REACŢII ANGLO-AMERICANE. COMUNICATUL PROTEST AL P.N.Ţ

 

Guvernul Majestăţii Sale era informat prin reprezentanţii săi de la Bucureşti despre ce se petrece în România, dar primau interesele engleze şi nu apărarea drep­turilor popoarelor, cum se angajase Churchill în faţa omenirii.

După evenimentele dramatice din România, primul ministru englez trimitea o telegramă pe 8 martie la Washington:

„... Sunt convins că dv. ca şi mine, veţi fi atât de contrariat de recentele evenimente din România. Ruşii au reuşit să instaleze prin forţă şi prin declaraţii înşelătoare un Guvern comunist minoritar...

Cu toate acestea, eu sunt foarte hotărât să nu insist asupra acestui punct de vedere, ca Stalin să nu-mi poată răspunde: «eu nu m-am amestecat în treburile tale în Grecia, de ce nu-mi permiţi şi mie acelaşi tratament în România?»"'.

După trei zile, preşedintele Statelor Unite i-a răspuns lui Churchill, tot printr-o telegramă (personală şi strict secretă), din care este de reţinut:

„Mă gândesc, desigur, foarte mult la consideraţiile privind România şi problema poloneză şi împărtăşesc preocupările dvs. în privinţa acestor evenimente. Sunt întru totul hotărât, aşa cum sunteţi şi dvs., să nu las ca bunele decizii stabilite în Crimeea să se scurgă printre degete şi voi face, desigur, ceea ce pot, pentru a-l determina pe Stalin să le îndeplinească onest. În privinţa României, Averell Harriman a ridicat şi ridică din nou întreaga problemă cu Molotov, invocând Declaraţia privind Europa eliberată şi a propus discuţii tripartite pentru a pune în aplicare aceste responsabilităţi. Este evident că ruşii au instalat un guvern minoritar pe propriul lor gust, dar, în afară de motivele menţionate în mesajul dvs., România nu este un loc indiscutabil şi cu Ro­mânia de-a curmezişul căilor de comunicaţie ruseşti este, de altfel, dificil să se conteste pretextul necesităţii militare şi al securităţii, folosit de ei pentru a justifica acţiunea lor. Vom face cu siguranţă tot ce putem şi vom conta pe sprijinul dvs."

România ajunsese la discreţia Rusiei, neputinţa manifestată prin dezinteresul celorlalţi doi Aliaţi devenea evidentă din corespondenţa lor - altele le erau priorită­ţile. Anglia îşi avertizase reprezentantul de la Bucureşti, pe Le Rougetel, încă din 8 noiembrie 1944, că: „ Trebuie să evităm tentaţia de a ne strădui să ieşim victorioşi în ambele lumi şi de aceea este necesar să acţionăm cu cea mai mare precauţie." Şi tot Churchill, pe 11 decembrie, menţiona:

„Ţinând seama de modul în care ruşii ne-au sprijinit în ceea ce se întâmplă în Grecia, ceea ce le pune la grea încercare atât sentimentele, cât şi structurile, chiar că nu este cazul să ne amestecăm prea mult în România... "

Iuliu Maniu, văzând că ceva necurat se petrece în culisele politicii Albionului, insistase să i se spună adevărul, că înţelegea dacă guvernul britanic dorea ca Româ­nia să-şu lege soarta de a Rusiei, mai curând decât de aceea a puterilor anglo-saxone... Ruga să i se spună numai o vorbă...

La auzul acestora, prin terţi, Churchill i-a comunicat lui Eden: „Nu avem desigur căderea de a admite un asemenea lucru... "

Deci după cinci luni de la jocul procentajelor, după ce ajutorul rusesc fusese răsplătit prin sacrificarea altor „prieteni", de data aceasta roşii şi de mânie, cum ar fi putut să-şi mai renege scrisul, unul ca Churchill, pentru Maniu, când se apropia cu Stalin de victoria finală?

De aceea, cunoscând acest aspect prin serviciile de spionaj implantate până în sufletul anglo-saxon, Vişinski avusese tupeul să strige: „Yalta, sunt eu. "

Întâmplarea a făcut ca, în ziua când Roosevelt răspundea prin telegrama „strict secretă" lui Churchill, la Bucureşti să se facă cunoscut „comunicatul" Partidului Naţional-Ţărănesc asupra procedeului constituirii Guvernului Groza.

