CAPITULAREA JAPONIEI. SFÂRŞITUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

La două săptămâni după ce preşedintele Truman îl anunţase pe Stalin că deţine o bombă cu o mare putere distructivă şi imediat după ce se încheiase Conferinţa de la Potsdam, pe 6 august, la ora locală 8, 15 minute şi 17 secunde, de la 9.000 de metri altitudine s-a lansat prima bombă atomică, deasupra oraşului Hiroşima. După 51 de secunde, la înălţimea de 600 de metri deasupra oraşului, a explodat prima bombă atomică, al cărei sâmbure de foc a atins timp de o fracţiune de secundă temperatura de un milion de grade şi a izbucnit o lumină extraordinară urmată de o ciupercă uriaşă de fum şi un zgomot asurzitor. În câteva secunde unda termică a flăcării a dezintegrat câteva mii de oameni. La câteva sute de metri de epicentru mulţi alţii au fost arşi puternic şi suflul ce a urmat exploziei, de puterea unui taifun, le-a smuls hainele şi fâşii de piele şi nenorociţii urlau în agonie.

În mai puţin de o secundă unda de şoc a dărâmat uzine, case, îngropând sub ruine mii de persoane. Circa 70.000 de case şi circa 100.000 de locuitori au dispărut. Centrul oraşului, pe o rază de 3,5 km, s-a transformat într-o clipă într-un uriaş cuptor de crematoriu. Puterea suflului a atins o presiune de opt tone pe metru pătrat. Toţi supravieţuitorii pe o rază de 500 de metri au murit după aceea din cauza radiaţiilor.

Pe ziua de 8 august ruşii au intrat în război contra Japoniei.

Pe 9 august, la ora locală 10,58 minute, a doua bombă s-a lansat asupra oraşului Nagasaki, un centru de reparaţii şi construcţii navale, precum şi un important port militar. Pagubele şi aici au fost uluitoare.

Pe 10 august Tokyo a anunţat că Japonia este gata să capituleze.

Pe 14 august 1945 împăratul Japoniei a anunţat încetarea războiului.

Luptele contra ruşilor au continuat până pe 18 august când s-a semnat capitularea. Rusii erau preocupaţi să ocupe cât mai mult. Au ocupat Manciuria şi au pus mâna şi pe insulele Sahalin şi Kurile.

Pe 23 august 1945, Stalin a dat un ordin de zi pentru sărbătorirea victoriei forţelor sovietice în Extremul Orient.

Pe 2 septembrie a avut loc ceremonia oficială a semnării capitulării Japoniei, pe vasul Missouri în faţa oraşului Tokyo.

ROMÂNII SE OPUN REGIMULUI COMUNIST IMPUS. GREVA REGALĂ ŞI PRIMELE REACŢII

Pe 6 august guvernul sovietic a recunoscut guvernul Groza şi a hotărât reluarea relaţiilor diplomatice cu România.

Reacţia anglo-americanilor nu a fost aceeaşi. Maniu şi Brătianu s-au hotărât să acţioneze după Conferinţa de la Potsdam şi să ceară Regelui să-i retragă încrederea guvernului Groza şi să constituie un nou guvern, sub Barbu Ştirbei, o persoană neutră.

Iuliu Maniu şi-a continuat consultările cu Dinu Brătianu şi cu Titel Petrescu. în acelaşi timp Iuliu Maniu, discutând cu reprezentanţii Angliei şi Americii, le-a spus că M.S. Regele Mihai va întreba dacă guvernele de la Londra şi Washington sunt dispuse să recunoască guvernul actual şi deci să-i dea posibilitatea să negocieze pacea. In cazul când cele două puteri nu recunosc guvernul Groza, atunci Regele îşi va lua libertatea de a forma un nou guvern, care să fie recunoscut de puterile occidentale.

Generalul Schuyler, în aşteptarea răspunsului de la Washington, nu se pronunţase încă, mai ales că britanicii ezitau.

Pe data de 12 august, Statele Unite au trimis la Bucureşti lui Roy M. Melbourne instrucţiuni speciale privind acceptarea unui guvern reprezentativ, exact ceea ce preconiza Iuliu Maniu în concordanţă cu Regele Mihai.

