IULIU MANIU, CONDUCĂTORUL OPOZIŢIEI ANTIRĂZBOINICE DIN ROMÂNIA

În acest cataclism dezlănţuit de Hitler pentru a distruge trecutul, a extermina indivizi şi popoare care-i stăteau stavilă planului său nebunesc de a stăpâni omenirea şi a instaura o nouă ordine, în această încleştare s-au folosit metode de informare şi stopare a surselor vitale de susţinere a maşinii de război naziste.

Astfel, de cum s-au văzut intenţiile criminale ale Fuhrerului când germanii au început sa infiltreze agenţi, din ce în ce mai mulţi, şi în România, pentru a o câştiga şi spiritualiceşte, nu numai ca masă de manevră în realizarea obiectivelor propuse, de atunci au început şi anglo-americanii să lucreze în ţara noastră, ca să impiedice şi chiar să anihileze acţiunile germane.

După întoarcerea Regelui Carol II de la Hitler, Clodius şi Fabricius deveniseră antene economice în România, străduindu-se să atragă ţara spre Germania, cu aprobarea guvernului român.

După căderea Dunkerqueului, moralul în România a scăzut, iar propaganda în România, fie prin ziare, radio şi jurnalele de actualităţi, a intrat sub controlul german; propaganda britanică în România devenise inexistentă.

 Şi totuşi, pe cont propriu se mai făcea, ici, colo. Exemplul de la Constanţa, unde Denis Wright a reuşit să înlocuiască buletinul nemţesc din vitrina cinematografului, merită reliefat prin ingeniozitate şi simţul umorului britanic. Iată conţinutul COMUNICATULUI SPECIAL GERMAN:

„Război aerian:

Avioane germane au atacat sud-estul Angliei şi South Wales. Din cele 252 de avioane germane s-au întors numai 10 în Germania.

Război pe mare:

La 20 august, portavionul Ark Royal a fost scufundat pentru a patra oară de un submarin sub comanda Dr. Goebbels.

Galantul It. Goebbels a mai scufundat 10 din cele 7portavioane ale Angliei. Se aşteaptă ca până la sfârşitul săptămânii să fie scufundat şi restul flotei britanice.

Blocadă totală a insulelor britanice.

Ca rezultat al blocadei, Herr Hitler şi-a anulat proiectatul concediu de vară în Anglia; el îi aşteaptă pe dl Churchill şi pe dl Eden să-i facă o vizită la Berlin în 1942."

Gardyne de Chastelain era directorul comercial al societăţii „Unirea" în timpul dictatului de la Viena şi lucra cu ing. Valeriu (Rică) Georgescu (ginerele lui Sever Bocu şi finul lui Maniu, ajuns pe post de director al sucursalei Româno-Americană).

Londra hotărâse că Maniu era omul ce trebuia susţinut în cazul ruperii relaţiilor dintre Anglia şi România.

După dictatul de la Viena, Chastelain s-a întâlnit cu Iuliu Maniu, care a căzut de acord să plece la Londra, unde să formeze un comitet Român Liber, împotriva nemţilor; în schimb, Marea Britanie să garanteze integritatea ţării şi restituirea nordului Transilvaniei.

Problema ajutoarelor englezeşti, în afară de Maniu, era cunoscută de Rică Georgescu, care primea banii prin intermediul unui comerciant grec din Istambul, ce îi expedia lui Ionel Pop, domiciliat în Clujul ocupat de unguri.

Pe ziua de 25 septembrie 1940, câţiva cetăţeni englezi, funcţionari la societatea petrolieră, au fost ridicaţi de legionari şi bătuţi, fiind învinuiţi de sabotarea cisternelor cu petrol ce luau drumul Germaniei. Au mai continuat câteva arestări şi ciomăgeli de cetăţeni englezi şi, spre sfârşitul lui octombrie 1940, o parte din funcţionarii legaţiei engleze a părăsit România.

Pe 10 februarie 1941, sir Reginald Hoare, ministrul Angliei la Bucureşti, i-a făcut cunoscut generalului Antonescu că, întrucât România devenise o bază militară a Germaniei, el şi personalul legaţiei engleze se vor retrage pe 15 februarie.

Gardyne de Chastelain era reprezentantul lui SOE (Special Operations Executiv), o organizaţie care, în perioada de război, se ocupa cu misiuni operaţionale şi de spionaj, cu ţinerea legăturilor cu oamenii politici şi, mai ales, cu pregătirea continuităţii relaţiilor în cazul când oficialii englezi ar fi nevoiţi să se retragă din România. SOE, în timp, a devenit subordonat Foreign Office-ului.