După ce se arăta că Regele n-a fost de părere să-l însărcineze cu formarea guvernului pe reprezentantul celei mai mici grupări, dorind să respecte normele constituţionale, la consultările cu partidele istorice P.N.Ţ. l-a propus pe dr. N. Lupu, F.N.D. l-a recomandat pe Petru Groza. În cadrul consultărilor, Petru Groza a propus P.N.Ţ. doi-trei miniştri fără portofoliu, ca simpli observatori, lucru neacceptat. La Apelul Regelui de a accepta oferta unei eventuale colaborări, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional-Ţărănesc a acceptat, dar pe baza respectării principiilor constituţionale, „căutând mai ales să fie asigurate libertăţile cetăţeneşti, funcţionarea sinceră a instituţiilor democratice, libertatea presei, a muncii, a întrunirilor, etc.". Cu toate acestea, Petru Groza a venit Iuliu Maniu acasă şi n-a voit să discute, motivând că e grăbit sub presiunea adunării muncitoreşti din 6 martie. Dl Groza a prezentat un guvern F.N.D. cu participarea câtorva transfugi de ultimă oră şi a unuia dintre marii vinovaţi de intrarea României în Axă. F.N.D. a suprimat libertatea presei şi i-a arestat pe cei ce nu se supuneau acestei hotărâri, începând o propagandă calomnioasă la care nu aveai cum să răspunzi. Guvernul a fost constituit prin violenţă, iar Coroana supusă alternativei de a-l primi sau de a abdica, folosindu-se mijloace de presiune neuzitate. în încheierea „Comunicatului", se punea:

„Partidul Naţional-Ţărănesc, fidel trecutului său, va lupta pentru libertate şi democraţie cu aceeaşi credinţă în programul şi metodele sale democratice, şi cu aceeaşi loialitate faţă de cei trei Aliaţi, făcând să triumfe astfel libera voinţă a naţiunii, care nu acceptă acest Guvern a cărui ideologie şi metode sunt străine sufletului neamului."

Este demn de menţionat componenţa Delegaţiei Permanente a Partidului Naţio­nal-Ţărănesc, care a fost prezentă în lupta contra dictaturilor, continuându-şi activi­tatea şi după 6 martie:

Iuliu Maniu, preşedinte

Ion MIHALACHE, vicepreşedinte

Nicolae LUPU, vicepreşedinte

Mihai POPOVICI, vicepreşedinte

Nicolae PENESCU, secretar-general

Corneliu COPOSU, secretarul Delegaţiei

Nicolae CARANDINO, director „Dreptatea"

Ella NEGRUZZI, preşed. Secţiei femei

Gheorghe TAŞCĂ, preşed. Cerc de studii

Dumitru CĂPĂŢÂNEANU

Aurel DOBRESCU

Emil GHILEZAN

Vasile LEPĂD ATU

Pantelimon HALIPA

Emil HAŢIEGANU

Ion HUDIŢĂ

Ilie LAZĂR

Aurel LEUCUŢIA

Gheorghe MĂCĂRESCU

Cezar SIMIONESCU

Ionel POP

Ghiţă POP

I. LEON

Teofil-Sauciuc SĂVEANU

Mihai RĂUTU

Anton CHRIHAN

Virgil SOLOMON

Cezar SPINEANU

Gheorghe ZÂNE

Gabriel NEGREI

Dintre ei unul a dezertat, ca om de casă al comuniştilor (N. Lupu), altă persoa­nă, când au venit pentru arestare, era pe catafalc (Ella Negruzzi) şi restul de 21 au trecut prin închisorile de exterminare, dintre ei şase rămânând în gropile comune (Iuliu MANIU, Ion MIHALACHE, Gheorghe TAŞCĂ, Dumitru CĂPÂŢÂNEANU, Aurel DOBRESCU, Gheorghe V. MĂCĂRESCU).

 

ROMÂNIA ÎN ZONA DE INFLUENŢĂ SOVIETICĂ

 

Dacă poporul român, cu originea lui latină, era direct lovit de crivăţul comunismului, avea în coaste două popoare slave - Polonia şi Iugoslavia - care în acelaşi timp suscitau, de asemenea, interesul U.R.S.S., dar care şi ele cereau punerea în practică imediată a acordurilor de la Yalta. Între aceste două popoare exista un fel de paralelism politic faţă de U.R.S.S.

