REEDUCAREA JILAVA - 1963 (continuare) * * * Intr'o Duminică, fapt neobişnuit, prin luna Ianuarie 1964, a fost chemat la colonel, Boşca Mălin. Am bă- nuit că se interesează de boală şi tratamentul de la spitalul Văcăreşti, deoarece venise de câteva zile. S'a îna- poiat după circa două ore. Era schimbat, chiar abătut. Nu avea chef de nimic, nu era în toane bune. Amuţise. După ce s'a liniştit, m'a chemat lângă el şi mi-a zis: -La toate m'aş fi aşteptat, dar la asta niciodată. M'a chemat colonelul, m'a întrebat ce condamnare am, de când sunt arestat, dacă am copii...Eram sigur că pe toate le ştie...I-am spus că sunt condamnat pe viaţă, că am executat 14 ani de închisoare şi că am doi copii. Mă aşteptam să-mi zică: "De ce nu începi să scrii ca să-ţi vezi copiii?" Atâta aşteptam, că...începeam eu să-i spun. Dar m'a întrebat calm: -De copii ştii ceva? -Nu! -Sunt mari? Unul are 20, altul 21 de ani, probabil sunt muncitori undeva... -Uite cum arată! şi mi-a întins fotografiile... Erau drăguţi, mari, nu i-aşi fi recunoscut pe stradă. Am rămas cu privirea aţintită asupra lor. -Unul este student la Politehnică, priveşte ce note are. Mi le-a arătat şi a adăugat: "Este între cei mai buni." "Celălalt", a continuat tot colonelul, "este tot bine. Când o să fii afară, nici n'o să-ţi vină să crezi." Eu amuţisem. Şi a încheiat discuţia. -Eu, cum mă vezi şi cum mă ştii, m'am înmuiat. Nici el n'a mai zis nimic... -Acum spune-mi tu, ce crezi că este al doilea copil, că m'au pus pe gânduri. -Vezi că ţi-au găsit punctul slab? Ce-ar putea să fie, de n'o să-ţi vină să crezi? Poate membru al partidului comunist, care astăzi îţi întinde mâna să te salveze? -Cum vorbeşti aşa? a sărit în sus ca fript. Băiatul meu? -Altfel îţi spunea despre ce este vorba! A căzut din nou pe gânduri. Peste câtva timp a început cu aleleaşi acuzaţii împotriva "domnilor ofiţeri politici". După opt luni, când a fost eliberat, pe unul dintre copii 1-a găsit pe linia partidului. * * * Tot în cursul lunii Ianuarie a fost chemat la o discuţie "liberă" şi Vasile Bourceanu. Aprofundarea problemei a continuat şi după amiază. Seara mi-a spus că va fi chemat şi i se va da hârtie să scrie. -Ce să fac? -Fiecare are problema lui, planurile lui şi face ceea ce crede de cuviinţă. Singur trebuie să hotărăşti. Nu pot să-ţi dau nici o sugestie. -Domnul colonel mi-a zis: "Nu ai fost un adversar al Partidului Comunist? sau Partidul Naţional Ţărănesc n'a făcut şi greşeli? Astea să le recunoşti şi n'o fi foc... că eşti încă tânăr şi poţi fi folositor societăţii. I-am spus că mă apuc să scriu. Mi-a dat un pachet de ţigări. -Bine Wilşor, bine faci... -Tu râzi de mine!? -Cum o să râd de tine, nu vezi că ei râd de noi? -Dar ce să scriu? -Un doctor în folozofie şi drept, găseşte... Bucuria s'a aşternut între cei mai mulţi de acolo... "Bravo, domnule Bourceanu! Bine că te-ai hotărît. Când nu se mai ţine cont de pedeapsă, de ce n'ai ieşi şi dumneata cu un ceas mai devreme?" Era frământat, nu avea linişte. A fost chemat la câteva zile. La prânz a venit numai pentru a mânca şi imediat...la "muncă". Seara mi-a spus că a scris vreo trei pagini despre familie, despre cazanul de ţuică al tatălui care era un mijloc de exploatare...Şi că nu mai ştia ce să scrie... -Măi Wilişor, nu mă interesează ce-ai scris şi nici ce mai ai de gând să scrii. Nu vezi că "domnul colonel" este ca Heliade Rădulescu: are acelaş îndemn: "Scrieţi băieţi, numai scrieţi!?"