MOSCOVA DISCUTĂ DE PE POZIŢII DE FORŢĂ. TRUPELE U.R.S.S. PREZENTE DE LA BERLIN PÂNĂ LA SAHALIN ŞI TEHERAN

 

La sfârşitul anului 1945, Stalin urmărea să legalizeze prezenţa comunistă peste tot unde reuşise să pună piciorul, folosind minciuna, şantajul, teroarea.

După ce, la 9 mai 1945, Germania capitulase, U.R.S.S. în drumul ei spre Berlin îşi fixase pionii crescuţi la Moscova; şi a venit rândul Japoniei, căreia îi declară război pe 8 august (pe 6 august căzuse bomba de la Hiroshima) iar a doua zi a invadat Manciuria şi China (odată cu lansarea celei de a doua bombe atomice din 9 august 1945). Astfel că a pretins reparaţii de război de la japonezi, ocupând jumătate din insula Sahalin şi insulele Curile.

Când, după Conferinţa de la Potsdam, Harriman s-a dus la Moscova ca să di­scute situaţia din România şi Bulgaria, înaintea începerii Conferinţei de la Londra, Stalin a ridicat problema controlului în Japonia, o nouă târguiala şi tot în avantaj rusesc, aşa că problema de la Londra s-a amânat pentru decembrie, când se va discu­ta acasă, la Kremlin.

Nici sudul nu era neglijat de politica lui Stalin, acel drum spre Indii pe care-l râvnise şi Hitler. Ciocnirea intereselor marilor puteri era evidentă în această zonă. Iranul, împins de la spate încă din mai 1945, cerea retragerea anticipată a trupelor engleze. La fel şi arabii din Egipt încă din februarie declaraseră război şi după Potsdam cereau retragerea trupelor engleze din Valea Nilului, în vederea încorporării Sudanului. După prăbuşirea Germaniei, în mai 1945, miniştrii a şase ţări arabe s-au întâlnit la Cairo şi au semnat Cartea Ligii Arabe, deschisă tuturor statelor arabe ce îşi vor câştiga independenţa.

Politica engleză urmărea să creeze o zonă de influenţă în spatele Ligii Arabe şi să excludă Franţa din Orientul Mijlociu, dar după victoria laburistă s-a ajuns la un acord franco-englez pentru retragerea trupelor lor.

Rusia, atentă la aceste mişcări, intenţiona să-şi extindă influenţa în Siria şi Liban, în golul ce rămânea liber.

Tot după prăbuşirea Germaniei, în mai 1945, a început şi Iranul să ceară retra­gerea anticipată a trupelor engleze, dar ruşii din nord n-au mai voit să se retragă. După discuţii, englezii au acceptat să se retragă în afară de zona petrolieră, din sud, şi au părăsit Teheranul. Stalin n-a făcut nici un pas înapoi, ci doar a înlocuit militarii prin câteva mii de civili.

În Azerbaidjan, partidul procomunist, devenit democrat peste noapte după Conferinţa de la Potsdam, a organizat o revoltă, cerând ca să se dezvolte în cadrul naţional tradiţional. Imediat s-a văzut de unde era dirijată toată acţiunea, pentru că forţele ruse au împiedicat jandarmeria iraniană să intervină pentru pacificare. Englezii, în timp ce se deschidea Conferinţa de la Londra, pe 19 septembrie 1945 au admis prezenţa rusă în nord iar ei să şi-o menţină în sud. Lucrurile s-au forţat şi Azerbaidjanul a ţinut alegeri pe 12 decembrie 1945, proclamându-se republică, avându-l ca premier pe Pishevari, un veteran al cominternului, punând astfel Conferinţa de la Moscova a Miniştrilor de externe în faţa unui fapt împlinit. Imediat s-a trecut la constituirea unei armate populare.

Şi tot imediat, în Azerbaidjanul occidental, pe 15 decembrie 1945 s-a proclamat în prezenţa ofiţerilor sovietici „Republica Populară Kurdă" care s-a despărţit de Azerbaidjan. Toată această manevră se petrecea chiar în ajunul deschiderii Conferinţei Miniştrilor de externe de la Moscova.

Trecând în Balcani, situaţia era la fel de explozivă.

În Bulgaria, sovieticii impuseseră un guvern comunist puternic, care făcuse să curgă mult sânge. Gheorghe M. Dimitrov, venit din exil de la Londra, a trecut la organizarea partidului agrarian, într-o atmosferă de teroare. Comuniştii încurcaţi în planurile lor au început o campanie furibundă denunţându-l ca agent englez şi cerându-i condamnarea la moarte, după metoda lor. Simţind pericolul foarte aproape, acesta s-a exilat în Statele Unite, de această dată, şi l-a lăsat în loc pe Nikola Petkov care părea că e mai tolerat. Dar cu comuniştii a constatat că nu se putea colabora. După Conferinţa de la Potsdam a trecut şi el la ofensivă, fiindcă nu avea nici o putere în guvern. Împreună cu social-democratul Kosta Lulcev au demisionat din Frontul Patriotic în locul lor intrând alţii de aceeaşi culoare politică, dar colaboraţionişti. Bazându-se pe un oarecare sprijin anglo-american au obţinut amânarea alegerilor de pe 26 august pe 18 noiembrie 1945. Sovieticii au cerut recunoaşterea guvernului bulgar în schimbul libertăţii partidelor de opoziţie. Dar ei n-au respectat promisiunea şi împotriva opoziţiei s-a dezlănţuit teroarea. În faţa acestei acţiuni, opoziţia a protestat pe lângă anglo-americani şi a anunţat că nu participă la alegeri. Atunci guvernul american a anunţat trimiterea lui Mark Ethridge să cerceteze la faţa locului situaţia din Bulgaria şi România. Alegerile au fost câştigate, după cum preconizase Molotov, de către Frontul Popular, adică de comunişti cu 86%.

Rezultatul a fost contestat de anglo-americani, această problemă venind şi ea în faţa Conferinţei, fiind legată de soarta României, după cum vom constata.

Guvernul în Bulgaria a fost format cu Gheorghi Dimitrov, fost conducătorul Cominternului. Şi tot de la Moscova, acelaşi Gheorghe Dimitrov va veni în coşciug, după vizita făcută la comanda lui Stalin în iulie 1949.