Iugoslavia îl avea pe Mareşalul Tito, un copil al Cominternului, care conform acordurilor de la Yalta trebuia să formeze un nou guvern incluzând unii dintre membrii fostului Parlament, necompromişi prin colaborarea cu nemţii. Era vorba de echipa lui Subacici, sosită din exilul englez în martie 1945, care era considerată de partizanii lui Tito drept „calul Troian" al influenţei occidentale.

Polonia prezenta un caz asemănător. Guvernul venit din exil, sub conducerea lui Mikolajczyk, a găsit la înapoiere o nouă reprezentantă creată la Moscova şi botezată „Uniunea Patrioţilor Polonezi", care-i va socoti pe primii tot o lance occidentală în treburile poloneze ce se reglaseră între timp la Moscova.

În cele două ţări, amândouă fiind de la început adversare cu arma împotriva nazismului, cele două influenţe se vor ciocni şi represaliile vor fi sângeroase, dirijate de marele inchizitor de la Moscova. Situaţia va deveni incendiară în aprilie 1945, când trupele lui Tito vor pătrunde, după lupte crâncene cu nemţii, în Triest. Acolo se vor întâlni cu trupele neo-zeelandeze care eliberaseră Milano şi degajaseră Valea Padului, urgentând capitularea germanilor din Italia (2 mai). Relaţiile dintre iugosla­vi şi anglo-americani s-au înveninat la Triest, aceştia din urmă fiind acuzaţi să fac jocul italienilor. Apusenii nici nu se gândeau să cedeze Triestul unui satelit al Moscovei, ce ar fi putut deveni o ventuză la Adriatică.

Tito, care se înapoiase de la Moscova, s-a văzut în faţa unui ultimatum de a-şi retrage trupele din Styria şi Carinthia (aparţinând Austriei). În zadar a cerut Tito intervenţia energică a Rusiei. Şi-a retras trupele, dar şi-a vărsat focul într-un discurs ţinut pe 21 mai la Ljubljana, celebrând prietenia sovieto-iugoslavă, în care a spus: „Nu vrem să depindem de nimeni, orice s-ar zice s-au s-ar scrie. Noi nu vrem să fim monedă de schimb, nu vrem să ne amestecăm în nici un joc al politicii sferelor de influenţă." Polonia avusese o soartă şi mai tristă. După ce Stalin i-a garantat lui Mikolajczyk că nu avea nici cea mai mică intenţie să comunizeze Polonia, acelaşi Stalin i-a cerut să accepte ca majoritatea membrilor guvernului polonez să fie dintre polonezii din „Uni­unea Patriotică". Fostul premier polonez, venit de la Londra, a fost nevoit să demisioneze. După începerea ofensivei ruse din 12 ianuarie, Biroul Politic al P.C. Polonez i-a cerut lui Stalin să le trimită consilieri şi acesta le-a trimis NKVD-işti care au împânzit aparatul administrativ, iar cei mai specialişti dintre consilieri au ocupat conducerea sectoarelor de transport, comunicaţii, armament şi finanţe.

Direcţia centrală politică şi de securitate a trecut la arestarea membrilor celor trei partide necomuniste, reducându-le la tăcere.

Aşa că în primăvară, când la Bucureşti se impunea cu forţa un guvern comunist, în Polonia represiunea era în floare - Churchill părea preocupat de ea şi pe 4 martie sublinia într-o telegramă: „ Sunt nerăbdător să mergem până-n pânzele albe în pri­vinţa Poloniei şi aceasta cere concentrare în detrimentul altor probleme. " Şi în aceeaşi zi, Churchill s-a adresat ministrului său de externe, A. Eden: „Nu avem într-adevăr nici o justificare pentru a interveni în acest chip extraordinar de viguros pentru foştii inamici români, compromiţând astfel poziţia noastră în Polonia şi iritându-i pe ruşi, care acceptaseră îndelungata noastră luptă la Atena. Dacă vom continua astfel ni se va spune, nu fără dreptate că ne-am încălcat cuvântul în România, după ce am folosit poziţia noastră în Grecia şi a-ceasta va compromite poziţia pe care am luat-o la Yalta în privinţa Poloniei. Cred că trebuie trimise instrucţiuni stricte reprezentanţilor noştri din România, să nu dezvolte acolo un front politic antirus."

