FRICŢIUNI TOVĂRĂŞEŞTI 

După eşecul cu desţelenirea din Rusia, deoarece tineretul trimis cu forţa fugea din trenuri nevrând să 
lucreze, Hrusciov a încercat o altă politică economică trimiţând specialişti în ţările satelite. In acest sens s'a 
făcut aşa zisul plan Valev pe baza căruia au venit 600 de specialişti în România. Aceştia trebuiau 
plătiţi şi întreţinuţi de Români, dar în schimb lucrau pentru integrarea economiei româneşti în cea a Rusiei.

Micoian a venit la Bucureşti să-1 convingă pe Gheorghiu-Dej să nu iasă din Pactul de la Varşovia şi să 
accepte o mărire a numărului specialiştilor. Hrusciov s'a deplasat şi el în acelaş sens şi a ameninţat cu 
venirea trupelor. In faţa acestei situaţii, Bodnăraş se zice că i-ar fi spus stăpânului de la Moscova că, în 
acest caz, vor intra şi Americanii în Cuba. 
-"Cum ştiţi aceasta?", a ripostat Hrusciov. Atunci a rămas în continuare Micoian să-1 convingă că, dacă 
Românii se vor aranja cu Americanii, nu se rezolvă nimic deoarece comuniştii vor fi daţi peste cap în 
frunte cu Dej şi cu ceilalţi.

Gheorghiu-Dej aflase acest amănunt de la Tito care, spunând Americanilor că România este ameninţată 
de Rusia, aceştia l-au asigurat că nu este posibil, din cauza înţelegerii avută după afacerea din Cuba. Ruşii 
promiseseră, în schimbul neintervenţiei americane în Cuba, că nu vor interveni cu armata în ţările din 
Răsărit. Dar în 1968 vom vedea că Ruşii nu vor mai ţine cont de nimic şi vor ocupa Cehoslovacia.

Cu acea ocazie României i s'au permis unele gesturi de independenţă şi, în plus, Rusia a închis ochii la 
închiderea institutului Maxim Gorki, care era centrul difuzării "culturii" ruse în România. Tot atunci a 
încetat să mai fie obligatorie limba rusă în învăţământ. Rămânea la egalitate şi alegere cu franceza, engleza, 
germana.

PRIMĂVARA LUI 1963 SOSEŞTE CU O SCHIMBARE
Sfârşit de Martie în Jilava. Rândunelele îşi făcuseră apariţia parcă mai devreme. Ne întrebam 
dacă nu cumva această primăvară timpurie va fi dătătoare de speranţă. Deţinutul tot optimist 
rămâne. Oricât ar fi de mare teroarea, el tot mai speră. Intr'una din acele zile s'a deschis uşa 
celulei 14 din secţia I şi am fost strigat împreună cu Willy. Ni s'a spus să ne luăm imediat bagajul 
şi să ieşim.

Ne rupeau de grupul cu care trecusem prin înscenările a două procese în timp de doi ani. De mulţi 
din ei ne despărţeam pentru totdeauna, pentru că, deşi am supravieţuit cu toţii, n'am mai avut 
curajul să ne vedem "afară". Perioada în care am intrat începând cu a doua zi, a doua reeducare 
în închisorile comuniste, i-a schimbat pe mulţi, le-a distrus personalitatea.
La plecarea din celulă ne-am strâns în fugă mâna şi pe şoptite ni s'a spus: "ai grijă să nu uiţi", 
bineînţeles veşti la familii. Convingerea lor era că plecăm acasă. Bănuiau deoarece se mai casase o 
sentinţă bazată pe declaraţiile false, smulse de securitate şi dovedite ca atare în şedinţă. 
Judecăţi logice de condamnaţi politici. Dar numai de asta nu putea fi vorba într'un regim 
amoral, impus neamului de către oameni şi forţe străine de interesele lui.

Cu bocceluţa pe mână am pornit urmaţi de domn major. Ieşiţi sub bolta mare, parcă ne-a venit 
şi nouă să sperăm ceea ce crezuseră prietenii cu câteva minute înainte. Am făcut la stânga spre 
poarta mare, dar vocea sbirului din spate a răcnit: înainte!
Intraţi pe culoarul celeilalte secţii, am păşit într'o tăcere de mormânt. Treceam prin faţa unor uşi 
numerotate, ferecate cu zăvoare şi lacăte de parcă acolo s'ar fi găsit TEZAURUL ROMÂNIEI. 
Şi nu este exclus să fi fost şi nestemate a căror strălucire se va vedea mâine, chiar din străfunduri.
"Opreşte!", s'a auzit porunca în faţa numărului 12. Odată lacătul descuiat şi zăvorul tras, uşa s'a 
deschis cu zgomot şi am păşit într'un cavou unde ardea un bec. Aici era întuneric şi în plină zi. 
Fereastra era oblonită pentru a nu se zări nici un petec de cer.
O încăpere de 5 x 5 în care se aflau 24 de paturi aşezate pe 3 nivele. Lângă zisa fereastră, pe o 
zisă masă se găseau nişte ziare. Da, nişte ziare, pentru care, cu câteva zile înainte, ai fi fost 
pedepsit. Şi încă ce pedeapsă! Acum erau aruncate pe masă. Cum s'a tras zăvorul în urma noastră, 
Willy s'a îndreptat spre ele. Erau proaspete, de 3-4 zile.
Cei din jur zâmbeau. Atunci am observat că nu eram singuri în "dormitorul-bibliotecă".
După câteva minute ne-am obişnuit cu întunericul zilei şi am făcut cunoştinţă cu locatarii. Dar 
surpriza a fost că la pomenirea numelor ne recunoşteau. Eram cu toţii îmbătrâniţi de 
închisoare. Cu cea mai mare parte lucrasem la "canalul morţii"; acum se găseau "concentraţi", cum 
ziceau unii în bătaie de joc. Printre ei câţiva aveau condamnări de muncă silnică pe viaţă. 
Oare câte vor fi îndurat bieţii oameni?

Foarte mulţi ne cunoşteam de când lumea. Numele circulau din închisoare în închisoare. Pe 
unde ajungeai, auzeai aceleaşi întrebări: "De unde vii? De când eşti arestat? Pe unde ai mai fost? 
(bineînţeles în infernul comunist), Pe cine ai mai întâlnit? după care puneai tu întrebări şi te 
interesai de alţii, fiindcă vorba se duce din om în om. Nu lipsea nici confruntarea ideilor în 
legătură cu situaţia de afară. De pe un pat se ridică o figură şi, cu vocea blândă, se îndreptă spre mine:
-Bine dragul meu, ne întâlnim tot în închisoare! Ne îmbrăţişarăm şi totuşi nu ne venea să credem.
-Domnule profesor, în 1954 ne-am eliberat împreună. Se vede că nu au fost mulţumiţi că mai trăim.
Era renumitul economist Victor Jinga, profesor universitar de economie politică la Academia Comercială 
de la Braşov. Impreună făcusem "canalul morţii", împreună am dus greul în lagărul de exterminare 
Peninsula. Intr'un colţ zăcea lovit de un astm rebel profesorul universitar Alexandru Herlea, care fusese 
declarat inapt la "Canal", odată cu mine. Era într'o situaţie foarte gravă. De abea vorbea. Tusea nu-1 
slăbea. De fapt, peste 3 zile l-au ridicat şi transportat la infirmerie.

Aici am întâlnit pe aproape toţi braşovenii, condamnaţi în lotul de pomină aranjat în 1958 de securitate. 
Dintre braşoveni nu lipsea Iosif Scorţea din comuna Ţânţari, nici doctorul Axinte Gogonea din Zărneşti, 
care a făcut şi el jocul securităţii.
Nici   n'am   apucat   să   schimb  primele  impresii  cu braşovenii, că m'am  auzit strigat de pe un pat, 
de sus:
-După ce termini să vii încoace, că am multe să-ţi povestesc.  Sunt prietenul lui Niki şi am venit 
împreună de la Râmnicul Sărat.

Despre Bărbuş nu mai ştiam nimic din 1957, când ţărăniştii au fost mutaţi de la Oradea Mare la 
Aiud. Cum ajunsese la Râmnic, de abea acum am aflat. Cel care mi-a vorbit era o persoană pe care n'o 
cunoşteam, dar despre care se dusese vestea prin închisori. Se numea Lazăr Ştefănescu, un învăţător din 
Nucet-Dâmboviţa. Aviator politic, a colindat mai multe partide şi a ajuns cum era firesc la remorca 
comuniştilor. Ca inspector general în învăţământ, a crezut că poate s'o mai schimba situaţia şi a făcut un fel 
de partid social-creştin, de unul singur. Când se ducea în inspecţie, punea câte un manifest în catalogul 
diverşilor învăţători. După ce a fost prins, a denunţat pe toţi cei cărora le lăsase manifeste şi astfel "tot 
partidul" a ajuns în închisoare. Mai luase legătura si cu legaţia Italiei şi Nunciatura. Toţi fuseseră condam-
naţi.

