Cu cât valul de teroare apăsa mai mult poporul român, cu atât mai mult creştea numărul oamenilor de toate vârstele şi categoriilor, ce se îndreptau spre soare apune. Graniţa de vest a României era păzită, pe lângă jandarmerie, de o siguranţă ce chinuia pe toţi cei care căutau să-şi câştige libertatea. Frontiera ajunsese un gard de sârmă ghimpată prin care circula curentul electric. In foarte multe locuri, minele completau măsurile de siguranţă împotriva celor care, în disperare, îşi riscau viaţa. Şi câţi n-au rămas acolo, fie ciuruiţi de gloanţe, fie sfârtecaţi de mine, în drumul spre libertate! Dar şi foarte mulţi au reuşit să străpungă această blocadă. Dintre ei unii, prinşi pe teritoriul Ungariei sau Iugoslaviei, au fost daţi înapoi, nu numai ca urmare a înţelegerilor dintre state, dar şi pentru a acoperi activitatea unor spioni ce lucrau pentru Serbia şi se găseau în siguranţa românească de la Timişoara. Este foarte cunoscut cazul lui Bugarski şi Vida Nedici, care pentru a nu fi suspectaţi de securitate unde lucrau, s-au purtat cu o brutalitate ce a depăşit metodele de tortură cunoscute până atunci.
La Oradea Mare, căpitanul Elekeş Toma, Kupfer, Retezan, Ludovic Czeller, Roth, Ştefan Litvin, Tiberiu Grad şi alţii, nu s-au lăsat mai pre jos, schingiuind nu numai pe cei ce vroiau să fugă, dar şi pe cei ce-şi manifestau numulţumirea faţă de regimul de opresiune. Revolta ţăranilor din Jud. Bihor, care a izbucnit în Iunie 1948, a fost reprimată cu cruzime şi sute de ţărani au luat drumul închisorilor. Tot în această perioadă, doi dintre conducătorii securităţii, care conduceau ancheta, Toma Elekeş şi Ilie Rada, au fugit cu un avion în Iugoslavia.
Printre acei arestaţi şi torturaţi la siguranţa din Oradea se numără : Ilie Bogdan, inginer; av. Boroş, Beldeanu Puiu, din Târgul Lăpuş; Dancu Iuliu judecător; Dumitraş, preot catolic; Baumgartner, preot catolic din comuna Secueni; Galea, preot; Horga Leon, ofiţer de aviaţie; Iliu, inginer;Mureşanu, avocat din Sălaj, Niculescu Teodor, locotenent; Ionescu Silviu; Pop Vasile, ţăran din comuna Acris; Podoabă Tiberiu; Sonea, student; Tecuceanu avocat, etc.

După ce o parte din trupul ţării a fost vândut în 1940, peste tot se auzea cântecul ce ne umezea ochii cu lacrimi. „Geme Clujul, geme Satul Mare, Geme azi Ardealul românesc". . .
Şi după eliberarea lui, a continuat să geamă toată ţara românească iar Clujul a devenit o temniţă în plus pe lângă celelalte centre de tortură. Prin închisoarea acestui oraş au trecut cu mult peste zece mii. Voi semnala o foarte mică parte, lista urmând să fie completată de acei ce vor bine voi să facă cunoscute ororile comise: Burcus Traian, medic; Covalciuc, aviator; Dersidan Ion, doctor jurist; Hauser, sublocotenent; Hriscu, căpitan de graniceri la Baia Mare; Mavrodoglu, aviator; Magureanu, sublocotenetnt de graniceri care a fost împuşcat fără judecată din ordinul colonelului Birtaş Gavril din securitate; Micle Alexandru, doctor jurist din Satu Mare; Mureşanu Ionel, ziarist; Beldeanu Puiu, tânăr din Târgul Lăpuş, împuşcat mai târziu; Rednic, locotenent de infanterie; Sălăjan, căpitan de aviaţie; Şinca Teofil, avocat; Ştefan, sublocotenent, etc.

Alt centru al represiunii ,contra românilor care se împotriveau dictaturii comuniste instaurate de Uniunea Sovietică, a fost înfiinţat la Turda.
În acest oraş au fost anchetaţi şi schingiuiţi peste 8.000 de Români, numai în perioada 1948—1953, deoarece Munţii Apuseni deveniseră un centru al rezistenţei româneşti. Pădurile Băişoarei ascundeau pe acei care îşi apărau libertatea, iar satele erau împânzite de agenţii securităţii pentru a pedepsi pe toţi aceia care aveau legături cu cei din munţi. Nesiguranţa domnea la tot pasul. Răzbunările se ţineau lanţ. Anonimele constituiau singura probă în arestarea cuiva. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că oamenii cinstiţi şi nevinovaţi erau ridicaţi din mijlocul familiilor, duşi în necunoscut, unii pentru totdeauna.
Şi mai trebuie reţinut faptul că în lupta cu asupritorul nemului şi a uneltelor lui, nimeni nu poate fi socotit vinovat.
În anul 1949 s-a judecat la Turda un astfel de lot, confecţionat de securitate, în care au fost incluse 40 de persoane învinuite că au împrumutat prieteni sau chiar rude, cu 20, 40 sau 100 de lei. Alţii, ridicaţi şi implicaţi în omisiune de denunţ, au primit pedepse că au văzut sau ştiut,când s-au dat aceşti bani. Printre cei acuzaţi s-au găsit: Braicu Wili, doctor medic; Brumă Aurel; Chişiu Emil, student; Guţiu; Popa Gheorghe; Rusu Vaier; Secui Manoilă etc. . .Intre autorii denunţului, sau poate ai instigării, se găseşte un anume Dan (nume de familie) , care se afla în Turda în anul 1948 şi care nu a apărut în închisori, deşi el a primit banii.
Pentru timorarea populaţiei s-a recurs şi la arestarea membrilor din familie. De ex., Silvia Chişiu a fost ridicată de la Cluj şi anchetată luni de zile în legătură cu activitatea soţului şi a altor persoane de care nu auzise niciodată, înscenări ce nu au existat decât în mintea bolnăvicioasă a conducerii de stat. Pedepsele care s-au pronunţat au fost între 5 şi 10 ani de închisoare. . . De fapt condamnările erau un pretext, deoarece arestările se făceau în legătură cu strângerea de braţe de muncă fără plată la construirea Canalului Morţii, Dunăre—Marea Neagră. Condiţiile în care erau ţinuţi în timpul anchetei şi după proces au fost îngrozitoare. înghesuiţi ca sardelele dormeau pe ciment, fără posibilitatea de a face baie.

Generaţiile tinere de după 1944 au fost martorele celui mai abominabil regim instaurat de trupele Uniunii Sovietice în România.
Urmărind distrugerea a tot ce a însemnat trecutul neamului şi lichidarea tuturor celor ce încercau să-i salveze fiinţa, acest terorism comunist a inventat de la zi la zi metode din ce în ce mai perfecţionate fără să se dea în lături de la practicarea genocidului. Uneltele stăpânilor moscoviţi s-au năpustit asupra tineretului, a copiilor de şcoală pe care, după chinuri inimaginabile, i-au aruncat în cazanul satanic de la Piteşti.
In nenumărate rânduri am fost martorul abnegaţiei şi dragostei acestui tineret faţă de glia strămoşească şi am relatat arestările a sute şi sute de elevi de pe băncile şcolii. Pe acest drum al durerii au trecut şi elevele, deoarece comunismul nu a făcut discriminare în aplicarea genocidului.
În Mai 1948, la aniversarea a 100 ani de la revoluţia din 1848, când populaţia autohtonă asuprită, în ţara natală, îşi cerea dreptul la viaţă egală cu minorităţile asupritoare streine, România a sărbătorit acest eveniment prin declanşarea unor masive arestări. Judeţul Neamţ, judeţul vestiţilor Plăieşi, a fost cutreierat în lung şi în lat din Humuleştii şi Ozana lui Creangă până în cele mai retrase chilii de la Durau şi Mănăstirea Neamţ, iar copiii au fost smulşi de la sânul mamelor. Nu pot fi uitate chinurile la care au fost supuse: Geană Georgeta, 14 ani şi jumătate, din comuna Galu; Avasiloaie, din Piatra Neamţ, aceeaşi vârstă; Prună Elena, 16 ani, din comuna Buhalniţa; Celmare Lucica, 17 ani; Olaru tot de 17 ani; Semionescu Măria 18 ani, din Piatra Neamţ. Sentinţa tribunalului, dată cu unanimitate de voturi, prin care aceste eleve au fost condamnate între 3—5 ani închisoare corecţională pentru „delictul de uneltire împotriva ordinei sociale", s-a motivat pe baza art. 157 şi 159 al codului penal, combinat cu art. 109 din codul de procedură penală. Şi cum ai putea să nu unelteşti împotriva unui regim care dă astfel de sentinţe ? Persoanele care le-au cunoscut au rămas cu o impresie deosebită datorită atitudinii demne din timpul anchetei şi comportamentului ireproşabil de-a lungul detentei.