La acuzaţiile că s-a mers prea departe în instrucţiunile trimise la Bucureşti, Eden i-a răspuns lui Stalin că asupra acestei probleme discutaseră să încerce rezolvarea la Moscova, cerându-le lui Stalin şi Molotov să împiedice răsturnarea guvernului român. Răspunsul lui Molotov a fost nesatisfăcător, calificând informaţiile noastre incorecte, iar între timp „situaţia din România se deteriorează rapid din cauza comportării de necrezut a autorităţilor sovietice... "

Eden sublinia că deşi procentajul este mic pentru România şi Bulgaria, nimeni nu-i opreşte să ceară consultări între cele trei Puteri, căci:

„Dacă nu este permis să facem aceasta în privinţa ţărilor din Balcani, nu văd ce interpretare putem da Declaraţiei de la Yalta sau ce răspundem în public dacă suntem întrebaţi de ce nu am acţionat potrivit procedurii stabilite în acea Declaraţie. De altfel, dacă nu vom invoca Declaraţia în acest caz, atunci, când faptele vor deve­ni cunoscute, ne va fi greu să invităm opinia publică să aibă mare încredere în 'atitudinea şi intenţiile Rusiei şi Poloniei..."

Totuşi, după ce se discutase între reprezentanţii anglo-americani de la Bucu­reşti cu guvernele lor în legătură cu acordarea azilului pentru Rege şi regină, în caz că va fi nevoie, această necesitate s-a ivit şi în legătură cu generalul Rădescu, împo­triva căruia presa comunistă începuse o campanie insultătoare, în legătură că adăpostirea lui la „reprezentanţii britanici". Fiind ameninţată cu violare locuinţa unde acesta se afla, legaţia engleză l-a adus pe general într-un loc unde putea fi apărat.

În acelaşi timp, au fost anunţaţi generalul Susaikov şi ministrul de Externe român ca să asigure ordinea şi să nu aibă loc vreo imixtiune.

Şeful misiunii militare britanice din România a primit o telegramă de la Minis­terul de Război britanic, care suna astfel:

„Sunteţi autorizat, în cazul încercării de a-l ridica pe generalul Rădescu, să deschideţi focul în apărarea lui, în ultimă instanţă, şi să luaţi măsuri similare de deschiderea focului pentru orice altă persoană asupra căreia guvernul Majestăţii Sale a extins dreptul de refugiu... Vă vom sprijini ori de câte ori veţi considera că acţionaţi în apărarea onoarei britanice..."

Pentru a ridica prestigiul guvernului Groza, ruşii au „retrocedat" Ardealul ro­mânilor printr-o mare manifestare ce s-a făcut pe 13 martie 1945, la Cluj.

 

 

Situaţia Partidului Naţional-Ţărănesc

 

Presiunile şi calomniile asupra partidului continuau după 6 martie. Se urmărea divizarea partidului prin ruperea unor membri marcanţi, prin fele de fel de promisiuni şi ameninţări.

Încercarea de a-l lua pe Lupu în combinaţia F.N.D. n-a reuşit din cauza lui, care dorea numai postul de prim-ministru şi, cum toţi îşi dădeau seama că nu mai corespundea pentru o viaţă politică, din cauza degradării tot mai accentuate, s-a re­nunţat la el, aducându-l în schimb pe Anton Alexandrescu, o creatură fenedistă ad-hoc, pe care l-au făcut ministru şi i-au dat şi un ziar pentru dezinformarea opiniei publice denumit „Dreptatea nouă".

Acţiunile de fărâmiţare vor continua fără succes chiar şi mai târziu, în perioada campaniei electorale, după cum vom vedea, în schimb infiltrările noii siguranţe se vor face simţite. Teohari Georgescu începuse reorganizarea Ministerului de Interne punându-l pe post de schingiuitor pe Nicolski, ajutat de Misa Dulgheru şi un tânăr student la drept, Bulz, devenit unul din torţionarii principali.