În Iugoslavia a curs de asemenea mult sânge. în timpul ocupaţiei Mihailovici intrase în conflict cu Tito, socotindu-i pe partizanii lui mai periculoşi decât ocupanţii germani şi italieni. Scăpat din încercuirea germană Tito s-a înţeles cu Subacici - preşedintele guvernului iugoslav din exilul de la Londra, în întâlnirea de pe insula Vis. S-a ajuns la acordul ca elementele progresiste să intre la Moscova, pentru a discuta cu Stalin. Luna următoare, când Jdanov a intrat în Iugoslavia a refuzat propunerea lui Tito de a acţiona în comun pentru ocuparea Belgradului. După acor­durile de la Potsdam, în martie 1945 echipa guvernamentală a lui Subacici a venit de la Londra ca să se alăture celor de la Belgrad. Partizanii l-au socotit ca un cal troian. Neputând conlucra cu Tito, Subacici şi-a dat demisia după Conferinţa de la Potsdam, în august 1945, iar Regele Paul a rupt legăturile cu Belgradul. Tito a anunţat alegeri pe 11 noiembrie 1945 şi a declanşat teroarea, interzicând presa şi întâlnirile opoziţiei. Frontul Popular din Iugoslavia şi-a aranjat un rezultat de 90,48%. S-a declarat şi Republica Populară Federativă.

Albania a ţinut şi ea alegeri în decembrie, în care Frontul Popular a obţinut 93% din voturi şi a proclamat de asemenea republica, după modelul iugoslav, a cărei anexă părea că este până în 1948.

Haosul din Ungaria a luat sfârşit în februarie 1945, când puterea s-a centralizat la Budapesta, unde a venit echipa comunistă, condusă de Rakosi, din exilul de la Moscova şi fiind lipsiţi de cadre, sovieticii au acceptat colaborarea oamenilor ei cu Partidul Micilor Proprietari, condus de Ferenc Nagy. Acest partid agrarian a obţinut în alegeri 57%, fapt ce l-a nemulţumit pe Voroşilov, dar a fost nevoit să accepte această situaţie, cu condiţia ca Ministerul de Interne şi cel al Armatei să fie atribuite comuniştilor, controlând astfel întreg teritoriul şi urmărind desfiinţarea opoziţiei. Primul pas l-au făcut declarând Republică în ianuarie 1946 şi obligându-1 în martie acelaşi an pe Ferenc Nagy să-şi epureze partidul.

Datorită lui Ed. Beneş, în Cehoslovacia s-a ajuns, cu încuviinţarea Moscovei, la un compromis cu comuniştii lui Klement Gottwald, situaţie ce a durat doi ani.

Polonia, ţara pentru care se declanşase cel de al doilea război mondial şi care fusese sacrificată de atâtea ori în decursul istoriei, nu a avut o situaţie mai bună, cu toate că avusese un guvern în exil, la Londra, sub conducerea lui Mikolajczyk. Acesta a fost chemat la Moscova şi obligat de Churchill să accepte guvernul cu comuniştii, în care el şi Gomulka să fie vicepreşedinţi. Dar totul a durat doi ani, până ce a reuşit să fugă - tot în Anglia.

 

România în păienjenişul Moscovei

 

Nimeni în România nu se mai îndoia de capacitatea de coordonator al luptei anticomuniste a lui Iuliu MANIU, bazată pe o hotărâre de nezdruncinat în ceea ce priveşte dreptatea cauzei poporului român.

De aceea numele său producea insomnii adversarilor, care de fapt erau trădători ai cauzei româneşti, şi punea pe gânduri Moscova.

Groza începuse şi el să se clatine după Potsdam, când s-a declarat greva regală, deşi primise sfaturi de la Moscova, în timpul vizitei, să nu demisioneze şi să caute o reconciliere cu Regele, cu asigurarea stăpânilor că trupele sovietice nu vor fi retrase decât după instalarea unui guvern comunist.

Supravegherea lui Groza şi a guvernului era foarte strictă şi totul era comunicat Kremlinului. Astfel, generalul Susaikov îi comunica lui Molotov pe 4 decembrie 1945, că printre faptele şi fenomenele ce reclamă o strictă atenţie se află prelungirea crizei politice care „i-a influenţat pe unii miniştri care au început să manifeste anumite şovăieli, dar noi am reuşit să refacem destul de repede echilibrul în guvern... prelungirea aces­tei crize nu poate să nu creeze guvernului greutăţi de care, neîndoielnic, că se va folosi reacţiunea, în frunte cu Maniu şi Brătianu, în scopurile ei. Caracteristic este faptul că Maniu, în ultima vreme, a început să-şi schimbe tactica în ceea ce-l priveşte pe Groza Şi să încerce să-l influenţeze. Tactica lui Maniu urmăreşte probabil să-l facă pe Groza să şovăie şi să se folosească de aceste şovăieli în interesele lui."

Susaikov îl prezenta în faţa şefilor săi de la Moscova pe Groza nu numai Şovăielnic, dar şi zgârcit, cu o viaţă dezordonată, plină de aventuri, toate acestea contribuind la starea lui de nervozitate, şi făcând unele observaţii cu privire la:

-   comportamentul militarilor sovietici ce se întorceau din Germania în U.R.S.S.;

-   cererile întreţinerii armatei sovietice din România sunt exagerate în scopul aprovizionării unităţilor sovietice aşezate pe teritoriile altor state;

-   Comisia Aliată de Control nu ajută, ci contribuie la înrăutăţirea situaţiei eco­nomice a ţării.

-   din ordinul tov. Bulganin au fost exportate din România 50.000 de perechi de încălţăminte în Iugoslavia;

-   Partidul Comunist încearcă să integreze Frontul Plugarilor la ei;

-   Guvernul nu este în stare să lupte cu urmările inflaţiei şi nu este în stare să stabilizeze leul... Aşadar, ochiul Moscovei era peste tot.

În situaţia economică disperată, guvernul arunca 8 miliarde de lei săptămânal pe piaţă.

La începutul lui decembrie, între zilele de 1 şi 3, s-a ţinut Conferinţa Partidului Social-Democrat, care a hotărât:

-   participarea partidului singur în alegeri cu program propriu;

-   atitudine socialistă, de clasă şi combaterea regimurilor de dictatură;

-   politica economică a României.

Pe 6 decembrie s-a semnat pactul de către N. Pătraşcu cu Teohari Georgescu şi cu acordul Anei Pauker, referitor la înţelegerea dintre legionari şi comunişti, pentru a se intra în legalitate şi a se preda armele, publicarea făcându-se la câteva zile după aceasta.