Trebuie să remarcăm acest „umanitarism comunist" care a distrus milioane de oameni şi care în cazul acestor copile de Plăieşi a acordat pedepse cu închisoare corecţională. Şi totuşi, ca cititorul să nu rămână cu un dubiu ,menţionez câ în închisoare, schingiuitorii au reuşit să aplice principiul „egalităţii" : atât condamnatul la muncă silnică, cât şi cel reţinut pentru cercetări, se bucurau de acelasi regim de închisoare.

După instaurarea regimului comunist de către URSS în ţara noastră, un val de protest împotriva politicei de jefuire şi exterminare a neamului românesc a luat naştere, crescând zi de zi şi acoperind întreg teritoriul. Nu se exagerează când se spune că în România rezistenţa a fost generală, după cum nici metodele de represiune nu au cunoscut limite. Peste tot, cu mic cu mare, fără a se gândi la consecinţele formau grupuri de rezistenţă. în nici o ţară intrată sub stăpânirea Moscovei nu s-a întâlnit o opoziţie atât de mare din primul moment ca în România. De la ţărani şi muncitori, la miniştri, de la copii la bătrâni, femei sau bărbaţi, toţi s-au angajat în lupta pentru salvarea neamului românesc de la pieire. Un exemplu de dăruire în această luptă naţională îl constituie organizarea unei mişcări pe locurile copilăriei lui Ion Creangă. Valea Ozanei şi a Bistriţei fierbeau de nemulţumire. Aici, oamenii simpli, având în mijlocul lor pe făclierii satelor învăţătorii, au făcut primii paşi, angajându-se în luptă pentru salvarea ţării de sub ocupaţia comunistă.
În luna August şi Septembrie 1949, securitatea a arestat 35 de persoane trădate ca întotdeauna de un urmaş al lui Iuda întruchipat în Hruşcă, învăţătorul din comuna Pipirig, jud. Neamţ. Tribunalul militar din Iaşi, prin sentinţa din 16 Februarie 1950, a pronunţat 35 condamnări între 1 şi 10 ani pentru întruniri şi discuţii duşmănoase împotriva regimului, în vederea organizării şi antrenării populaţiei în acţiuni împotriva ordinii sociale, fapte încadrate în „crimă", pedepsite de art. 209 pct.. 2 lit. a. Ca iniţiatori şi organizatori au fost socotiţi doi tineri: Sălăjeanu Pamfil, funcţionar şi Caraza Grigore, învăţător. Datorită condiţiunilor de exterminare la care au fost supuşi, din acest lot au murit cinci Români. Iată componenţa lotului:
Organizaţia anticomunistă de pe Valea Bistriţei şi a Ozanei, jud. Neamţ, 1949:Sălăjeanu Pamfil, iniţiator, 21 ani, funcţionar; Grigore Caraza, iniţiator şi organizator, 20 ani, învăţător,- Bistriceanu Nicolae, şef de district, funcţionar; Gutman Felix, şef de district, muncitor; Roşu Vasile, şef de district, comerciant; Gheorgheasa Vasile, preot; Blăgescu Valentin, student, Vasiliu Măria, învăţătoare; Sălăjeanu Ion, învăţător; Coroamă Lulu, funcţionar; Marin Lulu, funcţionar: Almăşanu Anton, muncitor; Buium Ion, muncitor, Cojocaru Aurel, muncitor; Cojocaru Ion, comerciant; Iosifescu Constantin, muncitor; Iosub Ion, muncitor; Chirilă Dumitru, ţăran; Grigoriu Nicolae, ţăran; Pântea Dumitru, ţăran", Gălbează Anton, muncitor; Crăciun Iosif, ţăram Crăciun Ion, ţăran; Ursu Vasile ţăran; Masar Ştefan, ţăran, Cerbu Constantin, funcţionar; Mântescu Constantin, muncitor, Prună Constantin,muncitor, Crăciun Vasile, ţăran; Hruşcă, învăţător.

Începând din anul 1948 se crease în Moldova una din cele mai puternice organizaţii de rezistenţă, sub numele de „Gărzile lui Decebal" , care avea trei ramuri :
1. Vatra Dornei-Piatra Neamţ.
2. Vatra Dornei-Fălticeni.
3. Vatra Dornei-Bistriţa Năsăud.
Prima ramură a fost condusă de Filaret Gămălău, stareţul mănăstirii Rarău, care a fost arestat pe data de 1 Septembrie 1950 în urma trădării pictorului Dumitru Irimescu, soţul doctoriţei din Poiana Teiului, jud. Neamţ. Cu această ocazie au mai fost ridicaţi preotul Vasilache, călugării Ioasaf Marcoci şi Varahil Moraru de la mănăstirea Durau. Securitatea a fost ajutată de Vasile Roşu, cumnatul stareţului. In timpul cercetărilor au fost ridicaţi mai mulţi călugări, iar anchetatorul Ruscioru Modest, fost învăţător din Bucovina, a torturat pe arestaţi ca un sadic. După arestarea a încă 11 călugări de la mănăstirea Durau, acei care au rămas liberi s-au sfătuit în taină să ţină post negru trei zile şi trei nopţi. Arestările s-au oprit şi peste câţiva ani anchetatorul şef care i-a schingiuit, a fost dat afară din securitate. A inebunit şi a ajuns cerşetor în oraşul Bacău.
Ramura Vatra Dornei-Fălticeni îşi desfăşura activitatea până la graniţa cu U.R.S.S. Ea se pregătea pentru rezistenţă împotriva cotropitorilor şi acţiona în apărarea ţăranilor forţaţi să se înscrie în gospodăriile colective. Conducătorul grupului,creat în Obcinele Bucovinei, a fost sublocotenentul Jenică Arnăutu, născut în satul Mândreşti, comuna Ungureni, jud. Botoşani. în noaptea de 2 / 3 Martie 1949 a fost arestat împreună cu părinţii. în timp ce tatăl şi mama, învăţători străluciţi în regiune, erau trimişi în domiciliu obligatoriu, Jenică Arnăutu a evadat de la Jandarmerie şi a luat calea codrului. Printre acei care i s-au alăturat au fost semnalaţi prin închisori : Străchiescu, dr. Vasilescu, Radu Cacina, Petrescu, etc.
In luna Noembrie-Decembrie 1949 au avut loc ciocniri armate între Jandarmerie şi această grupare din „Gărzile lui Decebal" . intr-una din lupte Jenică Arnăutu a fost grav rănit la cap. Ţăranii au fost aceia care l-au îngrijit. Trădarea celor care se aflau în această regiune a fost făcută de un student de la Iaşi şi care, drept răsplată,a primit o condamnare de 7 ani. Procesul a avut loc la tribunalul militar de la Iaşi, iar procurorul, Puişor, a cerut condamnarea la moarte la mai mulţi dintre ei. Pedepsele fiind comutate între 10 ani şi muncă silnică pe viaţă, aceşti urmaşi ai Dacilor au luat drumul închisorilor de exterminare.
* * *
Despre sadismul anchetatorilor am mai vorbit. Am amintit de chinuirea Adrianei Georgescu şi Tatianei Misir. Dar în perioada lui 1949 ne-a cutremurat cazul Ecaterinei Titi Gâţă, studentă, şefa Cetăţuilor pe ţară. După ce maiorul V. Bulz, coleg nedespărţit al lui Mircea Sântimbreanu, a legat-o, i-a rupt sânii cu dinţii şi tot în timpul anchetei de la Ministerul de Interne , a omorât-o.
Aceste drame nu le găsim prezente în literatura comunistă. Ele vor trebui dezvăluite pentru a se cunoaşte ceea ce scriitorii nu au învăţat în definirea Marxismului. Ei au scris la comandă, neavând curajul să prezinte teroarea la care a fost supus Neamul Românesc.

Mănăstirea Galata, ctitorie a domnitorului Petru Şchiopu, zidită în 1583, cunoscută în arhitectura moldovenească prin apariţia unor elemente noi, printre care a doua turlă pe pronaos, a fost transformată, de către regimul comunist, ateu în închisoare. Situată în partea de Sud Est a Iaşiului, vis-a-vis de mănăstirea Cetăţuia, pe drumul Dealul Bârnova-Vaslui, mănăstirea Galata, înconjurată cu ziduri de cea 5 m înălţime, a devenit depozitul securităţii din Iaşi. Dintre cele 8 camere, în 5 erau înghesuiţi deţinuţii politici, intr-una cei cu infracţiuni asimilate cu cele ale politicilor, iar în ultimele două deţinuţii de drept comun.
Cele 5 chilii serveau de izolări. Iată ce povesteşte Grigore Caraza, arestat la vârsta de 20 de ani, învinuit că şi-a iubit neamul şi ţara : „Izolările erau groaznice, socotite după modesta mea părere, poate cele mai crâncene prin care am trecut în cei 21 ani de temniţă. Dormeam în plină iarnă în haine de vară, numai pe o mână de paie care, fiind prea puţine, fugeau în lături şi mă trezeam cu spatele direct pe pardoseala de piatră. Nu aveam tinetă şi eram obligat să urinez pe jos. Uşa avea o vizetă prevăzută cu gratii, care dădea intr-un coridor ale cărei ferestre nu aveau geamuri. Vântul de afară mâna zăpada direct în celulă. în Ianuarie 1950 am fost scos de a-colo când nu m-am mai putut mişca sau articula vreun cuvânt".