Trecuse  omul prin Aiud, Râmnicul Sărat şi acum se găsea în Jilava. Povestea sincer fără 
remuşcări. Era unul dintre supravieţuitorii de la Râmnicul Sărat. Pe fata lui se citea frământarea. 
Inainte de venirea mea fusese de 2 ori chemat la ofiţerul politic. Pe la jumătatea lui Aprilie a fost luat cu 
bagaje cu tot. N'am ştiut pentru care destinaţie.

Un alt bătrân, Petrescu-Marinaru, originar din comuna Pucheni, jud.Prahova, albit şi puţin gârbovit 
„vorbea de parcă voia să recupereze timpul cât stătuse singur în celulă. După 1946, pentru că se opusese 
falsificării alegerilor, a fost pus sub urmărire. Circa 5 ani a stat ascuns ba la unul, ba la altul. Avea 
foarte multe rude răspândite în ţară, dar cum Iuda s'a prăsit, s'a găsit unul care să-1 dea pe mâna 
securităţii. Acum, după ani de zile de urmărire, nefiind condamnat în lipsă, omul, ca să fie sincer, la 
anchetă a spus pe unde a trecut şi a dormit. Şi tot vorbind moşul, s'a legat unul de altul şi aşa s'a 
ajuns la peste o sută de Români care au intrat în închisoare. Bătrânului i s'a dat pedeapsa pe viaţă. 
Celorlalţi, după cum erau socotiţi de periculoşi în sat. Petrescu-Marinaru, după sosirea de la Râmnicul Sărat, 
a fost chemat de politici, iar într'o zi a plecat cu bagajul.

De la infirmerie primeam veşti că profesorului Herlea îi era tot mai rău. Cum în celulă cu noi se 
găseau doi care nenorociseră atâta lume nevinovată, am început să îi batem la cap pentru a-i determina 
să revină asupra declaraţiilor mincinoase, sperând că poate i se va da drumul să meargă afară, unde 
putea să se trateze mai bine. Inscenarea procesului am relatat-o în perioada în care acesta se desfăşura.

Doctorul Gogonea era frământat din ce în ce mai mult din cauza veştilor pe care le primeam. Intr'o 
zi şi-a luat inima în dinţi şi a bătut la uşă. La întoarcere părea liniştit: "Am spus aşa cum s'au petrecut 
lucrurile!"

Discuţiile s'au mai purtat şi cu un altul,dar n'au dus la nici un rezultat.
-Eu nu pot să spun că am minţit. Am copii cărora le nenorocesc viitorul şi o să sufere din cauza mea.
Riposta i s'a dat prompt:
"-Bine, dar Herlea nu are copii? Cum a fost posibil?"
De atunci a fost izolat. Nimeni din celulă nu a mai discutat cu el. Adevărul nu s'a putut obţine de la 
acest om al satului.

Prin Mai 1963, primii care au plecat din celulă au fost doctorul Gogonea şi Piso, urmaţi de 
profesorul Jinga.
In schimb un alt om al satului se impunea prin comportare şi caracter. Era învăţătorul Marin Ghinea din 
comuna Rast, jud. Dolj. Fiu de ţăran, învăţase la oraş şi se întorsese tot în sat, păstrându-şi vorba şi 
înţelepciunea populară. Vedeai în el pe dascălul satelor, liniştit şi hotărît. Era condamnat ca unul ce era 
socotit adversar al colectivizării. Tot ca el, demn, a trecut prin Jilava şi ţăranul Iosif Scorţea din jud. 
Braşov.

Ajunsesem să citim ziarul aproape zilnic. Unele, care nu le conveneau, probabil referitoare la probleme 
internaţionale, nu le primeam. Imi reamintesc că în acea perioadă se scria mult despre discuţiile în 
legătură cu încetarea experienţelor nucleare, şi chiar de semnarea unui acord în acest sens.

7 August 1963. Dimineaţă obişnuită, cu discuţii de tot felul. Pe la ora 10 plutonierul 
aduce ziarul. Mi-am aruncat ochii şi am văzut un titlu cu litere mari: "Hiroşima". Ziar vechi, dar 
totuşi nou pentru noi. Pe la orele  lla sosit pâinea. Cele 250 grame s'au împărţit după 
sistemul rotaţiei, adică cântărirea cu ochii. Alţii mai flămânzi nu renunţaseră la balanţa 
improvizată dintr'un băţ şi două aţe. N'am apucat să termin de mâncat bucata de pâine  
că zăvorul a fost tras cu putere şi vocea majorului a tunat: "Bourceanu şi Ioni-ţoiu, repede 
cu tot bagajul." Acest "repede" era spus de parcă ar fi venit sfârşitul lumii, iar pe noi, ar 
fi vrut să ne salveze de prăpăd. De peste trei luni nu mai plecase nimeni din celulă. In 
graba mare toţi şopteau: "Să nu uiţi să comunici şi de mine, şi de mine... Gata, vi s'a 
casat sentinţa", auzeai pe altul..."plecaţi acasă". Câteva strângeri de mână şi "pe curând 
şi noi" au fost ultimele cuvinte din partea celor "15" cu care ne obişnuisem, de parcă 
eram de o viaţă.

Cu pătura în braţe ne îndreptam spre ieşire, dar domnul plutonier ne-a indicat direcţia spre 
stânga, spre locul cunoscut de noi ca fiind infirmeria .

REEDUCAREA  JILAVA  - 1963
O altă lume...un colţ de paradis în închisoare. Aceasta a fost constatarea după ce poarta s'a deschis 
în faţa noastră. Pentru un moment am rămas înmărmurit, într'o curte destul de mare se plimbau 17-18 
deţinuţi: discutau, râdeau, unii erau desbrăcaţi de cămaşă. "Veselă puşcărie", mi-am zis în gând. Nu mai 
văzusem aşa destindere din 1947. Acestea se petreceau sub ochii brutei de plutonier, Bărbuica, unul 
care bătuse cu câteva luni înainte.

Din grupul plimbăreţilor s'a întreptat spre mine Ion Marinache. "Bine ai venit, dragul meu! Am 
cerut domnului colonel să te aducă aici, să stăm de vorbă mai pe îndelete."
In acest timp observam la câţiva paşi pe Nicolae Penescu, care ducea uşor mâna la gură, făcându-se că 
tuşeşte. De fapt toţi se opriseră să vadă cine era "marfa nouă".
-Dar nu vă cunosc. Cine eşti dumneata?
-Eu sunt Marinache. Cum Cici, nu-ţi mai aduci aminte de mine?
Am dat din umeri ca un răspuns. Alţii s'au apropiat. Lazăr Ştefănescu, de care ne despărţisem în 
Aprilie, ne-a spus de la început că "este mult mai bine ca pe secţie, incomparabil, să ştii că ai 
posibilitatea să-ţi vezi şi familia."

După primele 5 minute am rămas pe gânduri. Incremenisem cu pătura în braţe. Incet, încet, am fost 
înconjuraţi   şi   de   ceilalţi.  Dan  Cernovodeanu,  plin  de vervă, căruia îi mergea gura ca meliţa, s'a 
apropiat şi mi-a prezentat pe criticul literar, Negoiţescu Ion,

In zece minute am reuşit să-i cunosc pe toţi ceilalţi:
-Găzdaru Ion, naţional ţărănist de la Buzău.
-Manta Ion, avocat, secretarul organizaţiei PNŢ de la Buzău.
-Săveanu Nicoale, deputat liberal, fiul lui Nicuşor Săveanu.
-Tomescu Constantin, fost ministru, profesor universitar de teologie de la Chişinău.
-Livezeanu Radu, fruntaş PNŢ de la Râmnicul Vâlcea, ajuns în pragul orbirii.
-Dragomir Nicolae, general, fost ministru, şef de stat major al generalului Gh.Avramescu. Ridicat de ruşi 
din Munţii Tatra, a cunoscut celebrele închisori sovietice, precum şi deportarea la Cercul polar. Un om 
deosebit ce se impunea de la prima vedere.
-Vasile Gheorghe, un contabil din Craiova.
-Boşca Mălin, înbătrânit în închisoare, condamnat pe viaţă în procesul "Sumanele negre", a îndurat 
din plin greul închisorilor.
-Penescu Nicolae, de care mă despărţisem cu un an şi ceva înainte din "Reduit", mi-a atras atenţia 
să fiu rezervat în discuţii deoarece aici este cu totul altceva decât închisoarea. Mi-a spus că o să mai discutăm.

