PREVIZIUNILE LUI MANIU ÎNCEP SĂ SE ADEVEREASCĂ (2)

Îngrijorat de soarta armatei române care era în continuare trimisă să lupte acuma, chiar în Caucaz, Iuliu Maniu nu pierdea nici o ocazie de a face să-i parvină Mareşalului nemulţumirile ce i se făceau cunoscute din ţară. Auzind că prietenul său politic dr. Nicolae Lupu va lua legătura cu Conducătorul statului, i-a trimis unele date primite, însoţind o scrisoare prin care spunea:

„... te rog să-i aduci la cunoştinţă acestea şi să faci tot posibilul să simtă durerea şi îngrijorarea, care străbat inimile şi sufletul românesc şi să ia urgent măsurile ce se impun de împrejurările actuale. " (22 iulie 1942, Maniu)

Preşedintele PNŢ era informat de situaţia şi presiunile germane, care la acea dată se concretizau în:

- în promovare de noi generali, paralel cu schimbarea altora din posturi de comandă: exemplu generalul Dragalina „învingător al Sevastopolului", scos de la conducerea forţelor armate din prima linie şi trecut la conducerea trupelor de ocupaţie din Transnistria, iar pe generalul Petre Dumitrescu 1-a investit ca general de armată şi conducătorul forţelor române combatante.

Neubacher, însărcinatul cu problemele economice ale Reichului în România,
urma să fie înlocuit şi trimis în Caucaz, pentru a dirija problema petrolului pe care
Hitler o vedea deja rezolvată în favoarea lui.

- Killinger dăduse dispoziţii să se întocmească liste cu evreii comunişti, evreii sabotori şi evreii trecuţi la catolicism în ultimul timp. La acest capitol, pe care Maniu îl socotea foarte grav, dacă guvernul va face greşeala să asculte ordinele Berlinului, vicepreşedintele Mihai Antonescu era dispus să facă concesii lui Killinger, sperând în asigurarea unei succesiuni... încercând să ajungă să stea de vorbă cu Hitler, pentru a-i câştiga bunăvoinţa, dar n-a reuşit să discute în septembrie decât cu Ribbentrop, dar nu pe problemele politice de care nu a vrut să audă omul Fiihrerului.

Acţiunea împotriva evreilor era dirijată de la Berlin, de unde Dannker dăduse ordin ca pe 13 iulie să fie arestaţi toţi evreii din Franţa ocupată. După 2 zile, pe 15 iulie, Laval a purtat discuţii cu autorităţile germane, asupra situaţiei evreilor, iar pe 18 iulie au fost arestaţi 13.000 de evrei şi internaţi.

După ce discuţiile politice au hotărât angajarea totală pentru câştigarea victoriei, aliaţii s-au avântat în producţie, ca să poată duce la capăt angajamentul. Până la sfârşitul acestui an 1942, care va însemna răsturnarea situaţiei, numai americanii au produs pentru nevoile armatei 48.000 de avioane, 32.000 de tancuri şi 670.000 de mitraliere, care au luat drumul fronturilor, fie prin Murmansk, fie în Africa de Nord sau prin golful Persic.

La sfârşitul lunii iunie, Anglia ajunsese să depăşească cu 600 de avioane de vânătoare aviaţia germană, în timp ce aviaţia ataca zilnic cu 4000 de avioane frontul „Axei". De exemplu, în noaptea de 30 mai, aviaţia a atacat cu 1.000 de avioane oraşul Koln.

În această plină vară, Hitler ordonă pe 23 iulie să se ocupe simultan Stalingradul

şi Caucazul.

Forţele sovietice se cifrau la 5.534.500 militari, 4.959 de tancuri şi 40.798 de tunuri şi aruncătoare de mine, la care se adăugau 2.480 de avioane.

Puterile Axei sunt sigure de victoria finală. Mussolini declară pe 4 august 1942 că nu va fi al doilea front şi el îşi manifestă dorinţa de a-şi încorpora Corsica, Tunisia şi coasta Dalmaţiei, în timp ce Hitler pe 30 august anunţă anexarea Luxemburgului şi că au ajuns cu armata pe Volga.

Toate ar fi fost bune dacă Aliaţii ar fi stat pe loc.

Ei au numit pe 14 august 1942 pe generalul Einsenhower în calitate de comandant suprem al forţelor din Atlantic, contrar prezicerilor lui Mussolini, în timp ce pe 13 august Churchill sosise în a doua vizită la Moscova, pentru a definitiva acţiunea pentru cel de-al doilea front. De acolo a plecat la frontul din deşert, unde urma o altă înfruntare cu Rommel.