Imediat după 6 martie, Iuliu Maniu, bolnav la pat, a primit vizita reprezentantului american, Schuyler, cu care s-a întreţinut pe data de 12 martie. Spunându-i că instalarea guvernului Groza „înseamnă o catastrofă" ce face din România „un satelit" al U.R.S.S., îşi arăta dezamăgirea faţă de Marea Britanie şi S.U.A., care nu au susţinut România să se salveze de ameninţarea comunismului. Opoziţia în această situaţie îşi putea pierde colaboratorii prin deportări şi omorâri, neexcluzând chiar căderea lui ca victimă a unui asasin. Dorea din partea Statelor Unite o explicaţie precisă: dacă se consimţea ca România să ajungă înfeudată U.R.S.S.

C.V.R. Schuyler scria despre Maniu: „Este cu siguranţă un bătrân de excepţie, dar pare angajat într-o luptă fără speranţă."

Delegaţia Permanentă a P.N.Ţ. s-a reunit pe 17 martie, şi în cadrul ei s-a discutat situaţia de după impunerea guvernului Groza iar Iuliu Maniu şi-a pus mandantul la dispoziţia Partidului, ca acesta să hotărască ce va face şi cu cine va acţiona în viitor, subliniind că vor veni timpuri foarte grele şi pentru partid, şi pentru democraţie.

Delegaţia l-a împuternicit să conducă în continuare partidul, aşa cum a făcut-o şi în timpul dictaturilor precedente.

Încă nu se terminase războiul şi în spatele frontului se făceau jocurile politice, cu o înverşunare tot aşa de mare, făcând să curgă sânge fără a da cineva socoteală de fărădelegile săvârşite.

Iuliu Maniu şi Mikolajczyk ajunseseră atuuri în mâinile anglo-americanilor, după cum Thorez şi Togliatti erau în mâinile sovieticilor.

Referitor la atuuri şi la faptul că mai era un pic de conştiinţă, avem telegrama lui Churchill către Roosevelt, din 11 aprilie 1945, prin care spunea: „România. Probabil că aţi văzut diversele noastre telegrame către ofiţerii britanici, în privinţa Comisiei Aliate de Control în România. în problemele româneşti noi am urmat conducerea dvs., din motivele pe care vi le-am comunicat şi vom continua să procedăm la fel.

V-am fi recunoscători dacă v-aţi asuma o parte din sarcina de a da refugiu personalităţilor române pe care dvs. Şi noi i-am sprijinit, dacă vieţile lor ar fi în pericol.

Rădescu este deja în mâinile noastre. Acum se pune problema Regelui şi a Reginei Mamă. Am spus, fără ezitare că, dacă ei nu au alt refugiu, pot veni la noi, întrucât dvs. luaţi conducerea în România." W. Churchill, 11.04.1945.

În România s-a trecut pe 23 martie la confiscarea averilor peste 50 de ha şi împărţirea lor la ţărani, fără a se fi aşteptat întoarcerea soldaţilor de pe front.

O altă măsură ce s-a luat prin legea din 30 martie a fost epurarea aparatului de stat un mijloc în plus de a se răzbuna pe adversari şi un altul pentru a-şi face clientelă.

 

SE APROPIE SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI ÎN EUROPA

 

Înaintarea trupelor ruseşti spre occident a produs, cum era normal, răsturnările dorite de Moscova în spatele frontului.

Rutenia, care aparţinuse Cehoslovaciei, a cunoscut o „mişcare spontană", urmată de ciocnire, care sub oblăduirea eliberatorului, a cerut alipirea acestui ţinut la U.R.S .S., bazându-se pe o preponderenţă a parlamentului ucrainean.

Ieşirea României din Axă a provocat răsturnarea frontului din Balcani, Bulga­ria capitulând pe 9 septembrie, având consecinţe şi asupra trupelor germane care au început retragerea din Grecia odată cu intrarea ruşilor în Belgrad.

Ungaria se zbătea şi ea să înlăture dominaţia nazistă, dar Szalasi a trecut la războiul total, alături de Hitler, declanşând în interior o teroare sângeroasă, cu nuanţă antievreiască.