Pe data de 10 mai, Iuliu Maniu fusese în audienţă la Rege, care-şi fixase atitudinea, anunţând că nu doreşte să bruscheze lucrurile în aşa fel încât să-i indispună pe ruşi, ţinând seama că guvernul Groza a fost alcătuit din iniţiativa lui Vişinski şi ca urmare trebuie să procedeze cu precauţie atunci când este vorba de schimbarea acestui guvern.

După ce a primit şi confirmarea britanică de solidarizare la punctul de vedere american, pe 15 august, reprezentantul politic Roy M. Melbourne a transmis Regelui şi şefilor partidelor P.N.Ţ. şi P.N.L. telegrama primită:

„... Atitudinea guvernului american faţă de guvernul român este cea care rezultă in mod categoric din comunicatul de la Potsdam din 3 august şi din discursul preşedintelui Truman, adresat naţiunii americane, din 10 august. Guvernul american nu are nici o obiecţie de făcut raporturilor diplomatice între U.R.S.S. şi România, fiecare din cele trei guverne fiind liber a hotărî, conform vederilor sale, în această privinţă.

Reluarea acestor raporturi însă nu constituie, cu toată alianţa existentă între cele trei mari puteri, nici o obligaţie pentru guvernul american de a urma aceeaşi cale.

Guvernul american a declarat încă din februarie şi martie a.c, cu ocazia crizei guvernamentale din România, că doreşte în această ţară instituirea unui regim reprezentativ al opiniei publice române, constituit din toate grupările democratice ale ţării şi a arătat că nu poate considera ca atare actualul guvern şi astfel nu-l poate recunoaşte.

Evenimentele petrecute de atunci până azi dovedesc că guvernul american n-a greşit în aprecierile sale şi că actualul guvern într-adevăr nu reprezintă opinia publică democratică a ţării.

Astfel, guvernul american nu poate recunoaşte nici azi acest guvern şi nu poate relua raporturile diplomatice cu România, cât timp el se găseşte în fruntea ţării.

Urmează de aici, fireşte, anumite dificultăţi în ce priveşte viitoarele tratative pentru încheierea păcii. Guvernul Statelor Unite nu admite să aibă tratative şi nici să semneze un tratat de pace final româno-american, decât cu un guvern reprezentativ democratic, deplin recunoscut de către Casa Albă".

A avut loc o nouă încercare de represiune a partidelor de opoziţie. Vinogradov, din partea Comisiei Aliate de Control, l-a anunţat pe Vişinski prin fir direct, pe data de 16 august, că urma să se ţină o manifestaţie a partidelor istorice şi că Emil Bodnăraş, cu locţiitorul ministrului de Interne, cu şeful Serviciului secret şi cu reprezentantul Prefecturii Poliţiei Capitale, au hotărât arestarea organizatorilor (cu excepţia lui Iuliu Maniu) şi efectuarea în ziua demonstraţiei a unui control riguros al actelor şi un şir de alte măsuri operative, pentru a nu se permite ieşirea demonstranţilor pe stradă.

Reprezentanţii ruşi au recomandat să nu se ia măsuri pentru interzicerea manifestaţiei şi prin măsuri nebătătoare la ochi să se încerce lichidarea în faşă a întregii acţiuni.

Se bănuia că demonstraţia era făcută înaintea venirii unor membri ai Congresului american la Bucureşti, pe 18 august.

Preşedintele Truman a ţinut o conferinţă radiodifuzată pe 19 august. Printre altele, sublinia că se stabilise ca cele trei mari puteri să-şi asume o răspundere comună pentru promovarea democraţiei în ţările eliberate din Europa răsăriteană.

În continuare, H. Truman arăta că un interes era reafirmat îndeosebi pentru România, Bulgaria şi Ungaria, naţiuni care nu trebuiau să fie în sfera de influenţă a nici uneia dintre puteri. Aceeaşi încurajare venea şi din partea ministrului de externe britanic, Bevin, care sublinia şi el, a doua zi, că în România un regim totalitar a fost înlocuit cu altul la fel de totalitar şi că Anglia nu poate tolera aceasta.

În această situaţie disperată, Regele Mihai a căutat să trezească occidentul şi pe 20 august 1945 a cerut demisia guvernului Groza, aducând la cunoştinţa celor trei mari puteri hotărârea luată. Groza a refuzat. Fruntaşii politici se adresau zilnic celor trei mari puteri arătând situaţia disperată. Preşedintele Partidului Social-Democrat şi-a dat demisia din guvern pe 24 august. Regele Mihai a refuzat să mai semneze actele guvernului. Se intrase în perioada cunoscută sub numele de GREVA REGALA, care a durat până la 7 ianuarie 1946.

