PRESIMŢIRI   PROASTE

Eram la Valea Arsului, un cătun pierdut în munţii Metaliferi, între Gura Barza şi Bucuresci 
(un sat din regiune). La data de 5 Mai a sosit de la Bucureşti tehnicianul Dumitrescu cu dispoziţia 
verbală să-i predau imediat şantierul şi să plec la centrală.

Un fior mi-a trecut prin corp. Mi-am dat seama că urmează arestarea. Ştiam ce se petrece în 
ţară. De aceea din 1957 am dispărut din orbita lor, plecând pe şantiere, pe care le schimbam la 3-4 
luni. Ştiam că mai fusesem căutat pe acasă, dar nimeni nu era la curent unde sunt, nici la ce 
întreprindere lucrez.

Dar  ce  nu  afla  securitatea?  Ştia şi ce n'ai făcut.
Puteam să dispar. Dar pentru cât timp? In plus era probabil să fie arestaţi acei care m'ar fi 
găzduit. M'am hotărît să mă prezint.

Am sosit la Bucureşti, mi-am făcut ordine în casă şi pe data de 8 Mai m'am dus la 
întreprindere. Şeful de servici mi-a comunicat că cei de la serviciul cadre doresc să stea de vorbă 
cu mine. Şeful era un anume Marin, fost maior de securitate, care fusese scos după înlăturarea lui 
Teohari Gerogescu şi a clicii lui. Deci era un securist de nădejde.

Am fost la el. A rămas surprins: "Cum, dumneata lucrezi aici în întreprindere?"." -După cum 
vedeţi, da!" Mi-a luat datele personale, de recunoaştere şi, spunând că are ceva de lucru, m'a rugat 
să aştept la serviciul meu şi să nu plec nicăeri, pentru că voi fi chemat.
Am coborît totuşi până afară şi i-am spus soţiei, care mă  aştepta, că probabil o să întârzii mai mult 
şi să nu fie îngrijorată deoarece n'au nimic împotriva mea. Ea s'a dus să aştepte într'un părculeţ de 
alături, iar eu am urcat la serviciul construcţii.

Eram sigur că urmează arestarea. Devenisem calm. Am scos ceasul şi verigheta şi le-am dat 
cuiva să le ducă acasă în caz de arestare. N'am vrut să le dau soţiei pentru a nu-i face şi mai mult 
rău. Cei din birou au rămas surprinşi de calmul meu şi nu le venea să creadă. Le-am spus că sunt 
obişnuit cu arestările, că mă cheamă pentru o declaraţie de zece minute şi mă ţin 4-5 ani. Erau 
uluiţi şi niciunul din cei 4 care se găseau acolo, nu mai lucra. Le-am adăugat că nimeni nu va avea 
nimic de suferit din cauza mea, deoarece nu făcusem nimic din ce-ar putea constitui o vină. Singura 
ar fi că exist, de fapt ce îi deranja în acest moment critic.

După circa o jumătate de oră, am fost invitat telefonic la biroul cadrelor. Mi-am luat ziua bună 
râzând, pentru 4-5 ani? Şi nu m'am înşelat. în biroul lui Marin mai erau doi civili. El m'a întrebat: 
"Dumneata ai mai avut un frate?"
-"Am avut.   Dar dumneavoastră aveţi nevoie de mine, nu de fratele meu, care a murit când 
eram închis."
"-Atunci să mergem", au spus cei doi civili şi, încadrându-mă, mi-au şoptit să nu fac nici o 
mişcare, nici un semn pe culoare, pentru că mă va costa scump.
Am ieşit din întreprinderea, care era lipită de Biserica Italiană, am traversat Bulevardul N. 
Bălcescu şi în faţa restaurantului Pescarul mi-au arătat cu degetul să intru în maşină. Cu ochelarii 
de tablă care mi-au fost puşi imediat la ochi, am pornit în direcţia Pieţii Naţiunii. Am sesizat că s'au 
îndreptat spre tribunal, apoi pe Calea Rahovei, Sfinţii Apostoli şi au intrat la Uranus, unde fusese 
Curtea Marţială.
Când mi-au luat ochelarii, m'au întrebat dacă ştiu unde mă găsesc.
-Da! La Uranus, la Ministerul de interne.
-Cum, ai văzut?
-N'am văzut, dar eu sunt în evidenţa dumneavoasră până la moarte, dacă nu intervine vreo 
minune.
-Tot bandit cu gândul la Americani ai rămas.
După percheziţia de rigoare, am fost coborît, tot cu ochelari de tablă, câteva trepte şi împins 
într'o celulă. Când mi s'au luat ochelarii, m'am pomenit în faţa unui deţinut care fuma liniştit.
S'a prezentat: Butză Alexandru, sublocotenent, arestat pentru constituirea unei organizaţii 
împotriva regimului în cadrul şcolii de ofiţeri (instalată la Seminarul Central de lângă Piaţa 
Chirigii). In celulă erau două paturi libere, pe care mi le-a oferit. M'am aşezat la întâmplare. 
Imediat mi-am dat seama că Butză urmăreşte să scoată ceva de la mine şi l-am pus în gardă:
-Domnule, eu, ca politic, am mai fost de vreo 4-5 ori arestat şi condamnat în ultimii 15 ani. 
Niciodată nu au avut motive, numai înscenări. Te rog să nu-mi spui nimic, ca să nu ai impresia că 
la anchetă s'a auzit ceva din celulă. Nu mă interesează pentru ce eşti şi ce gândeşti.
-Nu vă fie frică, mi-a răspuns, sunt băiat de colonel, tata a avut conac la Mărăcineni, lângă 
Buzău, locuiesc lângă Liceul Cantemir, sunt logodit şi sper să ieşim cu toţii.
Timp de o săptămână a fost scos de 3 ori şi de fiecare dată îmi povestea ce l-au întrebat. Eu nu 
credeam, îi spuneam că nu mă interesează şi el continua să povestească şi să-mi ceară sfaturi. Avea 
regim alimentar special şi ţigări.