Intre timp am fost poftiţi la masă, deoarece sosiseră hârdaiele cu mâncare. După intrarea în hrube, 
am fost despărţiţi. Aveam locuri asigurate într'o cameră cu Lazăr Ştefănescu şi Radu Livezeanu. 
Foarte politicos, Lazăr Ştefănescu ne-a explicat unde suntem.
"-Aici este o atmosferă de prietenie. Sunt după cum vedeţi mulţi fruntaşi politici. Au mai trecut 
înaintea mea: Petre Ghiaţă, Şteanţă Dumitru, Dumitrescu Colţeşti, Petrescu-Marinaru, Popa Piso, 
Vladimir Străinu. Toţi au plecat acasă. Şi mulţi alţii. Aici e poarta spre ieşire. Condiţiile sunt foarte 
bune. Nu se mai moare de foame. Pe săturate. Ţigări, îngrijire medicală, haine curate. Lingeria se 
schimbă săptămânal. De citit, "cât putem şi ce vrem" şi atunci ne-a arătat pe o masă un teanc de cărţi, 
ziare şi câteva reviste. "Plimbare şi dimineaţa şi după amiaza. în perioada când lucrează domnii ofiţeri, 
stăm în celulă. Toată ziua avem obloanele deschise şi fereastra la fel."
          -Da ce lucrează domnii ofiţeri?
-Discută cu deţinuţii. Ne cheamă şi pe noi şi pe cei din alte secţii şi se interesează de situaţia 
noastră, de condamnări şi   de familie.

După ce am mâncat şi ne-am odihnit pe pat, toate cele trei celule au fost scoase la plimbare. Aşa am 
putut discuta mai pe îndelete cu Penescu. Cu această ocazie am aflat că cei de aici trebuiau să-şi facă 
procesul de conştiinţă, să-şi ia angajamente şi să ajute administraţia în acest proces de convingere al celor 
care nu-şi dădeau încă seama de realităţi. Discuţia a fost întreruptă de plutonier, care a luat pe noii 
veniţi şi ne-a dus la magazie. Am primit echipament nou, bocanci noi şi o pătură în plus, tot nouă.

La înapoiere i-am găsit pe unii plimbându-se, iar pe alţii muncind: aşezaţi pe jos, smulgeau firele 
de iarbă dintre pietrele de pe trotuar. Când cineva obosea plimbându-se, se aşeza şi pigulea. Intre cei cu un 
debit verbal obositor era Dan Cernovodeanu. Când unul care voia să se odihnească se aşeza pe jos, 
Cernovodeanu se lipea de alţii. Era eminenţa cenuşie, spunea vrute şi nevrute, tot timpul, numai să nu tacă. 
îşi găsise şi o "febleţe" de care se despărţea cu greu, criticul fără morală, Ion Negoiţescu. Acesta se 
reeducase până'n măduva oaselor.

In timpul plimbării, plutonierul făcea semn la câte unul, care intra în baraca din acea curte. Unii 
stăteau mai mult, alţii mai puţin; fiecare cum ieşea era vesel şi împărţea ţigări la ceilalţi. Când a venit hârdăul 
cu mâncare, am fost poftiţi înăuntru şi după numărul de seară s'a început programul "de voie". Cărţi aveam, 
ziare aveam. Altă viaţă! Nu aveai voie să speli. Rufele murdare erau luate şi după o săptămână le primeai 
curate. Dacă se rupea un nasture la haină sau pantalon, imediat te ducea domnul plutonier la magazie 
să-ţi schimbe hainele cu altele noi.

La baie..Dar parcă mai era ca pe secţie? "Iute mă, hai repede", cu apa când caldă, când rece, înghesuiţi 
câte doi, câte trei sub un duş şi de multe ori plecai cu săpunul pe tine...
Acum...unul singur sub duş, te spălai pe îndelete. Acelaş major pe care îl avuseseşi pe 
secţie, nu cu mult timp înainte, te întreba: "De care apă mai vreţi,...rece...caldă? " Şi,la sfârşit: "A fost 
bună, băieţi?"
"-Foarte bună domn' major", se grăbeau care mai de care să răspundă.
Ajunşi în celulă, primeai foarfeci ascuţite ca să-ţi aranjezi unghiile. Pentru ras puteai să ceri ustensilele 
oricând doreai. Şi într'adevăr puteai să te razi cu ele.

Aveai condiţii create ca să poţi să te odihneşti, să citeşti, să gândeşti la "documentaţia"care ţi se 
punea la dispoziţie, pentru lămurire şi să poţi expune celor din jur realizările extraordinare, la nevoie 
să baţi în uşă ca să mergi la "domnii politici" pentru lămuriri suplimentare. Puteai să ceri unele cărţi pentru 
documentaţie şi ţi se aduceau.

Prin vraful de cărţi, care nici la kilogram n'ar fi fost cumpărate, găseai:
"Cordovanii" lui Lăncrăjan; "Meridiane sovietice" Şi "Şantierul de la Cumpăna", de Geo Bogza; 
"Vara Oltenilor" a lui D.R.Popescu;"Versuri" de Demonstene Botez, Arghezi, Jebeleanu; Ben Corlaciu era 
prezent cu "Manifestul liric", "Timpii de aur "şi "Cazul doctorului Udrea"; Camil Petrescu cu "Un om între 

oameni"; Nicolae Bălcescu cu "Istoria românilor sub Mihai Viteazu"; "Am fost în China" de George 
Călinescu; "Groapa" lui Eugen Barbu; şi alte nume de care...nu se "existase" în timpul burgheziei, cum 
zicea bietul Vasile Gheorghe, care citea şi se entuziasma cu voce tare, ca să fie auzit de toţi, doar-doar 
vreunul o povesti "domnilor politici".
Şi cum să nu mulţumeşti pentru aceste condiţii? Erai liber să tragi concluzii asupra autorului:
-Oare a scos el în evidenţă deosebirile dintre viaţa muncitorului de acum şi cea din timpul lui Malaxa?
-Giganţii industriali au fost bine conturaţi în peisajul în care sunt plasaţi?
-Cum s'a acomodat Leana tractorista-exploatată la sânge până ierija noul sistem de viaţă liberă, 
sub îndrumarea "luminoasă" a partidului comunist?
-Ce transformări s'au produs în ţăranul român descris de "fiii poporului" -Lăncrăjan şi Marin Preda -,  
după viaţa chinuită sub boieri?
Câte şi mai câte puteai să scoţi în evidenţă, mai ales când în mijlocul nostru se găseau unii de talia 
criticului reeducat Ion Negoiţescu. Nu 1-a forfecat el pe Corlaciu c'ar fi putut reda mai bine...? C' ar fi putut 
accentua asupra...?

Documentele referitoare la Congresul XX al Partidului Comunist din U.R.S.S. au fost devorate de 
noi, care nu cunoşteam toate dedesubturile. Erau evidenţiate unele date precise:
-o mare cantitate de acte din arhivele NKVD-ului şi alte documente au stabilit numeroase cazuri de 
fabricare a proceselor;
-98 de membri ai comitetului central (adică 70%) au fost arestaţi şi împuşcaţi, fiind consideraţi 
duşmani ai poporului, spioni şi sabotori;
-directiva dată la data de 1 Dec. 1934, ca să se urgenteze judecarea celor acuzaţi de acte contrarevolu-
ţionare şi teroriste şi executarea lor imediat după pronunţarea sentinţei;
-represiunea în  masă  s'a  dezvoltat extraordinar de repede începând din 1936, deoarece Stalin 
constatase că "NKVD-ul întârziase cu 4 ani în aplicarea ei şi trebuia să se recupereze timpul pierdut;
-recunoaşterea vinovăţiei multora dintre cei arestaţi şi acuzaţi de activitate duşmănoasă fusese 
obţinută cu ajutorul torturilor crude şi inumane;
-falsificarea proceselor era practicată pe o scară mare şi câteva sute de mii de oameni cinstiţi şi 
nevinovaţi au murit ca urmare a acestor trucaje monstruoase.

Acestea şi încă multe alte fapte revelatoare au fost discutate între noi, iar unii am subliniat asemănarea 
celor petrecute acolo cu situaţia în care noi ne găseam.
Ion Negoiţescu s'a dus la ofiţerul politic şi a spus că, în loc să vedem justeţea liniei autocritice, am 
început să criticăm regimul comunist român pe baza crimelor săvârşite în Rusia. Poate a mai fost sesizat şi 
de alţii. Cert este că "dl. colonel" a tras concluzia că unii n'am înţeles rostul acestei acţiuni, n'am fost 
pătrunşi de intenţiile "mărinimoase ale partidului", care urmărea să ne redea societăţii edificaţi asupra 
greşelilor trecutului. Ca urmare, cartea a fost retrasă. Vina era numai a noastră, căci nu reuşisem să "ne 
convingem unul pe altul."
"Aici toţi sunteţi solidari şi veţi răspunde cu toţii, dacă nu puteţi să-i convingeţi şi pe ceilalţi despre 
realitate", spunea "dl. colonel". Cuvântul colonelului devenise literă de "evanghelie".