... -Iţi baţi joc de mine. -In nici un caz eu. De a doua zi şi-a luat o carte în buzunar ca să citească, fiindcă 4 ore dimineaţa şi trei după amiaza, singur închis în birou, te cam plictiseai. Se întorcea vesel că le-a fumat pachetul cu ţigări. După câteva zile i-am spus: -Tu îi crezi proşti? Crezi că seara nu verifică ce-ai scris? -Cât o merge, le fumez ţigările, îmi încerc norocul! După 8-9 zile a ajuns la 40 de pagini şi a început sa bată pasul pe loc, până într'o zi când 1-a chemat colonelul şi 1-a beştelit că nu este sincer şi să nu creadă ca reuşeşte să-şi bată joc de ei: "Nu vrei să te rupi de trecut, să recunoşti de cine ai fost indus în eroare!'' Era tare amărît şi-i părea rău că începuse să scrie. -Măi Cici, tu ai şansa să ieşi înaintea mea, cu toate că ai o condamnare mai mare, fiindcă la tine a fost o înscenare grosolană. M'am convins în boxă de toată mascarada împotriva ta. Eu însă nu mai ies, rămân pe-aici. I-am criticat peste tot. Ăsta e felul meu. Spun cu voce tare ce am pe suflet. * * * ATMOSFERA între noi era de totală neîncredere, unul faţă de celălalt. Cu toate că se spunea că nu există ascunzişuri şi că toţi sunt sinceri, acum se suspicionau unul pe altul. Când unul spunea ceva ce putea fi inter- pretat în sens negativ procesului de reeducare, ceilalţi se grăbeau să se înscrie primii la raport, pentru a relata cele auzite. Lecţia desprinsă cu ocazia drumului cu duba la închisoarea Văcăreşti, le fusese de învăţătură. Presa continua să ne fie servită cu promptitudine, iar "Glasul Patriei" era aşteptat ca să citim aprecierile lui Ionel Pop, Dumitrescu-Borş, Petre Ghiaţă, Vojen, Crainic, Boborodea, Dumitrescu Colţeşti şi poate ale celor din Jilava...dintre noi. Pentru a ne obişnui "cu atmosfera de afară", ni se aduceau filme româneşti: "Lupenii", film în care se lansase Lica Gheorghiu, fata şefului statului. Se descopereau "comorile artistice" în familiile mari. "Vara", un film după o scriere a lui D.R.Popescu. La aceste filme, noi, care eram socotiţi "lorzi", eram duşi la urmă, după ce se stingea lumina în sală şi nu aveam voie să discutăm cu nimeni. Ţinuta noastră în haine curate şi cu părul mare, punea semne de întrebare celorlalţi, dându-le de gândit că ceva nu era în ordine. La începutul anului 1964 s'a creat o nouă cameră de privilegiaţi, alături de noi, unde condiţiile de viaţă erau mai bune. Am constatat aceasta trăgând cu ochiul, când ieşeam la plimbare, dar n'am putut descoperi pe "beneficiari". Plecau de dimineaţă şi veneau seara. Am dedus după planşeta instalată în cameră şi după oglinda ce se afla pe masă, că trebuia să fie vorba de ingineri care lucrau pe vreun şantier, în afara Jilavei. * * * Rândunelele şi lăstunii şi-au făcut apariţia la vechile cuiburi, iar acoperişul de deasupra celulelor noastre înverzise. Primăvara anului 1964 sosise. Pe data de 24 Martie am fost chemat pentru a doua oară la "domnul colonel". Excesiv de amabil, m'a invi- tat să iau loc pe un scaun. S'a interesat de sănătate, de felul cum îmi petrec timpul şi de atmosfera dintre noi. I-am spus că aştept să mi se facă dreptate, la care el a ripostat: -Cum, tot mai persişti în ideea că eşti nevinovat? După ce-ai citit documentaţia care vi se pune la dispo- ziţie, tot n'ai înţeles că poporul a suferit şi a că a fost chinuit de conducătorii politici, care astăzi recunosc: "Suntem vinovaţi"? Te crezi chiar atât de nevinovat, crezi că nu ai greşit cu nimic sau că nu ai mers pe o cale greşită, fiind indus în eroare de alţii? -In primul rând politica trebuie să o facă toată lumea şi nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru că a făcut