In aceeaşi perioadă, la sugestia lui Charles de Gaulle, trupele engleze au ocupat Tananarive, capitala Madagascarului, continuând ocuparea insulei care avea o mare importanţă strategică, pe data de 23 august 1942.

La 1 septembrie, forjele germane au ajuns pe Volga, găsindu-se în faţa Stalingradului, care era întins pe vreo 40 de km şi pe o lăţime de 20 de km. Aici, timp de 2 luni, se va da o crânc ,nă bătălie, o putem numi chiar Verdunul de pe Volga, mergându-se până acolo îw ât Hitler, sigur de victorie, a anunţat că pe 8 noiembrie va cădea Stalingradul.

Pe 6 septembrie 1942, Stalin ţinuse un discurs la radio Moscova şi anunţase că dincolo de Volga nu mai există pământ şi adresându-se ostaşilor le-a spus:

„Inamicul se apropie încet de Volga şi de bogăţiile Caucazului. Soarta poporului sovietic depinde de sfârşitul acestei bătălii. Nici un pas înapoi. Băteţi-vă cum s-au bătut soldaţii lui Alexandru şi Kutuzov. Rezistaţi până la moarte... şi vom fi victorioşi. "

Şi Stalin a trecut la desfiinţarea comisarilor politici. Paralel, nemţii declanşaseră şi lupta pentru Kuban.

Dar nu au neglijat nici frontul din Africa de Nord, condus de Rommel, care a lansat în noaptea de 30/31 august 1942 atacul în deşertul Libiei, pentru a tăia legăturile engleze cu Egiptul. în faţă îl avea pe generalul englez Montgomery, care a reuşit să-i dejoace planul.

Rommel, în ajunul declanşării ofensivei, ceruse 5000 de tone de benzină, care i s-au promis imediat, ca absolut necesare. însă aviaţia engleză a reuşit să scufunde vase cu 2.600 de tone, în timp ce 1.500 de tone nu plecaseră din Italia, iar de restul nu se ştia nimic pe 3 septembrie.

Generalul Montgomery şi-a anunţat sec subordonaţii că are dispoziţia primită de la primul ministru ca să distrugă forţele Axei. Orice retragere va fi de acum înainte exclusă şi că nici un fel de teamă nu va fi tolerată.

Şi nu erau vorbe goale. Şe baza pe faptul că trei sferturi din marina germană fusese scufundată de britanici, iar aviaţia aliaţilor ajunsese la o putere şi eficacitate fără precedent. în acest timp, Hitler angajat în luptele din sudul Rusiei, mai ales, nu mai putea să aprovizioneze cu materiale, iar de carburanţi nu dispuneau decât de 20% din necesar.

Hărţuit din cer de 500 de avioane de vânătoare şi 200 de bombardiere, iar de o jumătate de milion de mine îngropate în deşertul libian, Rommel s-a văzut stopat, dar nu înfrânt.

Pregătirile se făceau şi de o parte şi de alta pentru asaltul final, ca să lichideze acest teatru de operaţiuni, pentru a fi asigurată deschiderea celui de-al doilea front, fixat pentru 8 noiembrie.

Churchill pe 16 octombrie, îngrijorat, a declarat:

„Am ajuns zile grele şi întunecoase. Ne găsim în faţa unui pericol de moarte... Războiul submarin este încă principala problemă ce se pune pentru Naţiunile Unite..."

Optimist, în schimb, preşedintele Roosevelt, în acelaşi timp, declară la radio:

„Naţiunea americană puternică, cu 130 de milioane de locuitori, s-a transformat într-o puternică forţă de luptă... Naţiunile Unite vor câştiga acest război..."

Rommel, bolnav, părăsise frontul pe 23 septembrie şi plecase în Germania.

Montgomery a primit mesajul lui Churchill, care cerea ca atacul englez să se producă în septembrie. El imediat a făcut obiecţiunile personale, subliniind că atacul german a provocat o oarecare întârziere în pregătiri, că trebuie ţinut cont de fazele lunii, într-o anumită perioadă din septembrie sau octombrie, că trupele sunt insuficient pregătite şi echipate, ceea ce ar putea duce la un eşec. în octombrie însă va fi asigurată victoria totală. Pe 6 octombrie s-a hotărât definitiv pentru începerea ofensivei pe 23 octombrie 1942 şi care s-a înscris ca victoria de la El-Alamein, care a fost cotitura hotărâtoare a războiului, alături de cea din Rusia, după cum vom vedea.