Mark Ethridge, care plecase de la Bucureşti, reuşise să înmâneze secretarului de stat american, pe 7 decembrie, la Moscova propriul raport. Iată conţinutul lui, în traducerea din lucrarea „Agonia României 1944-1948" de N. Baciu, pag. 206-208:

„Mult stimate Domnule Secretar de Stat,

Dumneavoastră m-aţi însărcinat să mă duc în România şi Bulgaria şi să verific dacă guvernele interimare ale acestor ţări sunt larg reprezentate în sensul Declaraţiei de la Yalta. Această Declaraţie exprimă convingerea celor trei mari că o pace durabilă nu poate fi bazată decât pe guverne adevărate şi larg reprezentative şi numai dacă popoarele acestor ţări vor avea ocazia să voteze în alegeri cu adevărat libere de orice constrângere şi de orice frică. Conform instrucţiunilor dv. preocuparea noas­tră nu a fost cu privire la compunerea politică a acestor două guverne, ci cu privire la caracterul lor reprezentativ. Trebuie să vă raportez că după ce am stat de vorbă cu mai mult de 300 de persoane în cele două ţări, reprezentând toate elementele şi nuanţele opiniei publice, eu nu consider că guvernele României sau Bulgariei sunt larg reprezentative ale tuturor elementelor democratice în sensul Declaraţiei de la Yalta. Mai mult, eu trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că amândouă aceste guverne sunt dictatoriale şi dominate de un singur partid (comunist), că atât în Bul­garia cât şi în România marile părţi democratice ale populaţiei au fost excluse cu forţa de la participarea la aceste guverne, în timp ce, în special în România, profascista colaboraţionişti şi chiar câţiva din Garda de Fier ocupă poziţii-cheie în acest guvern, în ambele guverne „fronturile" („popular" ori „al patriei") comuni­ste sunt la putere...

Formula acceptării puterii de către comunişti în România este aproape la fel, cu oarecare diferenţe semnificative. Regimul Antonescu a fost răsturnat prin lovitura de la 23 august 1944. Guvernul ce i-a urmat era compus din cele trei partide istorice, Naţional-Ţărănesc, Naţional-Liberal şi Social Democrat, la care s-au adăugat şi comuniştii. Aceştia din urmă erau o organizaţie ilegală până atunci şi suferiseră persecuţii şi represiuni. Trei guverne au căzut în 7 luni în România şi cu fiecare criză comuniştii îşi întăreau poziţiile. La 6 martie anul acesta, la insistenţa dlui Vişinski, vicecomisarul sovietic al afacerilor externe, a fost instalat prezentul gu­vern condus de Petru Groza. La Moscova, dl Vişinski a insistat faţă de mine că acţiunea sa nu este un amestec în treburile interne ale României, ci un amestec în treburile Comisiei Aliate de Control. Oricum guvernul a fost schimbat. Comuniştii, după cea mai precisă şi cea mai exagerată aproximaţie ce am avut aici, chiar după părerea unui înalt membru al guvernului însuşi, nu reprezintă decât maximum 10%. Cu toate acestea, ei ocupă ministerul de Interne şi pe cel de Justiţie şi astfel ei con­trolează justiţia, poliţia, jandarmeria, poliţia secretă, şi întreaga maşinărie a alegerilor. în plus, ei controlează multe alte posturi, inclusiv, indirect, acela al primului ministru.

Partidul Naţional-Ţărănesc şi Naţional-Liberal au fost complet eliminate şi au devenit deodată «bestii fasciste», cu toate că din totdeauna ele reprezentau adevărata democraţie parlamentară în România şi s-au opus activ politicii profasciste a Regelui Carol. Un mare număr dintre fruntaşii lor au fost arestaţi şi aceste partide sunt pe punctul de a fi interzise acum, la plecarea mea din România. Ziarele lor au fost suspendate, sediile lor au fost confiscate, iar întrunirile lor dispersate. Regretabilă şi spontana manifestaţie din 8 noiembrie 1945 a fost «umflată» de guvern ca «mare complot fascist». ÎN GUVERNUL LUI GROZA POPORUL ROMÂN ARE ACUM O NOUĂ DICTATURĂ ÎN LOCUL CELEI RĂSTURNATE LA 23 AUGUST 1944. Noua dictatură nu a încercat să-şi legalizeze poziţia prin alegeri până astăzi...

În ceea ce-l priveşte alegerile, eu sper că listele libertăţilor civile de respectat, stabilite de cele trei mari puteri pentru Austria şi Ungaria, vor putea fi aplicate şi în Bulgaria şi România. Mark Ethridge"

Raportul a ajuns pe masa lui Truman numai la 24 decembrie 1945, când alte aranjamente s-au făcut la Moscova, incluzându-se doi reprezentanţi ai opoziţiei în guvern şi deschizându-se drumul spre farsa alegerilor ce au reprezentat ruşinea din 19 noiembrie 1946.

 

CONFERINŢA DE LA MOSCOVA ŞI CONSECINŢELE EI

 

Conferinţa de la Moscova a însemnat un triumf pentru unii şi un eşec pentru alţii, iar pentru Archibald Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, un sentiment de tristeţe şi recunoştinţă că nu s-a născut român.

Românii îşi puseseră unele speranţe în această Conferinţă dintre 16-25 decem­brie 1945, cu toate că, la Potsdam, Molotov respinsese orice control anglo-american, de ori ce natură, privitor la alegerile libere din România şi Bulgaria, accentuând înaintea Conferinţei din septembrie de la Londra că: „ Uniunea sovietică nu va tolera niciodată guverne ostile în Răsăritul Europei..."

Cu toate acestea, secretarul de stat american ajuns la Moscova primise raportul lui Mark Ethridge, iar pe 10 decembrie, Oficiul afacerilor europene al Departamen­tului de Stat i-a înaintat un memorandum cu sublinierea:

„ Cu toate că un aranjament definitiv al problemelor româneşti şi bulgare pare Puţin probabil în lipsa unei înţelegeri generale privind această regiune, nu este mai puţin adevărat că noi credem că trebuie să ne menţinem poziţia de aderare la principiile proclamate public, atât după Conferinţa de la Yalta, cât şi după discuţiile de la Potsdam. A conceda Sovietelor o zonă de influenţă limitată, chiar şi în această zonă de importanţă strategică pentru Uniunea Sovietică, ar fi să o invităm să le extindă în alte zone ale globului. De aceea, continua reafirmare a principiului că o pace fermă şi durabilă nu poate fi realizată de către popoarele eliberate din această parte, decât dacă ele îşi pot exercita liber dreptul lor la autodeterminare, ni se pare singura politică de urmat."

Conferinţa a excelat prin negativismul lui Molotov care s-a opus la înscrierea pe ordinea de zi a Manciuriei, a Azerbaidjanului, neparticiparea S.U.A. la tratatul cu Finlanda... a respins raportul lui Ethridge (fără măcar a-l deschide). Secretarul de stat Byrnes a fost în audienţă la Stalin, pe 23 decembrie, care în timpul discuţiei i-a spus: „În cazul României s-ar putea să se facă oarecari schimbări în guvernul Groza, care să satisfacă pe domnii Byrnes şi Bevin. De exemplu, guvernul român ar putea, eventual, să fie convins să includă câte un reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc şi al Partidului Naţional-Liberal, cu excluderea lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Nicolae Lupu. " Şi Byrnes a acceptat, fără comentarii în plus, şi sugestia de a trimite la Bucureşti pe Vişinski, Harriman şi Kerr.

Ambasadorul Harriman a propus să fie încunoştinţat şi preşedintele Truman, dar şeful Departamentului de Stat nu a fost de acord.