parte dintr'un partid. Eventualele greşeli sunt subliniate de opinia publică, iar dezacordul faţă de guvernanţi se arată prin alegeri libere. Astăzi, nu se poate vorbi de o viaţă publică, atâta timp cât închisorile gem de oameni nevinovaţi cărora li s'au înscenat procese. -Uite o mare greşeală pe care continui să o faci: judeci pe cei de afară, fără să cunoşti ce se petrece acolo?! De ce v'am dat noi cărţi şi ziare? Să vă documentaţi, să vedeţi preocuparea regimului pentru oamenii muncii, pentru stârpirea a ceea ce a fost rău. Muncitorii sunt stăpâni pe putere şi nu o împart cu nimeni. Şi de ce nu te întrebi pentru ce pierdem noi timpul ca să vă lămurim şi să vă redăm societăţii noi? Nu observi că nu ne mai interesează pedeapsa, nu ne mai interesează ce-aţi făcut? Noi ştergem totul cu buretele dacă cei ce-au gre- şit, dau dovadă de sinceritate. Aceasta este o faţă a umanismului comunist de care dăm dovadă. Suntem tari şi nu ne mai este frică de nimeni. -Domnule colonel, de ce nu s'a dat dovadă de umanism înainte de a curge sânge? De ce nu aţi vorbit de umanism înainte de a-mi distruge familia şi cariera? Nu ştiu ce să vă spun despre ceilalţi. Pe mulţi i-am cunoscut afară ca oamnei respectabili, bucurându-se de stima celorlalţi şi mai ales având curajul să se prezinte în faţa votului secret. Rămân surprins când citesc aici ceeace citesc. De ce n'au spus-o afară, în libertate şi de ce o fac tocmai acum? Astăzi îmi cereţi să recunosc, cât de cât, dintre greşelile faţă de regim, în loc ca dumneavoastră să recunoaşteţi că aţi făcut un abuz, arestându-mă, iar după aceea o crimă, chinuindu-mă şi distrugându-mi familia. Cum a fost posibil ca acum un an şi chiar doi să aduceţi martori care au spus în faţa instanţei că au dat declaraţii sub presiune, iar alţii care nu m'au cunoscut? Acesta este umanitarismul pe care regimul îl afi- şează? Colonelul s'a sculat în picioare şi a început să facă un du-te-vino prin faţa biroului, vorbind între timp: -Chiar nimic nu vrei să înţelegi din tot ce-ai citit, din tot ce vezi? De ce nu încerci să-ţi vezi copila- şul? Crezi că eşti aşa de curat? Nici un balast nu te apasă? Caută şi ridică-te de unde eşti căzut! -Dar v'am spus-o şi data trecută, că sunt curat ca un cristal. Nu am nimic a-mi reproşa. -Priveşte în jurul tău: atâţia oameni care au jucat un rol în viaţa politică, un rol nefast. Ia aminte de la ei! -Da, îi văd! -Nu vrei să-i vezi. Nu vrei să-i înţelegi. în schimb, deşi cu păcate mai multe, şi-au dat seama şi au răspuns la o mână întinsă. Au înţeles rolul conducător al clasei muncitoare care a fost asuprită şi exploatată de liberali, de ţărănişti, de toate partidele. S'au transformat în nişte oameni folositori clasei muncitoare, folositori poporului. -Daţi-le drumul, dacă au reuşit să se transforme aşa cum aţi dorit. Nu-i mai lăsaţi să se tânguiască toată ziua, doar au fost sinceri!? -Da, sigur vor pleca. Şi dumneata, dacă te gândeşti bine poţi pleca şi chiar înaintea multora de aici. Noi ţinem cont de sinceritate, chiar dacă ea se manifestă mai târziu. Avem timp să aşteptăm. Dar un lucru tre- buie să reţii: de aici ieşi sau aşa cum vrem noi, sau prin crematoriu. De data aceasta m'am sculat şi eu în picioare şi politicos i-am spus: -Vă mulţumesc, "domnule colonel", pentru sinceritate, pentru că mi-aţi arătat cele două alternative, Nu vă ascundeţi după deget! Acum am înţeles, totul este clar! Radios că reuşise să mă convingă, m'a întrebat: -Şi acum?...