Problema era cum să-i determine pe ceilalţi. Şi gândirea marxistă a găsit soluţia şi la acest capitol. 
Se lucra ştiinţific, sub îndrumarea ofiţerilor politici, care asudau pentru a ne reda "lămuriţi" societăţii 
multilateral desvoltate. In mare, liniile de urmat erau:
-Fiecare, în urma unui aprofundat proces de conştiinţă, trebuia să recunoască greşelile partidului 
din care a făcut parte, sau ale burgheziei, dacă erai fără de partid.
-După recunoaşterea greşelilor treceai la aprofundarea lor. Pentru aceasta aveai materialul din ziarele 
puse la dispoziţie, Dacă aveai nevoie de lămuriri suplimentare, "domnii ofiţeri politici" ţi le serveau pe "tavă". 
Erau şablon, scoase din presa comunistă, după ce libertatea presei a fost desfiinţată.
-Odată punctele mari fiind rezolvate, se trecea la amănunte. Oamenii care au contribuit la săvârşirea 
acestor greşeli trebuiau puşi la stâlpul infamiei. Şi morţii erau de vină. Mai ales ei. Inviaţi, trebuiau să 
răspundă în faţa lui Marinache, Negoiţescu, Vasile Gheorghe, Lazăr Ştefănescu.Găzdaru şi mulţi alţii cu 
care o să facem cunoştinţă. Asupra morţilor puteai să arunci tone de hârtie. Nu trebuiau scutiţi nici cei 
vii. Fără menajamente. Aici merită subliniată precizarea "d.lui colonel politic":
"Trebuie să spui totul, despre toţi, chiar despre prietenii intimi, rude, cunoştinţe, cu promisiunea solemnă 
din partea noastră, că nimeni, absolut nimeni nu va avea de suferit şi că nu se va desvălui nimic, totul 
rămâne aici pe vecie." îşi luase rolul de duhovnic.
Şi atunci, cu aceste garanţii, cum să nu "spui" măi nene? "Poţi să spui şi laptele ce l-ai supt, că 
brânză nu se mai face şi nici nu se impute", zicea un mucalit dintre noi.
-După ce te încadrai în aceste probleme de ansamblu, urma să te analizezi şi să iei poziţie faţă de 
"tine", care ai fost orb până atunci. Persoana ta trebuia desbrăcată, biciuită, fără "ţurcănisme", şi numai 
după aceea puteai s'o îmbraci în haine noi, pentru ca "domnul colonel'" să-ţi poată întinde mâna în numele 
clasei muncitoare. Desbrăcarea şi biciuirea durau după cum te descurcai în labirintul în care singur intrai. Când 
începeai, nu trebuia să ascunzi nimic.Trecutul trebuia călcat în picioare, fără milă sau ruşine. Orişice 
greşeală era permisă omului, dar în schimb aveai datoria să o recunoşti fără teamă.
-După ce te analizai critic şi autocritic, venea rândul   angajamentelor.  Din  acel  moment  deveneai un  
altul şi dovada concretă trebuia dată în celulă faţă de prietenii care nu-şi deschiseseră ochii. Recompensa va 
fi "poate" eliberarea imediată, indiferent de pedeapsă, chiar mâine, dar după ce "domnul colonel" va 
analiza cât ai fost de sincer. Au fost cazuri când unii au plecat imediat.

Atunci începeau discuţiile:"Ce-or fi spus Petre Ghiaţă, Dumitrescu Colţeşti, Ion Marinache şi alţii?" 
Atunci cereau să fie scoşi să mai scrie, că au uitat unele lucruri, din cauza memoriei care te lasă. 
"înţelegător", "domnul colonel" le da voie să completeze.

Se petreceau scene penibile. Vedeai oameni cu părul alb, bătând cu pumnul în uşă, cerând "domnului 
plutonier" să roage pe "domnul colonel" să-i cheme, că şi-au mai adus aminte ceva....

In acelaşi timp "noii oameni" deveneau combativi. Luptau să convingă şi pe cei ce se lăsau greu, să 
bată la uşă şi să ceară să fie primiţi de "domnii ofiţeri politici", pentru a li se da posibilitatea să dovedească 
sinceritatea faţă de regim.

Nu puţine au fost cazurile când "domnii ofiţeri politici" veneau la fereastră, împărţeau ţigări (ca la 
dresaj, să ştii că de el depinde dacă mâine mai obţii ţigări, să te obişnuieşti cu asta ca să-ţi recunoşti 
stăpânul când vei fi afară), şi începeau să beştelească pe câte unul că n'a fost sincer, că a încercat să-i 
tragă pe sfoară.

Toate aceste etape de transformare le-am descifrat în câteva zile cu ajutorul lui Penescu şi din cele 
culese de la Boşca şi generalul Dragomir. Materialele "documentare ne-au deschis orizontul" că această luptă 
de" purificare" se petrecea şi în alte închisori. Unii, pentru a-şi dovedi sinceritatea, scriau articole în 
închisoare şi le publicau în presa din ţară şi în aceea care pleca peste hotare. Dar să-i lăsăm pe cei în cauză să 
vorbească prin scris.
Alexandru Dumitrescu Colţeşti, în: "Confesiunea unui vechi naţional ţărănist în faţa conştiinţei" 
arăta: "Singurul eveniment important din timpul primariatului meu a fost pavoazarea festivă a oraşului pentru 
– sărbătoarea - urcării pe tron a lui Carol al II-lea....Nici după încheierea acestei guvernări deszastruoase n'am 
tras consecinţele şi n'am părăsit PNŢ, cum ar fi trebuit s'o fac...începusem să-mi dau seama de falsitatea 
poziţiei mele...M'am alăturat grupării ţărănist-radicale iniţiată de Grigore Iunian, plecat şi el din PNŢ, 
adânc nemulţumit de trădarea programatică şi cezarismul lui Iuliu Maniu...în anul 1942 m'am reîntors în 
Partidul Naţional Ţărănesc. Reveneam la matcă dintr'o apreciere superficială a marilor transformări produse 
pretutindeni de-al doilea război mondial...."

După ce loveşte în liberali, în legionari, după ce îi face trădători ai intereselor naţiunii, trage 
învăţămintele pentru a primi mâna întinsă de "colonelul politic" al regimului comunist: "Astăzi îmi dau 
seama că am făcut atunci o gravă eroare, în care am persistat până când evenimentele şi realităţile de mai 
târziu mi-au deschis ochii...Guvernul instalat la cârma ţării (nu spune de cine a fost impus) în martie 1944 
a procedat la definitivarea împroprietăririi ţăranilor (şi nu aminteşte că la data acestor declaraţii, 
ţăranii erau muritori de foame pe pământul lor, după ce fuseseră torturaţi şi purtaţi prin închisori)...

"Cârdăşia ţărănisto-liberală a încercat prin tot felul de intrigi şi manevre să oprească în loc roata 
istoriei: greva regală împotriva guvernului, demonstraţii de stradă alături de rămăşiţele legionare 
împotriva muncitorilor, încercări de a răsturna prin violenţă guvernul Groza cu sprijinul serviciilor secrete 
americane, etc. (dar nu pomeneşte că violenţa şi crima împotriva populaţiei a fost folosită de comunişti, 
fapte dovedite cu documente). în alegerile din noiembrie 1946, alegătorii vâlceni,-care în 1937 îmi 
acordaseră încrederea lor, alegându-mă deputat pe lista ţărănist-radicală, m'au respins  de  această dată.  
(Nu aminteşte că s'au produs cele mai grosolane falsuri care s'au înregistrat vreodată în vreo ţară din 
lume). In ciuda acestui avertisment, am continuat să rămân anchilozat pe poziţiile vechi, până când 
adevărul a izbutit să pătrundă şi în conştiinţa mea. Ţara românească a realizat sub regimul de democraţie 
populară progrese de neînchipuit altădată, în toate sectoarele de activitate. Procesul acesta de prefacere 
se schiţase de mult, dar eu nu voiam să-1 văd. Rob al unor concepţii vechi şi speranţe utopice, persistam 
într'o poziţie de ostilitate faţă de schimbările adânci ce se petreceau sub ochii mei. Era a doua mare 
greşeală din viaţa mea publică.„Astăzi îmi dau seama de falsitatea poziţiei mele politice din trecut. 
Revoluţia socialistă, în România s'a desfăşurat impetuos şi a triumfat definitiv. A tăgădui, ar însemna o 
curată absurditate..."