Spusele lui Grigore Caraza sunt asemănătoare descrierii lagărălui de exterminare, Poarta Albă din „Testamentul din morgă " al lui Remus Radina;
Am fost închişi amândoi în aceeaşi celulă care avea un strat de ghiaţă de 2 milimetri pe pereţi. Dormeam pe nişte scânduri de lemn fără saltea. în această gheţărie Rădulescu trebuia să petreacă 5 zile, iar eu 10".
La acea oră, la Galata, în celula 1 de la izolare, se găseau câţiva pedepsiţi în lanţuri, printre care Gheorghe Miron din comuna Cordun jud. Roman, condamnat la 25 de ani.
Dintre acei care au cunoscut Galata, amintesc: Lauric Filon, avocat din Suceava,vârf legionar şi mare spadasin; Cozloschi Carol, partizan,al cărui tată a fost executat sub ochii lui în codrii seculari ai dulcii Bucovine" ; Nichifor Orest, legionar din comuna Dorna-Cândreni; Arapu, deputat şi fost prefect de Botoşani, care împreună cu Sion şi Pilat, toţi trei moşieri din jud. Botoşani, au mers în 1947 la Bucureşti. Aici, în holul hotelului „Ambasador” Pilat a pălmuit pe Petru Groza, primul ministru al regimului comunist.

Sub această denumire se identifică cea 5.000 români arestaţi din tot ţinutul Vrancei şi de dincolo de Carpaţi, până la Miercurea Ciuc.
La 102 ani de la proclamaţia revoluţiei de la Izlaz, în noaptea de 11 Iunie 1950, locuitorii asupriţi din 32 de comune s-au răsculat împotriva abuzurilor stăpânirii, în acea noapte de pomină, comuniştii arestaţi şi aduşi la primării îşi mâncau carnetele de membri, ca să dovedească ataşamentul lor faţă de acei pe care îi terorizaseră. Dar cum ajutorul în arme şi alimente ce urma să fie paraşutat nu a sosit, iar alarma revoltei a fost prematură, regimul comunist a trecut la represalii.
Colonelul Lupşa, şeful lotului,a fost condamnat la moarte şi executat. „Băieţi, nu e timpul venit", au fost cuvintele lui imediat ce a auzit de declanşarea mişcării.
Securitatea locală, întărită de cea de la Bucureşti şi cu armata din regiune, au înconjurat ţinuturile în fierbere. După reinstalarea autorităţilor la sate, au început arestările. Execuţiile şi spânzurătorile de la marginea satelor constituiau metode de intimidare. Munţii au fost cutreieraţi luni de zile, iar pădurile răscolite. Mii de oameni au luat drumul închisorilor. Urmaşii lui Popa Şapcă au fost prezenţi şi de această dată în persoana preoţilor Ionescu şi Hulea. Acesta din urmă era învinuit că nu a divulgat autorităţilor tainele partizanilor încredinţate prin spovedanie. în închisoare părintele Hulea spunea cu conştiinţa curată: „Taică, ce intră sub patrafir numai Dumnezeu ştie"!
Primii arestaţi au fost prizonierii veniţi din Rusia. Femeile n-au fost scutite. Bătute peste sâni, torturate să-şi denunţe copiii şi soţii, au fost chinuite mai rău decât bărbaţii.
Începând o succintă enumerare a celor incluşi în această ridicare în masă, las lista deschisă pentru ca supravieţuitorii s-o completeze: Militam Ionel,din satul Motnău, comuna Dumitreşti , Militam Gheorghe; Burlui Nicolae ; Stoica şi Dudu din Neruja; Cojocaru Ion; Rădulescu Stelian; Familia Cucu, din care tatăl şi fiul au fost omorîţi în timpul anchetei; Marcu Mihai; Cosma Marin; Cojocaru Gheorghe; Bercaru Constantin, tânăr de 18 ani; Sima Tănase, a devenit informator în temniţă; Ionescu, preot ; Toader Negru, ţăran; Timaru Mihai ofiţer moto-mecanic; Buşilă, învăţător, mort în închisoarea Galaţi; Sovejeanu, învăţător; Paragină (trei fraţi); Bunghez de lângă Neruja; Popa Floricică, ţăran...

Acest lagăr de exterminare se găsea situat în apropierea gării Basarabi şi servea şi ca punct de triere al deţinuţilor şi de dirijarea lor spre celelalte centre de muncă. In perioada începerii lucrărilor la Canalul Morţii Dunăre—Marea Neagră, aici se găseau în mare majoritate deţinuţii de drept comun, condamnaţi pentru crime şi furturi. Tot aici mai erau reţinuţi deţinuţii politici cu pedepse sub 5 ani, sau acei veniţi ca „administrativi".
Lucrările în general se executau la săpături în albia viitorului canal şi constau în încărcări şi descărcări de pământ, în şi din vagoane, zi şi noapte.
Conducerea brigăzilor de lucru, cât şi a echipelor, era încredinţată deţinuţilor de drept comun. între brigadierii care au excelat în chinuirea deţinuţilor politici se numără : Dragu Ilie, de la brigada 92 de descărcări manuale de pământ; Ene, la o brigadă de încărcări de pământ; Goia Ion, student, şeful brigăzii disciplinare 14 care căuta să stoarcă ultima vlagă din fiinţa deţinutului. Pe lângă faptul că bătea, obişnuia să înjumătăţească raţia de mâncare, ca pedeapsă pentru neîndeplinirea normei, sau orice alt motiv pe care-1 socotea ca o abatere.
In Iulie 1951 deţinutul politic Pizone Benedict a scăpat o lopată cu pământ în faţa unei inspecţii a unor ofiţeri superiori veniţi să verifice modul în care se desfăşoară munca sclavilor. Pentru un moment, e-leganţa satrapilor s-a făcut tot una cu pământul; Ce a urmat ? Bătaia pe şantier, bătaia în poarta lagărului la întoarcere şi jucărea în picioare a deţinutului la cor pul de gardă. După aceea a fost trimis şi la carceră. Stănciugel, un ţigan condamnat pentru numeroase crime, conducea lucrările la cuptoarele de ars cărămidă şi var. Ca mână de lucru se folosea de deţinuţii la „munca voluntară", după 12 ore de chin la încărcările şi descărcările de pământ. Deţinuţii erau obligaţi să scoată cărămida fierbinte din cuptor, fără nici un fel de protecţie a mâinilor. Nici nu puteai să pui mâna pe ea, dar s-o mai şi transporţi pentru a fi stivuită. Această operaţie se făcea în timp ce Stănciugel înjura şi lovea cu tot ce-i venea la îndemână. Mulţi bătrâni şi bolnavi s-au nenorocit la această "muncă voluntară" şi tot aici şi-a găsit moartea ofiţerul Rambela Dragoş, aruncat în cuptor, deoarece a protestat împotriva metodelor barbare de lucru.
Nu poate fi uitat nici inginerul deţinut, Gabrielescu Dan, care devenise codoşul administraţiei şi forţa oamenii la muncă pentru a putea să profite de avantaje personale: o cameră în care să locuiască singur şi legături cu familia. Acest Gabrielescu Dan mergea însoţit de un securist pe şantier, categorisea natura terenului, întotdeauna având grije să mărească norma deţinuţilor, în acelaşi timp fixa date pentru terminarea unor lucrări, fără să aprecieze volumul în raport cu numărul oamenilor şi natura terenului. După aceasta urma chinuirea oamenilor, ore peste program şi sancţiuni, toate fiind măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor administraţiei.
Se cuvine să menţionăm atitudinea neumană a căpitanului Damşa Victor, şeful corpului de gardă de aici, care a dat dispoziţie ca în orice moment, la orice mişcare pe care o va face deţinutul în lagăr sau la muncă, să se tragă în plin. Aşa a fost împuşcat Ionel Muşeţeanu, într-o Duminică după amiază, în curtea lagărului plină de oameni. Tot în această colonie a mai funcţionat în 1950 şi brigada 32, o brigadă de pedepsiţi, în care norma de muncă era mai mare iar mâncarea redusă la jumătate. Aici se găseau amestecaţi deţinuţii de drept comun (criminali, hoţi şi excroci de talie internaţională) cu deţinuţii politici. Printre acei care au trecut pe aici s-au numărat : generalii Cernescu şi Negoiţescu, colonelul Badea Constantinescu de la Craiova, Cernavodeanu Dan şi Badiu Virgil, licenţiaţi în litere, fraţii Popescu şi alţii.
Cifra celor ce-au trecut în perioada 950—1953 pe la acest lagăr este de peste 100.000 de deţinuţi. în a-ceastă perioadă de vârf a lucrărilor canalului, la Poarta Albă se lucra cu un efectiv de 12.000-15.000. Condamnaţii de drept comun terorizau pe politici şi le furau îmbrăcămintea sau mâncarea. Când se întâmpla, şi aceasta era o raritate, ca cineva să primească pachet de acasă, pe traseul de la poarta lagărului până la baracă nenorocitul era atacat şi borfaşii îi smulgeau totul din braţe.