(parcă ar fi aşteptat răspunsul că aveam de gând să urmez calea celorlalţi). -Rămâne să vă fac cunoscută decizia mea. Am să mă gândesc puţin la plan. -Foarte bine..., am auzit în timp ce părăseam biroul. In celulă toată lumea mă aştepta, curioasă. Stătusem destul de mult la discuţie. Credeau că "m'au lămu- rit". Willi Bourceanu căuta să afle noutăţi. I-am spus că am avut o şedinţă "constructivă". M'am ferit să an- gajez conversaţii. Răspundeam prin da sau nu şi mă forţam să par indiferent. Auzeam în surdină pe alţii discutând: O să înceapă şi el să scrie, fiindcă altă soluţie nu există." (în gând le răspundeam:"Da, o să încea- pa, dar ce o să înceapă!"). Am reuşit în câteva cuvinte să-i spun lui Penescu că a sosit momentul să încep lupta împotriva acestui sistem de reeducare. Mi-a urat noroc şi încredere, sperând că poate va avea repercusiuni în bine şi asupra celorlalţi. M'am retras în mine şi mă rugam să am tăria să nu cedez. Văzusem multe acţiuni care eşuaseră. Acum, de unul singur, încercam o manevră bazată pe surpriză. Ajunsesem la convingerea că regimul nu ne elibera de plăcere. Fusese probabil constrâns s'o facă şi urmărea două scopuri, înainte de a ne da drumul: 1. Să obţină maximum de "mărturisiri" de la deţinuţii politici sub promisiunea unei eliberări condiţionate. Era aceeaşi tactică pe care o folosiseră la Piteşti, cu un deceniu în urmă, prin metode abominabile. Acum urmăreau acelaş obiectiv, dar fără bătaie, fără înjurături. 2. Să compromită oamenii, atât în faţa celorlalţi, cât şi faţă de propria lor persoană, pentru ca nimeni să nu mai poată vreodată ridica fruntea sus. Aveau experienţa comuniştilor care deveniseră agenţii siguranţei statului, atât înainte cât şi în timpul celui de al doilea război mondial. La acea oră, în Jilava, rămăsesem 4 persoane care nu ridicaserăm stiloul şi nu muşcasem din momeală: Generalul Nicolae Dragomir, Boşca Mălin, Radu Livezeanu şi cu mine. Toată după amiaza, singur, mi-am dat curaj şi am pus la punct planul de acţiune. Seara, după discuţii sterile, m'am culcat liniştit. A doua zi dimineaţa, când s'a împărţit pâinea şi cafeaua, nu m'am dus să le ridic. Plutonierul a întrebat cine nu şi-a luat porţia de mâncare. Am răspuns că eu nu mănânc. -Ce s'a întâmplat, eşti bolnav? -Nu, nu sunt, înapoiaţi porţia administraţiei, fiindcă am intrat în greva foamei. Nu numai plutonierul, dar şi ceilalţi au rămas uluiţi. Cum în greva foamei? Probabil nu-şi puteau imagina ca cineva, în condiţiile de acolo, când pe drept cuvânt se putea supravie- ţui, ajunsese să declare greva foamei. Pentru că se uita nedumerit la mine, i-am repetat plutonierului că sunt în greva foamei, iar că "domnul colonel" ştia "de ce". " Nu mai am nevoie de această mâncare, deoarece nu ţin să ies din închisoare pe căile oferite. Am ales pe cea a onoarei." Au urmat câteva momente jenante pentru ceilalţi, după care unii au început cu sfaturile: în primul rând sa mă gândesc foarte serios că această atitudine a mea poate avea repercusiuni şi asupra celorlalţi care sunt gata de eliberare. Calm, le-am răspuns că nu am cerut socoteală nimănui de ceea ce a făcut şi că sunt convins de urmările acestei greve asupra celorlalţi. Vestea s'a răspândit în toate celulele. La numărătoarea de dimineaţă, ofiţerul de servici a luat notă că nu renunţ la acţiunea începută şi cer venirea procurorului militar şi că deasemenea nu voi vorbi cu nimeni pâ- nă la venirea lui. In jurul orei 8 dimineaţa a sosit ajutorul de comandant ca să întrebe despre motivul grevei. I-am răspuns că îl voi comunica procurorului. Imediat, după această oră, a sosit