Pe 26 decembrie, James Byrnes îi scria ministrului afacerilor străine al U.R.S.S.:

„ Dragă domnule Molotov,

Anexez copia scrisorii pe care am trimis-o astăzi domnului Harriman.

Sincer, al dumneavoastră James F. Byrnes "

Şi acum anexa scrisorii:

„Dragă domnule Harriman,

În timpul discutării problemei numirii Comisiei pentru sfătuirea Regelui Ro­mâniei în privinţa reorganizării guvernului, cei trei miniştri ai Afacerilor Străine au convenit să trimită indicaţii reprezentanţilor lor în Comisie, ca în recomandarea celor doi reprezentanţi ai Partidelor Naţional-Ţărănesc şi Liberal să nu fie incluse numele lui MANIU, BRĂTIANU şi LUPU. Prin cele de faţă sunteţi însărcinaţi să acţionaţi în conformitate cu această înţelegere.

Cu sinceritate al d-voastră,

James Byrnes, secretar de stat al Statelor Unite ale Americii."

De această dată hotărârea eliminării lui Iuliu Maniu venea nu din discuţii, după cum se menţiona, ci din decizia lui Stalin.

A doua zi, pe 27 decembrie, Lavrişcev, din însărcinarea lui Molotov, l-a invitat pe Iorgu Iordan, ambasadorul României la Moscova, şi i-a adus la cunoştinţă copia scrisorii lui Byrnes către Harriman. (Ca şi în cazul procentelor de influenţă, şi acum se discuta pe bază de documente ce trebuiau să rămână în arhivă.)

Iorgu Iordan i-a declarat interlocutorului că „miniştrii Afacerilor Străine au luat o hotărâre foarte corectă, aceea de nu fi recomandaţi Maniu, Brătianu şi Lupu în gu­vern", în continuare a spus că „Maniu şi Brătianu n-ar fi putut intra în guvern întrucât n-ar fi putut colabora în guvernul actual cu oameni care i-au demascat şi care i-au atacat pentru activitatea lor antidemocratică, dusă în ultimul timp". Iordan a fost informat că în comunicatul oficial, nu se vorbeşte despre hotărârea celor trei miniştri ii Afacerilor Străine de a nu recomanda în guvern pe Maniu, Brătianu şi Lupu.

Menţionarea lui Iorgu Iordan se face pentru a ilustra gândirea acestui savant, academician şi Directorul Institutului de Lingvistică, referitoare la noţiunea de antidemocrat atribuită lui Iuliu Maniu şi uşurinţa folosirii noului termen de demascare. Acest ultim termen îl folosise şi împotriva colegilor de Academie pe care-i teroriza i-i ameninţa, bazându-se pe delaţiune, cerând revizuirea tuturor numirilor făcute în învăţământul superior după 1939.

Un alt oportunist, declara în Consiliul de Miniştri din 31 dec. 1945: „Conferinţa de la Moscova constituie un triumf...". Este vorba de Gheorghe Tătărăscu, pe când Gh. Gheorghiu-Dej, în numele Partidului comunist spunea că hotărârea trebuie privită cu satisfacţie.

Cei care cunoşteau dedesubturile politicii sovietice erau realişti şi aveau altă părere. În faţa „succesului" Conferinţei de la Moscova, întreaga misiune diplomatică americană de la Bucureşti a vrut să demisioneze şi numai la rugămintea directorului Durbrow din Departamentul de Stat ea a renunţat.

Stalin folosise din nou şantajul la Moscova, insistând ca guvernul Groza să rămână pe loc, în caz contrar refuză să mai discute orice altă problemă de politică mondială, până la rezolvarea problemei României.

Schuyler, reprezentantul american în Comisia Aliată de Control, în relatarea lui din cartea „Sovietizarea României", la pag. 71 relatează: „Când am aflat despre acceptarea compromisului lui Stalin de către Secretarul de Stat Byrnes, Berry (repre­zentantul politic al S.U.A. la Bucureşti) şi cu mine ne-am simţit trădaţi. Nu numai că ne dădeam seama că înţelegerea marca dispariţia finală a guvernului reprezentativ în România, dar şi mai mult, S.U.A. devenise complice oficial în această dispariţie. Pentru noi, prestigiul american atinsese cel mai scăzut nivel."

Tot aşa, când Leahy, şeful de Stat Major al Casei Albe, a auzit de capitularea lui Byrnes la Moscova a scris în jurnalul său: „Astăzi am înţeles, pentru prima dată, că Byrnes nu este imun influenţei comuniste a consilierilor lui din Departamentul de Stat."

Peste ani, când Archibald Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, în timpul Conferinţei din 16-26 decembrie 1945, devenise Lord Inverchapel, întâlnindu-l pe Rică Georgescu (interpretul lui Iuliu Maniu) în discuţiile din ianuarie 1946, la Ambasada britanică de la Washington, i-a mărturisit acestuia că "unul dintre cele mai neplăcute lucruri care i s-au cerut să le facă a fost să mintă un om de talia lui Iuliu Maniu ".

Au început să funcţioneze legal minciuna, falsul şi teroarea dusă până la crimă.

După petrecerea revelionului sovietic, în ziua de Anul Nou comisia s-a prezen­tat la Palat pentru a-i povesti Regelui despre ce hotărâseră, având ca prezentator pe A.I. Vişinski, care în comunicarea telefonică făcută după aceea, relata:

„Regele a subliniat că apreciază ca deosebit de importantă hotărârea privind alegerile libere şi a întrebat dacă «neutralizarea» unor ministere ca, de pildă, Mi­nisterul de Interne, nu ar constitui cea mai bună garanţie pentru realizarea acestor alegeri. Harriman şi Kerr mi-au lăsat mie să răspund la această întrebare. Harriman Şi Kerr au tăcut. Regele n-a mai insistat. Regele a cerut să i se explice: cine va raporta celor trei guverne asupra modului cum sunt respectate aceste garanţii? I-am răspuns că, după ce cei doi miniştri vor fi introduşi în guvern, guvernele american şi englez vor numi ambasadorii lor la Bucureşti, cărora le vor putea raporta ceea ce vor considera necesar. " Deci scopul era recunoaşterea.

În particular cu Harriman şi Kerr, Regele se confesase că decizia de la Moscova fusese întrucâtva umilitoare, dar era gata s-o respecte, cu condiţia ca alegerile să fie libere. îşi exprimase convingerea că guvernul său era în stare de rebeliune făţişă „împins la aceasta de Moscova, de unde primea toate directivele."