Plecat în toamna lui 1940 la Ankara, de Chastelain a lucrat sub comanda colonelului Bill Bailey, care era reprezentantul lui SOE pentru Turcia şi de unde va reveni în timpul rebeliunii legionare cu misiunea de a aranja continuitate prin Valeriu (Rică) Georgescu şi Popovici, dar, mai ales, pentru a aranja scoaterea lui Iuliu Maniu. în această problemă a discutat cu prinţul Matei Ghica, posesorul unui avion.

Până la o eventuală plecare, Iuliu Maniu rămânea să aibă legătură directă cu guvernul britanic.

Pe la jumătatea lunii noiembrie 1940, Iuliu Maniu, care, desigur, se gândise mult la situaţia dramatică ce aştepta România şi studiase oamenii, 1-a chemat la domiciliul său din Caragea Vodă pe avocatul-economist Augustin Visa şi, după câteva cuvinte schimbate referitoare la situaţia internaţională, constatând o identi­tate de convingeri, i-a spus direct:

„ Sunt hotărât a face o legătură cu Aliaţii, cu Churchill, care să ne ajute a pune bazele unei colaborări politice şi care urmează să ne asigure, după terminarea răz­boiului, reîntregirea hotarelor ţării şi restabilirea politicii democratice. In acest scop, ţara are nevoie şi de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să-mi răspundeţi dacă acceptaţi a participa la această acţiune, plină de riscuri, poate chiar... "

Şi tot Sfinxul de la Bădăcin i-a predat cifrul.

Pe la jumătatea lui ianuarie 1941, tot Iuliu Maniu, întinzându-i o jumătate de coală de hârtie, i-a spus: „ Vă rog, scrieţi:

«Guvernul actual al Ungariei este în slujba lui Hitler. Ministrul Ungariei de la Washington, împreună cu întreg personalul, circa 300 de oameni, au rămas în Ame­rica, împreună cu noii veniţi, ei fac propagandă hitleristă, sub mască democratică. Vă rog, avizaţi pe cei în drept. In atenţiunea binevoitoare a domnului Churchill. Nu aşteptăm răspuns, ss Iuliu Maniu» "

După rebeliune, omul-cheie în această acţiune a mers la Iuliu Maniu care i-a spus:

„Dictatorii nu pot face casă împreună decât scurt timp. Aşa a fost în trecut şi, mai mult ca sigur, tot aşa va fi şi în viitor. Istoria şi răsturnările recente de la noi ne demonstrează cu evidenţă acest adevăr. Trupe germane, tot mai multe, sosesc pe teritoriul ţării. Generalul Antonescu s-a angajat prea mult faţă de Hitler. Părăsirea legionarilor de către nemţi s-a făcut cu preţul unor angajamente din partea generalului. Dar, să lăsăm aceste probleme... Acum vreau să aduc la cunoştinţa guvernului englez că fostul Rege Carol, care se află în prezent în America, duce o activitate dăunătoare ţării. Să scriem, deci: «în atenţia binevoitoare a domnului Churchill. Fostul Rege al României, Carol al II-lea, care se află în SUA, duce o activitate dăunătoare ţării şi Regelui Mihai. Vă rugăm a face cunoscut acest fapt celor în drept. Nu aşteptăm răspuns. I. Maniu»"

În luna aprilie, omul-cheie - Augustin Visa - a fost chemat de Iuliu Maniu, care i-a spus:

„Situaţia din Iugoslavia este foarte grea. Am aflat că ungurii, pe lângă teritoriul ocupa? cu învoirea lui Hitler, vor să se întindă mai mult, în josul Dunării, asupra teritoriului neîmpărţit de fascişti, la sud-vest de graniţa noastră. Cetăţenii din comunele vizate, români şi sârbi, aflând intenţiile ungurilor, au trimis un memoriu generalului Antonescu, cu rugămintea de a ocupa militar aceste comune şi cu învoirea ca ele să fie administrate de români, până la sfârşitul războiului. Deci, în mod provizoriu, ca să se evite ocupaţia ungurească, cunoscută prin barbaria ei. Se pare că generalul Antonescu este hotărât să accepte administraţia provizorie, sunt foarte îngrijorat de această mare greşeală politică pe care este gata s-o săvârşească Antonescu. Nu-i suficient că suntem presaţi de toţi duşmanii noştri, vrem să ne mai facem unul în plus, ocupându-i teritoriul naţional? Şi tocmai acum, când Iugoslavia se află în cea mai grea situaţie. "