Numai după ce Voroşilov a eliberat sudul Ungariei s-a putut încropi, la sfârşitul lui decembrie 1944, un guvern provizoriu, cu nuanţă dominantă procomunistă la Debreţin, care pe 20 ianuarie a semnat armistiţiu şi în februarie 1945 s-a instalat la Budapesta într-o atmosferă de anarhie, în care se declanşaseră toate atributele aces­tei stări de nesiguranţă pentru toată lumea, ca pe timpul lui Bela Kun, cu un sfert de veac înainte.

În această viaţă dezorganizată din toate punctele de vedere, a sosit pregătită de la Moscova o echipă forte, cu Gero, Rakosi, I. Nagy, iar ruşii au acordat ţării complet dezorganizate, mai multă libertate de manifestare decât în România şi Bulgaria.

Dar trebuie subliniat că, pentru a intra în Budapesta, pe 13 februarie s-a dat cea mai sângeroasă bătălie de cucerire a ei. Din 70.000 de nemţi şi unguri au murit 50.000. De partea rusească nu se ştie precis câţi morţi au fost aici. Se bănuieşte că din cei 500.000 de morţi în Ungaria, au avut şi ei 10%, deci tot cam 50.000 de morţi. în 51 de zile de asediu, au murit circa 2.000 de oameni la Budapesta. Şi pentru amploarea luptei am mai putea aminti că americanii au avut în timpul războiului 250.000 de morţi, iar britanicii au pierdut 350.000 de oameni pe toate fronturile, pe când la Budapesta au pierit 100.000 de oameni.

In acelaşi timp, trupele ruseşti lichidau punga făcută între Balaton şi Dunăre, unde pe o suprafaţă de 5 x 6,5 km erau înghesuiţi 34.000 de soldaţi nemţi şi unguri, 10-000 de răniţi şi 300.000 de civili. De aici, drumul trupelor ruseşti se va îndrepta spre Viena, pe care trupele comandate de generalul Tolbukin o va ocupa pe 28 martie 1945.

Aruncând o privire şi pe frontul de nord, constatăm că germanii erau depăşiţi, nu mai puteau să facă faţă, ceea ce îl înfuria pe Hitler şi l-a făcut să îl destituie generalul Reinhardt, socotindu-l trădător pentru că pe frontul din Prusia orient ordonase o repliere a frontului, ca să nu fie încercuit.

În faţa pericolului extrem de mare, Fuhrerul crease un grup special de arm care să apere Pomerania-Prusia Orientală şi Danzigul, între râurile Oder şi Visti Nimeni nu avea voie să se retragă, trebuiau să lupte până la ultimul om.

Se instituiseră tribunale speciale, care judecau pe orice soldat nerănit găsit afara zonei de acţiune. Condamnarea era la moarte şi execuţia - pe loc.

La jumătatea lui februarie, din populaţia Prusiei Orientale de 2.300.000 locuitori, plecaseră în pribegie spre apus 1.300.000, dintre care pe drum, din cai gerului, au murit îngheţaţi câteva zeci de mii.

Ruşii au reuşit să salveze instalaţiile industriale din Silezia, nemţii fiind Iuaţi prin surprindere, gata de a fi încercuiţi.

Ordinul „pământului pârjolit" în faţa înaintării inamicului a fost încă o dată întărit pe 19 martie 1945 de către Hitler, cu dispoziţia distrugerii tuturor obiective industriale şi a căilor de comunicaţie.

Anglo-americanii, în vest reuşiseră să câştige bătălia din Ardeni, cu piere destul de serioase. Americanii care se angajaseră cu 600.000 de ostaşi au avut 800 de morţi, răniţi sau prizonieri, iar britanicii au avut înjur de 1.400 de oameni.

Pierderile nemţeşti s-au ridicat la 100.000 de morţi, răniţi sau prizonieri.

În faţa puhoiului rusesc ce venea din direcţia Varşoviei spre Berlin şi a celui ce ameninţa Viena, Fuhrerul a ordonat transferarea unor unităţi speciale de tancuri frontul de răsărit al Germaniei.

Presiunea rusească venea cu 2.204.000 de soldaţi, având în faţă 400.000 de nemţi folosindu-se de 32.143 de tunuri contra 4.100 nemţeşti, de 6.464 de tancuri contra 1.136, iar forţa aviatică era şi mai zdrobitoare, 4.772 de avioane contra 270 nemţi.