Într-o situaţie similară se găsea şi Bulgaria, care de asemenea era „bombardata cu note anglo-americane şi care a ripostat prin ministrul ei de externe, care pe 3 august a declarat: “democraţia noastră este o democraţie balcanică şi nu o democraţie occidentală. Din această cauză nu ne înţelege Occidentul".

Deci era clar că problema nu era numai românească, ci generalizată - peste tot unde i se permisese Rusiei să pună piciorul.

Petru Groza fugise la Moscova să discute cu stăpânii. Aceştia îl obligau să semneze acorduri şi mai înrobitoare pentru ţara noastră. Omul impus de ruşi, îngrijorat de poziţia Regelui Mihai care se adresase celor trei membri ai Comisiei Aliate de Control, căuta salvare la Kremlin şi acesta îi impunea noi capitulări. Merită subliniată scrisoarea regală care a dus la declanşarea grevei:

„Ţinând seama de protocolul Conferinţei de la Potsdam prin care se precizează că recunoaşterea diplomatică a guvernului român constituie o condiţiune prealabilă pentru ca România să poată încheia tratatele de pace cu cei trei aliaţi şi ca astfel să poată obţine sprijinul acestor mari puteri pentru a fi admisă la Naţiunile Unite şi ţinând seamă de poziţia luată de Statele Unite şi de Marea Britanie faţă de guvernul român în compoziţia sa actuală, am considerat că este de datoria mea de monarh constituţional să consult, în conformitate cu procedura constituţională, aşa cum este consacrată de tradiţia acestei ţări, fruntaşii politici în ceea ce priveşte această situaţie.

Majoritatea acestor conducători s-au pronunţat în favoarea unui guvern de largă reprezentare democratică şi naţională, care să permită încheierea tratatelor de pace şi admiterea României în Naţiunile Unite. În consecinţă m-am simţit obligat să cer primului ministru să-mi uşureze această sarcină pentru o soluţie corespunzătoare şi să-mi prezinte demisia prezentului guvern. Formarea unui guvern larg reprezentativ nu a fost posibilă, fiindcă primul ministru nu a dat urmare cererii mele.

În aceste condiţii m-am simţit obligat să cer guvernelor Uniunii Sovietice, Statelor Unite şi al Marii Britanii ca, în conformitate cu decizia luată de cei trei la Conferinţa din Crimeea şi a exercitării în comun a responsabilităţii asumate de ei, să aibă bunăvoinţa să ne dea asistenţa lor în vederea formării unui guvern român care, conform Protocolului de la Berlin (Potsdam), să poată fi recunoscut de cei trei mari aliaţi, punând astfel România în poziţia de a încheia tratatele de pace şi a fi admisă la Naţiunile Unite. Mihai R".

Regele, după ce pe 19 august se consultase cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu şi primii trei au fost de acord cu schimbarea guvernului, l-a chemat pe Petru Groza şi i-a cerut demisia. În faţa refuzului a făcut scrisoarea de mai sus pe care a adresat-o celor trei Mari Puteri.

În faţa atitudinii lui Groza, care a pretins că are acordul şi sprijinul total al ruşilor, Regele Mihai a invitat reprezentanţii Marilor Puteri şi le-a cerut asistenţă din partea guvernelor respective.

Primindu-l pe Susaikov, i-a explicat că cererea de demisie a guvernului Groza se bucură de sprijinul majorităţii liderilor partidelor. Susaikov i-a cerut Regelui să-şi retragă cererea. După ce a fost refuzat, a adăugat că Maniu şi Brătianu sunt fascişti şi antisovietici, ca şi partidele pe care le conduceau şi care puteau fi dizolvate iar şefii arestaţi.

Reprezentanţii Angliei şi Americii şi-au informat departamentele respective spre ameninţarea lui Susaikov şi Londra l-a autorizat pe generalul Stevenson să-i acorde protecţie doar lui Iuliu Maniu, pe când reprezentantul american susţinea că trebuie protejaţi toţi liderii politici care l-au susţinut pe Rege.