Şi iarăşi i-a adresat un mesaj lui Churchill:

„ Sârbii şi românii din teritoriul nord-estic al Iugoslaviei au cerut statului român să ocupe cu armata aceste localităţi, în mod provizoriu, până la terminarea războiu­lui, ca să nu ajungă sub ocupaţia armatei maghiare. Binevoiţi a sesiza guvernul sârb, în refugiu, şi a ne comunica punctul de vedere în această problemă. Aşteptăm răspunsul lămuritor. I. Maniu. "

Guvernul sârb, din exil, de la Londra, a transmis:

„ Guvernul sârb, prin ministrul său de externe, ne precizează că nu socoteşte binevenită ocupaţia românească. Totuşi, nu este împotrivă dacă se consultă şi con­ducerea armatei de rezistenţă iugoslavă."

După ce a citit răspunsul, Iuliu Maniu a subliniat:

„Mă aşteptam la aşa ceva. Era normal să nu se accepte. Cine poate admite una ca asta? Acum să încerc a-l opri pe domnul Antonescu de a face greşeală. Este de datoria mea."

Şi, într-adevăr, Antonescu pornise trupele, dar după ce parcurseseră o bucată bună din distanţă, au fost oprite şi, prin alt ordin, au făcut calea întoarsă.

Descifrând un alt mesaj - „Domnul Maniu trebuie să grăbească venirea. Este necesar să formeze cât mai curând un guvern aici." - i-a spus lui A. Visa:

„încă nu plec, mai sunt probleme de aranjat. Nu răspundem deocamdată. Vă rog, comunicaţi! Sunt semne vădite că se pregăteşte războiul contra Rusiei. Trupe germane masive se află pe teritoriul ţării."

Au fost recepţionate aproximativ cinci comunicări în legătură cu plecarea din ţară, cerându-se lămuriri: Cu ce tip de avion va zbura spre Turcia, la ce dată...

La începutul lui iunie 1941, s-a expediat un nou mesaj:

„In atenţiunea domnului W. Churchill. Nemţii sunt hotărâţi să atace Rusia. Nu am reuşit să-l conving pe generalul Antonescu să nu participe la această acţiune. Iuliu Maniu ".

După primirea răspunsului la mesaj, care formula părerea că trupele române nu trbuie să treacă Nistrul, Iuliu Maniu a dictat următoarea depeşă:

„Războiul contra URSS este iminent. El nu poate fi oprit. Poporul vrea Basarabia, care este pământ românesc. Iuliu Maniu ".

După declanşarea războiului i-a spus omului-cheie că „ regretă angajarea lui Antonescu în acest conflict. Numai de n-ar trece Nistrul. Nu este o alianţă folositoare nouă. Militarii sunt prea mult impresionaţi de forţa armelor. Antonescu este mult prea încrezător în victoria lui Hitler. Democraţiile apusene vor folosi bine acest timp pentru a se întări. Ruşii se vor opune, sunt mulţi şi ţara este mare. Hitler pierde acest război. Păcat de jertfele noastre. Trebuiau păstrate trupele. "

Când doliul începuse să se aştearnă peste case văduvite, în iulie 1941 i-a dictat ultimul mesaj acestui OM de mare încredere, care 1-a transmis imediat:

„Ce urmăreşte domnul Churchill în acest război? Distrugerea hitlerismului, distrugerea comunismului, ori distrugerea amândurora ? I. Maniu ".

La această întrebare, la sfârşitul războiului, secretarul lui W. Churchill mărturisea că „singura lui preocupare era nimicirea hitlerismului". La comunism nu se gândea.

La plecarea din România, englezii lăsaseră ceva aparatură de emisie-recepţie şi codul de transmisie. Prima verigă de legătură cu de Chastelain a rămas secundul lui de la societate, Ion Popovici. Acesta îşi crease o reţea de 15 persoane, printre care Iuliu Bălan şi Jean Beza (operatori radio). După cum am văzut, Augustin Visa (pre­şedintele tineretului PNŢ) făcea legătura, ducând mesajele de la Iuliu Maniu pentru transmitere şi invers. în perioada de la sfârşitul anului 1940 până în august 1941 s-au transmis circa 100 de telegrame cifrate, după declaraţiile lui Corneliu Coposu. Aces­tea au fost recepţionate la baza de la Liverpool.

Dar Gestapoul din România, prin radiogoniometrie, a reuşit să descopere exis­tenţa unei legături cu străinătatea şi s-a pus pe lucru.