În ajunul marii bătălii, generalul sir Francis de Guingand spune că Montgomery s-a adresat tuturor şefilor, până la gradul de locotenent colonel, şi le-a vorbit:

„Expunerile sale au fost printre cele mai bune pe care le-a făcut vreodată, prin claritate şi siguranţă. El a prezentat situaţia adversarului, a subliniat slăbiciunile lui şi a declarat că era convins că în câteva zile, poate zece, se va desfăşura o lungă luptă corp la corp, o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi ne-a dat în continuare amănunte asupra forţelor noastre, asupra tancurilor, asupra tunurilor, menţionând enormele rezerve de muniţii. El a insistat asupra necesităţii de a nu pierde niciodată iniţiativa, şi asupra arzătoarei dorinţe ce trebuie să ne însufleţească pe fiecare, fără excepţie, aceea de a omorî nemţi, chiar şi a preoţilor militari, care trebuie să moară unul pe zi şi duminicile câte doi."

Atacul s-a declanşat pe lună plină. Pe 23 octombrie, la ora 21,25, a început bombardamentul aviaţiei, iar peste un sfert de oră, o mie de tunuri au deschis focul nimicitor, deschizând drumul infanteriei.

Generalul Ştumme, comandantul trupelor germane, a murit chiar în prima zi a ofensivei britanice, iar pe 26 octombrie a revenit generalul Rommel din Germania.

Forţele care s-au confruntat în această mare încleştare, statistic au fost:
Germanii Aliaţii

Oameni 104.000 195.000

Tancuri 489 1.029

Tunuri 1.219 2.319

Avioane 350 530

În cea de-a 11-cea zi, Rommel a început să se retragă, pe 4 noiembrie.

Cel care rămăsese să-1 consoleze pe Hitler în acele momente grele prin care trecea era Ducele, care i-a trimis un mesaj pe 28 octombrie, spunând:

„Nu este nici o îndoială că lumea care reprezintă trecutul va dispărea şi sacrificiile noastre îşi vor găsi recompensa în victorie. "

Erau cuvinte fără nici un rost. Mussolini nu intuia că pentru el începuse numărătoarea inversă. Şi susţinătorul lui, Fiihrerul, îşi pierduse simţul realităţii.

Pe 7 noiembrie 1942, Hitler a dat ordin să se ocupe zona liberă franceză.

8 noiembrie 1942 nu a dus la căderea mult trâmbiţată de către Hitler a Stalingradului. Dar „Torţa" Aliaţilor s-a aprins pe coasta marocană, de către generalul american Patton şi în aceeaşi zi de Şf. Mihail şi Gavriil, la Alger, de generalul englez Ryder, deschizând cel de-al doilea front. Peste două zile, al treilea grup de debarcare a avut loc la Oran. Ţinta tuturor era spre Tunisia, pentru a face joncţiunea cu forţele lui Montgomery, ce se găseau în Libia şi a tăia aprovizionarea nemţilor ce se mai găseau pe coasta africană.

Scopul urmărit era ca să poată invada Europa prin sud.

Germanii au încercat pe 9 noiembrie să se infiltreze în Tunisia, spre a acoperi şi ajuta trupele lui Rommel. Hitler a trimis o scrisoare Mareşalului Petain, anunţându-1 că pe 12 noiembrie zona Franţei de sud va fi ocupată, iar pe 19 noiembrie a hotărât să pună mâna pe flota franceză ce se găsea în portul Toulon. Când pe 27 noiembrie trupele germane au invadat portul n-au mai avut pe ce pune mâna pentru că amiralii de Laborde şi Maequis deja dăduseră ordinul de a scufunda navele.

Nenorocirile Axei încep să se ţină lanţ. Pe 19 noiembrie a început ofensiva sovietică în zona Stalingrad, reuşind să taie legătura între armata a 6-a germană şi a 3-a românească, reuşind să încercuiască 5 divizii româneşti din grupul generalului Lascăr. Situaţia era foarte gravă şi generalul-colonel von Paulus, împreună cu statul lui major au cerut lui Hitler încuviinţarea de a se retrage pe 22 noiembrie. A doua zi au fost încercuiţi şi 330.000 de oameni au căzut în capcană. Pe 24 noiembrie, tot Hitler a hotărât să rămână să lupte şi vor fi aprovizionaţi cu avioanele, paralel cu o acţiunea de depresurare.

Haosul şi debandada începuseră să se instaureze.

Pe 25 noiembrie 1942, şeful Statului Major al Armatei a 3-a române, col. C. Eftimiu, trimitea către Misiunea militară germană o Notă din care extragem:

„Ofiţerii şi soldaţii Corpului VI de armată care se retrăgeau prin Kalaci n-au primit timp de 4-5 zile nici cel puţin o dată îngrijire din partea serviciilor germane. Unii au fost dezarmaţi, iar unor ofiţeri li s-au luat chiar propriile pistoale... " Situaţia pe front devenise foarte critică şi alarmantă, încât Mareşalul Antonescu, în seara de 3 decembrie 1942, a trimis o telegramă cifrată generalului Şteflea: „Cunoaştem şi situaţia Armatei a IlI-a.