Acesta era stadiul de înjosire la care trebuiau să ajungă toţi cei care acceptaseră să poarte dialog cu 
regimul de exterminare comunist. Numai aşa înjosiţi puteau fi redaţi societăţii zise "libere".
Printre alte "documente" aduse la începutul venirii mele în reeducare a fost şi cel al unui fost ministru 
aflat în Aiud. Atunci mi-am dat seama de intenţia regimului de dictatură comunistă: să nu lase pe nimeni să 
iasă din închisoare neîngenunchiat, pentru a nu mai putea vreodată să ridice fruntea sus. Citeam şi mă 
cutremuram de halul în care putuse fi adus un om după circa 15 ani de închisoare:

"Educaţia pe care am primit-o, cât şi mediul putred în care m'am complăcut ani îndelungaţi, m'au 
determinat să fiu departe de aspiraţiile poporului şi să contribui la acţiunile care au determinat 
fascizarea ţării...M'am orientat greşit, printre altele şi datorită unei concepţii filozofice idealiste, la care 
s'au adăugat "păcatul originar" al generaţiei de la 1922-lipsa oricăror idealuri autentice creatoare...Primele 
mele legături cu "Garda de Fier" au un caracter profesional-judiciar: am apărat o serie de fruntaşi 
legionari, inculpaţi în diferite procese penale...Le-am luat constant apărarea căutând să justific 
infracţiunile săvârşite de ei şi să obţin sentinţe de achitare  sau de o nepermisă  indulgenţă...în   1937 
mi s'a făcut oferta de a candida în alegerile legislative. Cu această ocazie m'au ales deputat, fiind în totul 
de acord cu înţelegerea intervenită în alegerile generale, între Codreanu şi Maniu. Dându-şi mâna cu naţional-
ţărăniştii reacţionari, "Garda de Fier" recunoştea astfel    în mod public şi în pofida lozincilor ei 
înşelătoare, propria sa substanţă burghezo-politicianistă. In  iunie 1940 am    acceptat numirea, ca 
ministru, în guvernul industriaşului şi politicianului Gigurtu...V După ce se "auto-demască" şi intră în 
hârdău, neforţat de Ţurcanu, după ce loveşte în prietenii  de  altă  dată  şi  subliniază  întâlnirea dintre 
Sima şi Moruzov în casa generalului Coroamă., domnul Radu Budişteanu, fiindcă de domnia sa este 
vorba, trage concluzia şi îşi ia angajamente:

"In ce mă priveşte nu voi conteni să-mi fac mustrări, căci prea multă vreme am zăbovit printre cei ce 
au dus ţara la dezastru; anii ce s'au scurs în negura acestei apropieri sînt ani de care-mi este penibil să 
vorbesc. Dacă o fac şi o voi mai face, este pentru că simt de datoria mea să lămuresc pe oamenii cinstiţi, cine 
sînt aceşti transfugi şi trădători care nu mai au nimic comun cu idea de patrie. (Acum domnul Radu 
Budişteanu se găseşte printre aceste sute de mii de refugiaţi politici, dar în articolele ce le publică   nu   
pomeneşte   de  propovăduirile   făcute   fără nici    o   palmă, fără    nici o înjurătură, sub regimul co-
munist).  Viaţa publică  de  ieri a fost un făgaş otrăvit în  care  m'am  înfundat  ca într'o mlaştină, 
lipsindu-mă de lumina unei drepte orientări. Torţa tinereţelor mele am  plecat-o spre pământ. N'am 
trăit în adevăr, ci am urmat calea nebuniei, în care idei de împrumut (dar nu se întreba ce origină au 
ideile în slujba cărora a trecut acum  în   1963)   şi  noţiuni  false  deveniseră dogme primejdioase  atât  
pentru  mine cât  şi pentru ceilalţi. Dar alcătuirea socială care m'a învăţat atâtea lucruri de prisos şi 
atâtea lucruri strâmbe, s'a spulberat. Ceeace n'am văzut în anii tinereţii, văd acum la deplina maturitate în tot 
ce este nou şi minunat pe pământul patriei care şi-a schimbat veşmântul şi s'a îmbelşugat cu roadă nouă 
în anii puterii populare...Conştient de cele săvârşite pe pământul strămoşesc în epoca actualelor prefaceri, sînt 
fericit să mărturisesc ruperea mea definitivă de trecut şi de vechile idei. Dorinţa sinceră de a contribui 
efectiv la opera de construire a României noi este şi va fi mereu suportul moral al vieţii mele de acum înainte." 
Această confesiune a făcut-o în Aiud, pentru a convinge şi pe alţii să-i urmeze exemplul. A continuat să 
scrie şi afară până când probabil i s'a scârbit de noua eră începută...

Printre zisele "documentaţii" nu lipseau nici articolele lui Ionel Pop, despre a cărui moralitate am 
vorbit în volumul I. Scos din închisoare datorită prieteniei cu Petru Groza şi M. Sadoveanu, a fost folosit de 
comunişti pentru a face o breşă în rândurile naţional ţărăniştilor, bazându-se pe faptul că era nepotul lui 
Maniu. Acest om fără scrupule a început să arunce cu noroi în trecut. Comuniştii s' au folosit de el ca 
momeală în comitetul de repatriere constituit în 1955. Acum se trezise şi el:

"Experienţa mea de om care trăiesc în patrie şi prin aceasta fiind la curent cu toate prefacerile ce au 
loc astăzi aici, calitatea mea de român care se bucură de fericirea poporului său, mă îndeamnă să spun 
lucrurilor pe nume. Roata vremii nu e retrogradă, ea nu-şi schimbă drumul de înaintare, pornind pe calea 
întoarsă. Sistemul socialist se dovedeşte mai trainic, mai viabil, decât cel burghezo-moşieresc, care se găseşte în 
evidentă decadenţă şi apunere. O dovedesc realizările materiale şi spirituale cu care se poate mândri ţara 
noastră a le înfăptui în regimul socialist."

La vreo 4-5 zile de la sosirea în "paradisul reeducării" mi-a adus Ion Marinache articolul lui Ionel Pop, 
căutând să-mi demonstreze că este inutil să mai credem în himere, când oameni ca nepotul lui Maniu şi-
au dat seama de realităţi. "Dragul meu", mi-a zis, "de ce nu vrei să-ţi vezi copilul? Eşti tânăr şi poţi fi folositor 
ţării mai mult decât mine!"
-Domnule Marinache, de ce nu m'au lăsat să stau lângă copil? Aţi auzit şi d-voastră, ca toţi de aici, de 
oribila înscenare care s'a făcut în două procese, când, în faţa instanţei, ca martori ai acuzării, unii nu m'au 
recunoscut, iar alţii au afirmat că n'au stat niciodată de vorbă cu mine, declaraţiile fiindu-le smulse cu 
forţa de securitate?
-Incearcă să discuţi cu "domnul colonel", că este un om rezonabil. Nu-1 mai interesează acum 
pedeapsa sau ce-ai făcut, doreşte numai să vadă că recunoşti realizările regimului. Eu i-am promis şi am pus 
obrazul ca să ţi se dea drumul, că eşti un om înţelegător.
Am rămas uluit când am auzit.
-Dar de ce nu ieşiţi d-voastră şi aveţi nevoie să daţi garanţii altora?
-Desigur, am să ies şi eu. Deocamdată cazul meu este în studiu şi după ce se vor convinge de 
sinceritatea mea, voi pleca. Nu vezi că aici toţi caută să-şi rezolve problema, acum când ni s'a oferit 
această şansă? Uite în ce condiţii suntem ţinuţi înainte de  a pleca acasă!?
Din acel moment am evitat să mai stau de vorbă cu cel ce fusese o figură marcantă a Partidului 
Naţional Ţărănesc.

Nu de mult se eliberase din închisoare un alt aviator politic. Când era pe secţie în Jilava spunea: "Trec şi 
peste mormântul mamei ca să-mi rezolv problemele". Şi omul nu minţea, că aşa procedase toată viaţa. După 
ce scrisese, ce scrisese, întrecându-i pe Paul Dumitriu şi Vasile Netea care se găseau în campanie pro-
comunistă la Botoşani, acum Petre Ghiaţă ne trimetea prin "domnul colonel politic", articolele lui pentru a 
dovedi recunoştinţa celor ce îi întinseseră mâna.

"Politica   de  jaf  a liberalilor"  ce   ne-a  fost  adusă spre sfârşitul anului, i-a pus pe mulţi pe gânduri: 
"Cât  o fi scris acest om?"...îşi puneau această întrebare: Ion Negoiţescu, cu cele peste 400 de pagini, depăşit 
numai de "săracul" Vasile Gheorghe, care, în naivitatea lui, cu vrute şi nevrute atinsese cifra de 700 
de pagini. Alţii mai dialectici ridicau obiecţiuni că nu numai scrisul contează, ci şi ce ai scris. Aşa gândea 
bietul avocat Găzdaru, ca să se consoleze, ca şi Lazăr Ştefănescu, om uns cu toate alifiile şi trecut ca fulgerul 
prin multe formaţiuni pentru a se realiza politiceşte. Şi ajunsese deputat comunist, prin falsificarea voinţei 
naţionale.