O dansatoare româncă de la Istanbul, Stela Penciulescu, care întreţinea relaţii şi cu reprezentantul Gestapoului în Turcia şi cu un român, Mircea Constantin (în slujba SOE), a reuşit să afle unele indicii despre existenţa unei legături cu România prin radio. La insistenţele neamţului, Stela 1-a convins pe Mircea să se întoarcă în ţară şi la aeroport au fost arestaţi. în timpul anchetei, lui Mircea i s-a promis eliberarea Stelei dacă dă o declaraţie despre românii pe care-i cunoscuse în Anglia. Pe lista respectivă a apărut numele lui Ion Popovici, care lucra la o societate de petrol englezească, astfel ajungându-se la arestarea lui, la sfârşitul lunii august 1941.

Arestarea lui Ion Popovici, pe 15 august 1941, a dus la deconspirarea tuturor colaboratorilor: Valeriu (Rică) Georgescu, Augustin Visa, ing. Ciupercescu, S. Simşa, Corneliu Radocea, Mihai Iaroslavici, Iuliu Bălan, Jean Beza, C. Ionescu...

Ultimul mesaj al lui Maniu către Churchill a fost şi ultimul mesaj transmis de Visa, pentru că, pe 15 august 1941, arestat, a intrat în supliciul anchetei. Căpitanul magistrat Camil Bărbulescu (fiu de preot), asistat de maiorul neamţ Duplitzer, i s-a adresat pe un ton aspru:

„ Te rog să-mi răspunzi, altfel suntem nevoiţi să aplicăm măsuri mai drastice, îţi faci socoteli greşite. Să nu crezi că, dacă te opui, vei reuşi. Te fac eu să vorbeşti. "

Şi Augustin Visa a vorbit, dar ce?

„Domnule căpitan, sunteţi ofiţer român. Eu sunt român. Vă rog să-mi spuneţi dacă România este ocupată, guvernată şi administrată de Germania. Dacă nu, cum de îngăduiţi ca un neamţ să asiste la anchetarea unui cetăţean român? Să plece neamţul!"

Pe 15 septembrie 1941 a fost arestat şi Rică Georgescu (nume de cod Jockey) şi a căzut reţeaua americană: Mihail Jaroslavici, Ştefan Cosmovici şi Alexandru Klamer. Şi a mai picat o reţea, zisă franco-engleză, cu Iosif Păsătoiu, Ion Andrei Deleanu şi un neserios, anume Amedeu Bădescu.

Deci, toată reţeaua ce ar fi lucrat pentru Aliaţi era căzută şi căpitanul Camil Bărbulescu le făcuse încadrarea de înaltă trădare, la pedeapsa capitală.

Nemţii cereau insistent să fie daţi pe mâna lor pentru a-i ancheta, însă s-au depus eforturi ca să rămână în ţară.

„Binevoitorul" de la care pornise trădarea era şi el prezent între „trădători"

La arestarea lui Rică Georgescu şi anchetarea lui de către căpitanul Bărbulescu şi colonelul Velciu, s-a constatat că fusese implicat Iuliu Maniu, în calitate de condu­cător. Cu mare greutate şi reuşind să-i convingă pe anchetatori că preşedintele PNŢ nu trebuie să apară, aceştia au acceptat să refacă declaraţiile, introducând numele lui Rică Georgescu în locul lui Iuliu Maniu. Anchetatorii au pus condiţia ca până a doua zi să se găsească în casa lui R. Georgescu suma de un milion de lei, ca probă materială a finanţării din exterior. Acceptând acest „joc", anchetatorii l-au pus în legătură cu soţia, Ligia, care a alergat la Iuliu Maniu şi apoi la generalul Ion Manolescu, care i-a împrumutat banii necesari.

Şi tot Ligia Georgescu a fost aceea care a mers şi, prin insistenţă, a reuşit să intre la mareşalul Antonescu şi să aranjeze întrevederea din 6 septembrie 1941 cu Iuliu Maniu.

Referitor la acea întrevedere, Corneliu Coposu, care a fost de faţă, relatează în cartea lui, „Mărturisiri", la pag. 69:

„I-a spus lui Antonescu că oamenii care au fost arestaţi nu sunt spioni, ci patrioţi români. Ei lucrează la ordinele lui şi cere să nu li se facă proces; dacă li se face proces, el, Maniu, va convoca presa străină şi va declara că aceştia lucrează sub auspiciile lui, în interesul României. Intimidat de această asumare de răspundere a lui Maniu, Antonescu, care nu voia să arate nemţilor existenţa unei opoziţii organizate, a dat dispoziţie să se ridice dosarul cercetărilor şi l-a închis în seiful lui de la preşedinţie. Dosarul l-am găsit noi, după 23 August '44, intact."