Am dat de mai multe ori semnalul de alarmă, fără rezultat. Istoria va judeca. Arătaţi generalului Dumitrescu şi comandanţilor, că încrederea mea în ei a rămas neschimbată, eu ştiu că s-au bătut ca cei mai bravi soldaţi din toate timpurile, că o greşeală de concepţie, de conducere şi de neputinţă din cauza lărgirii excesive a liniilor de comunicaţie şi a subestimării inamicului a dus fatal la distrugerea armatelor noastre.

La judecarea cea mai sumbră a situaţiei care se va face mai târziu, noi vom rămâne cu gloria şi alţii cu răspunderea...

Când 4 generali comandanţi de divizie luptă în capul ultimului om şi se sacrifică nedând un pas înapoi şi fiind fără muniţie şi fără hrană, armata din care au făcut parte iese din această titanică luptă cu fruntea nepătată...

Răspunderea în faţa istoriei o port eu, pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impasivitaţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile ştiute din vreme ale inamicului.

Comunicaţi generalului Hauffe acest răspuns al meu. El este după mine principalul vinovat pentru că, deşi de mai multe ori i-am atras atenţia în scris şi verbal asupra condiţiilor în care accept să trimit eşalonul doi pe front şi să intre în sector, nu şi-a respectat promisiunile şi nici cuvântul dat în numele Comandantului Superior. In faţa acestor răspunderi, un om loial trebuia să aibă curajul să refuze a trimite Armatei a 3-a ordinul ofensator şi nemeritat, al unui general german...

Când corpurile noastre de armată au luptat pe fronturi de 50 de km, fără suficiente tunuri anticar, fără organizaţii defensive complete, fără mine, cu slabe reţele de sârmă şi fără rezerve totale de 1-2 companii şi când armata este atacată de cele mai grele tancuri şi este lipsită total de aportul aviaţiei, de intervenţia rezervelor promise şi când rămâne fără muniţii după primele ceasuri ale dezlănţuirii atacului inamic, nu este o armată care poate fi insultată de nimeni pe acest pământ... Voi arăta Fiihrerului, după trecerea momentului critic şi după consolidarea frontului pe care o sper, însă nu sunt sigur, adevărata situaţie în care au fost puse bravele noastre trupe şi sunt sigur că vom avea reparaţia cuvenită...

Mareşal Antonescu "

În plină ofensivă rusească, tensiunea între conducătorii armatei a 3-a şi a 4-a române devenise mare şi este importantă scrisoarea generalului Ilie Şteflea adresată feldmareşalului von Manstein, în ziua de 5 decembrie:

„Excelenţă

Primesc zilnic extrem de multe informaţii din care rezultă că atât Comandamentele, cât şi ofiţerii şi trupa sunt trataţi cu desconsideraţie şi uneori chiar cu dispreţ de către comandamentele şi ostaşii germani, pe motiv că n-au luptat cu bravură şi au creat astfel trupelor germane o situaţie critică.

Unele comandamente române au fost puse în situaţii umilitoare, astfel:

- La armata a 3-a Statul Major a fost înlocuit cu un stat major german;

- De asemenea, Armata a 3-a a primit comanda a două grupări germane formate
din unităţi de lucrători, pază, alarmă şi construcţie, iar marile unităţi române, chiar
corpuri de armată, au fost trecute sub comandamente de corpuri de armată germane;

-Au fost ofiţeri cărora li s-au smuls revolverele de la centură..." După ce arată greutăţile, lipsurile cauzate de neaprovizionarea din partea germană şi sacrificiile armatei, recurgându-se chiar la lipsa alimentelor ostaşilor români, generalul Ilie Şteflea cere să se pună capăt acestor atitudini discriminatorii ce vor influenţa moralul diviziilor ce sunt în lupte grele cu inamicul.

Hitler a luat hotărârea declanşării operaţiunii „Viscolul de iarnă" şi a adus la comanda acestei acţiuni pe feldmareşalul Erich von Manstein ca să elibereze din încercuire trupele generalului von Paulus, începând în acelaşi timp aprovizionarea cu alimente şi materiale, cu aviaţia, în medie 100 tone pe zi, până la 16 ianuarie 1943. în timp ce feldmareşalul von Manstein urmărea printr-un coridor să ajungă la scoaterea lor din încercuire, Hitler nu era de acord, ci voia ca trupele lui von Paulus să rămână pe loc şi cei veniţi să întărească rezistenţa armatei germane la Stalingrad.