O infimă parte dintre acei care au lucrat aici : Arzoiu Ion, ţăran din Dâmboviţa; Constantinescu, doctor j Corbu Maximilian, doctor; Dula, student; Mânzatu, inspector de muncă; Marcovici, evreu, fost la Auschwitz; Micu V., industriaş; Pizone Benedict, o-riginar din Transilvania, căpitan de Geniu şi licenţiat în drept; Popescu Victor, colonel;Şterfenitu, preot; Târnăcop P., colonel; Termegan P., negustor; Weiss Francisc, inginer; Cotruţ Tudor, din com. Bragadiru, etc. . .
Cei rămaşi în Dobrogea după închiderea canalului au fost, o mică parte, folosiţi la grădină, la lucrări de lichidare, iar bolnavii au fost trimişi la Poarta Albă, devenită spital şi centru al inapţilor de pe canal. în momentul când o lucrare se termina, se trecea la raţia alimentară de puşcărie.
La sfârşitul lui August 1953, slăbit şi bolnav, lucram la Peninsula pe un şantier de construcţii. Simţindu-mă rău, n-am ieşit la lucru, cerând să fiu trimis la închisoare. Am fost la izolare. Acolo am declarat greva foamei. După 8 zile a venit doctorul, m-a consultat şi le-a spus celor doi ofiţeri că trebuie să fiu dus. Nu ştiam unde, m-aşteptam să merg la infirmerie. Peste 2 ore, cu o maşină dubă, am ajuns la Poarta Albă. Lagărul îşi schimbase „destinaţia" în spital, în schimb, numărul foarte mare de bolnavi, peste o mie, ridica probleme deosebite din cauza lipsei de medicamente. Pachetele cu alimente şi medicamente de acasă au fost tăiate.
Comandant aici era Fecioru, un om care în faţă lăsa impresia că te înţelege, însă urmările erau drastice. Nu ştia decât să pedepsească. Plin de ură, făcea o pereche minunată cu ofiţerul politic Moraru. Acesta era de o răutate rar întâlnită. După ce căuta să învrăjbească pe unul împotriva altuia, să semene neîncredere între oameni, trecea la pedepse dure, bătăi până la pierderea cunoştinţei şi izolarea bolnavilor în condiţii extraordinar de grele.
Deoarece lagărul era socotit spital, voi aminti pe câţiva dintre doctorii deţinuţi care s-au perindat pe acolo:
Doctorul Traian Mihăilescu, fost director al spitalului militar din Bucureşti, om de mare curaj şi pe care au încercat să-1 implice intr-un proces împreună cu mai mulţi medici învinuiţi de insuficienţa asistenţei medicale şi mortalitatea de pe Canal Acest om nu avea odihnă, era zi şi noapte gata să intervină pentru salvarea oamenilor, fără a avea nici măcar strictul necesar de medicamente din partea Ministerului de Interne. Rapoartele lui rămâneau la ofiţerul politic, pentru că deţinuţii nu aveau voie să ceară, numai să muncească şi să se mulţumească cu ce le dădea clasa muncitoare.
Medicul deţinut Ion Jovin, profesor universitar, a stat 7 ani închis administrativ şi a depus eforturi foarte mari pentru a îmbunătăţi situaţia bolnavilor şi aprovizionarea cu medicamente a lagărului. Liniştit şi cumpătat, a căutat să facă totul pentru toţi. Pierdea timp îndelungat pentru a diagnostica boala deţinutului şi se ocupa personal pentru a găsi medicamente. Era somitatea numărul unu şi toţi medicii îi urmau sfatul în privinţa tratamentelor. S-a zbătut enorm pentru aprovizionarea spitalului cu cele necesare, dar doctorul Budu de la M.A.I ajuns în inspecţia sanitară a închisorilor, nu a făcut aproape nimic pentru ameliorarea situaţiei, cu toate că a venit în nenumărate rânduri şi ne-a împărţit pe „categorii" de boli. Poate nu avea altă putere, dar avea posibilitatea să demisioneze.
Deţinutul, doctor Galetariu, din Timişoara, un foarte bun chirurg, şi-a făcut datoria permanent.
Deţinutul, doctor Metz, om de caracter, care şi-a adus aportul pentru salvarea bolnavilor.
Deţinutul, doctor Breţcaru, originar din Făgăraş, tânăr la data aceea, a fost tot timpul preocupat de ajutorarea bolnavilor şi a ştiut să intervină cu toată energia în primăvara lui 1954, când au fost câteva cazuri foarte grave, printre care şi cel al lui Remus Radina, făcând totul şi salvându-1.
Deţinutul doctor Petre Brătilă, din Ploieşti, tânăr şi energic şi-a făcut datoria de medic şi de om.
Deţinutul -doctor Holban a îngrijit cu competenţă bolnavii, fiind un om de mare caracter.
Doctor Andronescu, originar din Muscel, era informatorul administraţiei, căutând să îngreuneze viaţa deţinuţilor.
Blazian, student la medicină la data când şi-a omorât logodnica, era după mai mult de 12 ani de puşcarie, omul de încredere al administraţiei. Frământat de crima comisă căuta să fie bine şi cu unii şi cu alţii. Câteodată, făţiş, ajuta pe cineva ca să se vadă că a făcut şi bine. Putea să facă mai mult, dar nu voia să-şi pericliteze stuaţia de privilegiat.
Viaţa în acest lagăr-spital a fost grea, împinsă de administraţie spre exterminare. Condiţiile de cazare şi alimentare erau de închisoare. Nu exista nici un fel de preocupare pentru îmbunătăţirea vieţii. Dimpotrivă, deţinuţilor politici li se aplica din plin metoda izolării în carceră, la sărbătorile importante şi ca pedeapsă pentru toate informaţiile turnătorilor.
În aceste condiţii de spitalizare, oamenii erau scoşi la muncă pentru a ajuta în Octombrie-Decembrie 1953 la strângerea recoltei rămase pe câmp. Mâncarea era îngrozitoare. Din Octombrie până-n Martie s-au dat numai morcovi şi ceapă deshidratată, varză şi murături. Se luau câte două din aceste alimente şi timp de o lună se alternau, un fel la prânz şi altul seara, după care se trecea la celelalte. Se spunea că morcovii deshidrataţi proveneu din ajutorul frăţesc bulgar. Mâncarea nu avea nici un gust : o fiertură amară, atât. Majoritatea celor de aici erau bătrâni, arestaţi administrativ, mulţi trecuţi de 70 de ani. Pe aceşti oameni să-i pui să muncească şi să le dai apoi apă fiartă ? ! Nu cred că a fost mai prejos decât lagărele de exterminare naziste. Mulţi dintre noi ne doream sfârşitul. In definitiv cele două regimuri politice totalitare aveau trăsături comune. La cel comunist românesc se adăoga sadismul cu care erai chinuit până în ultima clipă. Situaţia era asemănătoare în toate lagărele şi puşcăriile. Deşi Stalin crăpase, deşi Teohari Georgescu fusese înlăturat, Gheorghiu Dej voia cu orice preţ să extermine pe toţi cei ce i se împotriveau. în această atmosferă, primul care s-a ridicat vehe ment împotriva condiţiilor inumane, la Poarta Albă, a fost Cristache Stratulat, farmacist din Tecuci. Deşi grav bolnav de inimă, a găsit vigoarea nu numai să protesteze, dar să şi acuze pe cei din administraţie,inclusiv pe ofiţerul politic Moraru : „Sunteţi nişte criminali, nişte călăi cum n-a mai cunoscut omenirea. Tătucu vostru Stalin a crăpat. Voi ce aveţi de gând ? Sunteţi nişte mişei"! Sunt cuvintele pe care le-a adresat în nenumărate rânduri. A fost izolat, a fost bătut, cu toate că ştiau că era bolnav grav de inimă.
Glasuri erau multe, nemulţumirea era din ce în ce mai mare. Pentru a nu se crea legături strânse între oameni, ne schimbau mereu, ne amestecau şi de fiecare dată se găseau alţi oameni nemulţumiţi ce îngroşau rândul celor hotărîţi să întreprindă ceva. Insă trebuia o foarte mare atenţie, deoarece toţi erau bolnavi, unii foarte grav, dar dornici să organizeze o acţiune.
Dar până atunci să amintesc un caz aparte al unui bolnav. Se numea Lunguleac Ion, student din Rădăuţi. Nu mai avea părinţi, fiind crescut de un unchi. Ca tânăr, a trecut şi prin Piteşti, unde s-a „reeducat". Convins că şi-a găsit calea cea bună, a mers alături de călăii deţinuţilor şi a ajuns la canal în brigada lui Bogdănescu. Odată cu arestaţii din toamna lui 1952 a sosit la Peninsula şi unchiul lui Lunguleac. Cum a auzit, s-a dus să-1 vadă , deoarece era ca şi tatăl său. Au stat de şi-au depănat amintirile. Bătrânul, mai în vârstă şi cu cap, dându-şi seama că poate nu mai scapă de la Canal, i-a făcut unele destăinuiri:
-„Măi Ioane, eu la vârsta mea. . . nu se ştie. . . dar tu o să ieşi afară. Să ai grijă de mătuşă-ta, că nu are pe nimeni. Tu eşti speranţa noastră. M-am îngrijit şi am îngropat în pământ nişte cocoşei de aur, ca să a-veţi cu ce trăi. Se găsesc la rădăcina celui de al treilea pom de la WC, în grădină. Să îngrijeşti de bătrână câte zile o mai avea"!