Pe la mijlocul lui Septembrie am făcut cunoştinţă cu "domnul colonel". Foarte amabil m'a invitat să 
iau loc pe un scaun. S'a interesat de sănătate, dacă mă simt mai bine ca în secţie şi dacă am constatat 
că aici este o altă atmosferă.
Am răspuns că este o diferenţă faţă de anii petrecuţi până acum în închisoare, totul apropiindu-se de 
condiţiile în care au fost ţinuţi comuniştii, cu excepţia că ei aveau şi legături cu familia.
-Da, o să vină ziua când o să primiţi vizita familiilor şi mulţi veţi ajunge cât de curând în mijlocul 
lor, fiindcă pedeapsa, sau ce aţi făcut, nu ne mai interesează.
-Pentru că veni vorba de ce-am făcut, aş dori să-mi spuneţi dumneavoastră, de ce mă găsesc aici, 
fiindcă sunt convins că sunteţi la curent cu înscenarea care s'a regizat. Desigur, nu vă lipsesc amănuntele: 
cunoaşteţi cine a forţat pe nişte oameni care nu mă văzuseră în viaţa lor, sau pe alţii cu care nu 
discutasem niciodată, să vină ca martori ai acuzării? Poate şi dumneavoastră! Dar mai mult eu am rămas 
surprins, că, deşi ameninţaţi în şedinţă că vor fi condamnaţi, au mărturisit că au semnat declaraţiile fiind 
forţaţi de securitate.
-Dar dumneata (era prima dată când cineva mi se adresa în închisoare în acest fel), dacă îţi faci un 
proces de conştiinţă, crezi că eşti chiar nevinovat? De ce nu vrei  să înţelegi c'ai făcut parte dintr'un 
angrenaj care a ţinut în întuneric clasa muncitoare şi a exploatat-o? Şi ea nu vă lasă să pieriţi. Vă întinde 
mâna şi vă cheamă să puneţi umărul alături de ea, la fericirea ţării. Sunt oameni de vârsta dumitale, 
intelectuali ca dumneata, care au înţeles sensul timpurilor pe care le trăim. Vasile Netea şi Paul Dumitriu, 
care au avut un rol în politică, s'au trezit şi ne dau o mână de ajutor. Spun sus şi tare că au fost 
orbiţi, minţiţi şi au urmărit să-şi facă o situaţie  personală. Altul de lângă dumneata ne-a spus fără 
ruşine: "sunt pervers şi am ascuns". Nu putem pentru asta să-i  tăiem capul.  Şi deşi a trăit într'o cloacă 
datorită apartenenţei  şi  mediului,  noi îi  dăm  mâna.  Ai atâţia aici.care vin la noi cu inima deschisă şi 
ne destăinuiesc greşelile lor şi mai ales ale altora, din a căror cauză au greşit.  Noi  ţinem  cont  de  
sinceritatea fiecăruia.  Clasa muncitoare are nevoie de toţi, doreşte cu toţi să conlucreze la ridicarea patriei.
-Domnule   colonel,   n'am   nimic  de   obiectat   dacă oamenii şi-au descoperit greşelile şi vin să se 
spovedească. Dar  când eu nu am nimic să-mi reproşez  şi întreb pe toţi cu care am posibilitatea să 
vorbesc: de ce sunt aici, de  ce  s'au  făcut aceste oribile înscenări, atunci nu vă gândiţi că poate am 
dreptate? -Te crezi chiar aşa de curat? -Da. N'am făcut rău nimănui.
-Dar de ce nu te întrebi în ce mediu ai trăit. Noi îţi dăm posibilitatea să-1 cunoşti din gura şefilor 
dumitale, din a tutoror care au condus ţara asta şi au înecat-o în sânge, au despuiat-o de bogăţiile ei şi le-au 
dat duşmanilor, îţi dăm posibilitatea să te documentezi şi să tragi concluzia că ai fost o unealtă în 
mâna altora. O să ai şi posibilitatea să analizezi oameni şi fapte şi să vii să ne spui: "am şi eu o parte 
de vină, că m'am luat după alţii care într'adevăr nu voiau binele ţării". Uite, îţi las aici nişte ziare. Stai şi 
citeşte-le cu atenţie. După aceea să te gândeşti. Ai să vezi ce au spus în faţa camarazilor de luptă, iar după 
aceea au venit şi ne-au cerut să scrie, ca să deschidă şi ochii altora.

Mi-a întins nouă ziare "Glasul Patriei" şi a ieşit din birou. Rămas singur, am început să le 
răsfoiesc. Primul, printre scrisorile de "fericire" ale unor repatriaţi şi relatări despre "viaţa creatoare" din 
regimul clasei muncitoare, avea un articol în care Ion Victor Vojen ataca "Garda de Fier" şi pe foştii ei 
conducători. Tonul articolului era cel al agitatorilor comunişti, din perioada când nu puteau decât ei să scrie 
în presă. Crime, jafuri şi legăturile lui Sima cu Moruzov erau subliniate în nenumărate locuri, ca şi 
aservirea acestuia politicii lui Hitler, înainte şi după rebeliune. Dar nu pomenea nimic de legăturile 
acestui "don juan" Vojen cu "miss" Ana Pauker şi aportul lui la apropierea lui Petraşcu de comunişti. Mai 
târziu aveam să aflu că aceste afirmaţii le-a făcut şi în închisoarea Aiud faţă de foştii lui camarazi, ca 
preţ al eliberării. Făcându-şi autocritica, a lui şi a generaţiei sale, după indicaţiile "preţioase" ale "domnilor 
politici", fostul prieten al Anei Pauker arăta că s'ar fi înfundat fără sfârşit în mlaştină, dacă "realitatea 
istoriei" nu ar fi venit să-1 trezească: "Numai că această trezire a venit târziu! Răul era făcut şi răspun-
derile noastre în faţa neamului şi a tuturor celor pe care i-am târît pe acest drum, au rămas definitiv 
pecetluite."

Al doilea ziar mi-a atras atenţia prin sublinierea uşoară a titlului câtorva pasaje la margine. Mi-am 
dat seama după citire că acestea ar trebui reţinute într'o eventuală autocritică:
"Am datoria să spun adevărul. Examenul de conştiinţă al unui fost legionar", semnat de Iosif I. Costea . 
Bineînţeles abunda în acuzaţii la adresa conducătorilor, a prietenilor de generaţie, într'un limbaj autocritic 
făcut din punct de vedere marxist:
"Mă consider unul dintre promotorii mişcării legionare în care am intrat acum 35 de ani...Motivele 
care m'au determinat să mă înrolez în "Garda de Fier" nu sunt de natură să-mi micşoreze vina de a fi 
contribuit în mare măsură, la amăgirea a o sumă de tineri, atraşi în  mişcare,  ci dimpotrivă:   ele vin 
să desvăluie gravele erori  ce le-am săvârşit încă de la începuturile activităţii  mele  publice,  în  
aprecierea situaţiei  politico-sociale existente   în   România  după   primul   război   modial   şi totodată, să 
pună într'o adevărată lumină perseverarea mea îndelungată pe acest drum greşit. Ideile şi succesele 
revoluţiei din Rusia anului   1917 începuseră să stârnească înflăcărare şi pe plaiurile româneşti, 
constituind pentru  muncitori  şi  ţărani un exemplu vrednic de urmat, în faţa pericolului, mănunchiul 
celor avuţi s'a ancorat  de  ideile  înapoiate  ale  naţionalismului agresiv, idei menite să deruteze 
conştiinţele şi care, multă vreme şi sub   diverse   ipostaze  înşelătoare,   şi-au îndeplinit  rolul lor de 
obstacol în calea desfăşurării unui proces istoric de neînlăturat:  înlocuirea unei alcătuiri nedrepte şi 
depăşite    cu  o nouă aşezare socială) în care cei mulţi şi lipsiţi să-şi asigure tot ce li se cuvine din 
hambarul spiritual şi material al strădaniilor lor...Făcând jocul claselor avute   am devenit naţionalist, 
antisemit, legionar - în consecinţă,  un  adept  al  fascismului şi hitlerismului...Eram convins   că   
orânduirea   burghezo-capitalistă  , cu toate imoralităţile  şi  abuzurile  la  care  s'a dedat  şi pe  care le 
credeam remediabile pe calea unor reforme, reprezenta   totuşi , alcătuirea   socială   cea   mai   apropiată   
de desăvârşire   şi, totodată,  eternă. „Sigur   de  infailibilitatea obiectivelor "Gărzii de  Fier" şi  de 
misiunea ei salvatoare (în sensul amintit), m'am dăruit acestei organizaţii cu trup şi suflet, sacrificând 
cariera, familia, situaţia materială etc. Credincios    angajamentelor luate m'am lansat într'o campanie 
acerbă cu unele organizaţii locale,   îndreptându-mă   îndeosebi  împotriva  mişcării muncitoreşti  şi  a  
Frontului  Plugarilor,  pe  care  le consideram - conform    prejudecăţilor   naţionalismului   furibund - 
duşmane şi periculoase şi am pus bazele Gărzii de Fier, în această parte a ţării. In calitatea mea de 
şef de judeţ şi cel mai vechi legionar după Ion Moţa, am condus toate campaniile electorale, am iniţiat 
şi condus tabere de muncă şi de formare a cadrelor legionare...mi-am dat seama de lipsa de suport moral şi 
conţinut uman adevărat a principiilor fundamentale gardiste...Am trăit astfel un întreg proces de 
destrămare a concepţiei de viaţă de care m'am lăsat captat, de mii de ori mai dureros şi mai greu de 
suportat decât o mutilare fizică. Am încercat să fac apel la raţiune şi să dărâm întreg eşafodajul de idei 
preconcepute şi de erezii înrădăcinate, să-mi regăsesc echilibrul sufletesc şi, supunând unor analize 
temeinice toate aspectele nenorocite, să desprind cauzele care le-au dat naştere. Astfel mi-am dat seama de 
natura fenomenului legionar şi am desprins aspectele lui negative şi urmările funeste pe care altădată, 
datorită fanatismului, nu le putusem distinge şi cărora nu le atribuisem importanţa cuvenită...Pentru 
activitatea mea trecută, în 1945 am fost arestat şi deţinut până la începutul anului 1946, când am fost pus 
în libertate. După această detenţiune mi-am dat seama că regimul de democraţie populară este bine apărat, 
stăpân pe frânele puterii şi nu poate fi răsturnat printr'o acţiune internă. M'am situat aparent într'o 
expectativă, în realitate, în front comun cu naţional-ţărăniştii, până la sfârşitul anului 1947 şi 
începutul lui 1948, când, socotind probabilă o intervenţie externă, la stăruinţele lui Silviu Crăciunaş mă 
hotărîsem să intru în acţiune contra regimului democrat popoular, dar am fost surprinşi de organele 
securităţii, trimişi în judecată şi condamnaţi... Această lungă detenţie mi-a deschis ochii, mi-a trezit 
conştiinţa, m'a făcut să retrăiesc neajunsurile pe care le-a pricinuit "Garda de Fier" şi la care am fost 
părtaş... Catastrofala orientare anti-naţională în politica externă alături de axa Roma-Berlin până la dezastrul 
final, apoi alături de grupările politice reacţionare, tutelate de Occidentul capitalist şi împotriva forţelor 
revoluţionare progresiste din interior, au deovedit dispreţul legionarilor faţă   de  cele  mai elementare 
interese ale poporului român. Mi-am dat seama că de pe această poziţie nu era posibilă rezolvarea nici uneia 
dintre marile probleme economice, sociale şi naţionale care frământau existenţa neamului românesc.