Dar ruşii, care continuau întărirea încercuirii, au prins într-o pungă, pe 11 decembrie, armata a 8-a italiană, care a avut pierderi de 100.000 de oameni. Timpul nefavorabil şi presiunea rusească au îngreunat condiţiile celor rămaşi încercuiţi, iar ultimatumul sovietic de a se preda pe 8 ianuarie 1943 a fost refuzat, din cauza ordinului lui Hitler „de a se lupta până la ultimul cartuş".

Pe 14 ianuarie 1943 şi poziţiile ungare au fost străpunse şi au căzut cu această ocazie 147.971 morţi, răniţi şi prizonieri.

Rezistenţa celor încercuiţi a fost înfrântă şi începând de pe 26 ianuarie s-au predat, iar pe 31 ianuarie, von Paulus avansat cu o zi înainte la gradul de feldmareşal, s-a predat cu întregul lui stat major de 24 generali. Pe data de 2 februarie armata germană se predase; 2.800 de ofiţeri cu 92.000 ostaşi au luat drumul lagărelor siberiene de muncă forţată.

În acest timp s-a trecut la retragerea trupelor din Caucaz şi Hitler s-a decis pe 18

februarie să declare război total.

Faza militară era depăşită de raţionamente politice şi mai ales de hotărârea Aliaţilor, aşa cum o declaraseră, de a merge până la nimicirea nazismului.

În România prevederile lui Iuliu Maniu se dovedeau realiste, că Hitler va pierde războiul.

Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era simbolul nu numai al rezistenţei naţionale pe care o făcuse împotriva tuturor dictaturilor, dar devenise şi simbolul salvării ţării. Toţi oamenii politici necompromişi sau compromişi căutau să se agate de el.

Ghiţă Pop, secretarul PNŢ, a făcut cunoscut reprezentanţilor partidului comunist din România că problema revenirii la graniţele din 1939 are un rol decisiv pentru Partidul Naţional-Ţărănesc.

În vară, pe 12 august 1942, Iuliu Maniu cu Dinu Brătianu au trimis un memoriu Mareşalului Antonescu, cerându-i retragerea trupelor de pe front spre a fi folosite la nevoie pentru îndeplinirea obiectivelor fireşti naţionale, mai ales când guvernul englez, căruia noi i-am declarat război, nu recunoaşte Dictatul de la Viena, pe când „aliaţii" actuali, care sunt autorii arbitrajului, îl consideră în vigoare.

C.I.C. Brătianu, preocupat de soarta ţării atât pe plan intern, din cauza dezorganizării economice, cât şi pe plan militar extern datorită condiţiilor din ce în ce mai grele cauzate de distanţa de ţară şi o proastă aprovizionare, s-a adresat Mareşalului Antonescu pe 24 septembrie spunându-i:

„.. .Armata română nu mai contează ca armată naţională pentru apărarea frontierelor ţării. Ea este încadrată în armata germană la 1.000 km de ţară şi băgată mereu în primele rânduri. Pentru ce ne impuneţi toate aceste sacrificii?... Ce asigurări puteţi avea că Germania ne va da Ardealul, pe care l-a dat Ungurilor prin arbitrajul de la Viena ? Până astăzi se pare că ea pregăteşte autonomia întregului Ardeal, dacă Ungurii nu-l vor cuceri. în ce situaţie vom fi şi în cazul în care Germania nu va câştiga războiul, de vreme ce nu s-a menajat nimic pentru a ne învrăjbi cu Anglia şi Statele Unite... în loc de a asculta apelurile ce v-am făcut, aţi trimis aproape toată armata noastră în interiorul Rusiei... "

Este posibil ca C.I.C. Brătianu să fi fost determinat să trimită această scrisoare şi de faptul că unele persoane foste în anturajul lui Carol II fuseseră îndemnate să încerce a acţiona şi ele în această perioadă tulbure. Serviciul Secret de Informaţii fusese sesizat că se luase contact cu Gheorghe Tătărăscu, Alexandru Vaida-Voievod şi Mihail Ghelmegeanu, pentru pregătirea terenului unei eventuale guvernări cu elemente politice, între care să fie folosiţi şi cei doi Antoneşti, în speranţa că poate spre sfârşitul anului se va ivi nevoia unui guvern colorat politic. Totul era să nu piardă ocazia foştii oportunişti. Că situaţia era critică intern o dovedeşte şi scrisoarea subsecretarului de stat al Statelor Unite, Edward Stettinius către amiralul William D. Leahy, şeful Statului Major al armatei şi marinei.