Numai mintea nebunească a lui Hitler credea că se poate cârpi transferând în plină iarnă armata demoralizată dintr-o parte în alta. Şi toate aceste manevre se făceau când forţele ruseşti se găseau la 1.000-1.500 de km distanţă de Berlin.

Nu trebuie uitat că şi în Italia era alt dezastru. După căderea Romei, în nordul Italiei fuseseră numiţi doi „politruci" germani, Eugen Dollmann şi Karl Wolff, acesta din urmă cu titlul de şef suprem al SS, aparţinând direct de Himmler. Misiunea era şi aceea de a distruge partizanii italieni. Mulţi au fost executaţi, dar mişca continua. În iulie 1944, Wolff a fost numit împuternicit şi cu problemele militar toate comenzile treceau prin SS.

În noiembrie, generalul Alexander a făcut apel la partizani să se disperseze timpul iernii, fiindcă până în primăvară nu poate să-i aprovizioneze.

Am pomenit de aceşti doi SS-işti pentru că ei au încercat contactarea cu A. Dulles, care era şeful biroului american al serviciilor strategice în Elveţia.

Primele contacte au avut loc începând din 25 februarie. Ca o garanţie a bunei credinţe în discuţii, A. Dulles a cerut SS-ului să îi elibereze pe cei doi şefi ai partizan arestaţi în decembrie 1944, pe Usmiani şi Ferrucio Parri (pseudonim Mauricio) ce era şeful suprem al partizanilor din Italia de Nord.

Cei doi partizani au fost eliberaţi la 8 martie. Şi legăturile cu Dulles au conţin şi la Zurich.

Wolff a urmărit, cu multe peripeţii, să ducă la capitularea germanilor în Italia. Ruşii aflând de discuţii, pe 14 martie au cerut să participe şi ei, dar la data aceea era imposibil de a introduce un rus în Elveţia, deoarece U.R.S.S. nu avea reprezentanţă diplomatică.

Wolff ar fi vrut să-l contacteze şi pe Kesserling, care fusese numit comandant şef pe frontul din apus, pentru a aranja o capitulare generală. Şi cu greu l-a întâlnit. Dar stăpânii lui aflând că făcuse un voiaj la Zurich, l-au convocat la Berlin pentru ca Himmler să clarifice problema cu el. Pe 27 martie a revenit în Italia şi a reluat legăturile prin intermediar cu Dulles. Dar pe 2 aprilie a fost anunţat de Himmler că soţia şi copiii i-au fost ridicaţi şi duşi în Austria sub supraveghere, iar el a fost ameninţat cu asasinarea dacă nu se supune Berlinului. A continuat legăturile cu Elveţia prin mesaje şi această acţiune era foarte secretă, de ea având cunoştinţă 3-4 persoane, printre care şi generalul Alexander.

Această acţiune de capitulare nu a convenit ruşilor, pentru că era unilaterală şi lăsa regiunea Triestului la dispoziţia anglo-americanilor, înlăturându-l pe Tito, fapt ce a dus şi la un conflict. După ce Molotov a fost invitat pe 12 şi 13 martie să trimită un reprezentant la Caserta (unde se afla comandamentul de război condus de generalul Alexander), ministrul de Externe sovietic pe 16 şi 22 martie s-a arătat supărat, acuzându-i pe americani de atitudine „neaşteptată şi de neînţeles". Pe 3 aprilie a reacţionat Stalin, adresându-se lui Roosevelt şi spunându-i că este informat că nemţii erau de acord „ca să deschidă drum forţelor anglo-americane, permiţându-le să înainteze spre răsărit în timp ce anglo-americanii promiteau să îndulcească condiţiile armistiţiului cu ei". Peste două zile, în răspunsul său, Roosevelt şi-a exprimat îngrijorarea profundă „pentru o aşa deformare cu gânduri rele despre acţiunile sale sau ale subordonaţilor săi, în care avea totală încredere..." Imediat, pe 7 aprilie, Stalin a bătut în retragere, reproşându-şi printr-o scrisoare, pe cât posibil, reaua înţelegere.

Şi în ultima zi a vieţii, pe 12 aprilie, Roosevelt a acceptat explicaţiile lui Stalin spunându-i că negocierile din Elveţia „se pierdeau în trecut fără nici un rezultat."