De fapt ambasadorul Kerr constatase acest lucru în timpul discuţiei avute cu câţiva membri ai guvernului, când Groza „în timp ce făcea mare caz de sinceritate, am căpătat ferma impresie că nu putem să ne aşteptăm de la el la mai mult decât ruşii îi permiteau să ne dea, pentru că tot timpul ochii lui de mic arici au licărit peste masă căutând aprobarea dlui Vişinski pentru orice spunea. "

Cu Iuliu Maniu au avut mai multe întâlniri la Misiunile americană şi engleză, dar şi la el acasă. De la început Iuliu Maniu le-a spus: „Nu vă cerem să aduceţi flota a VI-a în Marea Neagră, ci doar să neutralizaţi Ministerul de Interne". Era aceeaşi obiecţiune principală ca şi a Regelui.

Ambasadorul Keer, în raportul său către primul-ministru Bevin, sublinia că Maniu şi Brătianu demonstraseră importanţa menţinerii tronului şi ţinerea alegerilor libere şi că „dacă noi nu putem asigura cea mai mare corectitudine, guvernul, cu ajutorul unor metode îndătinate de a face falsuri la urnele de vot, poate instala Parlamentul şi să-şi asigure o majoritate ce ar consimţi la ceea ce ei cred că doresc sovieticii - adică să includă România în Uniunea Sovietică şi să cruţe Rusia de folosirea forţei pentru dobândirea celei de a şaptesprezecea republici a ei."

Cei doi preşedinţi au fost rugaţi să desemneze câte un reprezentant în guvern.

Discutând această problemă, Iuliu Maniu l-a propus pe Ion Mihalache pentru acest post. Atunci dr. N. Lupu a declarat, printre altele: „... Lupta mea merită o recompensă. Fiind mai bătrân, eu nu mai am mult timp de aşteptat. Domnul Mihalache poate să mai aştepte. Vă rog deci să mă desemnaţi pe mine... Declar categoric că dacă nu voi fi delegat în guvern voi pleca din partid. " Şi Lupu a părăsit partidul, şi nu pentru prima oară, dar acum definitiv. A doua zi, pe 4 ianuarie a publicat în „Semnalul" un Manifest prin care anunţa despărţirea de Maniu şi Mihalache, motivând că aceştia au pus partidul la remorca partidului liberal bancar de sub conducerea lui Dinu Brătianu. Prin nota D.G.P. din 21 februarie 1946, fond. Dir. Gen. a Poliţiei, dosar 41/1945, se spune că, după un raport al misiunii americane din România, Nicolae Lupu ar fi primit 800 de milioane de lei din partea M.I.

Au fost propuşi pentru guvern Ion Mihalache din partea P.N.Ţ. şi Bebe Brătianu de la P.N.L..

Cei doi ambasadori occidentali au avut convorbiri cu Ion Mihalache, căutând să îl convingă pentru acceptare. În discuţia cu Harriman, când acesta i-a spus că Rusia doreşte securitate, Ion Mihalache i-a răspuns că politica externă P.N.Ţ. este „cu Rusia, dar politica românească cu Rusia”. Pe când ruşii vor aservire totală. Şi i-a adăugat de aceea ce se zice că i-ar fi spus Tătărăscu lui Ethridge: „Se zice că suntem un guvern slab, incapabil, abuziv. Da, aşa este, schimbaţi-l d-voastră, dacă puteţi, noi suntem simpli directori executanţi. Adevăratul guvern este Comisia interaliată de control, iar şeful guvernului e Susaikov. Schimbaţi d-voastră situaţia dacă puteţi" şi i-a precizat că aceasta este situaţia, deoarece Rusia rămâne singură în regiune: „Anglia nu mai are cu cine juca balanţa echilibrului de forţe. Rusia prinde momentul istoric pentru înfăptuirea visului milenar: a ieşi la Marea Mediterană, peste Peninsula Balcanică, ajungând la Marea Adriatică şi Marea Egee... Noi prim obstacol. Ce facem? Tendinţa lor se vede limpede: înglobarea, prin parlamente alese sub presiunea comunistă, adică sovietică, în care scop ţin şi armatele de ocupaţie. Se joacă aceeaşi piesă la noi ca şi în Bulgaria şi Iugoslavia... ", la care Harriman răspunde: „desigur va veni un conflict, nu se întrevede curând, poate în 10, poate în 20 de ani, până atunci nici Statele Unite, nici Anglia nu se gândesc să încurajeze războiul statelor mici".

Ambasadorului Archibald Kerr, Ion Mihalache i-a spus că nu se gândeşte să accepte numirea în guvern, căutând să-i demonstreze că România a fost abandonată, că „am impresia că au venit la înmormântarea acestei independenţe pe care o fac mai solemn decât cum au procedat cu Bulgaria. Am impresia că, pentru decor, ţineţi ca de panglici să poarte şi un ţăran în haine albe care reprezintă ţărănimea din Valea Dunării, cu vechime de peste 2000 de ani... Ceea ce nu aţi putut face dvs. la Moscova (unde impresia generală este că aţi cedat pe toată linia) o să facă cei doi miniştri în acest guvern?"

După multe insistenţe ca astăzi neapărat să primească, ambasadorul i-a spus l-a încheiere: „Din conversaţia cu dumneata, m-am convins să d-ta eşti omul care trebuie acolo. Şi la chip şi la fire semeni cu un tigru ", iar Ion Mihalache i-a răspuns: „Mulţumesc de compliment, dar acolo trebuie mai degrabă o vulpe sau cel puţin o mâţă. "

Şi desigur Ion Mihalache a ţinut să discute şi cu Vişinski, căruia i-a cerut audienţă în problema numirii reprezentantului P.N.Ţ. şi i-a spus că a discutat cu domnii amba­sadori şi a fost propus în unanimitate, iar el a acceptat sub rezerva aprobării forurilor în măsură de a decide. Vişinski i-a spus că partidele aleg persoana şi guvernul hotărăşte dacă acea persoană este leală şi potrivită.

Ion Mihalache i-a răspuns că înţelegerea opoziţiei era că membrii misiunii vor stabili o înţelegere cu şefii partidelor politice, „ or văd că la d-voastră primul act este contractul între guvern şi şefii de partide. " în această situaţie, Mihalache a precizat: „Ţin să ştiţi că în ceea ce mă priveşte n-aş accepta ca lealitatea mea să fie discutată de domnii Groza şi Tătărăscu."

Cu permisiunea lui Vişinski, care era vădit enervat de francheţea lui Mihalache, acesta i-a mai spus: „ Vă reamintesc ceea ce v-am spus la prima audienţă. Guvernul acesta e absolut impopular. A pierdut şi ce avea la început. Şi face un imens rău cauzei comune, prezentându-se ca susţinut de U.R.S.S. Poporul român, cu toate a-cestea, continuă dorinţa lui tradiţională de a se apropia de Rusia. Zadarnice sunt temerile că s-ar preta unor intrigi. Vă asigur că după ştirea şi simţămintele mele, înşişi englezii şi americanii îndeamnă la astfel de înţelegeri, dându-şi seama că Ro­mânia e vecina Rusiei şi are interese să cultive bune raporturi cu acest mare şu puternic stat. Aţi făcut tot ce aţi putut să sporiţi creditul acestui guvern: aţi legat pe nedrept Ardealul de Nord de numele lui; asemenea, Reforma agrară; ni s-au interzis gazetele şi propaganda; cea mai bogată propagandă şi cel mai bogat afişaj şi reclamă s-a rezervat pe seama acestui guvern Groza. La ce a folosit?"