Gardyne de Chastelain, încercând să ia legătura cu Maniu, a reuşit să trimită un aparat de radio-recepţie printr-un turc, Tozan. Dar legătura nu s-a realizat.

Între timp, Rică Georgescu, cu numele conspirativ „Jockey", era grav bolnav la închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei. Tot soţia lui, Ligia, a reuşit, prin insistenţe, să ajungă la el cu un doctor, să-1 pună pe picioare şi să obţină de la directorul închisorii, col. Veliciu, posibilitatea de a-1 vizita şi de a primi pe Alecu Ionescu, adjunctul său de la „Româno-Americană" pentru a lămuri probleme de serviciu. Paralel, Rică Georgescu căpătase încrederea conducerii închisorii, reuşind să şi-i apropie pe căpitanul anchetator Bărbulescu, pe coloneii Velciu şi Radu Ionescu, relaţiile transformându-se până la urmă în colaborare, după cum vom vedea.

Ligia reuşeşte să-1 convingă pe Stoicescu, preşedintele Creditului Minier (sin­gura societate românească cu profil petrolier), ca să-1 viziteze pe Rică Georgescu. Acesta îi sugerează că ar fi bine să cumpere proprietăţile societăţii „Unirea", ca acestea să nu cadă în mâinile nemţilor. Stoicescu s-a consultat cu mareşalul Antonescu şi s-a hotărât ca directorul general al Creditului Minier, Gheorghiu, să-1 vadă şi să discute cu Rică posibilităţile. Rică Georgescu l-a sfătuit să meargă în Istanbul pentru a discuta cu Chastelain, totodată transmiţându-i şi parola „privighetoarea". Cu încuviinţarea mareşalului şi instruirea lui de către Eugen Cristescu pentru a se feri de Gestapo, Gheorghiu a reuşit să intre în legătură şi să refacă un fir.

Cel de-al doilea fir atunci era şi Christu, şeful delegaţiei economice a României în Turcia.

Maniu, prin ei, a reuşit să comunice că o răsturnare a regimului se va face când numărul nemţilor va fi mai mic în ţara, el reuşind să-şi plaseze nişte oameni în locuri „cheie", atât în armată, cât şi în alte ministere. După cum vom vedea, cel mai impor­tant a fost la externe.

Cu această ocazie, De Chastelain i-a comunicat lui Rică Georgescu că i se vor trimite mesaje prin radio, la sfârşitul programului BBC pentru Austria. Cifrul BBC-ului i-a fost trimis prin curierul diplomatic elveţian. Descifrarea a început prin Alecu Ionescu, adjunctul lui, şi soţia acestuia, în acelaşi timp căutând şi Rică să prindă prin aparatul de radio ce-1 avea în închisoarea Malmaison. Astfel a reuşit să afle şi să-i comunice lui Maniu că se pregăteşte paraşutarea unui telegrafist ca să poată folosi aparatul trimis prin turcul Tozan.

Tot prin Gheorghiu, cu a doua vizită făcută la Istambul, Rică Georgescu i-a transmis să nu aibă încredere în Bursan, un om de afaceri al lui Tătărăscu, pentru că nu se poate avea bază în el.

Legăturile dintre Maniu şi lumea liberă s-au restabilit în continuare, dar cu eforturi din exterior.

Ted Masterson, şeful secţiei române de la Cairo, din SOE, împreună cu Chastelain şi Yvor Porter, era preocupat în rezolvarea problemei. A fost găsit un telegrafist, Nicolae Ţurcanu, pe care 1-a cuplat cu David Russel, ofiţer de gardă, şi, după paraşutarea din 15 iunie 1943, la Homolje, în Iugoslavia, au reuşit să treacă Dunărea şi pe 12-13 august să transmită primele mesaje. La scurt timp, Russel a fost ucis de un tâlhar, lângă Vârciorova. Rămas singur, Nicolae Ţurcanu a fost dirijat la Bucu­reşti, unde primea mesaje pe care le preda lui Alecu Ionescu, adjunctul lui Rică Georgescu de la „Româno-Americană". După ce erau descifrate, erau predate, în vizita pe care i-o făcea şefului său la Malmaison şi de acolo le lua Ligia, soţia lui Rică Georgescu, şi le preda lui Iuliu Maniu, care îi era şi naş de cununie.