Prin ea, subsecretarul de stat spune că încă de la 15 septembrie 1942 are două tatonări întreprinse de români în privinţa păcii. Este vorba de întâlnirea de la 30 septembrie, când ataşatul român la Ankara, colonelul Tr. Teodorescu, s-a întâlnit cu generalul de divizie A.C. Arnold, ataşatul militar britanic de la Londra, şi i-a comunicat din partea Statului Major General român, printre altele:

„...Românii nu doresc ca ruşii să ocupe România. Ei sunt gata să coopereze cu orice forţă anglo-americană care intră în Balcani şi ar pune la dispoziţia acestora următoarele resurse: 42 vagoane de aur, 20 vagoane de bani - hârtie, 400 vagoane de grâu, 300 vagoane de porumb, 22 de divizii complet echipate, un mare număr de piloţi şi personal de aviaţie instruit, rezerve substanţiale de petrol de 80 până la 90 octane. In plus, echipament existent în arsenale pentru peste un milion de oameni... Ataşatul militar a subliniat caracterul secret al propunerii..."

Nu numai serviciul de informaţii român, condus la data aceea de Eugen Cristescu, I se interesa de tot ce făceau oamenii politici, dar şi serviciile secrete germane I supravegheau şi-şi informau stăpânii de la Berlin.

Astfel, cu data de 17 octombrie, se găseşte o notă informativă trimisă către Ministerul de externe german în care se comunică că românii îşi au oameni la legaţiile din străinătate care „să pregătească trecerea României de partea Aliaţilor... aşteaptă doar momentul ca situaţia de pe fronturi să se înrăutăţească definitiv în defavoarea Puterilor Axei, pentru ca apoi să reia imediat legătura cu Aliaţii." Nota semnalează pe un consilier român Şeinescu, care a fost trimis la Stockholm cu misiunea de a contacta cercurile anglo-americane.

În acest context politico-militar, Mareşalul Antonescu trimite un răspuns foarte dur lui C.I.C. Brătianu, referindu-se la mai multe scrisori primite şi face referiri la politica trecută a partidelor PNL şi PNŢ, spunând, printre altele, cu privire la cele ce i se imputau, scuze şi poate lămuriri. Spicuim câteva:

„... Dacă va fi să fiu adus şi eu pe această bancă a acuzării, pentru că fac tot ceea ce poate un om facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi muncă, atunci, în nici un caz nu veţi fi d-voastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de d-voastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca d-voastră...

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele d-voastră sau al dlui Maniu în ultimii ani ai tragicei guvernări care s-a sfârşit la

6 septembrie...

Nu va muri, domnule Brătianu, - de foame şi frig -poporul, nici la iarnă, după cum nu a murit nici în iarna trecută, când încercaţi să-l agitaţi...

Dar, domnule Brătianu, chiar dacă nu am nici o asigurare din partea domnului Hitler, ce trebuia să fac?... Numai netrebnicii şi poltronii pot să justifice lipsa de acţiune naţională cu scuza că nu sunt sută la sută siguri de victorie şi nu au garanţii scrise...

Aveţi mai multă încredere în englezii, în americanii şi în jidanii care au dictat pacea după războiul trecut...

De ce, domnule Brătianu, perseveraţi să credeţi că veţi putea să reîntregiţi ţara cu ajutorul democraţiilor, care nu au fost în stare să se ţină de angajamentele scrise pe care şi le-au luat pentru garantarea graniţelor noastre? Acuzaţi pe germani de arbitrajul de la Viena şi-i trataţi de duşmani, dar nu acuzaţi pe aliaţii dumneavoastră democraţi, care

v-au trădat?...

Mă acuzaţi că înfometez ţara şi o lipsesc de combustibil, când dau Germaniei cereale şi păcură în schimbul armamentului, deşi ştiţi bine că nu pot să dau altceva şi nu pot să aduc altfel armamentul.

Sunteţi naţionalist - cel puţin aşa este faţada - şi totuşi luaţi apărarea evreilor şi protestaţi, ca şi dl Maniu, împotriva măsurilor de românizare... Luându-vă după câţiva ofiţeri fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă aranjez cu Anglia şi America... Suntem la 1.500 de km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor... retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului...

Retrageţi-vă d-voastră armata şi «aranjaţi-vă» cu Anglia.

Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul."

Ca întotdeauna, argumente se găsesc în apărare, bune sau false. Numai că la o lună după această scrisoare-fluviu de peste o sută de pagini, armata română la câteva ore după declanşarea ofensivei ruse a rămas în linia întâi fără muniţie. Confirmarea a făcut-o mai sus Mareşalul, în scrisoarea adresată generalului Şteflea, concluzionând: „Răspunderea în faţa istoriei o port eu..." Şi au căzut acolo peste o sută şi ceva de mii de români. Şi de acolo s-a mers numai ca racul, mereu spre prăbuşire... Iar oferta de a lua conducerea guvernului opoziţia este de-a dreptul spusă în bătaie de joc. Toate pârghiile le dăduse în mâna germanilor şi mai spune „trebuie să întreb şi armata şi poporul."

