca şi fructele unui smochin scuturat de vijelie. Şi vântul continua să sufle cu tărie. întunericul de nepătruns şi zgomotul unei uzine în plină producţie punea pe gânduri pe cei câţiva treji, osândiţi de Verlaine să descifreze necunoscutul.

Peste 18.000 de făpturi smulse din coastele fortăreţelor zburătoare au început să se balanseze în drumul către pământul făgăduinţei. Cădeau peste tot, pe ogoare, în grădini, în pâraie, în mlaştini, pe acoperişurile caselor, agăţaţi în pomi, chiar şi de turnul unei biserici... ploaie cu „îngeri" întruchipaţi în făpturi omeneşti, veniţi să-şi salveze semenii...

Era ora 0,15, marţi, 6 iunie. Aşa a început ziua cea mai lungă şi cea mai aşteptată. Leonard Deverchach a fost primul soldat american mort, împuşcat înainte de a pune piciorul pe pământ.

Până seara Aliaţii au avut 2.450 de morţi şi 8.100 de răniţi sau dispăruţi.

Numărul germanilor din acea zi nu se cunoaşte, dar până la sfârşitul lunii iunie pierderile lor s-au ridicat la 28 de generali, 354 de ofiţeri superiori şi 250.000 de ostaşi. Şi aceasta a fost prima zi a debarcării, a celei mai grandioase operaţiuni militare din istorie.

Nemţilor nu le venea să creadă că începuse sfârşitul, deoarece Fuhrerul declarase: „Eu sunt cel mai mare constructor de fortăreţe, din toate timpurile. "

La ora 1,50, când s-a anunţat la Paris vestea, nu le-a venit să creadă: „ Cum! Pe această vreme? Tehnicienii s-au înşelat cu siguranţă. Doar toţi şefii nazişti spuseseră că nu este posibilă o debarcare. Toate măsurile fuseseră luate."

Iuliu Maniu, care a crezut întotdeauna că nemţii vor pierde războiul, în dimineaţa de 6 iunie mergea la Bucureşti, dar la ora 9 jandarmii au oprit maşinile să intre în capitală, din cauza alarmei. A hotărât să se reîntoarcă la Snagov, în timp ce fortăreţele zburătoare se îndreptau spre Ploieşti, pe care l-au bombardat.

Când a ajuns la Snagov, Iuliu Maniu a auzit marea veste a debarcării mult aşteptate şi a socotit că era în firea lucrurilor să se întâmple aşa. O oarecare nemulţumire se întrezărea, pentru că debarcarea nu avusese loc în Balcani.

Înghesuiţi în jurul aparatului de radio, Tuliu Maniu, Ghiţă Pop şi Pufi Leucuţia ascultau veştile, la început sărace, despre debarcare.

Ghiţă Pop, comentând primele veşti, spune: „Să dea Dumnezeu să reuşească şi să nu-i azvârle în mare; eu recunosc că m-am înşelat, întrucât n-am crezut să aibă atâta curaj."

Pe frontul de sud, forţele aliate forţau porţile Romei şi Hitler s-a văzut obligat pe 3 iunie să autorizeze evacuarea Romei, unde pe 4 iunie şi-au făcut intrarea Aliaţii. In după-amiaza zilei de 6 iunie s-a anunţat în Camera Comunelor şi eliberarea Romei. Chuchill a mulţumit armatelor aliate din Italia, felicitându-1 pe generalul Alexander. După aceea a fost informat Stalin:

„ Totul a început bine. Minele, obstacolele şi bateriile de pe uscat au fost depăşite în mare măsură. Aterizările trupelor de paraşutişiti au avut foarte .mult succes şi s-au efectuat pe scară mare. Debarcarea infanteriei se desfăşoară rapid şi numeroase tancuri şi tunuri motorizate sunt deja pe mal. Vremea este moderată spre bună. " Şi răspunsul lui Stalin nu a întârziat, către Churchill:

„Am primit comunicarea dumitale despre succesul începutului operaţiunii «Overlord». Asta ne dă tuturor bucurie şi speranţă pentru viitoare succese. Ofensiva de primăvară a forţelor sovietice, organizată conform înţelegerii de la Conferinţa de la Teheran, va începe pe la mijlocul lui iunie, înţr-unul din sectoarele importante ale frontului... La sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie, operaţiunile ofensive se vor transforma într-o ofensivă generală a forţelor sovietice." Peste câteva zile Stalin telegrafia din nou lui Churchill:

„Este evident că debarcarea, concepută pe o scară grandioasă, a avut succes deplin. Colegii mei şi cu mine nu putem decât să recunoaştem că istoria războiului nu cunoaşte o altă acţiune asemănătoare din punct de vedere al mărimii ei, al concepţiei vaste şi al executării ei pline de măiestrie. După cum se ştie, Napoleon, la vremea lui, a eşuat ruşinos în planul lui de trecere a Canalului, istericul Hitler, care s-a lăudat timp de doi ani că va trece Canalul, nu s-a putut hotărî nici măcar să încerce să-şi realizeze, ameninţarea. Dar Aliaţii noştri au reuşit să realizeze cu onoare acest grandios elan de a forţa Canalul. Istoria va înregistra această faptă ca pe o realizare de cel mai înalt ordin..."

În ziua de 9 iunie, radio Londra a difuzat un amănunt tehnic foarte interesant: „înaltul Comandament al forţelor Aliate din zona invaziei subliniază că între mai multe arme secrete noi care au contribuit la succesul debarcării au fost de un succes deosebit aşa zisele «tancuri impermeabile», care au înaintat prin apă la o adâncime de şase picioare spre litoral. 280 de întreprinderi britanice au lucrat fără încetare pentru producţia tancurilor impermeabile, neştiind scopul pentru care aceste tancuri vor fi întrebuinţate. în decursul ultimelor trei luni întreaga producţie britanică de oţel a fost întrebuinţată pentru construirea tancurilor impermeabile şi pentru echipamentul acestor arme."

În ziua de 13 iunie germanii au atacat pentru prima oară Anglia cu bombe zburătoare, armă mult trâmbiţată, dar care nu a putut opri în loc maşinăria de război a Aliaţilor, în spatele căreia se găsea trei sferturi din omenire care îşi pusese resursele la dispoziţie pentru înfrângerea lui Hitler. Pe 19 iunie posturile de T.F.F. au transmis telegrama următoare:

D. Churchill, vorbind la ambasada mexicană, a spus: „Evenimentele din viitoarele câteva luni ne vor arăta dacă vom scăpa în curând de blestemul care ne-a fost impus de Gremania."

Referindu-se la invazia din Normandia, dl Churchill a arătat că „planurile stabilite la Teheran nu au fost puse încă în aplicare în totalitatea lor, dar ele sunt mereu puse la punct şi lunile de vară ar putea aduce, prin victoriile acestei campanii aliate, succesul complet al cauzei libertăţii."

Acţiunile Aliaţilor erau în plină desfăşurare. Pe data de 16 iunie, insula Elba a fost ocupată de comandourile franceze şi pentru cei avizaţi era un preludiu al acţiunilor ce vor urma în Mediterana.

Pe 18 iunie a început şi ofensiva rusească împotriva Finlandei, pentru a o forţa să iasă din război şi a accepta capitularea necondiţionată.

Un alt front de atac sovietic, conform hotărârii de la Teheran, pentru ţinerea în frâu a germanilor, a avut loc în Bielorusia şi regiunea occidentală a Ucrainei, în direcţia Prusiei orientale şi a Vistulei.

Pe 21 iunie Berlinul a fost atacat de 1.700 de avioane.

Atacurile împotriva României continuau şi ele iar ruşii se pregăteau să forţeze înaintarea spre Iaşi.