Intre timp m'am lămurit asupra atmosferei de aici. Anchetele aveau loc de obicei noaptea. 
Până la 1 Martie se bătuse zdravăn. De atunci aceasta se făcea numai cu aprobare scrisă şi deţinuţii 
nu mai erau auziţi venind plângând prea des de la anchete.

Aici am aflat că fuseseră executaţi cei cu lovitura de la Banca Giuleşti: col. Ioanid,  Muşat, profesor 
de   istorie   şi   Monica,   singura   femeie  care   a  participat la acţiune.

Am aflat de asemenea date despre mulţi studenţi arestaţi după revoluţia din Ungaria şi se 
vorbea frumos la adresa Ginei Florescu, care a fost chinuită.

La circa 10 zile s'a spart ghiaţa şi am fost scos la anchetă. După ce căpitanul Sporea Ion mi-a 
pus întrebările de identificare, a intrat direct în subiect: "Mama ta de bandit, de ce nu te-ai 
astâmpărat după ce ai ieşit din închisoare?"
-Dar ce-am făcut?   , am întrebat nedumerit.
-Pentru asta te-am adus, să-ţi faci un proces de conştiinţă, să vedem dacă eşti sincer cel puţin 
acum. Dovezi avem destule. Vrem să observăm cât recunoşti şi vom lua în considerare  şi aceasta, 
cu toate că eşti recidivist.

Continuând să susţin că încearcă să fabrice o nouă înscenare, am fost din nou înjurat. A scos 
din sertar nişte fotografii de la nunta unui prieten, care avusese loc cu 5 ani în urmă.
-Pe cine cunoşti?
Am recunoscut pe toţi cei care fuseseră acolo. Nunta a avut loc la mănăstirea Cheia şi omul o 
făcuse acolo ca să-1 coste mai puţin şi să fie într'un cadru pitoresc.
-Lasă asta, nu mă lua după piersic, mie să-mi spui ce-aţi discutat, că doar nu v'aţi dus de 
geaba cu Bourceanu, Ceacu,  prietenii tăi cu care pui ţara la cale.
-Eu am fost, în primul rând, ca unul ce am învăţat 8 ani, cu ginerele, în aceeaşi clasă. In al 2-
lea rând i-am dus costumul de ginere închiriat pe trei zile şi pe care trebuia să-1 aduc înapoi. 
Ceilalţi au venit ca să-1 felicite, ca la orice nuntă. Acum, pentru că aţi găsit la unul dintre 
participanţi nişte fotografii şi pentru că aveţi nevoie de un proces, cerut fiind de momentul politic, 
încercaţi să puneţi la punct o nouă înscenare. Dacă aveţi probe, faceţi-vă datoria, dar nu inventaţi.
-Ne înveţi tu ce să facem? Si iar m'a înjurat. Dar pe Constantin Ion l-ai cunoscut?
- Nu l-am cunoscut şi nici n'am avut ocazia să-1 cunosc până acum!
O nouă înjurătură, după care a chemat plantonul ca să-mi dea ochelarii negri şi să mă ducă în 
celulă.
"Acolo o să-ţi putrezească oasele", am auzit în timp ce plecam.

Peste o săptămână, din nou la anchetă.
-Vezi, o să te confruntăm cu o persoană şi o să trebuiască să răspunzi doar la întrebare, mi-a 
zis Sporea, care mai era asistat de un anchetator.
-Adu-1 încoace...Priveşte acum şi spune dacă-1 cunoşti.
-Da, este Ion Lambru.
-Acum spune tu cum te numeşti, i s'a adresat celuilalt.
-Constantin Ion, dar lumea mă cunoaşte sub numele de Lambru.
-Ia spune Constantine, ce-ai discutat cu Cici?
A început să recite ca o poezie:
-A venit la mine acasă şi i-am dat un caiet cu norme despre cum trebuie să se comporte un 
tânăr naţional-ţărănist.
Auzeam şi nu-mi venea să cred o astfel de minciună. Am sărit în sus şi am strigat: "Ascultă 
ticălosule, cum poţi să minţi cu neruşinare?"

Anchetatorii au sărit pe mine şi m'au împins pe scaun, iar pe celălalt l-au întors cu faţa la 
perete. M'au înjurat şi mi-au spus să nu vorbesc decât atunci când sunt întrebat.
-Dacă faceţi confruntări, nu-mi aduceţi provocatori şi oameni de-ai voştri ca să spună 
minciuni! am reuşit să deschid gura, în timp ce eram lovit în cap cu pumnii.
-Ascultă Constantine, i-ai dat caietul, sau nu? l-au întrebat.
-I l-am dat şi nu mi 1-a mai adus niciodată.
-Minte cu neruşinare,  am intervenit. Am fost la el cu încă două persoane, fiindcă nu aveam de 
lucru în Martie 1958. A adus pe un anume Murgoci, un prieten de-al lui, antreprenor de construcţii 
şi ne-a angajat să facem o casă, începând de la fundaţii, cu săpătură, betoane, zidărie, în afară de 
tâmplărie. Ne-a tocmit cu 40 lei pe zi de lucru. De atunci nu l-am mai văzut, până în ziua de azi.
-Ţi-am spus să nu răspunzi decât la întrebare.
-Nu pot suporta minciunile, am reuşit să zic, în timp ce mi se cărau pumni în cap.

Mi-am dat seama că se înscena un proces politic şi că aveau de gând să mă avanseze spre 
vârful lotului, dar nu-mi dădeam seama care erau ceilalţi arestaţi. Am  refuzat  să  semnez procesul 
verbal de confruntare.

Exact la 21 de zile de la arestare, adică în 29 Martie 1961, am fost dus să semnez actul de 
trimitere în judecată, pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale.
Am refuzat să semnez.
-Cum, refuzi să semnezi? au întrebat stupefiaţi.
-Da! De azi înainte nu voi mai iscăli nimic. Nici în faţa tribunalului! Dacă umblaţi cu 
minciuni, iscăliţi-mă în fals. Sunteţi buni numai de înscenări!
Anchetatorul Sporea Ion a mai chemat pe un altul şi au făcut proces verbal că refuz să 
iscălesc.