Mă socot vinovat că  am  acceptat încadrarea mea în  mişcarea legionară, că  am militat pentru 
răspândirea concepţiei gardiste, că mi-am însuşit ideile şi obiectivele  ei care trebuiau să ducă la 
urmări vătămătoare pentru poporul român, că m'am lăsat antrenat de1 curentul  naţionalist  care  nu  
era decât  o  transpunere pe plan  local  a nazismului german cu metodele lui abuzive şi inumane. Mă 
consider răspunzător de toate acţiunile  şi actele condamnabile, precum  şi de  urmările lor 
dezastruoase  înregistrate de Mişcare. Mă consider vinovat de faptul că am pus la cale, am deslănţuit şi 
condus rebeliunea  în judeţul Hunedoara,  antrenând  tineri  din diferite medii,   acţiune  care  s'a  soldat  
cu  morţi şi un mare  număr  de condamnări la pedepse privative de libertate   şi  de  care  conştiinţa  mea  
se  simte  împovărată.  Mă  socot  culpabil  şi  pentru  că  am  luat comanda pe ţară  a Mişcării 
Legionare, în timpul războiului, situându-mă  pe  vechile  poziţii ale politicianismului şi agitaţiei   
gardiste,   încumetându-mă   să-i   refac   unitatea  şi să o feresc de loviturile care ar fi putut-o desfiinţa, 
să-i asigur  condiţiuni  de  vieţuire şi de luptă în viitor. Mă consider de asemenea grav vinovat de 
faptul că .atunci când   m'am  întors  din  Iugoslavia,  din   acelaş   fanatism m'am situat, mai ales după 23 
August 1944, pe o poziţie reacţionară  şi trădătoare, alături de PNŢ, în tabăra puterilor 
imperialiste...Voi regreta până la mormânt antrenarea unei  părţi a tineretului în acest  curent, din 
încleştarea   căruia  mulţi  nu  s'au  mai putut  desprinde, curent care a prilejuit  fuga unora de teama 
răspunderilor şi condamnarea altora...Iată de ce consider condamnarea mea justă, pe măsura pericolului 
pe care l-am prezentat  pentru  poporul  român, - şi în raport cu fanatismul şi încăpăţânarea cu care 
am uneltit, pe căi subversive şi teroriste, potrivnice intereselor neamului, - în proporţie directă cu opunerea 
mea la înfăptuirea unei lumi mai bune...

Nimeni nu are dreptul să persiste în mod absurd într'o credinţă care s'a dovedit a fi nu numai 
dăunătoare, dar şi străină firii poporului nostru. în faţa realităţilor, care vorbesc de la sine în România 
zilelor noastre, ca o revelatoare lumină a adevărului şi împotriva consecvenţei cu o concepţie în care m'am 
complăcut prea mult timp datorită patimei politice şi excesului de amor propriu, - am datoria să spun 
adevărul...Mai cred, de asemenea, că am datoria să lupt, cu toate mijloacele îngăduite şi în limita unei 
concepţii retrograde care constituie şi un atentat la normele etice de liniştită convieţuire naţională, la 
respectul şi înţelegerea între popoare, - pentru ca în felul acesta să repar cel puţin o fărâmă din răul pe 
care 1-a deslănţuit Mişcarea Legionară şi la care am fost părtaş."

După citirea acestui articol eram cutremurat de diabolismul   acestui  nou  sistem  de  distrugere  a  
fiinţei  umane. Degradarea pe care nu o reuşiseră prin reeducarea de la Piteşti, unde se folosiseră metode 
de tortură inimaginabile  pentru  o  minte  omenească,  se  făcea  acum fără nici o palmă, fără nici o 
ameninţare, ci numai şantajând nişte oameni bolnavi, după  10-18 ani de detenţie în condiţii de 
exterminare. Oameni distruşi, arătări însufleţite,  erau  împinşi  să  semneze sub  spectrul morţii din 
închisori o declaraţie de "sinucidere politică". Imi veneau  în  minte  în  acele  momente  versurile  lui  Radu 
Gyr, care făcuseră înconjurul închisorilor: 

"Infrânt nu eşti atunci cînd sângeri,
Nici ochii când în lacrimi ţi's,
 Adevăratele înfrângeri
 Sunt renunţările la vis."

Ajunsesem vremuri de apocalips. Oameni care rezistaseră torturilor celor mai rafinate, inventate de 
sbirii   securităţii   comuniste,  care  stătuseră  ani  de  zile izolaţi,   "năluci în  oase  şi piele", picau acum 
"seceraţi ca   spicele".

 Declaraţii asemănătoare au mai dat:
Nicolae Petraşcu, Viorel Boborodea, Dumitru Bănea, Dumitrescu-Borşa, Gh.Floran şi alţii, cu sutele.
Stam în faţa ziarelor plin de indignare. Personal, nu-mi rămânea decât o singură cale: izolarea în mine şi 
căutarea unei soluţii. Un germene mi-a încolţit în gând. Am fost trezit la realitate de domnul plutonier, care 
m'a invitat la masă. Domnul colonel n'a mai apărut. Voia probabil să savureze efectul metodei folosite.

La întrebările curioşilor, care erau destui, "ei, cum a fost?", le-am răspuns dialectic: " un om cu care 
într'a-devăr ai ce discuta".
Zilele treceau, "documentaţia" continua să ni se aducă, pentru că alţii, nefiind pe deplin edificaţi, 
scriau, scriau într'una. Luna Octombrie a venit cu un eveniment important. într'o bună zi au fost luaţi 
Nicolae Penescu şi Ion Marinache. La prânz am mâncat fără ei, însă porţia lor am oprit-o în gamele. După 
masa de seară s'au înapoiat împreună. Marinache părea entuziasmat. Deoarece după închidere eram 
separaţi, în seara aceea n'am putut afla decât că au fost plimbaţi cu maşina prin Bucureşti, spre Ploieşti, şi 
la "Expoziţia internaţională" a realizărilor româneşti. Abea a doua zi am aflat amănuntele.

După ce li s'au dat haine noi, ca să pară oameni liberi, au plecat pe şoseaua Giurgiului pentru a vedea 
ansamblul de locuinţe, în construcţie. Erau însoţiţi de ofiţeri de securitate în civil, care le furnizau 
explicaţii în legătură cu noile construcţii, care erau dotate cu tot felul de magazine şi servicii necesare 
oamenilor muncii. Au trecut şi prin Ferentari, unde se mutau ţiganii din Capitală, în blocuri moderne.

După ce au vizitat şi Calea Griviţei, s'au îndreptat spre Ploieşti. Au poposit la Brazi,unde se construia 
Combinatul petrochimic. Au privit Rafinăria care funcţiona, precum   şi   Centrala  electrică  de  termoficare.  
Intoarcerea s'a efectuat pe artera naţională Ploeşti-Bucureşti; iar la "Sosea " au poposit mai mult, pentru a 
vizita "Expozitia". Aici li s'a dat ceva bani de buzunar pentru a-şi putea cumpăra un suc, precum şi 
"indicaţii preţioase": să se plimbe printre exponate, pe toată suprafaţa expoziţiei, să staţioneze cât 
doresc în faţa vreunui prototip, ca nişte oameni liberi. Penescu mi-a spus că  a fost zărit de o cunoştinţă, 
care a avut o tresărire văzându-1, dar căreia i-a făcut semn discret să nu se apropie.