Tot pe 20 august, reprezentantul american, după primirea scrisorii, i-a informat în scris pe sovietici de primirea acesteia şi propunea să se ţină o conferinţă a Comisiei Aliate de Control „pentru discutarea deschisă a tuturor fazelor acestei probleme în scopul definirii comune a liniei corespunzătoare de conduită a Comisiei, care va asigura menţinerea ordinii în România, va sprijini autoritatea Regelui şi va păstra procedura constituţională în ţară".

Mareşalul Curţii Regale i-a înmânat lui Susaikov un răspuns la întrebarea generalului rus referitoare la declanşarea grevei. I s-a răspuns:

„... Ca monarh constituţional doresc desfăşurarea de alegeri libere şi de aceea am considerat drept întrunite toate condiţiile pentru asigurarea deplinei libertăţi a alegerilor, dar trebuie să subliniez că această problemă este astăzi de competenţa celor trei mari puteri.

Obiecţiile împotriva guvernului Groza sunt din cauză că nu este recunoscut de două din cele trei mari puteri, la care se adaugă faptul că guvernul refuză să demisioneze".

Imediat Susaikov a trimis o telegramă lui Stalin, Molotov şi Vişinski.

În cadrul discuţiei telefonice din cursul aceleiaşi zile cu A. A. Lavrişcev, Susaikov anunţa că pe 23 august urmează să aibă loc la Bucureşti o paradă iar Regele refuză să participe. Pentru a preîntâmpina tulburări, i-a cerut lui Vasiliu-Răşcanu să asigure liniştea iar el s-a înţeles cu Tolbuhin să concentreze 30 de tancuri în apropiere de Bucureşti. Cerea autorizarea Moscovei asupra acestei măsuri şi ruga să se trimită spre Bucureşti unităţi de infanterie motorizată ale Armatei Roşii.

Aprobase ca generalul Răşcanu, în fruntea unor generali, să meargă la Rege şi să-l roage să participe la paradă. Dar Regele a refuzat să-i primească.

Nicolae Lupu, vicepreşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, a cerut să fie primit de generalul Susaikov pentru a discuta cu el despre colaborarea cu U.R.S.S., despre posibilitatea lărgirii guvernului cu elemente democratice de stânga din P.N.Ţ. şi despre formele participării grupării Lupu la Frontul Naţional Democrat. Şi astfel se mai încerca să fie racolat încă un membru al P.N.Ţ., dar acesta nu voia să se alăture gratuit.

A doua zi, pe 23 august, a avut loc parada la care armata română a participat fără muniţie. Numai armata sovietică din diviziile „Tudor Vladimirescu" şi „Horia, Cloşca şi Crişan" primiseră aprobarea să aibă muniţie.

Generalul Gheorghe D. Marinescu, comandantul Apărării Teritoriului, fiind înştiinţat că Regele nu este la tribună, a trimis imediat curier ca trupa care era sub comanda sa să se înapoieze la cazarmă, deoarece armata este sub comanda supremă a Regelui şi acesta nu a binevoit să onoreze parada. Peste câţiva ani, Emil Bodnăraş a dat dispoziţie să fie scos din armată generalul Gh. D. Marinescu, care a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Seara, la banchetul de la Cercul Militar, Lucreţiu Pătrăşcanu nu a pierdut ocazia să-i atace pe fruntaşii politici: „... Ar fi fost de dorit ca astăzi să fie prezenţi la această solemnitate toţi acei care au participat, prin faptele lor la actul de la 23 august 1944. Dar duşmanii poporului român, duşmani nu numai ai guvernului, ci chiar şi ai Regelui, au împiedicat acest lucru".

Guvernul vasal a început să bată la poarta ambasadei U.R.S.S. de la Bucureşti pentru a cere indicaţii de la Moscova, deoarece Regele nu mai primea nici un ministru şi nu mai semna nici un act.

În paralel Susaikov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România, cerea Moscovei să i se dea indicaţii pe linie militară spre a trimite spre Bucureşti unităţi ale infanteriei motorizate ale Armatei Roşii.

Ambasadorul României la Moscova, Iorgu Iordan, s-a prezentat la Vişinski înfăţişându-i situaţia din ţară, precizând că în situaţia actuală Titel Petrescu cu un grup de partizani manifestă tendinţa de a stabili contacte cu Maniu, iar acesta împreună cu Brătianu nutresc o ură de nedescris împotriva lui Tătărăscu.