Uluit, Vişinski a răspuns: „ U.R.S.S. se conduce după legile ei, nu după legile guvernului Groza."

În picioare, în drum spre plecare, Ion Mihalache a mai apucat să spună: „Vă mulţumesc pentru minutele acordate şi vă rog să credeţi că P.N.Ţ. nu este aşa cum îl descriu adversarii noştri, ci aşa cum e descris de Mica Enciclopedie Rusă de prin 1937 care spune între altele: «acest partid democrat, antifascist, a exclus din rândurile sale pe Vaida-Voievod pentru că manifesta tendinţe fasciste; iar la politica externă este pentru amiciţie cu Franţa şi apropiere cât mai strânsă cu Rusia». Aşa a fost, aşa a rămas. Dacă dl Ministru doreşte, mâine îi pot trimite copie de pe pagina respectivă."

Şi cu „nu e nevoie, cunoaştem", s-a terminat ultima întrevedere între cei doi.

La şedinţa delegaţiei permanente din 3 ianuarie 1946, când a fost desemnat Ion Mihalache, au participat: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Nicolae Lupu Nicolae Penescu, Ştefan Mihăiescu, Aurel Leucuţia, Virgil Solomon, Ion Hudiţă, Gheorghe Măcărescu, Emil Ghilezan, Cezar Spineanu, Gheorghe Zâne, Dumitru Căpăţâneanu, Const. Hoisescu, Vasile Lepădatu, Cezar Simionescu, Pan Halipa, M. Leon, Vasile Serdici, Sauciuc Teofil Săveanu, Nestor Badea, Anton Crihan, Gabriel Negrei (general) şi Corneliu Coposu.

Pe 4 ianuarie cei doi candidaţi propuşi au fost respinşi, Petru Groza acuzându-l pe Ion Mihalache ca vinovat că a împins România în război, iar pe Bebe Brătianu l-a considerat reacţionar şi responsabil de evenimentele din 8 noiembrie.

Tătărăscu, nici mai mult, nici mai puţin a spus că "prezentarea candidaţilor celor două partide era un act de agresiune morală, destinat să dezagregeze guvernul, a cărui inegalabilă activitate a continuat să o descrie... "

Harriman şi Kerr au spus că ei nu pot accepta versiunea guvernului... la care a intervenit Vişinski declarând că, în opinia guvernului sovietic, ambii candidaţi erau prea compromişi pentru a deveni membri ai guvernului. Jenându-i pe reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite, Moscova prin Vişinski, folosindu-se de dreptul de veto, a respins cei doi candidaţi. Vişinski îşi argumentase respingerea prin faptul că Mihalache era un alter ego al lui Maniu.

Când a auzit acest lucru, Maniu nu şi-a ascuns indignarea. Era clar că Moscova făcea ceea ce voia, trecând peste înţelegeri internaţionale. Era hotărât să nu mai prezinte alt nume.

După mari insistenţe, Iuliu Maniu totuşi a discutat cu conducerea partidului şi au hotărât să dea o listă cu toţi cei 16 membri ai biroului executiv.

Partidul Naţional-Liberal a propus patru persoane şi Vişinski a trecut peste Danielopol, peste Fotino şi s-a oprit la Mihai Romniceanu. De la naţional-ţărănişti a fost acceptat Emil Haţieganu.

Pe 7 ianuarie guvernul a acceptat şi el cele două propuneri şi numele lor a fost publicat în monitorul oficial şi la ora 9 seara au depus jurământul.

Archibald Clark Kerr, ambasadorul Angliei la Moscova, în raportul înaintat lui Bevin preciza că „în România nu am întâlnit un singur om care să creadă că alegerile vor fi libere, dacă nu va fi creat un organism independent care să suprave­gheze îndeplinirea asigurărilor date de guvern". Şi adăuga:

„Nu pot încheia acest raport, fără să spun un cuvânt despre rolul jucat în această tristă poveste de dl Vişinski, care în România şi-a dobândit porecla bine meritată de „ V-3 ". El a făcut un oarecare efort pentru a ascunde de dl Harriman şi de mine faptul că guvernul român a acţionat numai la ordinul lui, dar a fost limpede pentru noi, dintru început, că aceasta era situaţia. Numai prin influenţa sa candidaturile d-lor Mihalache şi Brătianu au fost respinse.

În ciuda repetatelor sale declaraţii de sinceritate, este evident că el conduce România, întocmai ca o provincie a Uniunii Sovietice, iar guvernul este instrumentul său. A fost dureros pentru mine să observ aceste manifestări ale politicii ruseşti, la marginile sferei sale de influenţă, atunci când guvernul sovietic susţine că nu are alt interes decât de a o vedea pe aceasta, în sensul că termenii armistiţiului sunt respectaţi de o administraţie care nu este ostilă."

Pe 8 ianuarie, după depunerea jurământului s-a ţinut prima şedinţă a Consiliului de miniştri lărgit, în care Emil Haţieganu a subliniat că „sunt în mijlocul d-voastră numai pentru punerea în aplicare a hotărârilor Conferinţei de la Moscova, fără a purta răspundere pentru restul acţiunii de guvernare."

Vişinski a plecat pe 9 ianuarie la Sofia, unde a cerut şefilor opoziţiei N. Petkov si K. Lulcev să desemneze doi candidaţi care să intre în guvern. Aceştia au refuzat să trateze în acest mod cu trimisul Moscovei şi au protestat. Guvernul S.U.A. printr-o notă din 22 februarie a precizat că „participarea reprezentanţilor opoziţiei trebuie să fie rezolvată pe baza unor înţelegeri reciproce acceptate atât de guvern, cât şi de opoziţie." La această precizare, guvernul sovietic a răspuns pe 7 martie că „nota americană constituie o violare a deciziilor Conferinţei de la Moscova" şi în acest fel încuraja opoziţia să reziste deciziilor luate la Moscova. Spre sfârşitul lui martie, în urma discuţiilor dintre opoziţie şi guvern, s-a ajuns la un acord, ca ministrul de Justiţie şi doi adjuncţi la Ministerul de Interne să fie propuşi de opoziţie. Dar în noaptea de 28/29 martie a intervenit Moscova cerând primului ministru G. Dimitrov să denunţe acordul, iar la 4 dimineaţa s-a anunţat intrarea numai a unui reprezentant din partea partidului agrarian şi organizarea de noi alegeri pe 27 octombrie 1946. Sovieticii reuşiseră să elimine partidul social-democrat, acţiune pe care o aplicau în toate ţările subjugate, împotriva social-democraţiei.