In seara aceleiaşi zile, în celulă a fost adus doctorul Niculescu de la Institutul Cantacuzino. 
Omul nu ştia de ce a fost arestat. Imediat l-au chemat la anchetă, unde a aflat că este legionar, că 
are acasă "pămânţel" de la mormântul lui Codreanu şi că nu vrea să recunoască, deoarece este legat 
prin jurământ. A venit în celulă uluit de tot ce auzise.

A doua zi s'a pomenit dus în faţa unui securist, cu patrafir, cu o cruce şi o carte groasă 
deschisă. A început să-i citească popeşte şi deodată s'a oprit: 
"-Gata, eşti deslegat de jurământ, poţi să declari totul, fără frică de păcat!"
Omul a înmărmurit. I-a luat mâna, i-a pus-o pe cruce şi i-a zis: "Gata, acum eşti deslegat, 
mama ta de bandit!   Uite, îţi dăm timp de meditat, până mâine!"

Seara următoare, "oamenii de cuvânt" l-au chemat. Erau de faţă vreo 8-10 persoane. Unul 1-a 
întrebat:
-Ce-ai căutat la şedinţa de spiritism?
-Cunoşteam pe proprietarul casei şi aveam treabă cu el.
-Dar de ce ai rămas acolo şi ai chemat spiritul lui Codreanu?
-Erau mai mulţi şi proprietarul m'a reţinut. Au început să cheme mai multe spirite şi unul 1-a 
chemat pe Codreanu.
-Ai fost acolo la şedinţă de cuib. Uite şi săculeţul cu "pămânţel" găsit. Tot nu vrei să-ţi deslegi 
gura, că noi te-am deslegat cu popă?
Omul nu văzuse în viaţa lui aşa ceva.
-Bine doctore, te doctoricim noi! Hai în "laborator"!

Când l-au adus în celulă, era spre 4 dimineaţa. Omul plângea şi nu mai putea merge. Tălpile i 
se umflaseră. Nu putea sta nici culcat. Era cu cămaşa şi chiloţii plini de apă. Probabil turnaseră apă 
pe el, fiindcă mai târziu am aflat că suferea de inimă şi probabil că'n timpul "experienţelor de 
laborator" a leşinat. Imediat i-am pus comprese cu apă rece şi după vreo trei zile tălpile picioarelor 
au începus să se dezumfle şi a putut să calce. Fundul îi era negru ca ceaunul de mămăligă.
Bănuind c'aş putea avea o inflenţă nefastă asupra lui, m'au mutat în altă celulă, pentru ca celălalt 
să-1 poată descoase în linişte. Prin 1962 era şi doctorul în Jilava cu o condamnare de patru ani. 
Referitor la pedeapsă, iată un fapt autentic ce s'a petrecut la Aiud: Un miliţian a întrebat pe un 
deţinut:
 -Ce pedeapsă ai?
-Am 15 ani!
-Şi ce-ai făcut?
-N'am făcut nimic, domn' plutonier! 
-Lasă mă, nu mă învăţa tu pe mine. Dacă nu făceai nimic, îţi dădea cinci ani!
Deci doctorul nostru luase sub acest barem. In noua celulă am găsit un magistrat, Policrat, originar 
din Craiova, domiciliat pe str. Polonă, în Bucureşti. Zicea că este acuzat de omisiune şi aştepta 
procesul.

Tot la noi au mai adus un locotenent major de miliţie de la Sibiu, originar din Vâlcea. Din 
ucenic de tăbăcărie, cu 4 clase primare, a fost făcut locotenent major. Era tipul parvenitului care 
nu ştia ce a dat peste el şi se întreba "cât oare va ţine pleaşca asta". Incepuse să-şi strângă de toate. 
Işi cumpărase o motocicletă şi se lăuda că făcea furori cu ea.
Şef de sector de miliţie în Sibiu, îşi făcea de cap, crezând că în faţa lui nu trebuia să mişte nici 
femeia, nici  bărbatul.  Până  la urmă,  i s'a tras de la bărbatul unei femei. Singurul lucru pe care-1 
regreta era confiscarea motocicletei. Era dispus să recunoască orice pentru a căpăta bunăvoinţa 
anchetatorilor şi a obţine clemenţă la proces. Aşa făcea el şi cu hoţii pe care îi ancheta: "Când 
prindeam pe  unul care  furase o  bicicletă, îi puneam  în  spate  toate furturile nerezolvate până 
atunci.  Când  prindeam  un hoţ de buzunare, trebuia să recunoască  furturile   ai   căror  făptaşi nu 
fuseseră descoperiţi.  La proces,  era  treaba  lor!  Noi aveam sarcina să raportăm cazurile lichidate. 
Când furturile se înmulţeau, din nou umblam să prindem un hoţ şi iarăşi un timp ne vedeam de 
treburi liniştiţi." Mergând pe această logică, ajunsese la concluzia că aşa trebuia să se întâmple  şi   
aici:  "Recunoaşte tot până la proces, fiindcă nu rezolvi nimic  şi mănânci bătaie în neştire. Ăştia 
au  dispoziţie  să  aresteze  pe  cutare şi cutare pentru a îngrozi  oamenii. Intâi ridică oamenii 
cunoscuţi, cu relaţii, ca vestea să circule pe suprafaţă mai mare. Este momentul politic favorabil 
anchetatorilor!"
Undeva avea dreptate, îşi cunoştea stăpânii şi gândeam că învăţase lecţia de sus, că prea era chemat 
la 2-3 zile şi ne îmbia cu ţigări la întoarcere.