Wolff chemat urgent s-a dus la Berlin pentru a răspunde la acuzaţia de trădare, în faţa lui Himmler şi a lui Kaltenbrunner şi unde a reuşit să calmeze spiritele, spunând că a reuşit să înfigă „un cui" între aliaţi şi ruşi, întârziind ofensiva acestora din Italia.

Pe 18 aprilie, Wolff a reuşit să-l calmeze şi pe Hitler, care i-a acceptat argumentele, şi a înţeles planul Fiihrerului de a pregăti trei centre fortificate de rezis­tenţă: unul în nord, altul la Berlin şi cel de al treilea în Alpi. În delirul lui, Hitler credea că forţele germane se vor retrage către cel mai apropiat centru de rezistenţă din cele trei iar aliaţii se vor întâlni între aceste puncte, unde bănuia că se vor încaieră şi, în conflictul ce va avea loc, el va lua partea celui mai tare.

În acest sens, i-a cerut lui Wolff să ţină frontul din Italia cât mai mult posibil.

Revenit teafăr din Germania, pe 22 aprilie, Wolff a căzut de acord cu anturajul său de încredere ca să capituleze. Pe 23 aprilie au plecat în Elveţia pentru a semna, iar nemţii şi-au fixat comandamentul la Bolzano şi, din acel moment, n-au mai opus nici o rezistenţă, decât simbolică.

Pe 24 aprilie, Allen Dulles i-a arătat lui Wolff o telegramă din partea lui Himmler, din 23 aprilie, prin care îi spunea că nici un fel de tratative nu trebuie să aibă loc iar frontul italian să nu cedeze.

Wolff i-a spus lui Dulles că ordinele Berlinului nu au nici o importanţă pentru el.

Alexander şi Dulles insistau pe lângă şefii de Stat Major ca să permită trimiterea delegaţilor nemţi în vederea semnării.

În acest timp, partizanii din nordul Italiei începuseră să pună mâna pe satele şi oraşele eliberate.

Mussolini era la Milano pe 25 aprilie, unde luând cunoştinţă de situaţia gravă din nordul Italiei, cauzată de partizani, s-a retras spre graniţa elveţiană. A fost prins şi executat pe 28 aprilie, pe marginea lacului Como, cu o zi înainte de ocuparea oraşului Milano de către Aliaţi.

Pe 29 aprilie, la ora 14, la Caserta s-a semnat capitularea fără condiţii a trupelor italo-germane din Italia, fiind prezent şi generalul rus Kislenko.

Kaltenbrunner fiind informat, a dat dispoziţie să fie arestaţi toţi generalii care participaseră la negocierile pentru capitulare. Kesserling, ajuns şef suprem al întregii armate, s-a opus la acţiunea lui Wolff, dar în zadar.

Evoluţia evenimentelor era uluitoare. Pe 27 aprilie, Austria s-a declarat independentă, pe 28 aprilie, Berlinul era complet încercuit, pe 29 aprilie, Milano a fost ocupat, pe 30, Miinchenul a căzut în mâinile anglo-americanilor, iar în aceeaşi zi Hitler s-a sinucis, moartea fiindu-i anunţată pe 1 mai. Goebbles, după ce şi-a otrăvit cei şase copii, a pus să fie împuşcat împreună cu soţia, de un paznic.

Pe data de 2 mai a intrat în vigoare capitularea din Italia şi aproape un milion de germani s-au predat.

După ce pe 23 aprilie generalul Patton a fost oprit, americanii, ajunşi la Leipzig pe 29 aprilie, în apropiere de Torgau, s-au întâlnit cu ruşii, pe Elba.

Pe 4 mai s-a semnat capitularea trupelor din nord-vestul Germaniei, din Olan­da, Islanda, Schleswig-Holstein şi Danemarca de către generalul Friedeburg, Pe 7 mai, la ora 2.41 dimineaţa, s-a semnat capitularea totală necondiţionată la Reims, de către Jodl şi Bedell Shmith, având ca martori ofiţeri francezi şi ruşi, iar ostilităţile au încetat pe 8 mai la miezul nopţii. Ratificarea oficială a avut loc la Berlin pe 9 mai, de către mareşalul Tedder (din partea lui Eisenhower), mareşalul Jukov pen­tru ruşi şi feldmareşalul Keitel pentru Germania.