„După impunerea deciziilor de la Moscova, trebuie să mărturisesc, am încercat un sentiment de uşurare şi libertate pentru că dl Vişinski plecase din Bucureşti", declara ambasadorul Kerr.

În această atmosferă de destindere, cei doi ambasadori l-au supus pe dr. Groza unui chestionar amănunţit asupra alegerilor şi libertăţilor.

Groza a început cu prima minciună, spunând că a discutat data alegerilor cu liderii opoziţiei, lucru inexact. A argumentat că, datorită crizei alimentare, alegerile nu se pot ţine în mai, când burţile oamenilor sunt goale şi nimeni nu va putea vota înţelept, ci după strângerea recoltei, când ei vor fi mâncat pe săturate. S-a plâns că nu era o marionetă, explicând că are dificultăţi fiind într-o ţară sub ocupaţie străină şi supusă unor termeni duri de armistiţiu.

Referitor la libertăţi, Groza a spus că în România ar fi imposibil să fie absolute, dar în unele probleme toate partidele pot conta pe o libertate completă şi egală. A acceptat ca reprezentanţii tuturor partidelor să fie prezenţi la numărătoarea voturilor electorale.

-   ca folosirea cuvintelor de „trădător" şi „fascist" să fie interzise

-   ziarele de partid să nu fie interzise...

- distribuirea tipografiilor şi prevenirea sabotajului uniunilor de tipografi, care ar putea face imposibilă apariţia organelor de presă ale opoziţiei, chiar dacă n-ar fi suprimate.

Referitor la cenzură, după protestul lui Harriman referitor la cenzurarea pasajelor referitoare la România din discursul lui Byrnes, Groza a afirmat că în problema cenzurii ştirilor externe, mâinile guvernului român nu erau în întregime libere, deoarece Comisia Aliată de Control exercită o supraveghere atentă, dar el lua notă de această observaţie.

-   facilităţi egale privind accesul la emisiunile de radio.

-   eliberarea deţinuţilor politici, deşi numărul lor putea fi socotit pe cele două mâini ale primului ministru. Era o altă minciună pentru că, numai pe 12 ianuarie procurorul Curţii Marţiale a Corpului 2 Armată a făcut referat pentru punerea în libertate a 371 de persoane arestate, „din lipsă de dovezi".

La sfârşitul misiunii în România, ambasadorul Kerr îi caracteriza pe cei doi: „L-am părăsit pe primul ministru cu sentimentul că este un pungaş experimentat de neclintit... un nătărău jovial... care mi-a arătat foarte clar că nu aşteaptă de la mine să cred tot ce se spunea. în această privinţă, el se deosebeşte de ministrul Afacerilor Externe, dl Tătărăscu... pungaşul care este îmbibat până la buze cu înşelăciune şi trădare...

Am părăsit Bucureştiul cu un sentiment de tristeţe şi profund recunoscător că nu m-am născut în România. "

El a plecat şi Iuliu Maniu a rămas să lupte cu urmările Conferinţei.

De la primele discuţii cu ambasadorii, Iuliu Maniu şi-a manifestat neîncrederea în colaborarea cu guvernul Groza, fiind convins că hotărârile vor rămâne pe hârtie iar în practică vor fi numai minciuni şi teroare.

De sus până jos minţeau.

Nici nu depuseseră jurământul cei doi reprezentanţi ai opoziţiei şi Vasile Luca declara în „Scânteia" pe 6 ianuarie: „Noi n-am pus şi nu punem problema colectivizării..." Şi nu peste mult ţara întreagă va suferi din această cauză.

Şi pentru a produce confuzie în corpul electoral, se vor înfiinţa zeci de formaţiuni hibride, începutul făcându-se cu Partidul Naţional-Popular, avându-l ca preşedinte pe Mitică Constantinescu.

În spatele lui Groza, cel care acţiona era Gh. Gheorghiu-Dej, care a rămas să pună în practică sfaturile lui Vişinski înainte de plecarea acestuia la Sofia, sfaturi pe care le-a comunicat şefilor de la Moscova şi care în rezumat erau:

- asigurarea unei unităţi maxime în guvern;

-   eforturi maxime pentru dezvoltarea şi întărirea activităţii instituţiilor sovieto-române, industriale, comerciale şi bancare;

-   lipsa de acţiune a Ministerului Justiţiei faţă de elementele profasciste, prin încetarea activităţii Tribunalelor Poporului. Prezenţa în instituţiile de Stat a elementelor fasciste şi profasciste din Poliţie, Justiţie-şi Ministerul de Externe este inacceptabilă.

-   faţă de partidele Naţional-Ţărănesc şi Naţional-Liberal, Gheorghe Gheorghiu-Dej trebuie să întărească tendinţele din interiorul acestor partide spre dezmembrarea lor şi separarea diverselor grupe. în ceea ce priveşte Partidul Naţional-Liberal să izoleze grupările lui Dinu Brătianu şi Bebe Brătianu, să îndepărteze de ei pe unii membri ca Romniceanu, Danielopol şi alţii, şi să nu împiedice intenţiile lui Tătărăscu, ci să-i acorde sprijin în problema dezmembrării P.N.L.;

- să se ducă o politică de apropiere faţă de gruparea naţional-ţărănistă intrată în guvern (gruparea Anton Alexandrescu) şi faţă de ţărănişti ca Măcărescu, Haţieganu şi alţii. Este important, de asemenea, să se acorde atenţie comportamentului lui Mihalache, care manifestă tendinţe de separare de Maniu, lucru despre care mi-a declarat deschis (e vorba de Gheorghiu-Dej) Vişoianu când m-a vizitat noaptea, înaintea plecării în Bulgaria (este interesant ce urmărea Vişoianu prin acest joc);

- hotărârea celor trei miniştri ai Afacerilor Externe privind România a dat o lovitură serioasă partidelor istorice, rămânând ca Partidul Comunist să se folosească le ea pentru adâncirea şi întărirea tendinţelor de disociere şi dezmembrare, care există în aceste partide;

- nu trebuie admis ca muncitorii tipografi şi sindicatele din tipografii să nu permită apariţia ziarelor ţărăniste atunci când nu există interdicţie din partea guvernului pentru apariţia acestora.

Gheorghiu-Dej a cerut acordul pentru trimiterea la Moscova a proiectului legii electorale, spre consultare prealabilă, la care Vişinski n-a obiectat.

Din discuţii a reieşit că prietenii au nevoie de bani, cam un miliard pentru campania electorală.

Vişinski propune ca cineva dintre ei să fie invitaţi la Moscova, pentru discuţia ridicată de Gheorghiu-Dej, fiindcă au nevoie de indicaţii de autoritate, pentru a-şi continua activitatea în condiţii noi.