Printre cei arestaţi la acea dată în Uranus, am putut să aflu de prezenţa următorilor:
Brădescu Mircea, fabulist,...Dumitru Constantin, plutonier de jandarmi,...Egunova Tatiana, 
cântăreaţă, despre care se spunea c'a fost omorîtă,...Ghionea Dumitru, contabil,...Guriţă, 
dentist,...Munteanu Mircea,... Palaghiu Mircea, scriitor, despre care se spunea că a fost 
omorît,...Tomulescu, plutonier de jandarmi.

Acolo, în infern, erau posibile tot felul de metode. După vreo lună, când poate şi-a terminat 
încercarea sau după ce le-a spus vrute şi nevrute despre potlogăriile lui, ne-a anunţat într'o zi că 
pleacă la proces la Braşov şi că speră să scape cu 2-3 ani, dar regreta haina militară.

Prin vară am mai fost chemat la anchetă şi mi s'a arătat buletinul de identitate al unei doamne, 
pe care nu am recunoscut-o. Mi-am dat seama că se afla printre noi. Cine ştie ce declaraţie 
depusese?
Mai târziu am aflat că şi profesoul Basarabeanu Valeriu fusese anchetat. Declaraţia i-a apărut 
la dosar, declaraţie care îmi era foarte favorabilă. Tot în acea vreme era purtată la anchetă soţia 
mea, însărcinată. Ţinută o zi întreagă fără mâncare, ameninţată că nu va mai ieşi de acolo dacă nu 
spune tot ce ştie despre mine, i-au dat drumul de abea după ce i s'a făcut rău, strigându-i: "Te-a 
instruit bine banditul de bărbatu-tău!"

Surpriza cea mai mare am avut-o pe la jumătatea lunii Iulie, când am fost chemat pentru a mi 
se citi fragmente din declaraţiile unor oameni de care nu auzisem până atunci. Ba mi le-au trecut pe 
sub privire ca să le văd numele, sub formula: "Declaraţia am dat-o nesilit de nimeni."
In ele, fiindcă erau 4 la număr, se spunea că fusesem prin 1956 în oraşul Băileşti şi împărţisem 
posturi de primari,   notari şi în poliţie după schimbarea regimului.
-O să vezi, mi-a zis anchetatorul Sporea Ion, că   or   să recunoască şi în faţa judecătorilor!
-Doar dacă vor fi nebuni, numai atunci or să le recunoască! i-am ripostat.

Deoarece eu refuzam să mă învinovăţesc, oamenii securităţii umblau prin ţară şi forţau lumea 
să dea declaraţii împotriva mea. Aşa am aflat după eliberare, că mi-au ridicat fotografiile, de care 
s'au folosit ca să afle şi să ancheteze neamurile mele şi ale soţiei, în scopul de a stoarce declaraţii a-
cuzatoare.

Prin luna Septembrie am fost dus într'o celulă, unde mai era cineva. M'au împins înăuntru. S'a 
tras zăvorul. Ne-am recomandat. La început n'am dat importanţă numelui de Petraşcu. Priveam cu 
milă omul, care nu se putea da jos din pat. Era paralizat. De vreo două luni venise de la Aiud. Mi-a 
spus că fusese lovit cu cisma în şira spinării de un miliţian şi de atunci nu mai putea mişca 
picioarele. Cum nici la W.C. nu putea să meargă, îl ajutam să se aşeze pe oală şi-i aduceam 
mâncarea de la vizetă. Avea regim special. Evitam să discut cu el. Intorcându-1 când pe o parte 
când pe alta, din vorbă'n vorbă mi-a spus că este arestat din 1948, deci de aproape  14 ani.

Gândul fugindu-mi cu ani în urmă, l-am întrebat într'o doară: Nu cumva sunteţi secretarul 
Mişcării Legionare?
-Ba da, eu sunt, a răspuns cam deprimat.
La 3-4 zile sau câte odată la o săptămână veneau dimineaţa, îl rădeau numai pe el şi la circa o 
oră, doi securişti îl puneau pe un scăunel şi plecau. Se înapoia pe la 4-5 după amiaza. Odată s'a 
întors noaptea târziu, după stingere. Mâncarea îl aştepta, dar nici nu voia s'o guste. Din discuţii 
nevinovate, ne-am găsit multe cunoştinţe în închisori, mai ales la Aiud, unde aveam mulţi prieteni 
arestaţi începând cu anul 1947.
Intr'o  dimineaţă,  când  au  venit cu scăunelul să-1 ia, a început să strige:
-Lăsaţi-mă, nu mă mai chinuiţi. Nu mai vreau să merg.
Am rămas puţin nedumerit, deoarece nu înţelegeam ce se petrece. A sosit ofiţerul de serviciu. 
Aceeaşi scenă şi planşete. Pe la ora 9 s'a deschis uşa şi în prag a apărut un civil bine îmbrăcat care i 
s'a adresat:
-Aşa ne-a fost vorba, domnule Petraşcu? De ce îţi faci greutăţi? Eu te rog frumos să te aşezi pe 
scaun şi să mergi.
-Nu mai merg, nu mai pot să suport, a izbucnit din nou. Lăsaţi-mă să mor aşa! îmi ajunge cât 
v'aţi bătut joc de mine!
Zbirii au plecat, iar în celulă s'a aşternut liniştea. După aproape o oră, el a fost cel care a 
început brusc:
"-Domnule Ioniţoiu, după ce sunt în halul ăsta, mă mai chinuiesc şi ei. Mă poartă pe la 
procese, să recunosc persoane care acum 20 de ani au făcut parte din Mişcarea Legionară. Să spun 
ce ştiu despre ei! Unii au fost prizonieri în Rusia şi s'au înapoiat. Nici acum nu-i lasă în pace. Imi 
cer ca cel puţin să confirm apartenenţa la Mişcarea Legionară. Mi-am făcut socoteala că şi cu asta, 
şi fără asta, tot îi condamnă, dar în acelaş timp mă compromit şi pe mine, nu le ajunge în cel hal 
m'au adus!   Aş  vrea  să  mor, domnule  Ioniţoiu,  sunt sătul!"