Poate că ar fi trebuit să mai întârzie Antonescu cu lungul răspuns, căci altfel s-au desfăşurat lucrurile după declanşarea ofensivei bolşevice, sau poate a făcut-o sub presiunea Fiihrerului, aţâţat de Killinger, împotriva opoziţiei care-1 presa la rândul ei pe Mareşal.

Şi opoziţia a avut dreptate, dar Mareşalul a recunoscut-o în scrisoarea adresată feldmareşalului Manstein, că ruşii au câştigat datorită proastei pregătiri a luptei de către germani. Scrisoarea a fost trimisă pe 9 decembrie şi subliniază faptul că generalii germani nu au luat în considerare argumentele lui. Şi indignarea asupra comportamentului este pe drept cuvânt aruncată în spatele germanilor, în ceea ce priveşte atitudinea necamaraderească: „Sunt informat, în ultimul moment, că sunt soldaţi de ai mei care au luptat ca nişte bravi şi care acum sunt împuşcaţi de soldaţii d-voastră în încercuirea de la Stalingrad."

Desigur Antonescu se manifesta cu virulenţă împotriva opoziţiei când era atacat de germani, aşa cum a fost cu articolul din 19 octombrie, prin care ziarul „Bukarester Tageblatt" spunea că Maniu are o atitudine tolerantă faţă de evrei, iar guvernul nu reacţiona. Ecoul a venit în scrisoarea din 29 octombrie, când Antonescu a subliniat acest lucru - „luaţi apărarea evreilor şi protestaţi."

Şi totuşi, Maniu continua şi şi-a permis să cricice pe Mana Antonescu pentru modul cum administra fondurile publice. Reacţia nu a întârziat să vină. S-au făcut percheziţii la prietenii apropiaţi ai lui Maniu şi chiar internări în lagăr.

Furia lui Hitler asupra eşecului de la Stalingrad s-a manifestat prin cererea de noi trupe pentru frontul Ştalingradului, dar însoţită cererea şi de arestarea lui Maniu. Informat să părăsească Bucureştiul, Maniu s-a dus în Ardeal pe 20 decembrie, tocmai când un alt scandal şi o tensionare a relaţiilor româno-germane s-a produs chiar în Germania, prin fuga lui Horia Sima.

Furia lui Antonescu părea că este fără margini, fiindcă el le dăduse drumul să plece, după rebeliune, ca să nu ducă „nici o acţiune politică Sima şi acoliţii săi şi cu garanţia germană că Sima nu va mai înfăţişa o primejdie de orice fel de tulburări.

Sima a călcat această condiţie."

În noaptea de 24 decembrie, Killinger a anunţat pe Antonescu, în faţa guvernului, că Sima a dispărut şi că s-au luat măsuri suficiente în Germania.

Ministrul de interne a trecut la măsuri, la frontieră şi în teritoriu. Au fost arestaţi 1.500 de capi legionari şi internaţi în lagărul de la Tg. Jiu.

Ce se întâmplase?

Pe scurt, lucrurile stăteau aşa. Sima, care era în Germania, aflase că în România se duceau tratative cu Mareşalul pentru reorganizarea mişcării fără el, Pătraşcu, Stoicănescu şi cei vinovaţi de rebeliune. S-a hotărât să torpileze această iniţiativă, recurgând eventual şi la sprijinul lui Mussolini. Oamenii lui Pătraşcu începuseră din noiembrie să schimbe mărci în lire italiene, în timp ce el căuta să însceneze un complot cu „agenţi" trimişi din ţară ca sâ-1 omoare pe Sima. „Agenţii" erau tot legionari, care lucrau la uzina de avioane de la Rostock şi cu toţii dormeau împreună.

Pătraşcu, finul lui Sima, cu o grupă de legionari deveniţi schingiuitori, printre ei numărându-se Popa Emil, Eugen Teodorescu, Vasile Coma, Pavel Grimalschi, Roşu Octavian, Nistor Chioreanu, dr. Victor Apostolescu, Traian Boem şi încă 5-6, a început să tortureze alţi „camarzi", îngrozitor şi să le smulgă declaraţii că veniseră ca să-1 omoare pe Sima. Această oribilă înscenare a durat între 1-8 decembrie 1942, până ce a fost descoperită de Gestapo. Cu acea ocazie Wilmas, şeful poliţiei a spus: „N-am văzut aşa ceva de când sunt în poliţie", iar instrumentele de tortură au fost adunate şi duse la muzeul poliţiei din Rostock.

După terminarea anchetei, poliţia i-a trimis o relatare lui Sima, spunându-i că nu-i adevărat complotul şi că viaţa nu-i este în pericol.