-„Lasă unchiule, să nu ai nici o grijă, dar sper să ieşim împreună"!
-„Bine ar fi, dar nu se ştie ce-o să se întâmple până mâine"!
De reţinut , acestea se întâmplau după ce brigăzile de reeducaţi fuseseră desfiinţate.
S-au despărţit. Ion a plecat, grâbindu-şi paşii, direct la ofiţerul politic Chirion, căruia i-a relatat discuţia, după care a aşternut-o pe hârtie. întors la baracă, era mulţumit că dovedise încrederea pe care regimul o pusese în cei ce trecuseră prin reeducarea Piteşti, că era un „om nou".
Avusese dreptate unchiul când spusese că nu se ştie ce se întâmplă până mâine. A doua zi a fost ridicat şi dus la securitatea din Constanţa. De acolo mai departe la Rădăuţi, unde singur a săpat şi a dat cu mâna lui cutiuţa în care se găsea speranţa pentru ziua de mâine a doi bătrâni.
După această faptă incalificabilă pentru un om, Lunguleac, care desigur, din cauza condiţiilor grele din închisoare, contractase o boală de plămâni, a primit aprobarea ofiţerului politic să fie internat la spitalul de la km 34, unde se găseau şi civili Aici putea beneficia de un tratament mai bun. Izolat în cameră, ca deţinut, nu putea să ia legătură cu ceilalţi. Medicaţia îi era adusă de sora M. . . De câte ori venea, el se plângea că se simte prost şi nu ştie dacă o să mai scape; că nu are părinţi ci numai o mătuşă care 1-a crescut. Azi aşa, mâine aşa, intr-o zi sora i-a spus că dacă vrea să-şi anunţe mătuşa că e în viaţă, să-i scrie câteva rânduri pe care le va trimite ea. "V-aş fi foarte recunoscător. O să se bucure biata bătrână că are veşti de la mine", s-a gudurat Lunguleac. Şi i-a fost recunoscător. A doua zi când a venit sora, i-a dat bileţelul. Aceasta 1-a băgat în sân şi a plecat. Pentru totdeauna. La uşă o aştepta un securist care a condus-o intr-o cameră, a percheziţionat-o şi i-a găsit scrisoarea. Ce a urmat, ce s-a întâmplat cu biata femeie, nu s-a aflat. Dar cele petrecute au ajuns să fie cunoscute de toţi bolnavii, deoarece cei din spital au avut grija să se afle ce fel de om au tratat.
Am relatat despre Lunguleac pentru ca lumea să se gândească şi la acest aspect de spălare a creierului, produs nu al Piteştiului, ci al regimului comunist. în acest stadiu se urmăreşte să se aducă mâine omenirea.
Revin la politicii care au trecut în această perioadă pe la Poarta Albă, la acei pe care mi-i mai amintesc:
Albu Vasile, preot; Albu Ion, doctor, Anastasia-de, ofiţer de cavalerie, din Brăila, un om hotărît şi de nădejde. Deşi bolnav, a sărit în sprijinul bătrânilor. Intrând pe 14 Martie 1954 în greva foamei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, în a cincea zi de grevă a murit. Aznavorian, avocat din Bucureşti; Andrei, bijutier din Tecuci; Bălan Ştefan, preot Greco-Catolic; Bernea Ernest, profesor de filozofie, legionar, om de cultură, o adevărată bibliotecă ambulantă, animat de sentimente de solidaritate pentru cei ce sufereau,fiind împotriva violenţei. Preotul Brătescu Toma din Negreni-Teleorman, om foarte cum se cade,- nu putea să se lase de tutun, pentru care, ca mulţi alţii, îşi dădea pâinea. Am reuşit}cât am fost lângă el, să-1 fac să mănânce pâinea în faţa mea, făcându-i rost de ţigara zilnică. După ce am fost izolat, nu a mai rezistat şi rămânând fără bucata de pâine, a murit în ziua de Buna Vestire, 1954, aceeaşi zi în care eu încetam greva foamei; Bretan Lucian; Bonteanu Ilie, student; Căpăţână Iuliu, căpitan; Chirnoagă, colonel; Cozgărea Emil, avocat din Făgăraş; Bozdoc I., avocat din Târgu Mureş, preşedintele organizaţiei judeţene PNŢ; Corbii Maximilian, doctor; Crişu, croitor din Bucureşti; Celea Ferdinand, profesor, macedonean;Carataş Cornel, macedonean; Constantinescu Vladimir, colonel de cavalerie; Chita, preot din Năsăud; Cazacu Marcel, elev din Rădăuţi, bolnav grav de inimă din cauza muncii forţate. A fost unul dintre cei mai de caracter tineri pe care i-am întâlnit, cu o mare putere de dăruire în ajutorarea celor în suferinţă. Cinstit, deschis şi ataşat acţiunilor nobile, a fost stimat şi iubit de toţi pe unde a trecut, Cigu, macedonean. Cioată, rămas invalid pe viaţă la cea 26 de ani, cel pe care plutonierul Şerban încercase să-1 asasineze, aruncându-1 în groapa cu var, Demian Titus, avocat, preşedintele organizaţiei PNŢ de la Satu Mare, Dumitriu Lucian, "nea Lucică", maior de cavalerie din Bucureşti, stabilit la Craiova, aproape de Valea Roşie. A fost un om de acţiune şi afară şi în puşcărie. Preocupat în permanenţă de a găsi soluţiile cele mai bune pentru a ieşi din situaţia grea de la Poarta Albă, a gândit şi contribuit la marea grevă din 9—25 Martie 1954, care a schimbat în bine condiţiile de viaţă. Deşi bolnav de ficat, a intrat în grevă a doua zi după declanşare, Drincu, avocat din Arad, care în perioada 1945—1947 a acceptat să se suprime ziarul naţional ţărănist din Arad pentru a nu deranja pe comunişti. Acum a fost demn. Dumitru Ion (Nelu), bolnav fiind, s-a alăturat din prima zi greviştilor; Fruma Ion, avocat despre care am mai vorbit; generalul Filiti, supravieţuitorul şarjei de la Ro-băneşti din primul război mondial," Ghergheasa, preot, în 1951 era la brigada 13; Georgescu Puiu, un tă-năr de caracter; Haiduc losif, un tânăr fotograf din Oradea, a fost şi el în grevă" Hozan, doctor din Sibiu. Haimovici Milan, pastor protestant, plin de curaj, a luptat fără şovăire împotriva abuzurilor administraţiei, a fost în lanţuri şi pedepsit de nenumărate ori. A contribuit la acţiunea de ajutorare a celor asupriţi. Herlea Alexandru, profesor universitar , a ţinut conferinţe referitoare la istoria zbuciumată a Transilvaniei, ridicând moralul deţinuţilor. Cu ocazia sărbătorilor (23 August şi 30 Decembrie 1953, şi de Paşte în 1954), a fost între cei izolaţi. Am mai vorbit despre acest om şi-1 vom mai găsi prezent mult timp prin închisorile comuniste, Ionescu Stelian, avocat; Iusco Gavril, un tânăr maramureşan, om de caracter, hotă-rît în a face bine. A participat la grevă din prima zi, Dr. Georgescu Ion Serică, fost primar în oraşul Urlaţi, a fost lovit în şira spinării de un securitist pentrucă a ajutat pe un deţinut bolnav, cu medicamente, fără aprobare. A rămas paralizat pe viaţă. Istrate, venit din prizonieratul rusesc direct în puşcărie. A fost demn, făcând nenumărate proteste şi greva foamei. Jalbă, din Olt, fost ofiţer, servea şi administraţia şi pe deţinuţi; Lazăr Constantin; Lazăr Cornel, din Timişoara; Lăzeanu, profesor la Academia Comercială; Moreanu, maior din Turnu Severin, un om de curaj şi atitudine; Micu Emil, conferenţiar la Academia Comercială din Braşov; Moga, student; Mărgineanu Ion, student; Muşeţeanu, ofiţer din Câmpulung Muscel. Moldoveanu Dumitru (Mitru), un tânăr ţăran din Făgăraş, condamnat la 20 ani închisoare. Găseai la el bunul simţ al o-mului de la ţară, caracter şi demnitate, un autodidact. Marin Nicolae, fost comisar, Marcu Toma, preot din Buftea, un om ce ducea o viaţă de apostolat în slujba salvării sufletelor. Micle Iuliu; MihuD., fost prefect din Sibiu; Măciucă, plutonier din Vâlcea, încerca să servească şi pe deţinuţi şi administraţia. Cred că a reuşit să se strecoare bine; Mucichescu, fost ofiţer de cavalerie, om de caracter, Nicolaescu Marin, din Craiova, fost ofiţer de miliţie, foarte liniştit, retras. Deşi am fost coleg de liceu cu el, nu am reuşit