In faţa celor ce mi-a fost dat să aud, compătimeam şi pe omul din faţa mea, dar şi acţiunea lor.
Omul a devenit din ce în ce mai deschis şi bănuiesc că era sincer. Am abordat unele probleme, 
spunându-i că mă interesează, ca unul care am făcut politică şi istorie. Iată problemele pe care le-
am lămurit:
-Petraşcu a fost paraşutat în ţară cu însărcinarea din partea lui Horia Sima de a lua legătură cu 
şefii partidelor politice, spre a obţine sprijinul în cazul în care fruntaşii legionari ar fi extrădaţi 
din Germania. Bănuind că pot fi judecaţi sub acuzaţia de criminali de război, încercau astfel să 
evite condamnările la moarte. Petraşcu împreună cu Nistor Chioreanu, deşi condamnaţi în lipsă 
pentru rebeliune, deşi paraşutaţi, se plimbau liber prin' oraşe, încercând să convingă foştii 
camarazi că ar fi posibilă o colaborare cu comuniştii.
O cunoştinţă i-a spus lui Petraşcu: "Nu vezi că nu se    mai    poate? Cunoşti    potecile.   
Pleacă cât mai e timp."
N'a ascultat. Nu e chiar aşa, i-a spus Petraşcu. Era după arestarea lui Maniu...dar după doi 
ani, în Mai 1949 e arestat Petraşcu de la o nuntă. A vrut să fugă...era prea târziu... Şi mii de 
oameni au fost târîţi în închisori. Intrebându-1 de ce s'a angajat în "guvernul fantomă" de la 
Viena, el mi-a răspuns:
-A fost o mare greşeală. Totul era pierdut şi altă soluţie nu aveam, atunci când ne găseam în 
mâna nemţilor. Au fost discuţii şi între noi şi pro şi contra, dar cum la noi exista o disciplină, ne-
am supus ei, cu toate consecinţele pe care le întrevedeam. Au intrat numai cei care au dorit-o şi, 
de fapt, armata naţională nici n'a existat. Erau oameni răsleţi de care se foloseau nemţii, ca să 
cârpească frontul în agonia în care se găseau.
-Dar referitor la contactele pe care le-aţi avut cu oamenii politici din acea vreme, ce părere 
aveţi?
-Unuia singur trebuia să-i căpătăm înţelegerea şi să-i explicăm că ne iubim neamul şi 
pământul, că înţelegem schimbările survenite. Este vorba de Iuliu Maniu. Am rămas mâhnit când 
nu a voit să stea de vorbă cu mine şi din acel moment situaţia noastră a fost pecetluită ca mişcare 
cu viitor. Singura preocupare ce îmi rămăsese era să salvez oamenii de la noi arestări.
-Parcă   totuşi    ştiu   că aţi avut   unele discuţii   cu P.N.Ţ.
-Domnul Maniu n'a voit să discute cu mine. In urma insistenţelor a venit Nicolae Penescu, prin 
apropierea locului unde ne găsim acum închişi, pentru a ne spune cuvântul domnului Maniu. Eram 
cu răposatul George Mânu. Ne-a comunicat că nu va purta discuţii cu participanţii din guvernul de 
la Viena şi că legionarii care au întrevăzut o schimbare de concepţie au venit în partid. Comăniciu 
ne-o luase înainte cu trei ani. Atunci, nemaiavând vreo speranţă, ne-am întâlnit cu duşmanii 
neamului, care, trebuie s'o recunoaştem, erau tari, aveau pe Ruşi în spate. Aşa am fost nevoit să 
ajung la înţelegere cu Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Victor Vojen mi-a înlesnit discuţiile, după 
ce hotărîsem cu Vică Negulescu calea de urmat. Odată intraţi în horă, n'am mai avut ce face. Le-
am dat listele cu oamenii noştri şi le-am predat pistoalele pe care le mai aveau unii. Concursul pe 
care l-am promis în campania electorală a fost formal, fiindcă toţi am votat cu Iuliu Maniu. Nici nu 
se putea altfel în acel moment crucial. Am presimţit nenorocirea pentru noi, am vrut s'o prevenim 
şi iată-ne astăzi cu toţii aruncaţi în temniţe. Şi eu şi dumneata suntem la fel, crezând în învierea 
neamului.
-Nu suntem la fel, i-am ripostat. Dumneavoastră vă bucuraţi de regim alimentar special, iar eu 
stau toată ziua pe marginea patului, chinuindu-mă şi mâncând spălătură de vase.
Mă gândeam la comportarea anchetatorilor faţă de noi doi.
-De azi înainte mâncăm aceeaşi mâncare. Eu aştept până vine a dumitale şi le amestecăm. Iar 
dumneata te culci pe pat ca şi mine.
Eu încerc să răspund.
        -Aceasta este hotărîrea pe care am luat-o, mi-a spus Petraşcu.
-Niciodată nu voi accepta să vă mănânc regimul, când dumneavoastră sunteţi în închisoare de 
14 ani fără întrerupere; eu am beneficiat din când în când şi de "concediu".

După discuţii şi insistenţe, după ce a ameninţat că va renunţa la regim pentru mâncarea de 
cazan, am ajuns la un compromis: Am acceptat ca atunci când sunt obosit să mă întind pe pat, iar 
el îmi va lua apărarea.
Intr'adevăr, cum m'am culcat pe pat, a şi venit paznicul, ameninţând. A adus ofiţerul politic. La 
scandalul care s'a iscat a intervenit Petraşcu, spunându-le că noaptea îmi pierd timpul cu el, 
dându-l jos din pat, întorcându-1 când pe o parte, când pe alta, neputându-mă odihni. Scandal a 
fost vreo trei zile, până s'au obişnuit toate schimburile, după care m'au lăsat în pace. Am purtat 
discuţii pe parcursul a aproape două luni, cât am stat cu el. Era interesant, căci era la curent cu 
unele fapte care mie îmi erau necunoscute sau neclare.