Se mai descoperise că o echipă formată şi condusă de Ovidiu Găină trebuia să ucidă pe membrii Forumului legionar ce se găseau la Berkenbrueck, care nu erau de acord cu metodele de conducere ale lui Sima.

Şi totuşi, Sima era hotărât să plece. Const. Stoicănescu luase legătura cu Mihai Enescu, ataşat comercial la Madrid şi curier între legaţiile din Spania şi Italia, pe care 1-a adus şi în Germania, unde au pus la punct „plecarea" lui Sima la Roma, unde urma să i se aranjeze o întrevedere cu Mussolini.

Pe 16 decembrie Sima a fugit şi pe 18 decembrie au fost arestaţi legionarii din Germania.

Fotin-Mihai Enescu 1-a aşteptat pe Horia Sima la Brenner şi 1-a dus la Roma. Când Hitler a aflat vestea fugii, a dat ordin că dacă nu va fi prins, legionarii să fie împuşcaţi.

Până la urmă, Stoicănescu a dat numele lui Fotin Enescu şi adresa de la Roma, unde au plecat imediat doi poliţişti. Dar Enescu dispăruse de la domiciliu. A fost totuşi găsit şi a promis că-1 va da germanilor, dar nu s-a ţinut de cuvânt.

Atunci serviciile secrete au recurs la o stratagemă, anunţându-1 pe Enescu că vor fi primiţi de Mussolini şi două maşini luxoase s-au prezentat să-i conducă pe „înalţii" oaspeţi la Duce. Dar pe parcurs s-a deviat drumul şi au ajuns la poliţie, unde Sima, arestat, a fost îmbarcat în avion şi dus de data aceasta la închisoare, unde se găseau toţi camarazii, pe 27 decembrie.

În aceste condiţii fuseseră arestaţi şi legionarii din România, iar Antonescu, furios, ameninţa cu oprirea trimiterii de trupe pe front.

Iosif Costea, unul din fruntaşii legionari rămaşi în ţară cu conducerea clandestină a mişcării legionare, în cursul lunii decembrie a reuşit să scape de arestări, fugind în Iugoslavia, unde a stat până în toamna lui 1943, când a fost chemat de Horaţiu Comăniciu, care între timp luase legătura cu anturajul lui Iuliu Maniu, secondat fiind de prof. George Mânu, ing. Ion Veţeleanu şi alţi câţiva legionari ce-şi dăduseră seama că trebuie schimbată linia de orientare.

Mareşalul Ion Antonescu continua să fie îngrijorat de fuga lui Sima şi acest lucru a ajuns la urechile lui Hitler care a dat dispoziţie să se calmeze spiritele. Ca urmare, Manfred von Killinger 1-a văzut pe Mihai Antonescu pe 29 decembrie 1942, asigurându-1 că nici un for german nu este amestecat în fuga lui Horia Sima. Ministrul de externe german, von Ribbentrop, de asemenea i-a dat dispoziţie omului său de la Bucureşti să meargă la Mareşal pentru a-i arăta indignarea Fuhrerului în legătură cu acest caz şi că datorită ordinelor lui a fost găsit la Roma de unde l-au adus arestat.

În următoarele două zile, 1 şi 2 ianuarie 1943, von Killinger 1-a vizitat pe Antonescu căutând să-1 liniştească şi să-1 asigure de tot sprijinul lui Hitler. Desigur Antonescu era furios şi de situaţia de pe fronturi şi de atitudinea unor comandanţi germani şi la sfârşitul discuţiilor i-a spus reprezentantului lui Hitler: „ Germania are de ales: Mareşalul Antonescu sau Horia Sima. "

Şi într-adevăr, situaţia fronturilor era dezastruoasă. Armata a IV-a condusă de generalul Constantinescu Klaps-Constantin, care intrase în luptă la sfârşitul lunii decembrie, după 10 zile de luptă, era complet sfărâmată şi inexistentă, după mărturisirea generalului C. Sănătescu.

Armata a IlI-a era şi ea într-o situaţie asemănătoare la sfârşitul anului 1942: din 170.000 de oameni rămăseseră numai 35.000, restul morţi şi prizonieri, iar din 70.000 de cai mai avea doar 20.000, pe care cu greu îi mai hrănea.

Armata a Vi-a germană cu ceva din armata română, aflată între Don şi Volga, sub conducerea lui von Paulus, cu 200.000 de oameni şi 17 generali se afla încercuită.

Armata din Caucaz era în retragere.

Trupele germane luau cu forţa maşinile româneşti, pe motiv că românilor nu le trebuiesc, ceea ce crea o situaţie tensionată pe zi ce trecea. Aşa devenise colaborarea frăţească româno-germană.