să aflu motivul arestării. Se trăgea dintr-o familie nevoiaşă de cizmar. Năstase Cornel, din Braşov; Năstase Dumitru, originar din Drăgăşani, stabilit la Târgu Mureş;Necşulescu, preot, om de atitudine şi curaj Oroş, doctor din Tăşnad; Oanţă, avocat din Craiova; Popa, preot greco-catolic din Uioara; Popicu, student teolog din Tecuci, om de caracter; Popescu Ieronim, inginer, de care am mai vorbit; Popescu Florea-Bascov, preot din Argeş, om care a onorat tagma proţească. Popescu Sergiu, din Balş, şi-a pierdut vederea în timpul unei explozii la colonia Capul Midia. Un om de mare ţinută şi caracter, dornic de a face bine, chiar îm situaţia grea în care se găsea, Popescu Alexandru(Simi), din Băile Herculane, despre care am mai vorbit, Pâslaru Ion, din Romanaţi; Popovici Victor, avocat; Pop Comei, preşedintele organizaţiei PNŢ din Bistriţa Năsăud; Presecan Ion avocat; Radina Remus, prezent ca peste tot. Răchiţeanu Valeriu, din Buziaş—Banat, un tânăr bolnav din cauza muncii forţate, dar cu un suflet deosebit, dornic să facă bine celorlalţi, să contribuie la alinarea suferinţelor, Rădulescu Octavian, student din Bucureşti—Lizeanu 20— pentru atitudinea curagioasă de a înfrunta administraţia, a trecut prin brigăzile de pedepsiţi şi în lanţuri a fost purtat la Poarta Albă şi Midia. A fost printre iniţiatorii grevei din Martie 1954. Sandu, profesor la Şcoala Normală din Sibiu; Şoldea Victor, doctor; Socol Bubi; Subţire, avocat din Timişoara ; Stănilă, din Deva; Ţeţu, avocat, preşedintele organizaţiei PNŢ din Miercurea Ciuc (Trei Scaune). Toma, era prim brigadier peste toţi deţinuţii. A căutat să se facă folositor, dar ca toţi cei care serveau administraţia, nu avea curajul necesar să-i apere pe bolnavi, Tega Vasile,macedonean; Tofoleanu Ion, student în medicină,la Cluj; Vlădescu George, maior, om de curaj şi atitudine, s-a alăturat celor ce voiau să obţină înbunătăţirea condiţiilor de viaţă; Vodă, avocat din Târgul Mureş, umoristul Alexandru Devechi, Peretz; un grup din Bistriţa Năsăud: Buşan Alexandru, Dr. Chiţu Emil, Cigu Dumitru, Petringhel Gheorghe, etc. în luna Decembrie 1953, în urma unei crize de a-pendicită,am fost internat şi mi s-au făcut două operaţii. Cu această ocazie l-am întâlnit şi pe Rădulescu Octavian, care a suportat trei operaţii deodată (apendicită, hernie şi hemoroizi). Sfârşitul lui Decembrie ne-a găsit în mijlocul prietenilor, la baracă, unde am petrecut sărbătorile intr-o atmosferă de adevărată frăţietate. Aici încerca să se înfiripe o viaţă culturală cu discuţii şi conferinţe pe diverse teme, căci, Slavă Domnului, aveam destui oameni bine pregătiţi. Mulţi încercau să înveţe limbi străine, alţii citeau o biblie, care circula în fascicole, sau se ocupau de discuţii politice, disecând trecutul pentru a prevedea viitorul. Aşa cum era normal ca peste tot să fie informatori, s-a aflat că în brigada noastră avem cărţi de citit, caiete cu maxime şi cuvinte străine. Prin Ianuarie, ne-am pomenit cu o percheziţie, care pe frigul acela ne-a ţinut dezbrăcaţi la piele peste o oră. Au răscolit totul, până şi locul cu scândura detaşabilă de lângă sobă, în care aveam ascunzătoarea noastră. Dar nu au găsit nimic. Materialul circula prin alte barăci, iar caietul care era la noi, l-am băgat în slipul cu care eram pe corp. Şi am scăpat şi din această încercare.
Sfârşitul lui Ianuarie începuse să fie geros. Mizeria, din cauza lipsei de igiena, îşi arăta colţii. Baie nu mai făcusem de multe săptămâni. Eram nevoiţi, cu o batistă şi cu o gamelă de apă, să ne spălăm pe rând, lângă sobă, în timp ce alţii făceau paravan cu păturile. Pe deasupra ,ne-am trezit la 30 Ianuarie că nu mai puteam ieşi din baracă. Uşa era blocată de zăpadă. Dar ce zăpadă ! Se dezlănţuise iarna cea mai grea care, timp de peste o lună a paralizat circulaţia în toată ţara.
Februarie 1954, lipsa de lemne era acută. Nămeţii acoperiseră barăcile. S-a format o echipă din Lucian Dimitriu şi George Vlădesu, care au plecat să aducă o bucată de lemn de un metru: aceasta era raţia pentru un dormitor de 15 x 7,50 m. Când s-au întors, cei doi erau de nerecunoscut: aveau mustăţi, barbă şi ţurţuri de gheaţă la sprâncene. Lemnul se spărgea în mijlocul barăcii. Seara, în loc de dezbrăcare, urma să ne îmbrăcăm. Puneam pe noi cele două schimburi pe care le aveam. Dar gerul tot ne răzbea. Atunci am ajuns la altă soluţie. Cei de sus coborau şi ne acopeream cu saltelele puse de-a latul pe două paturi alăturate. în felul acesta am rezistat peste o lună de zile.
Afară, unde aveam closetele, mergeam printr-un tunel de zăpadă, şi trebuie adăugat că erau mulţi bolnavi şi operaţi.
In luna Februarie, situaţia ajunsese la limita răbdării. Zile în şir ni se servea o masă pe zi, din cauza lipsei de alimente. Şi aceasta era o ciorbă de ceapă sau de morcovi deshidrataţi. Pâinea era adusa de ostaşi în rucsacuri, de la Constata. Circulaţia se făcea pe schiuri. Zăpada, într-un strat de 3 metri acoperise gardurile de sârmă ghimpată. Se vedea numai cerul. Intr-una din aceste zile grele, Stratulat Cristache a cerut să fie dus la infirmerie, fiindu-i foarte rău. Sergentul nu voia. Discuţiile dintre cei doi erau dure. Farmacistul Stratulat îl acuza pe el şi pe şefii lui de crimă împotriva oamenilor bolnavi, lipsiţi de alimente şi condiţii umane. Doi deţinuţi, de asemeni grav bolnavi, Remus Radina şi Rădulescu Octavian, au intervenit, luând apărarea lui Stratulat. Rezultatul a fost izolarea celor doi în celule cu ghiaţă de peste 2 mm. pe pereţi, fără pat, fără saltea. După 5 zile, Rădulescu a fost scos, iar Radina, rămas în continuare, a intrat în greva foamei pe 17 Februarie până la 4 Martie 1954, când a venit procurorul, căruia i-a prezentat in memoriu cu revendicări pentru salvarea bolnavilor ce începuseră să moară, pe capete, din cauza subnutriţiei şi a lipsei de medicamente.
Remus Radina a prevenit administraţia, ca dacă nu se vor lua măsuri urgente, numărul morţilor va creşte. In barăci, am aflat destul de târziu despre greva lui Radina, în perioada alimentaţiei forţate. Eram foarte îngrijoraţi de sănătatea lui. Administraţia, pentru a calma spiritele, deoarece se făcea simţită o agitaţie printre noi, a promis că imediat ce se va relua circulaţia trenurilor, va distribui pachetele ce vor sosi, şi se vor împărţi cărţi poştale pentru ca să scriem acasă.
Pierderile în rândul oamenilor erau zilnice. Mulţi sperau în promisiunile administraţiei şi se rugau să înceteze viscolul. Unii, ca maiorul Lucian Dumitriu, nu vedeau rezolvarea decât forţând obţinerea drepturilor elementare, pentru a putea supravieţui. Numărul acestora creştea, precum şi hotărîrca de a nu ceda în faţa nici unei presiuni, decât atunci când practic vor fi rezolvate doleanţele. Nu căutam să decepţionăm nici pe ceilalţi care poate, îşi minţeau zilele în aşteptarea pachetelor.
Zilele Babelor au sosit. A doua zi a fost veselă. Oamenii mai voioşi, mai optimişti. Timpul dădea semne de îmbunătăţire. In a treia zi, pâinea a fost adusă cu maşina. Semne bune. In a patra zi şi-a făcut apariţia procurorul, la Remus Radina. L-a vizitat în infirmerie, i-a luat memoriul în care nu cerea nimic pentru el. Solicita în schimb îmbunătăţirea condiţiilor alimentare şi medicale pentru cei în viaţă şi cruci pe mormintele celor dispăruţi.