Nedumerirea că în 1940 el a venit din Germania cu "naşu" pentru a-1 răzbuna pe Căpitan şi 
că din închisoare Horia Sima a ieşit depunând jurământ tocmai "călăului", mi-a fost justificată 
foarte simplu: "-în politică trebuie să ştii să te adaptezi situaţiilor". Mi-a închis gura. Eu, până 
atunci credeam că vârfurile trebuie să aibă şi caracter, mai ales când urmăresc formarea unui nou 
"homo sapiens".
Intr'adevăr,   multe   am  auzit  de  la  Petraşcu.  Alte declaraţii au devenit de notorietate publică, 
spuse fiind şi   de   el   şi   de   alte   "vârfuri  politice"   ce-au  renunţat la luptă şi-au denunţat 
prieteni şi principii, fără nici un pic de remuşcare.

După aproape două luni, l-am părăsit pe Petraşcu, fiind transferat în altă celulă, unde am 
găsit tot un condamnat pe viaţă. Era Tibi Teodorescu, adus şi el de la Aiud, de câteva luni. I-am 
spus că am stat cu Petraşcu.Ştia că se găseşte aici.
Bănuia prezenţa lui Biriş, Grozea, Creţu şi Costca. Nu l-am întrebat, dar am tras concluzia că şi-a 
dat seama din timpul anchetei. Am stat până aproape de Anul Nou, timp în care mi-a povestit 
despre perioada petrecută în Germania, în lagăr, atât la Rostock cât şi la Buchenwald. Nu-1 avea la 
inimă pe Petraşcu, spunând că   din  cauza  lui  se  găsea  "ridicat".  Tot  refuzase să-1 vadă, până 
când, cedând insistenţelor lui, s'a dus la o întâlnire la cimitirul Belu: de aici susţinea că i se trage 
arestarea. Nu putea să-1 sufere nici pentru atitudinea din lagăr, când asculta orbeşte de Sima. Se 
plângea că datorită fugii acestuia în Italia, înlesnită de Enescu cu ajutorul relaţiilor de care 
dispunea, situaţia celor din lagăr s'a înrăutăţit şi au fost mutaţi la Buchenwald. "Noi munceam, 
câştigam şi cartele şi bani şi trebuia să dăm zeciuială. Şi Petraşcu ştia ce se pune la cale. De fapt 
Sima, lămurindu-se de Nemţi, a încercat să ne arunce în braţele lui Mussolini. De aceea n'am mai 
vrut să-1 văd la Viena, în 1945, din cauza duplicităţii."

Acest om ajunsese după 14 ani de închisoare de te puteai uita prin el. Memoria îi era foarte 
bună. Cu un lux de amănunte a povestit peripeţiile întoarcerii în ţară. Bombardamentul de la 
Buchenwald, care a făcut victime printre cei de acolo, i-a deschis speranţa salvării. Războiul era 
pierdut.

In celulă a mai fost adus un fel de gazetar pe la "Universul", care se ocupa, cum singur o 
spunea, de "fel de fel de fleacuri şi nimicuri", ca să-şi câştige existenţa. La data arestării se 
îndeletnicea cu un fel de anticariat clandestin, ca să mai poată ciupi câte ceva.

Continuând povestirile, am rămas impresionat de sinceritatea lui Tibi. Lui, care povestea, 
după aproape 16 ani, nu-i venea să creadă că a fost posibil aşa ceva.
"După ce am fost eliberaţi din Buchenwald pe 24 August 1944, tot peregrinând prin Austria, 
muncind câte ceva să-mi câştig de-ale gurii, am ajuns în sfârşit la Viena, unde se găsea 
conducerea noastră. Acolo mi s'a spus să accept guvernul făcut la dispoziţia Nemţilor şi să mă 
înrolez în "armata naţională". Toată lumea vedea sfârşitul apropiindu-sc cu fiecare zi ce trecea şi 
lui Sima îi ardea de guvern şi armată naţională. Am refuzat. Nici n'a vrut să se uite la mine şi la 
acei care nu-1 mai urmam. A trebuit să dorm pe stradă, deoarece haosul se instaurase şi în ţara 
valsului. Sima avea la dispoziţie hoteluri în care dispunea de locuri, dar eu şi ceilalţi ca mine nu 
puteam dormi acolo."

Asta a fost una din reflecţiile sumbre ale lui Tibi Teodorescu. Văzându-se pe drumuri a 
plecat pe jos până la Veneţia, luând în piept armata "marelui Reich" în debandadă. A avut o 
întreagă odisee pe care a povestit-o cu un deosebit talent. Zilele se scurgeau în celulă după 
ritualul prestabilit. Povestirile lui Teodorescu  mă   făceau   să   le   simt  mai puţin chinuitoare şi 
mai scurte.

La începutul lui Decembrie am fost chemat şi mi s'a pus în faţă un dosar de circa 400 pagini, 
ca să-1 citesc şi să-1 semnez. L-am răsfoit, am văzut piesele înscenării pe care le conţinea şi l-am 
restituit.
-Semnează dosarul, mi-a zis Sporea.
-Aşa ceva nu semnez!
A chemat un alt anchetator, au făcut un proces verbal că refuz  să iscălesc  şi  după aceea 
m'au trimis  în celulă.

Rămânând singur în celulă, după Anul Nou, mi-au adus un tânăr de lângă Făget. Era un 
ţăran, foarte desgheţat şi cu mult bun simţ. Se numea Isfănaru. Fusese "luat" din cauza fratelui 
care, fiind student, fusese arestat în legătură cu unul care avea un debit de tutun pe lângă teatrul 
Magheru. Mi- am dat seama că vroiau să-1 lege de lotul foştilor prizonieri care treceau din când în 
când pe la Puiu Atanasiu. In jurul lui se "creaseră" o mulţime de alte loturi şi aproape toţi foştii 
prizonieri veniţi din Rusia se găseau arestaţi.