Pe altă linie de aranjamente, Gheorghiu, directorul „Creditului Minier", sub pretextul tratativelor de cumpărare a proprietăţilor Aliaţilor de către statul român, mergea deseori la Malmaison şi a acceptat propunerea lui Rică Georgescu de a face pe curierul lui Maniu în Orientul Mijlociu. Şi astfel, a plecat la Istanbul să ducă tratative cu De Chastelain. S-a aranjat, cu acea ocazie, să se transmită mesaje cifrate lui Jockey (adică Georgescu), la sfârşitul programului BBC pentru Austria, iar cifrul a fost trimis prin curierul diplomatic elveţian. Descifrarea o făcea Alecu Ioncţcu, cu soţia lui. care făcuse studii în SUA. Alecu Ionescu 1-a adus pe Ţurcanu Nicolae la Bucureşti şi a închiriat un apartament la căpitanul Radu Protopopescu, situat în apropierea transmiţătorului poştei centrale. Grupul se lărgise cu Virgil Tubacu, din poliţie, şi căpitanul Sandu Ion.

Iuliu Maniu reuşise să-şi planteze oameni de nădejde în posturi administrative de importanţă deosebită, şi civile şi militare. Când în septembrie 1943 Alexandru Cretzeanu a ajuns ambasador în Turcia, acesta a devenit omul de legătură a doi stăpâni: I. Antonescu şi I. Maniu, iar directorul cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, Grigore Niculescu-Buzeşti, va menţine contactele cu oamenii lui Maniu aflaţi în misiuni în străinătate, prin canalele oficiale.

Şi cum un nou emisar urma să fie trimis de Iuliu Maniu, s-a hotărât ca operaţiunea „Autonomus"  să fie paraşutată pe 21 decembrie 1943. Aceasta trebuia să îi pună la curent pe Iuliu Maniu că singura cale deschisu României era capitularea necondiţionată în f.da Armatei Roşii, deoarece, la conferinţa de la Moscova a miniştrii ir de externe din octombrie 1943, Marea Britanie a pierdut orice teren de manevră politică în Româna, iar la Teheran, în noiembrie, acelaşi 1943, se abandonase posibilitatea unei debarcări în Balcani.

La scurt timp după conferinţa de la Teheran, Roosevelt, referindu-se la Stalin, spunea că „ este un om accesibil, în ciuda tacticii brutale şi atitudinii cinice cu privire la probleme ca dreptul micilor naţiuni."

Şi totuşi, la 20 noiembrie 1943, Moscova a trimis Foreign Office-ului următoa­rea telegramă:

„ Guvernul sovietic este de acord ca Maniu să fie informat că poate să-şi trimită un reprezentant, dar numai pe baza înţelegerii că singura lui calitate constă în discutarea detaliilor operative în vederea răsturnării regimului actual din România şi înlocuirii lui cu un guvern gata să capituleze necondiţionat în faţa celor trei principali aliaţi."

Prin intermediul BBC, Maniu a primit acest mesaj şi i s-a spus că delegatul este aşteptat la Nicosia, urmând să anunţe cu 24 de ore înainte.

Ceea ce se poate sublinia este încrederea „oarbă" a lui Maniu în Aliaţi şi, mai ales, în Churchill, iar pe de altă parte, implicarea lui în acţiuni „subversive", ca să menţină legăturile cu aliaţii şi din situaţii de neimaginat, cum a fost cea din închisoarea de la Malmaison, unde se descifrau mesajele şi de unde se dădeau indicaţii şi chiar dirijarea pentru sosirea mesagerilor aliaţi din 21/22 decembrie 1943.

Cât despre soarta celor căzuţi în mâinile Siguranţei, s-a străduit şi până la urmă a reuşit să îi salveze prin tergiversarea procesului, prin opunerea ca să fie predaţi nemţilor, mergând până la ameninţarea că se va prezenta în sala tribunalului şi va declara că el este vinovat şi acei oameni au lucrat în numele lui şi în interesul salvării României.

Iar la insistenţele lui Maniu de a i se spune adevărul, dacă am fost vânduţi sferei de influenţă ruseşti, reprezentanţii Aliaţilor au negat, până când ambasadorul Clark Kerr i-a spus lui Rică Georgescu că „ UNUL DIN CELE MAI NEPLĂCUTE LUCRURI CE I S-A CERUT SĂ LE FACĂ Ă FOST SĂ MINTĂ UN OM DE TALIA LUI MANIU".

Iuliu Maniu permanent era frământat de problema României şi încerca să oprească vărsarea de sânge şi suferinţa fraţilor subjugaţi din Transilvania de nord. Era înconjurat de o mulţime de prieteni şi printre ei se număra Mihai Popovici, vice­preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, căruia i-a propus să plece în străinătate, să conducă destinele ţării, iar el să facă acelaşi lucru în ţară.