Pe plan intern, pierderea legitimităţii constituţionale era înlocuită după sistemul comunist, cu mitinguri de stradă prin care se manifesta ura la comandă împotriva „fasciştilor" Maniu şi Brătianu, cărora, după presa rusească trebuia să li se pună mâna în „ceafă" şi să fie azvârliţi în închisori.

Deja erau primele indicaţii venite de „dincolo".

Pentru indicaţiile oficiale, pe 31 august 1945, Gh. Tătărăscu s-a adresat ambasadorului S.I. Kavtaradze pentru a fi primită o delegaţie guvernamentală lărgită la Moscova, pe 4 septembrie, ca să discute, în primul rând, situaţia României în raport cu demersurile anglo-americane. Ca urmare, pe 4 septembrie 1945, LV. Stalin a dat o recepţie în cinstea primului-ministru al României iar pe 7 septembrie delegaţia română a fost invitată de LV. Stalin la prânz.

Au discutat şi s-au plâns lui Molotov, care pleca să se întâlnească cu miniştrii de externe ai Angliei şi Americii, şi bineînţeles au apelat la sprijinul neprecupeţit al lui A.I. Vişinski.

În discuţiile purtate la Moscova, Petru Groza s-a plâns de Iuliu Maniu ca fiind vinovat de ceea ce se întâmplă în ţară, fiind cel care-i influenţează pe anglo-americani. Tătărăscu, în discuţia cu Vişinski, a propus unui demers al guvernului sovietic pe lângă Rege, iar lui Molotov i-a făcut rugămintea de a susţine guvernul Groza pe lângă miniştrii de externe, în timpul Conferinţei de la Londra, unde urma să discute proiectele tratatelor de pace cu România, Bulgaria şi Finlanda. înainte de plecare, Molotov i-a asigurat pe vasali că trupele sovietice nu vor fi retrase din România „până ce nu va fi instalat un guvern comunist".

Pentru a pleca liniştiţi acasă, A.I. Vişinski a trimis o scrisoare ambasadorului S.U.A. la Moscova, W.A. Harriman, prin care spunea că era inacceptabilă propunerea privind demisia guvernului Groza, care „nu s-a format, în nici un caz, prin stăruinţa locţiitorului comisarului poporului pentru Afacerile Străine, cum scrieţi dvs., ci ca rezultat al unirii forţelor democratice ale ţării... ".

Tot acolo au discutat pe 12 septembrie 1945 şi problema unei „uniri", crearea partidului muncitoresc unic, la care A.I. Vişinski şi-a exprimat părerea personală ca acesta să fie format „prin izolarea elementelor sectare din ambele partide PCR şi PSD... întemeindu-se pe baza unei înalte principialităţi şi în nici un caz, pe compromisuri". Încă o problemă rezolvată şi deci mână liberă de a-i scoate din viaţa politică pe social-democraţi, numindu-l partid muncitoresc român.

S-a mai promis guvernului român şi eliberarea din prizonierat a 40.000 de militari români, care au venit în anul următor „reeducaţi" şi constituiţi în divizia „Horia, Cloşca şi Crişan", care va fi folosită în terorizarea populaţiei şi asigurarea confiscării alegerilor, ea fiind aceea care va asigura paza la secţiile de votare.

Înainte de plecarea delegaţiei române de la Moscova, ziarul comunist „Izvestia" comentând situaţia României, spunea printre altele că greva regală „era rezultatul presiunii exercitate asupra Regelui Mihai I de reprezentanţii S. U.A. şi Marii Britanii" şi că „elementele fasciste care s-au păstrat în ţară şi care acţionează sub auspiciile lui Maniu şi Brătianu uneltesc împotriva guvernului". Şi în schimbul atâtor „daruri" oferite guvernului Groza, sovieticii au cerut „Arhiva Sfatului Ţării".

Între timp, Maniu mai ales, adresa memorii celor două misiuni, americană şi britanică de la Bucureşti, în preajma deschiderii Conferinţei de la Londra.

Iuliu Maniu se întâlnise pe 10 septembrie cu Regele Mihai I, care după intrarea în greva regală părăsise Bucureştiul, instalându-se la Sinaia, şi au discutat situaţia politică înaintea deschiderii Conferinţei de la Londra.