Pe data de 27 Februarie 1962, după ce am fost ras, am luat drumul Tribunalului într'o dubă 
cu celule.
In sală am intrat în ordinea: Bourceanu Vasile, Ioniţoiu Cicerone, Bercaru Vasile, Ceacu 
Constantin, Constantin Ion, Comănescu Constantin, toţi recidivişti politici, plus un subofiţer 
Neferu, pe care nu-1 cunoşteam. După citirea actului de acuzare, ni s'a dat voie "cinci" minute  să 
stăm de vorbă cu avocaţii, sub supravegherea securităţii. In procesul, care a durat până la două 
noaptea, am asistat la unele scene penibile, altele de comedie.

De exemplu, soţia lui Comănescu, venită ca martoră a acuzării, a spus jenată că soţul i-a zis că 
va lupta împotriva comunismului şi a rugat-o să păstreze secretul. Preşedintele a cerut inculpatului 
să precizeze dacă mai are ceva de adăugat. Şi într'adevăr, soţul a subliniat că soţia a ascuns unele 
lucruri: "Eu am pus-o în genunchi şi în faţa icoanei să jure că nu mă va denunţa." Soţia a confirmat 
dând din cap.

Mama lui Ceacu, adusă tot ca martoră a acuzării, a spus ca o mamă nevinovată că băiatul ei a 
fost cuminte şi a ascultat-o totdeauna, ba că a ajutat-o în casă ori de câte ori a fost nevoie. Soţia în 
schimb a arătat că soţul a discutat împotriva regimului şi în casă şi cu prietenii.

Intre acuzaţii, era discuţia avută pe marginea morţii lui Maniu. Unii susţineau că a murit la 
Galaţi, alţii la Sighet.
Primul martor al acuzării care mi-a fost adus a intrat speriat şi buimac: Preşedintele a întrebat 
după ce 1-a identificat:
-Ia spune Codreş, recunoşti declaraţiile date la securitate?
-Nu recunosc nici o declaraţie.
-De ce nu recunoşti?
-Fiindcă m'au ţinut de dimineaţa până seara şi m'au   ameninţat că, dacă nu semnez, nu mai 
văd casa.
-Ţine cont că minţi şi legea te pedepseşte.
-Puteţi să mă pedepsiţi, dar nu pot spune în faţa justiţiei decât lucruri adevărate.
-Iţi atrag atenţia că ai semnat nişte declaraţii, iar acum minţi, spunând că nu le recunoşti. 
Gândeşte-te bine, ca să nu regreţi.
"Nu   am   la  ce   să mă gândesc. Am  fost ameninţat şi  forţat  să  iscălesc. Nu recunosc nici  o 
declaraţie dată la securitate".
-Luaţi-1, s'a adresat preşedintele, şi puneţi-1 într'un colţ, să-l trimitem în judecată pentru declaraţie 
mincinoasă (După   eliberare   am   aflat  că martorul  acuzării a fost chemat la securitate, suit într'o 
maşină şi plimbat tot timpul cu pătura în cap. In timpul acestei plimbări, care a durat 4-5 ore, era 
sfătuit să recunoască declaraţia de la anchetă. Din când în când îi dădeau câte un pumn. Unul zicea 
să oprească să-1 împuşte, că şi el e tot bandit. Altul se ruga să-i lase zilele, că e băiat înţelegător. La 
un moment dat i s'a spus să nu se uite nici în stânga nici în dreapta şi să meargă repede. I-au luat 
pătura de pe cap şi l-au împins de la spate. S'a pomenit în faţa sălii de judecată ).

Al doilea martor al acuzării era identificat în persoana lui Netea Dumitru. Preşedintele 
tribunalului îl întreabă dacă recunoaşte declaraţiile de la anchetă.
-Nu recunosc, deoarece am fost ameninţat să iscălesc şi nici nu ştiu ce am iscălit.
-Cum nu ştii ce ai iscălit, când fratele tău a declarat că te-ai întâlnit cu Ioniţoiu la tine în 
casă, că aţi discutat despre situaţia politică şi că el v'a împărţit posturi după schimbarea 
regimului?
-Minte, frate-meu n'a călcat în bătătura mea de la moartea lui tata, de acum 7-8 ani. S'a 
supărat pe mine că nu i-am dat boii de la jug! Păi, eu l-am îngrijit pe tata, că el e un derbedeu!
-Fii atent că dacă nu recunoşti ce ai semnat, te trimit în judecată pentru declaraţie 
mincinoasă.
-Puteţi să mă trimiteţi unde doriţi, eu spun acum adevărul.   Fratele  meu  este un mincinos, n'am 
discutat cu  Ioniţoiu şi am fost forţat de securitate să semnez. -Luaţi-1 şi puneţi-1 de-o parte, să fie 
trimis în judecată pentru declaraţie mincinoasă.

A intrat Netea Constantin, fratele lui Dumitru, care după identificare a început să recunoască 
din capul locului şi în întregime declaraţia de la securitate. A sărit, din colţul lui, Dumitru Netea şi 
a început să strige la fratele său:
-Ai vrut să-mi iei boii din bătătură, tu care n'ai dat cu anii pe la tata. Eu I-am îngrijit. Şi tu te-
ai lăudat prin sat că nu te laşi până nu mă duci la puşcărie.

A intervenit preşedintele să-i împace pe fraţi.
Avocatul a profitat de situaţie şi a rugat pe preşedinte să-1 pună pe martor să arate inculpatul 
cu care a discutat.
Preşedintele a acceptat întrebarea şi i-a spus lui Netea Constantin să arate pe acuzat.
Acesta, plin de el, s'a apropiat, s'a uitat puţin şi a arătat pe Constantin Ion din boxă. Lucrurile 
începeau să se lămurească.