colonelul politic la birou şi a chemat vreo 4-5 deţinuţi, dintre cei mai bine reeducaţi. Care cum se întorcea era amărît şi de-abea spunea: "domnul colonel este supărat pe noi, pentru că l-am lăsat pe Cici să declare grevă. Noi nu am fost în stare să-1 oprim din această acţiune, care va influenţa negativ asupra situaţiei noastre". Am avut o zi grea. Numai Boşca Mălin le zicea satisfăcut: "Uite mă şi un om care nu ţine să iasă afară cu orice preţ. Ce credeţi că vă aşteaptă acolo? Aţi intrat în rahat, aţi mâncat aici şi o să continuaţi şi afară!" Printre ultimii, colonelul a chemat pe Bourceanu, care i-a spus că nu a ştiut absolut nimic de intenţia mea şi e convins că nu am discutat cu nimeni. După orele 9, plutonierul de servici m'a dus în camera şefului de secţie, unde se găsea un colonel-procuror, care s'a recomandat Aldea. Numele îmi spunea ceva. într'o clipă mi-a apărut figura lui cu ciomagul în mână, spărgând geamurile Ateneului român pe data de 15 Mai 1946. După ce bătuse cu sete mulţimea ce participase la acea serbare, acum venise "să facă ordine". Pentru un moment am devenit sceptic. In introducere am făcut aluzie că am fost student şi la Facultatea de Drept şi că am locuit în treacăt la Casa studenţească. Aceasta am făcut-o pentru a- i arăta că îl cunosc. Pe acele vremuri era un profitor, care făcea parte dintre agenţii şi bătăuşii comuniştilor. După ce i-am prezentat situaţia mea, povestinud-i cu lux de amănunte înscenarea procesului, şi am argumentat netemeinicia acuzaţiilor, am subliniat: -Ieri, "domnul colonel", care se ocupă de reeducare aici, după ce mi-a dat de înţeles că este timpul să încep să scriu demascarea mea şi să demasc pe toţi cunoscuţii, aşa cum au făcut-o cei care se găsesc împreună cu mine, a precizat: "De aici nu ieşi decât aşa cum vrem noi, sau prin crematoriu." în faţa acestei situaţii, ştiindu-mă nevinovat şi ajungând la concluzia că nu-i interesează să se facă dreptate, ci dimpotrivă, se folosesc de minciună şi şantaj împotriva unor oameni lipsiţi de apărare, în scopul compromiterii lor, am hotărît să nu mai ies din închisoare, dacă a treia cale, a cinstei, nu există. Am ţinut să se cunoască şi de către procuratură, ceea ce se petrece în închisoare, fiindcă eu nu mai am nimic de pierdut. După ce a ascultat cu atenţie tot ce am spus timp de o oră şi jumătate, mi-a spus să scriu tot ce i-am relatat şi ce mai cred de cuviinţă. Mi s'a promis hârtia necesară şi în plus, că se va ocupa personal de studierea acestui caz. M'a încredinţat că nu voi avea nimic de suportat, în nici un caz, iar că rezultatul se va observa cât de curând. A adăugat că-mi voi vedea familia şi că nu poate să-mi spună deocamdată mai mult. A insistat să încep să mănânc. -In condiţiile unei exterminări pe care "domnul colonel" o urmăreşte, eu nu pot accepta această situaţie pentru că, altfel, îl ajut la împlinirea metodei pe care o are. Vă rog, doresc să fiu scos din acest loc unde se petrec lucruri ruşinoase, pentru noi, oamenii. Decât să ajung după câteva luni la crematoriu, mai bine acum. S'a ridicat şi la plecare mi-a întins mâna, spunându-mi să am încredere în rezolvarea situaţiei. A chemat plutonierul şi i-a spus să-mi dea hârtie să scriu cât cred de cuviinţă şi că memoriul să i se transmită lui. Intors în celulă, toţi au rămas surprinşi că a fost adus procurorul aşa repede. Cam peste o jumătate de oră după plecarea procurorului, am fost dus în biroul colonelului, care nu m'a întrebat nimic despre grevă, despre motiv...S'a sculat şi a început să