Acestea „nu erau" imixtiuni în politica românească, pe când toate notele de protest ale guvernelor anglo-americane vor fi considerate imixtiuni în România, după cum vom vedea, înarmat cu "indicaţii preţioase" şi alte instrumente destul de solide, guvernul pornea acţiunea împotriva opoziţiei, care aproape de un an fusese înăbuşită, cu presa suspendată şi cu drumul închisorilor deschis.

În timpul şederii la Bucureşti, Vişinski, versat în intrigi, l-a chemat şi pe Titel Petrescu pe 4 ianuarie 1946 şi i-a atras atenţia că „nu trebuie să facem jocul ţărăniştilor şi liberalilor agitând sporirea locurilor miniştrilor P.S.D. în guvern". Tot după indicaţiile lui, în curând se va declanşa acţiunea de absorbţie a membrilor P.S.D. la comunişti şi înlăturarea definitivă a lui Titel Petrescu.

După plecarea lui N. Lupu, Partidul Naţional-Ţărănesc a trecut la discuţii cu toate organizaţiile Capitalei, care pe 8 ianuarie l-au ales ca preşedinte al Capitalei pe Ion Mihalache.

Miercuri 9 ianuarie s-a constituit Asociaţia Vechiului Regat, iar vineri 11, Asociaţia Moldovenilor. A fost ales tot Ion Mihalache ca preşedinte.

În toată ţara organizaţiile judeţene au trecut pe faţă la legătura cu satele, pe care pană atunci o ţinuseră cu discreţie pentru a nu periclita siguranţa oamenilor faţă de intervenţiile brutale ale comuniştilor.

Primele arestări au avut loc pe 24 ianuarie, când studenţii clujeni care manifestau Pentru Ziua Unirii au fost provocaţi şi arestul Siguranţei a devenit neîncăpător pentru câteva zile, până când protestul lui Iuliu Maniu şi intervenţia lui Emil Haţieganu s-au auzit şi în străinătate. În schimb, manifestaţiile de la Bucureşti şi Iaşi s-au desfă­şurat fără incidente.

Guvernul era preocupat să asigure cazarea a 116.760 de soldaţi sovietici în localităţi de pe întreg teritoriul României, fără ca prezenţa acestor oameni să-şi mai aibă vreun rost la opt luni după terminarea războiului.

În ceea ce priveşte aprobarea cotei de hârtie, nu ţineau cont de nevoile presei de opoziţie. S-au alocat P.N.Ţ. două vagoane de hârtie, iar presei guvernamentale 24 de vagoane. Era şi o politică de şantaj, aşteptându-se recunoaşterea guvernului de către occident.

Numai pe 5 februarie 1946 a putut să apară ziarul „Dreptatea", organul de presă naţional-ţărănist. Şi aici s-au pus piedici, sindicatul vânzătorilor de ziare refuzând distribuirea. Atunci studenţii bucureşteni s-au hotărât imediat să facă ei acest oficiu. Era ceva de nedescris. La ora 14, când apărea ziarul la „Imprimeria" din spatele Palatului Regal, zeci de studenţi îl preluau şi plecau cu el spre cartiere dar nu ajungeau, fiindcă lumea aproape îl scotea din braţe, bineînţeles plătindu-l. Numărul era mic, din cauza lipsei de hârtie, în timp ce ziarele guvernamentale inclusiv „Aurora" lui N. Lupu, zăceau la chioşchiuri. Până şi acest ziar trecut de partea guvernului apăruse de la 2 februarie, iar ziarul „Liberalul" va vedea lumina tiparului de-abia pe 9 februarie, cu toate protestele făcute.

Şi cum Emil Haţieganu constatase greutăţile şi mai ales intenţiile guvernamen­tale referitoare la desfăşurarea vieţii politice şi a alegerilor în perspectivă, propuse încă din primul număr al „Dreptăţii" să existe observatori străini. „Scânteia", prin Silviu Brucan, considera aceasta ca o „încercare de a provoca o imixtiune străină în afacerile ţării noastre... şi un act disperat de servilism şi neputinţă. " El nu va conteni să strige şi să ceară moartea lui Maniu, a lui Brătianu şi a reacţiunii, ca „un democrat" ce se pretindea. Şi ca el, alţi câţiva, precum George Călinescu, Miron Constantinescu, Iosif Ardeleanu şi alţii.

Totul era dirijat de la Bucureşti şi provincia nu mişca fără a cere avizul.

La 14 ianuarie, prefectul de Dâmboviţa, sângerosul Gogu Popescu, întreba Bucureştiul dacă mai menţine restricţiile de interzicere a întrunirilor şi manifestaţiilor P.N.Ţ. - Maniu şi P.N.L.-  Brătianu, spre a se preîntâmpina tulburarea liniştii şi ordinii publice.

Recunoaşterea guvernului Groza a venit din partea Angliei pe 4 februarie şi pe 7 februarie din partea S.U.A., iar a doua zi Iuliu Maniu a trimis un protest prin Burton Berry, referitor la această recunoaştere, care nu era utilă în acel moment, când situaţia internă era departe de a fi rezolvată.

În faţa ingerinţelor şi arestărilor efectuate de guvern, Iuliu Maniu a înaintat un protest misiunilor străine, care a fost trimis la Washigton de Burton Berry chiar după recunoaşterea guvernului Groza, cu menţiunea: „... plângerile opoziţiei sunt justificate şi a venit momentul ca Departamentul de stat să protesteze public."

În notele celor două state, pe lângă afirmaţiile că sunt pregătire să-şi extindă recunoaşterea pe baza îndeplinirii asigurărilor date şi în speranţa că alegerile vor avea loc până în mai cel mai târziu, se afirma speranţa că se va primi o recunoaştere satisfăcătoare a acelei note. Întrucât unele ziare au publicat această scrisoare, agenţii în camioane au colindat în timpul dimineţii cumpărând de la chioşcuri întregul tiraj.

Opoziţia era hotărâtă să-şi joace rolul până la capăt, în privinţa tuturor proble­melor legate de soarta ţării. Astfel, pe 9 februarie prof. Universitar George Brătianu înaintat Misiunilor americană şi engleză un Memoriu, foarte bine documentat, cu privire la drepturile româneşti asupra Basarabiei, dovedind netemeinicia anexării acestei provincii de către Rusia. Aceasta în vederea discuţiilor ce se vor purta la Conferinţa de Pace.

Cele două partide de opoziţie hotărau tot acum ca să meargă în cartel, pe când Partidul Social-Democrat întrunit în şedinţa conducerii pe 9-10 februarie, cu toată îndârjirea stângiştilor grupaţi în jurul lui Rădăceanu, nu au reuşit să impună, deocamdată, participarea pe listă comună cu grupările din F.N.D., urmând ca decizia să se la Congresul P.S.D. din 10 martie 1946.