Această vizită, sursă a numeroase discuţii, a dezlănţuit aprecieri la adresa realizărilor clasei 
muncitoare şi la eventuale surprize ce vom mai vedea "afară". Marinache era uluit şi spunea că după 
eliberare va cere organelor de stat să-i înlesnească posibilitatea să meargă pe litoral, să viziteze "perlele" de 
acolo. Dar până atunci, omul a mai primit o misiune: să meargă la spitalul Văcăreşti, unde era operat un prieten 
de-al meu, şi să-i explice realizările, transformările socialiste, ajutându-1 pe Ion Bărbuş să pornească pe 
drumul cel nou. A avut şi aici ghinion: îşi pierduse darul convingerii. A plecat singur "afară", iar celălalt a mai 
rămas un an.

După acest episod, viaţa şi-a urmat cursul aici, între documentaţii şi biroul scriitoricesc al ofiţerilor 
politici. Intr'una din zile s'a încărcat o dubă cu cei care aveau probleme dentare pentru a-i duce la spitalul 
închisorii Văcăreşti. Aceasta era o noutate. Vreo şase au beneficiat de acest privilegiu . La întoarcere au 
povestit cu lux de amănunte cele văzute şi mai ales discuţiile banale purtate cu o deţinută politică ce 
făcuse acelaş drum, dus şi întors. Circa 2-3 zile a domnit liniştea. Unii dintre noi continuau să fie 
chemaţi să poarte discuţii " libere" cu domnii ofiţeri politici, până când, într'o zi, "domnul colonel" n'a mai 
trimis ţigările zilnice. A trimis în schimb pe "domnii ofiţeri politici" - Teleki Şi Naghi - care de la 
fereastră ne-au spus că "domnul colonel" e supărat foc pe noi, pentru că am dat dovadă de nesinceritate.

Iţi era mai mare mila când vedeai oameni în toată firea, frământaţi, punându-şi întrebarea: "Oare ce 
am făcut? Să discutăm cu "domnul colonel", cu cărţile pe faţă, fiindcă nu avem nimic de ascuns!"
-Tocmai aceasta este problema, că aţi ascuns! înţelegerea, ca şi răspunderea, sunt colective.
-Cum, la ce vă referiţi? Daţi-ne o mână de ajutor! -La   drumul   la  Vă-că-reşti,   a   silabist "căpitanul" 
Teleki. Pentru asta "domnul colonel" e supărat, fiindcă nu v'aţi  respectat cuvântul dat!  S'a dovedit 
că nu aţi fost sinceri!

Aceasta se întâmpla seara, după închidere. Cei vizaţi nu au putut vorbi până a doua zi. Dar bietul 
Vasile Gheorghe, ce s'a mai văicărit: "Eu le-am spus să nu vorbească cu femeia. Asta trebuie să fie! Dar 
domnul Penescu n'a ascultat.". Şi Cernovodeanu cu sâcâitul lui , a intervenit Lazăr Ştefănescu. ne-a încurcat 
plecarea!	
-Mâine dimineaţă mă înscriu la raport, la domnul colonel. Nu se poate să ne creadă de rea-credinţă!
-Şi eu merg, a sărit în completare L.  Ştefănescu. "Oameni de cuvânt", a doua zi, la deschidere, -s'au 
înscris la raport. însă n'a fost chemat nimeni dintre cei înscrişi. Oamenii fierbeau, erau agitaţi: "E 
supărat, tare rău pe noi, domnul colonel. Nu vrea să ne asculte."
A treia zi s'au înscris 4-5. In sfârşit a primit trei. Suficient.  Lucrurile  s'au  lămurit.  Discuţia cu  
deţinuta era motivul supărării "domnului colonel". -Da, are dreptate, zicea Vasile Gheorghe. -Cum  să  nu  
aibă dreptate? au întărit Negoiţescu, Ştefănescu  şi  ceilalţi.  Nu  trebuia să  vorbim!  Am dat dovadă  că  
nu  suntem  sinceri,  nu  suntem  pregătiţi să ieşim în lumea cinstită de afară!
Bineînţeles, discuţiile se purtau cu voce tare, pentru că fiecare era convins că va mai fi întrebat de această 
"problemă" şi trebuia să se ştie că s'a luat poziţie critică şi de X, şi de Y..."Ochii şi urechile" clasei 
muncitoare erau peste tot.

Un prim semn de "reconciliere" a constat în apariţia ţigărilor.Când s'au ivit "domnii ofiţeri politici" 
la fereastră pentru a împărţi ţigările, Boşca Mălin a izbucnit:
-Mă derbedeilor, vă bateţi joc de nişte oameni lipsiţi de apărare! Vreţi să faceţi din toţi 
turnători? Mă, de abia aştept să vină ziua să vă pun pe marginea şanţului, scârbe ce sunteţi!
Reeducaţii au sărit atunci, cu gura, la Boşca: "Nu ţi-este ruşine să vorbeşti aşa cu "domnii ofiţeri poli-
tici",să-i insulţi?"
-Ăştia ofiţeri? ăşti oameni? Sunt nişte netrebnici, care au schingiuit la Aiud şi sug vlaga neamului 
românesc.

Intre timp "căpitanii" s'au făcut nevăzuţi. Şi "i-a luat" Boşca la rând pe reeducaţi, pe cei ce nu mai 
terminau cu bătutul la uşa colonelului. Nu a fost nici prima, nici ultima oară,când Boşca îi punea la punct 
pe "politici".

La câteva zile a fost chemat cu bagajele şi a plecat, în sfârşit, îl trimeteau la spital. Era urmat de Radu 
Livezeanu, pentru operaţie de cataractă la ambii ochi.
"La noi", lucrurile se desfăşurau după programul "domnului colonel". Spre sfârşitul lunii Noiembrie a fost 
chemat Penescu "la discuţii". După aceea m'a chemat deoparte şi mi-a spus că i s'a cerut să înceapă să scrie.
-Domnule Penescu, faceţi ceea ce credeţi de cuviinţă.
-Da, însă trebuie să mă consult cu dumneata, ca să fii la  curent cu tot ce voi face.
- Nu văd încă ce am putea face în această situaţie.
-Eu am de gând să scriu exact procesul din 1947.
-Şi eu sunt de acord că trebuie făcut ceva şi mă gândesc permanent la un mijloc de a stopa această 
mascaradă de compromitere a oamenilor.
A început Penescu să scrie, auzeai şoşotind pe ceilalţi. Ni se uşurează situaţia. 
In timp ce ne plimbam, Penescu căuta să-mi spună ce scrie. Scurt, îi răspundeam că nu mă 
interesează. "Puteţi să faceţi ce credeţi de cuviinţă", îi ripostam.
-Dragă, trebuie să ştii că nu scriu decât problema mea personală, cu procesul.

La insistenţele lui de-a asculta ce a scris în ziua precedentă şi la refuzul meu de a fi martorul unor 
declaraţii, după trei zile i-am spus:
-Domnule Penescu, fiindcă insistaţi să vă ascult asupra unor probleme care nu mă interesează, considerând 
faptul că suntem cu toţii într'o situaţie deplorabilă, cu oameni bolnavi, obosiţi de închisoare şi pentru că am 
constatat.că această problemă e generală, mi-aş permite să vă dau un sfat:
-Da, te rog foarte mult!
-Intâi, socotesc că trebuie să se pună capăt acestei situaţii. V'am mai spus că nu ştiu încă cum. Caut 
mereu. -Şi eu sunt de acord, dar nu văd deocamdată nici o soluţie. Te rog   să mă ţii şi pe mine la 
curent cu gândurile dumitale.
-In al doilea rând, pentru că aţi fost de acord să-mi ascultaţi sfatul, din acest moment vă rog   să nu-mi 
mai spuneţi nimic, să scrieţi orice doriţi. DAR, înainte de a începe  scrisul,  să vă gândiţi că pentru 
dumneavoastră au murit soţia, Gheorghe Mihai şi Tică Popescu. Gândiţi-vă întâi la ceea ce v'am rugat şi 
după aceea puteţi scrie cât doriţi şi ce doriţi.  Şi în fiecare zi să vă amintiţi. A înegrit. De faţă mai 
era o persoană. Trei nopţi Penescu a dormit cu pătura pe cap. Din când în când îl auzeam suspinând. Trei 
zile nu a vorbit cu nimeni. Se ducea, scria, venea şi tăcea.

Ce a scris, nu mi-a mai spus. De întrebat, nu m'a mai întrebat. Nici o săptămână n'a trecut, şi n'a mai 
fost chemat să scrie. în schimb a venit la fereastră "colonelul" politic şi 1-a beştelit, reproşându-i că e bătrân, 
că minte, că nu vrea să recunoască faptul că a înotat într'o mocirlă, că nu vrea să se desprindă   de cei ce 
au exploatat poporul român. Imi era mie ruşine de ocara ce i se aducea. El devenise negru, iar ceilalţi doi 
cu care se găsea, amuţiseră. Cei de la celulele alăturate ascultau la geam.

-Ai crezut că-ţi baţi joc de noi! Ai vrut să ne minţi! i s'a adresat colonelul, şi, cu un gest brusc , a rupt 
hârtiile scrise, pe care le ţinea în mână. A întors spatele şi a plecat.
Era şi aceasta una din metodele de intimidare, după care aşteptau ca "vinovatul" să se ducă şi să ceară 
începerea scrisului. Dar n'au mai avut această ocazie.