vorbească, plimbându-se: -Evoluţia societăţii ne-a demonstrat că totul este în schimbare, spre mai bine, pentru ajutorarea celor ce au îndurat crunta exploatare, pentru a aduce un suflu nou, o morală nouă...De sigur, aceste schimbări se fac cu sacrificii. Cei săraci şi mulţi au încă de îndurat până îşi vor consolida puterea. Astăzi suntem în situaţia când putem spune că muncitorimea noastră a cucerit puterea şi a deschis un drum luminos pentru popor. Toate filozofiile idealiste, toate scrierile prin care se caută să se justifice superioritatea regimului burghez, s'au dovedit vorbe goale şi au fost aruncate la coş. Toate acestea, pentru a nu mai constitui un ferment, trebuie acum să le aruncăm la crematoriu. M'am sculat şi am spus: -Ieri mi-aţi spus că nu voi ieşi de aici decât aşa cum doriţi dumneavoastră, sau prin crematoriu. Acum vreţi să daţi o nouă interpretare celor afirmate ieri. -Da, ai înţeles greşit! Noi pe oameni vrem să-i îndreptăm, să-i redăm societăţii. Oamenii pot fi folositori, numai ideile trebuiesc arse. -Domnule colonel, nu-şi mai are rost pledoaria dumneavoastră. Am anunţat pe domnul procuror Aldea despre motivul grevei şi mi-a promis hârtie pentru după amiază. Am plecat. In celulă n' am spus ce am discutat. Intre timp a venit masa de prânz. Unul câte unul erau chemaţi în baraca politicilor, de unde reveneau după 5-10 minute. Spre sfârşit a fost chemat şi Bourceanu, care la întoar- cere mi-a spus că era căpitanul Sporea, cel care-i întreabă despre motivul arestării, condamnare şi cum se simt. Acest căpitan a fost cel care mi-a înscenat procesul, cel care m'a lovit şi înjurat în timpul anchetei şi de care mă plânsesem procurorului. Mi-am dat seama că încercau o nouă justificare. Ceva nou intervenise. Declararea grevei produsese o mişcare la care nu mă aşteptasem şi mă făcea acum să cred că va avea un rezultat favorabil. Cu ani în urmă, unui grevist nu i se da atenţie decât după 8-10 zile, când era epuizat complet. Acum,...o altă situaţie. Eu am fost chemat ultimul de "căpitanul" Sporea. A stat de vorbă cu mine, cât n'a stat în timpul anchetei. Foarte amabil, m'a întrebat cum o duc, dacă sunt sănătos. Imediat am izbucnit: -Cum puteţi, domnule căpitan, să mă mai întrebaţi de sănătate, când tot timpul anchetei m'aţi înjurat, lovit şi mi-aţi spus că o să-mi dovediţi crimele ce le-am făcut împotriva clasei muncitoare? Dumneavoastră care aţi înscenat un proces murdar, veniţi acum să vă interesaţi de sănătatea mea? Dumneavoastră, care aţi fost în sala tribunalului când martorii pe care i-aţi instruit, au spus în faţa instanţei că nu recunosc declaraţiile, deoarece au fost forţaţi să le iscălească, veniţi acum să vedeţi dacă mai trăiesc? Asculta acest fost chelner, acum zis căpitan, ca un mieluşel. După ce i-am spus o parte din ce aveam pe suflet, m'am răcorit. M'a dezamăgit şi el, ca să nu zic uluit, cu auto-critica, ca la partid: "Bine, Cici, cum puteam să te lăsăm afară, când te cunoştea atâta lume? Cum puteai să stai liber când cunoscuţii şi prietenii erau aici, pentru motive mai mari sau mai mici? Voiai să fi bănuit agentul nostru de cei din închisori?" -Dar dacă aţi avut ce aţi avut cu mine, de ce mi-aţi târît soţia însărcinată prin anchete şi aţi încercat prin ameniţări s'o obligaţi să devină martoră a acuzării? -De unde ştii? -Nu vă cunosc? Am reuşit să aflu la proces! Dovezile le-am văzut cu soţia lui Comănescu şi Ceacu, pe care aţi reuşit să le aduceţi ca martore ale acuzării. Aţi pus-o pe drumuri până şi pe biata mamă a lui Ceacu. Bătrână