Asupra acestui capitol, de după 1940, mi s-au oferit câteva referinţe ale lui Mihai Popovici, care definesc încă o dată personalitatea lui Iuliu Maniu. Gândurile sunt din 1942 şi le redau aşa cum mi s-au dat:

„Nesfârşite au fost discuţiile mele cu vechiul meu prieten Iuliu Maniu, asupra împrejurărilor nefericirii înspăimântătoare care s-a năpustit peste poporul româ­nesc. Nu vrem să facem un reproş. Poa­te că nu se poate altfel; poate că regimul nefast al Regelui Carol II prăvălise neamul românesc într-o prăpastie atât de adâncă încât o reînălţare nu este uşoară; poate că s-au comis şi se comit greşeli iremediabile; constatăm doar acest fapt, fără putinţa de a fi contrazis, ci cel mult explicat. Arbitrajul de la Viena sau, mai bine zis, dictatul, a fost măciuca îngrozitoare cu care duşmanii fără suflet, orbiţi de patimi, neţinând seama de nici un postulat etic sau de drept, înfruntau întregul românism, dar, mai ales, cele patru milioane de români ardeleni; un milion de fraţi au fost târâţi în robia maghiară, unitatea ţinuturilor de dincoace de Carpaţi sfărâmată, centrele de cea mai înaltă cultură distruse, huliţi, batjocoriţi şi tot românismul ciscarpatic lăsat aproape fără apărare. Ceea ce se petrece astăzi pe tot întinsul Ardealului este fără precedent. Domnul Maniu şi-a ridicat glasul în nenumărate rânduri, a atras atenţia, a rugat, a cerut să se ia anumite măsuri; nu numai că nu au fost primite, dar au fost considerate ca acte de sabotaj; nu, nu s-a sabotat nimic, ci era glasul îngrijorării unui suflet chinuit de soarta care ni se hărăzeşte. Dar, toate acestea sunt simple constatări, care s-ar putea remedia cu vremea, pe care alte forţe ar putea să le şteargă uşor, dacă am fi prevăzători şi cu ochii deschişi. România oficială s-a legat astăzi iremediabil cu soarta Germaniei. NAŢIUNEA, al cărei instinct s-a dovedit de atâtea ori în istorie că este mai clarvăzător decât logica raţională a unui singur individ, este că puterea alianţei Anglo-Americane nu va putea fi înfrântă niciodată.

Această credinţă a avut-o încă înainte de a intra ruşii în război şi înainte de a intra americanii în război. Evident că prin implicarea americanilor şi a ruşilor în război, această credinţă a sporit; faţă de această credinţă era evident că trebuia luată şi o atitudine publică prin care să se ţină seama de această eventualitate, care este nu numai credinţa dlui Maniu, ci şi mărturisirea latentă a opiniei publice româ­neşti şi a instinctului de conservare a poporului român.

Era logic ca sub comandamentul acestei credinţe toţi aceia care o mărturiseam să fim adânc îngrijoraţi de felul cum este condusă politica noastră externă, înglobată definitiv în ideea imperialismului german. Declaraţiile recente ale dr. Walter Funk şi atitudinea tot mai provocatoare a elementului etnic german, care culminează prin recomandaţia de a se muta românii din Ardeal în Transnistria, prin crearea de şcoli speciale germane, de a pregăti funcţionari germani administrativi, prin acapararea întregii noastre vieţi economice etc, desigur că nu sunt de natură să liniştească opinia publică, cum nu sunt nici articolele din jurnalele germane, de exemplu cel din „Das Reich", recent, sau propaganda fraţilor noştri italieni în interesul hoardelor maghiare. Aceste elemente psihice întăresc şi mai mult gândul că, împotriva guvernului, trebuie întreprins ceva pentru asigurarea existenţei statului nostru.