Zi de zi ochii erau îndreptaţi spre poartă în aşteptarea dubei cu pachete şi a comandantului, cu cărţile poştale promise. Atmosfera era încordată. Mucenicii. Soseşte o maşină dubă. Toată lumea în alarmă. Mii de ochi, prin sârme, priveau spre poartă. Deodată unul a strigat : „au sosit !" Şi acel „au sosit" s-a răspândit ca un fulger, ajungând prin barăcile de unde scepticii şi neputincioşii nu ieşiseră. Şi într-un efort, cu toţii au fost la sârma ţarcurilor. Priveam şi nu ne venea să credem. Erau aduse pachetele de la poartă, în colonie, la locul destinat distribuţiei. Peste vreo sută fuseseră transportate, când şi-a făcut apariţia comandantul Fecioru. „Vine cu cărţile poştale" , s-a auzit un strigăt. Oamenii năpăstuiţi de mizerie şi de boală, mai credeau în cuvântul comandantului. Dar o tăcere generală s-a aşternut...Oamenii amuţiseră... Nu mai puteau să articuleze, nu ştiau ce se întâmplă... Vedeau bine, sau orbiseră. Se uitau unii la alţii. Se uitau iar la poartă. Spectacol de dresură ca la circ. La un semn al lui Fecioru, căruia i se alăturase şi ofiţerul politic Moraru, pachetele au început să facă drumul invers, spre maşina poştei, care a plecat.
Lumea nu se dezlipea de sârma ghimpată. Rămăsese încremenită...
Cinci, împreună cu Lucian Dumitriu, ne-am retras. Soluţia de rezervă trebuia folosită imediat, fără nici o discuţie. Am hotărât intrarea în grevă. Am rugat pe „nea Lucică" să aranjeze solidarizarea celorlalţi cu greva, să i se dea un caracter cât mai general şi să aibă grijă ca bolnavii grav să fie sfătuiţi să se abţină, pentru a nu avea consecinţe. Patru, ne-am îndreptat spre poartă, cu pătura la subsuoară, cu prosopul şi un schimb de rufe. Eram împreună cu Octavian Rădulescu, student din Bucureşti, cu Iusco Gavrilă, un elev maramureşean şi Nelu Dumitru, tot elev, dar din Bucureşti. In drum spre poartă ne-am întâlnit cu cei ce veneau de la sârmă şi spuneau dezamăgiţi : „s-au dus" , ca şi când ultima speranţă dispăruse. Unii curioşi, văzându-ne cu bagajul, ne întrebau :
—Unde vă duceţi ?
—După ele !
—Cum, după pachete ?
—Da !, ca să le aducem, fiindcă fără ele nu se mai poate trăi.
Oamenii erau buimăciţi. Se întrebau dacă cumva nu făceam vreo glumă.
Am intrat într-o baracă, unde erau bătrâni şi mai mulţi bolnavi grav.
Voiam ca să-i încurajez pe neputincioşi, să-i fac să spere că situaţia se va îmbunătăţi şi în acelaşi timp să-mi iau rămas bun, de la unii...pe vecie.
Profesorul Herlea a venit la mine rugându-mă să gust o cafea şi să nu mă pierd cu firea, oricare ar fi situaţia.
Am luat în schimb un pahar cu apă, în care am turnat sare amară şi le-am spus că aceasta este ultima mâncare, până ce ultimul om va obţine medicamente şi pachete, sau eliberarea.
De fapt, eliberarea deţinuţilor administrativi, o ceruse Remus Radina, procurorului, cu câteva zile înainte.
Profesorul Herlea m-a asigurat de tot sprijinul lor în această acţiune. Ne-am îmbrăţişat şi am pornit spre poartă.
Zvonul declanşării grevei se răspândise în toate barăcile şi oamenii ieşeau pentru a ne încuraja.
Cristache Stratulat, farmacist din Tecuci, se agita cerându-le să nu fim lăsaţi singuri. „Ei sunt tineri. Nu au nimic de pierdut. Pentru noi o fac. Pe noi vor să ne salveze. Să-i urmăm până la victorie".
Intre timp, brigadierul a adus pe plutonierul de serviciu, care ne-a întrebat ce vrem.
„Vrem să fim izolaţi pentru că am intrat în greva foamei şi nu dorim să supravieţuim acestor muribunzi. Ne-a luat.
In urma noastră se auzeau încurajările. Cuvintele lui Stratulat : „Maeştrilor, vă vom urma", erau un ecou ce l-am auzit o distanţă bună de drum.
Am fost duşi la izolare, într-o cameră cu patru paturi. Rămaşi singuri, după ce lacătul a fost închis, am hotărât ca pe lângă greva foamei, s-o facem şi pe cea a tăcerii. Nu vom discuta decât cu procurorul de la Bucureşti. După vreo oră a venit ofiţerul de serviciu ca să ne întrebe ce vrem. Unul dintre noi a spus că suntem în greva foamei şi a tăcerii şi că din acel moment nu vom discuta, decât cu procurorul de la Bucureşti însoţit de un reprezentant al Ministerului de Interne. Ofiţerul urmărind să afle mai multe a încercat să ne angajeze în discuţii, dar nimeni nu a scos un cuvânt. Gardianului de la uşă i-am cerut un hârdău cu apă şi unul pentru necesităţi. După alte două ore, ni s-au adus 4 gamele pline cu mâncare, pe deasupra plutind bucăţi mari de slănină. Am crezut că sunt de la cantina administraţiei. N-am pus mâna pe gamele. Gardianul le-a pus înăuntru, lângă uşă şi acolo au rămas până a doua zi, când le-a schimbat.
Surpriza a fost când a intrat comandantul Fecioru, însoţit de politicul Moraru şi două persoane necunoscute. Au venit şi ne-au întins cărţi poştale, pe care le-am refuzat. Ne-am dat seama că aveau cărţi poştale pentru deţinuţi, dar se refuzase distribuirea lor, pentru a se savura chinurile celor bolnavi. Se folosea metoda comunistă de a nu ceda decât în faţa forţei şi a presiunilor. Aceasta era tactica de dominare prin intimidare. Şi e valabilă peste tot, chiar asupra omenirii. Ne-a întrebat apoi ce vrem şi nu am scos nici un cuvânt. Tot el, comandantul Fecioru, a adăogat că mâncarea pe care o avem în cameră a fost dată tuturor bolnavilor, împreună cu cărţile poştale, iar toate pachetele vor fi distribuite. Iar nici un răspuns. Au plecat toţi patru. Figura unuia dintre cei doi necunoscuţi, care a adăogat : „Cu aşa mâncare, mai fac şi nazuri, lasă-i să moară "!, mi-a rămas întipărită în minte. In astfel de momente devii receptiv. Peste 20 de ani, lucram pe şantier la I.C.A.B. (Intreprinderea Canal, Apă - Bucureşti) cu un sudor, Moldoveanu Ştefan, al cărui chip mă obseda. Intr-o zi l-am întrebat dacă a făcut armata. Mi-a răspuns că a fost ofiţer şi după aceea a lucrat prin conducerea sindicală de la Oradea.
- Dar la Poarta Albă, nu ai fost ? pentru că eram prieten cu Damşa Victor şi am impresia că te-am văzut!
- Da, am fost prin 1954 !
M-am lămurit că el era. A fost amestecat şi în schingiuirile din Bălţile Dunării, ca şi în nişte afaceri veroase, din care cauză tot. . . avansase în sens invers, până la sudor. Şi pentru că „lasă-i să moară" era verdictul lui, Dumnezeu l-a apărat şi în cutremurul din 1977 a fost scos de sub dărâmăturile blocului de pe strada Hristo Botev, dar fără mâna dreaptă, cu care lovea. De acolo, nici un membru de familie nu i-a mai putut fi salvat !
La Poarta Albă însă, lucrurile s-au desfăşurat după planul discutat cu „nea Lucică". Timp de 10 zile, zi de zi intrau în grevă câte 6 bolnavi, în afară de ultima când au intrat doi. In total, 54 de grevişti. Cei în grevă erau aduşi la izolare şi astfel eram informaţi de îmbunătăţirile substanţiale: mâncare, pachete, scrisori trimise şi chiar primite. Cristache Stratulat, după câteva zile de pregătire a loturilor, a intrat şi el în grevă. Pe ziua de 14 Martie a intrat şi tânărul ofiţer Anastasiade, din Brăila, care fiind bolnav de ficat a murit în cea de-a cincea zi, pe 18 Martie. Nea Lucică a intrat şi el a doua zi, pe 10 Martie, în grevă deşi la fel era bolnav de ficat. Moartea lui Anastasiade a pus pe gânduri administraţia, care a promis că va veni comisia de la Bucureşti. Am sfătuit pe toţi să înceteze, chiar pe cei doi care porniseră din prima zi şi am rămas în continuare cu Octavian Rădulescu, până la venirea comisiei.