şi bolnavă, n'a putut să spună decât: "Băiatul meu era un copil cuminte şi a învăţat carte cu mare greutate, fiindcă tatăl lui nu s'a interesat . M'a ajutat întotdeauna." Dar copilaşul pe care îl am şi nu mă cunoaşte, cu ce este vinovat să trăiască fără tată? Credeţi că toate aceste suferinţe ale mele, ale sutelor de mii de familii ce îndură mizeria şi frica, pot fi uitate? Şi după ce procesul a fost casat, dovendindu-se înscenarea, de ce nu mi-aţi dat drumul? Aţi recurs la alt proces, cu alţi martori eliberaţi din închioare cu condiţia să mintă în faţa instanţei. După toate aceste maşinaţiuni murdare, veniţi printr'un grad mai mare şi-mi cereţi să recunosc cât de cât, că am fost vinovat, că am greşit, că m'au indus alţii în eroare? "Nu vei ieşi de aici decât cum vrem noi, sau prin crematoriu." Ce înseamnă asta decât o condamnare la moarte? Era puţin încurcat chelnerul ajuns căpitan. -Ai înţeles greşit. Nu observi eforturile noastre de a vă îmbunătăţi regimul, de a vă da cărţi de citit, sau ziare? Vrem să fiţi informaţi de transformările de afară, pentru că o să mergeţi cu toţii acasă. Fii sigur, eu căpitanul Sporea, îţi promit că în curând vei merge în mijlocul familiei. Nu pot preciza o săptămână, o lună, două...dar vei fi alături de copilaş. Fii liniştit, lasă lucrurile să le aranjăm noi şi o să ai multe surprize bune. Aproape o oră şi jumătate am stat de vorbă cu acest Sporea. Masa mi se răcise. Toţi mă aşteptau cu nerăbdare. Le-am spus că m'au uitat în birou, probabil au fost la masă. Numai lui Penescu şi lui Bourceanu le-am relatat pe scurt, discuţia. Amândoi erau siguri că voi pleca în câteva zile. Părerea mea a fost, că în câteva luni vom pleca cu toţii. După masă am mers în biroul şefului de secţie, unde am scris tot ce îi spusesem procurorului, ilustrând cu lux de amănunte ancheta, procesul şi situaţia din reeducare. Seara am fost anunţaţi să ne facem bagajele, şi toţi din cele trei camere am fost duşi împreună la secţia 1. Aici lumea devenise timorată. Parcă li se înecaseră corăbiile. Le pierise cheful de vorbă şi de laudă. Reedu- caţii erau plini de mânie. Pe Bourceanu îl apucase o criză de rinichi. Nu putea să se mişte: probabil vreo piatră. îi producea dureri îngrozitoare. Am bătut la uşă ca să anunţe sanitarul, dar fiind după închidere, nici nu au voit să audă. Nu aveam nici o posibilitate de a-1 ajuta. Stăm lângă patul lui şi încercam să-i pun ceva îmbrăcăminte peste rinichi, socotind că puţină căldură îi va calma durerea. In acest timp Ion Negoiţescu şi cu încă unul s'au apropiat de mine. Au început să-mi facă observaţie că din cauza mea ceilalţi nu se vor elibera. Văzând că nu spun nimic, Negoiţescu a ridicat tonul. Le-am atras aten- ţia să tacă, pentru că Bourceanu e bolnav şi are nevoie de linişte. Nu m'au înţeles şi au continuat. Atunci m'am ridicat, spunându-le: "Canaliilor, duce-ţi-vă şi cereţi să vă dea voie acasă." Şi în timp ce mă îndreptam spre ei, câţiva mi-au barat calea. Ajunşi la uşă, cei doi au început să bată cu pumnul. N'a venit nimeni. La foarte puţin timp s'a sunat stingerea. Motivarea mutării adusă de la "domnii politici", a fost: curăţenia celulelor în care locuisem, care va dura câteva zile. Intr'o după amiază am fost anunţaţi, eu şi cu Bourceanu, să ne luăm bagajul şi am plecat cu plutonierul care ne-a dus în celula 17, de la secţia 1: O celulă cu 20 de paturi pregătită, în aşteptarea ..musafirilor". Am petrecut aici, în doi, trei zile, fără să ne dăm seama de intenţiile administraţiei. In cea de-a patra zi