Cum aici, în ţară, nu se poate face nimic, este natural că gândul nostru se îndreaptă, în primul rând, pe plan extern. Nesiguranţa înspre cine se va înclina balanţa victoriei finale şi-a produs efectele ei de mult, în toate statele. Aproape toate naţiunile, chiar şi cele mai puternice, luptă pe două planuri, pentru ca, în momentul unei catastrofe, să mai salveze ceea ce s-ar mai putea salva. Ungurii sunt reprezentaţi printr-un număr impunător de conaţionali, recrutaţi din toate clasele sociale şi din toate categoriile de cetăţeni, începând de la extrema dreaptă până la extrema stângă. Toate confesiunile, profesiunile şi-au trimis reprezentanţii lor, pentru ca, furişându-se pe chestiuni ideologice în mijlocul adversarilor lor de astăzi, să apere interesele maghiarimii. Tibor Ekhart este în fruntea lor, gras, subvenţionat de însuşi guvernul maghiar, se spune că a plecat cu 200 de milioane, în aur. Bulgarii îşi au şi ei tentaculele lor, întinse prin toate părţile, exploatând, mai ales, filonazismul lor. Dar şi germanii, pe de o parte prin Hess, pe de altă parte prin sute de refugiaţi, încearcă să potolească ura inamicilor lor astăzi, cerând îngăduinţă pentru statul democrat de mâine. Italienii, înfrunte cu Nitti şi cu o pleiadă întreagă de oameni de frunte, refugiaţi şi răspândiţi în toată lumea, apără integritatea unei halii democrate de mâine.

Un singur popor lipseşte, noi, românii. Tocmai astăzi, când în toiul războiului, se discută toate problemele postbelice, când toate statele fac propagandă, leaga prietenii, câştigă simpatii pentru naţiunile lor, noi, românii, nu suntem prezenţi ş, poate că interesul nostru ar fi cel mai mare ca să fim prezenţi; rămaşi fără nici legătură cu foştii noştri aliaţi din războiul trecut, cu ajutorul cărora am înfăptui România Mare, chiar dacă vom fi în parte cruţaţi, cine va guverna ţara? Dacă n-an, face altceva decât că am împiedica un guvern bolşevic şi am colabora la un guvern democrat naţional şi am bine merita pentru patrie.

Oare guvernanţii noştri nu gândesc şi la problema aceasta?

În faţa acestor probleme, dlManiu m-a solicitat şi pe mine să părăsesc totul, să-mi iau toiagul pribegiei şi să pornesc şi eu pe drumul spinos şi greu al bejeniei naţionale. Am ezitat mult. Starea sănătăţii mele, infirmitatea mea, puţina mea avere şi, mai ales, soţia mea, erau motive, îmi influenţau hotărârea mea.

Dar timpul trecea şi nimeni nu se urnea. Era ora 12. O plecare de natura aceasta trebuia făcută şi într-un timp potrivit psihologiceşte. Astăzi, aliaţii trec prin mari dificultăţi, ofensive puternice, de multe ori cu succese destul de apreciabile

O plecare în astfel de momente dă un suport etic de nepreţuit.

Ce rost ar avea o plecare când sorţii de izbândă au înclinat definitiv de partea aliaţilor. Ar face impresia unor postulanţi la o victorie nemeritată, sau a unor cerşetori întârziaţi, al căror cuvânt nu mai are nici o greutate, nici morală, nici materială.

Trebuie plecat neapărat şi imediat, indiferent de riscuri şi sacrificii. Nu am nici o pretenţie, suferinţa naţiunii mele mi-a dat tăria să o pornesc la vârsta mea pe drumuri cu totul necunoscute. Câte am văzut şi am auzit în ultimul timp în Ardeal e suficient să-ţi oţelească hotărârea. Toţi care plecăm, şi ar trebui să fim de zece ori atâţia, mergem luminaţi de făclia sfântă a iubirii de neam. Pe pământul şi în casa în care scriu, la Braşov, am învăţat de când eram mic copil să-mi iubesc neamul. Aicea, câteva zile înainte de plecare, am luat hotărârea să ascult de ordinul dlui Maniu şi să-mi părăsesc tot ce am mai scump, pe soţia mea. Rog pe prietenii mei, naţiunea şi chiar guvernanţii de astăzi să ţie seama de îndemnurile şi sentimentele care ne călăuzesc. S-ar putea întâmpla şi altfel, s-ar putea ca victoria să nu fie acolo unde credem noi 'şi atunci suntem pierduţi şi trupurile noastre se vor odihni departe, în pământ străin.

Neamul nostru nobil pare plin de suferinţă."

Sfârşitul lipseşte. Din aceste notări inedite sunt de reţinut câteva lucruri foarte importante: nemţii intenţionau să ducă pe transilvăneni în Transnistria, Iuliu Maniu era convins de victoria aliaţilor şi căuta să trimită emisari cât mai siguri pentru a le mărturisi sentimentele de preţuire şi de încredere în victoria finală.

Nu am aflat motivul pentru care nu a mai plecat Mihai Popovici.

În schimb, soţia lui, Adela Popovici, a făcut un drum în Turcia.