Al patrulea martor al acuzării, Târnoveanu Constantin, după ce nu a recunoscut declaraţiile de 
la anchetă, a fost ameninţat ca şi ceilalţi cu trimiterea în judecată. Avocatul a cerut şi acestuia să 
arate pe acuzat.
Martorul a spus că nu mă cunoaşte şi că deci nici nu ştie pe cine să arate.
Şedinţa s'a terminat mult după miezul nopţii. Atunci am aflat că am un copil, deoarece soţia 
îmi făcea semne legănând braţele.

Peste câteva zile am fost chemat să semnez recursul la sentinţa nr. 23/1963. prin care se 
pronunţa o condamnare de 8 ani. La 6 Martie am apărut în faţa căpitanului Moldoveanu (evreu) şi a 
unui procuror militar, care m'au întrebat:
-De ce n'ai recunoscut discuţiile purtate la Băileşti pentru că au încurcat-o cu toţii. Nevasta ta 
i-a învăţat să mintă, ei au recunoscut şi acum suferă cu toţii. M'au făcut să înţeleg că soţia este 
învinuită de instigare.
-Eu am spus anchetatorului Sporea să nu umble cu înscenări, căci se va face de râs. M'a 
înjurat şi mi-a spus că o să văd eu la proces. Dar acolo a fost invers, a văzut el şi am râs eu.
-Nu  ai nimic de recunsocut din activitatea duşmănoasă pe care ai desfăşurat-o împotriva 
regimului popular?
-Nu am constatat decât abuzuri şi nu voi recunoaşte niciodată ceea ce îmi imputaţi pe 
nedrept. In schimb dumneavoastră vă spun acum, pentru că în timpul anchetei nu am putut să vă 
aduc la cunoştinţă despre modul în care am fost înjurat şi lovit pentru a recunoaşte minciunile 
scrise de căpitanul Sporea, că nu voi mai semna nimic de azi înainte.
-Ai  să regreţi această atitudine duşmănoasă. Luaţi-1.

Pe 16 Martie am ajuns la Jilava, unde am stat cu tot lotul la camera 8 de la Reduit. Acolo se 
găseau circa 120 persoane. Aici am aflat noutăţi din închisori, despre persoanele care au trecut pe 
acolo şi despre cei care au fost arestaţi. Ne-am dat seama că marea majoritate din foştii deţinuţi 
eliberaţi după 1954 se găseau acum condamnaţi ca recidivişti. Alte categorii mari erau cele ale 
foştilor prizonieri veniţi din Rusia şi a foarte multor studenţi ridicaţi în timpul şi după   revoluţia 
din Ungaria.

Aici fiind împreună cu cei din lotul meu, am avut timp să lămurim că arestarea se datora 
conjuncturii politice legate de retragerea trupelor ruseşti şi de noul asalt împotriva ţărănimii 
pentru a o deposeda de pământ. Cei care rezistaseră timp de 10-12 ani la forţarea de a se înscrie în 
colective, erau acum în închisoare.

Faptul că prietenii mei se mai vedeau sporadic la un bună ziua sau la o bere, unde se 
pomenea de necazurile unora fără servici, sau de mizeriile ce li se făceau celor ce reuşiseră să 
găsească ceva de lucru, nu putea constitui un motiv de arestare. Foştii deţinuţi aveau pecetea lor şi 
vendeta îi urmărea, sau continuă să-i urmărească până la mormânt.
Peste trei ani aveam să aflăm că motivul principal al arestării lor era compromiterea tuturor 
opozanţilor, deoarece Gheorghiu Dej îşi luase "angajamentul", când a fost la New-York, că va 
elibera deţinuţii politici.

Şi'n diabolismul lor, comuniştii nu au recurs la amnistierea celor arestaţi, ci la rearestarea 
celor eliberaţi şi trecerea tuturor printr'o perioadă de reeducare, unde să iscălească declaraţii de 
desolidarizare de trecutul lor politic şi de foştii lor prieteni de luptă, completate cu angajamente de 
viitor. In plus pe mulţi au reuşit să-i facă să ţină discursuri, să scrie articole şi să convingă pe cei ce 
refuzau mâna'ntinsă de comunişti, cum spunea Petraşcu: "La mâna'ntinsă să răspundem cu mâna 
întinsă". Dar această atmosferă o vom parcurge puţin mai departe.

Tot în această cameră 8 din Reduit, am reîntâlnit pe Victor Goanţă, un invalid de război (fără 
o mână), prieten de peste 10 ani, care mai fusese condamnat în 1949, în acelaş lot cu mine. Acum 
omul era amărît. Intrase în închisoare din cauza nevestii, care pentru a se răzbuna, îl denunţase că 
sustrăsese nişte piei de tăbăcit de la CFR, unde lucra ca gestionar. Avea o condamnare de drept 
comun, de 8 ani, şi totuşi se găsea'n Jilava, între politici. Mi-a explicat că probabil fiind recidivist, 
conta prima pedeapsă care-i pusese amprenta de politic.

De fapt în închisoare nu trebuia să cauţi explicaţia logică tocmai în actele securităţii, ale unui 
regim haotic, pus pe distrugere.
Tot aici l-am pus la punct pe Lambru Ion, devenit Constantin Ion, pentru jocul murdar făcut în 
favoarea anchetatorilor şi care mi s'a destăinuit: "Ce era să fac? Ştiam că eşti dispărut şi trebuia să 
capăt bunăvoinţa anchetatorilor, care mi-au promis ajutor dacă voi spune despre tine un fapt care, 
chiar dacă nu este adevărat, nu mai contează la atâtea altele, mai grave, pe care au zis că le ai."
In această celulă am stat aproape în acelaş anturaj până la sfârşitul lunii August 1962, cu fel de fel 
de oameni din toate colţurile ţării, fiecare cu povestea lui, una mai nostimă decât a altuia. Aici se 
relatau scene şi romane de către povestitori înăscuţi, dar şi de oameni simpli ce ştiau să presare 
proverbele bătrâneşti în viaţa lor de ţară sau de uzină, reuşind să sustragă pe unii din desnădejdea 
ce-i copleşea din cauza regimului diabolic pe care-1 suportau cu greutate .