s'a deschis uşa şi în prag a apărut comandantul şi "ofiţerul politic", care mi s'a adresat: O să ieşiţi la lucru şi dumneata o să fii şef de şantier, iar Bourceanu se va ocupa de partea culturală." Promt, am răspuns: "Niciodată n'am să fiu şef în închisoare!" • "O să vă aducem oamenii cu care o să lucraţi şi ai să conduci şantierul!". De abea am apucat să spun "Nu" şi uşa s'a închis. După un sfert de oră am auzit strigăte pe culoar: "Nu vreau să lucrez, lăsaţi-mă în pace!" La câteva secunde s'a deschis uşa celulei şi un tânăr a fost împins înăuntru. Cum ne-a văzut cu păr mare şi în haine vărgate curate, s'a îndreptat în colţul opus. La 3-4 minute scena s'a repetat, până când s'au completat locurile. Era clar că cei veniţi aveau o adversitate faţă de noi. Am refuzat să discut, fiindcă domnea o situaţie de suspiciune. La un moment dat, în uşa deschisă a apărut comandantul cu ofiţerul politic şi au anunţat că vom ieşi peste câteva zile la lucru, iar eu am fost numit şef de şantier. Am spus acelaş "NU" categoric. Printre cei veniţi în această celulă am reţinut: Breaznă Constantin; David Ion Vasile; Dumitraşcu Marius; Paul Lazăr; Popa Augustin; Zadig;....circa 25 deţinuţi. După plecarea "conducerii" am rămas în mijlocul celor veniţi. Ochii bănuitori ne scrutau. Era şi normal. Noi doi aveam păr mare şi haine vărgate noi. Stam liniştit pe pat, în timp ce Bourceanu încerca să însăileze o discuţie cu aceşti rebeli noi veniţi. Treptat, treptat, s'a încălzit atmosfera şi ei au aflat cine suntem, şi noi la fel despre ei. Erau răzvrătiţii împotriva muncii de la atelierele Jilavei, pedepsiţi pentru atitudini refractare şi acum aduşi aici, probabil după cum s'a spus, în vederea unei munci. Zilele treceau într'o atmosferă din ce în ce mai amicală, mai ales că eram lăsaţi să stăm întinşi pe pat şi primeam ziare sau cărţi. In ziua de Sfântul Gheorghe ne-am pomenit scoşi afară şi duşi la poarta Jilavei, la vreo două sute de metri, unde se găsea o baracă de lemn. Un plutonier ne-a spus că vom lucra la reparat lădiţe, pentru transportat sticle, care vor fi aduse cu maşinile din oraş şi depozitate în jur. Am atras atenţia să nu se depărteze nimeni de baracă şi am cerut să ne facă împrejmuire, deoarece aveam experienţa simulărilor de evadare de la Canal, mai ales, că aici se găseau oameni certaţi cu administraţia. A doua zi a început lucrul. Personal am refuzat să lucrez. De fapt era o muncă uşoară. Se băteau cîteva cuie întăritoare, sau se schimba vreo scîndură ruptă. Seara a venit plutonierul şi m'a invitat să fac socoteala producţiei. Am refuzat. Mi-a spus că are dispoziţie să o fac eu în persoană. După parlamentari şi intervenţia celorlalţi am acceptat să merg alături de el, el să numere şi să scrie raportul. Acest şantier, socotit de refacere, a durat cam până'n luna Iulie 1964. In acest timp s'au dat cărţi poştale pentru a anunţa familiile de existenţa noastră şi ni s'a dat permisiune ca în zece rânduri să cerem 5 Kilograme de alimente (dar nu de lux), ţigări şi totodată să anunţăm data vorbitorului, aranjată în ordine alfabetică. Unora li se oferea această posibilitate după ani de zile de lipsă de informaţii despre familii. Cum ştiam situaţia grea de acasă, mai ales că aveam şi o fetiţă, am scris numai că sunt sănătos şi că nu am nevoie de nimic. La circa 10 zile, Bourceanu ,care descărca o maşină cu lădiţe, a strigat la mine să mă urc repede în camion să-mi văd fetiţa şi soţia. Am crezut că face vreo glumă, mai ales că eu nu pomenisem în scrisoare nimic despre vorbitor.