In seara de 18 Martie noi doi am fost duşi pe pături la infirmerie, după 10 zile. Aveam 48 kg la 1,76 înălţime. Imediat, ne-au ţinut gardienii şi ne-au alimentat cu furtunul. Un bolnav grav de ciroză a fost adus în camera noastră. Işi trăia ultimele zile. Se numea Garlati, era ungur din Oradea, de meserie gogoşar. Nu cunoştea nici un cuvânt românesc. Prin semne am înţeles că vrea preot. Am comunicat în ţarc şi preotul ortodox Necşulescu nu a ezitat să treacă prin trei garduri de sârmă ghimpată pentru a-l împărtăşi cu (n.n. - Sf. Impartasanie din) vin tonic şi pâine de puşcărie. Noi am luat toate măsurile ca să nu fie deranjat în timpul oficierii rugăciunilor de sfinţire a pâinii şi a vinului, precum şi a maslului. In aceste ultime clipe muribundului i s-a luminat faţa, a murmurat ceva pe limba lui, uşurându-şi sufletul, după care a primit împărtăşania şi a murit la scurt timp, „liniştit". Ce poate fi mai înălţător decât această înfrăţire dintre oameni care nu se cunoşteau şi între confesiuni ce-şi aveau aceeaşi obârşie.
In ziua de Buna Vestire, 1954, a sosit o comisie de la Ministerul de Interne, căreia i-am expus situaţia disperată a bolnavilor, lipsa medicamentelor şi regimul inuman aplicat de administraţia coloniei. Am arătat că majoritatea celor bolnavi sunt cu pedepse expirate, iar alţii nejudecaţi, solicitând eliberarea lor pentru a crea condiţii mai bune celor rămaşi. De asemeni că cei judecaţi sunt nevinovaţi, condamnaţi pe baza unor înscenări ale Securităţii. Ni s-a răspuns că s-au luat măsuri de îmbunătăţire a situaţiei, că se vor primi pachete şi scrisori şi se va examina situaţia fiecărui deţinut. După amiază ni s-au adus listele prin care inapţii erau împărţiţi pe categorii de TBC-işti şi distrofici, cu regim alimentar îmbunătăţit simţitor. Lista celor distrofici începea cu mine. Octavian Rădulescu, având TBC pulmonar, a fost trecut la TBC-işti.
Convingându-ne că cele spuse au început să fie şi aplicate, împreună cu Rădulescu am hotărât să încetăm greva foamei, după 17 zile. Am auzit că în faţa comisiei s-a prezentat Silberman, care şi-a desfăcut cămaşa, spunând: „Aici e mai rău ca la Auschwitz, unde am fost internat". In ziua de 25 Martie, când noi ieşeam din grevă, preotul Toma Brătescu murea de inaniţie.
Acum am auzit că Remus Radina, care era în izolare la infirmerie, a fost dus la izolarea penitenciarului, învinuit fiind de instigarea şi organizarea grevei noastre. Realitatea era că nu a ştiut nimic şi nici nu l-am anunţat, pentru a-l feri de o angrenare. Când am intrat noi, el de-abia ieşise dintr-o grevă de 16 zile, făcută în condiţii extraordinar de grele, pe un ger năprasnic, în timpul marelui viscol.
Paştele acelui an a fost sărbătorit într-o atmosferă de bucurie. Comisia venise şi cercetase dosarele în faţa oamenilor. Toţi sperau; începutul lunii Mai a adus vestea cea mare. Administrativii plecau, unii după şapte ani de detenţie fără judecată, alţii fără să fi ştiut motivul.
Dar pe 10 Mai am primit vestea că Radina a declarat din nou greva foamei, după ce a fost lovit de un ofiţer, la izolare. Ştiind cât era de slăbit, dar şi că este de o nestrămutată hotărâre, am alertat doctorii cerând să intervină pentru alimentarea forţată. Unora le-am spus că vor fi răspunzători, dacă se întâmplă ceva cu el. Ştiu că am discutat şi cu Blaziari, cerându-i să facă ceva, mai ales că el nu poate fi bănuit de pactizare cu politicii. S-a arătat receptiv şi amabil, fiind poate mişcat că am apelat la el. Bănuiesc că toţi au făcut câte ceva. Cert este că după 7 zile a fost adus într-o cameră la infirmerie, transformată în izolare. Un prim pas era câştigat. Am discutat apoi cu doctorul desemnat a-i face alimentarea, cerându-i să o facă numai în prezenţa mea, eu asumându-mi obligaţia de a prepara alimentele. Situaţia era gravă, pentru că declarase şi greva setei. Cei care îl ţineau de mâini erau patru miliţieni, şi tot ei îi deschideau gura cu cleştele. Eu îi turnam pe pâlnie lapte, vitamina C şi alte medicamente pe care medicii le socotiseră necesare pentru întreţinerea ficatului. După prima alimentare, Radina ne-a făcut figura. S-a dat jos din pat, şi-a băgat degetele pe gât şi a vomat tot ce-i introdusesem în stomac. S-a uitat la mine ca şi cum ar fi spus; „Şi tu mă chinuieşti ?!..." A doua zi am aranjat ca doctorul să spună gardienilor să-l mai ţină puţin după scoaterea furtunului, pentru ca organismul să mai poată asimila. Şi după această alimentare a urmat figura cu vomatul. In a 25-a zi a grevei mi-a comunicat că nu mai suportă nici o alimentare forţată. De la soba de cărămidă, care era încinsă cu sârmă, a scos un cui de la colţ şi l-a introdus în gaura cheii. în acelaşi timp a blocat şi uşa cu patul. După aceasta, fără ca el să ştie ce se petrece afară, m-am dus la gardianul de la uşa infirmeriei şi i-am spus că s-a sinucis cel din grevă, pe jos văzându-se sânge. Am alertat în acelaşi timp pe deţinuţii din ţarcuri să fie atenţi, pentru că situaţia lui Radina este foarte gravă.
Unul dintre prietenii lui s-a dus în baracă şi i-a făcut următorul epitaf :
     Acest creştin, Radina Remus,
     Intransigent ca munţii Hemus,
     Rabdă cumplit, în altă groapă,
     De libertate şi de apă.
     Fiindcă iubi pe Dumnezeu,
     Fu pedepsit ca Prometeu.
     Fereşte, Doamne, crucea lui,
     De umbra trădătorului !
     
Nu după mult timp a apărut comandantul Fecioru însoţit de Moraru, ofiţer politic şi încă vreo trei militari. Au intrat în infirmerie, dar n-au putut deschide uşa în camera în care era baricadat Radina. Au ieşit în curte, au spart un ochi de geam, după care, unul câte unul au intrat pe fereastra deschisă, în văzul sutelor de deţinuţi care priveau spectacolul.
După câteva zile, lui Remus Radina i s-a ridicat regimul de izolare la care era supus.
Trăiam aici în lagărul Poarta Albă într-o atmosferă de destindere, datorită Uniunii Sovietice, dornică —după dispariţia lui Stalin—să ajungă la o înţelegere, pentru a câştiga timp. Instabilitatea regimului intern, în căutarea echipei de conducere, crea nesiguranţă la Kremlin. Ştirile primite de afară şi ziarele care mai ajungeau la unii dintre noi scoteau în evidenţă hotărârea statelor apusene de a se consolida în faţa pericolului rusesc. Astfel, înfiinţarea N.A.T.O. ca o garanţie a independenţei tuturor ţărilor în care populaţiile doreau acest lucru şi la care SUA, printr-o declaraţie specială, se angajează să intervină numai în caz de agresiune comunistă, face ca "Blocul" răsăritean să riposteze.
Ca urmare, discuţiile dintre 11—14 Mai duc la semnarea Pactului de la Varşovia, un tratat de amiciţie, cooperare şi asistenţă mutuală între cele opt ţări dirijate de Moscova : Bulgaria, Cehoslovacia, Albania, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Populară Română, Ungaria şi URSS.
Şi în această conjunctură, la 15 Mai 1954 se semnează tratatul de pace cu Austria, ţară care se angaja la păstrarea neutralităţii.
Se observa un spirit de destindere, dorit cu ardoare la acea dată de Rusia, care se angrenase în discuţiile de la Geneva, începute pe 26 Aprilie 1954, pentru tratatul de pace cu Coreea şi Indochina.
Observam cu toţii o îmbunătăţire a climatului. Deţinuţii administrativi, printre care unii erau închişi de 7 ani fără vreo sentinţă, încep să plece acasă. Tot în acest an, celor condamnaţi la 5—7 ani le expirau pedepsele şi regimul de dictatură comunistă era în dilemă, în sânul conducerii de partid, Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca să-şi consolideze poziţia prin aducerea lui N. Ceauşescu şi Alexandru Drăghici în biroul politic.
Aici, la Poarta Albă, unde administraţia coloniei fusese înjosită în atâtea rânduri, ea nu putea suporta o eliberare a noastră, iar până în Septembrie la majoritatea ne expirau pedepsele. De fapt, răbufniri ale deţinuţilor împotriva regimului de exterminare au avut loc în toate închisorile, şi după ani de zile aveam să constatăm că ele existaseră şi în Rusia.
Un nou suflu începea să adie, de la Vorcuta şi Cercul Polar până la „Cortina de Fier" ce despărţea Europa ocupată de cea liberă.