DIVERSE    ASPECTE - ELIBERĂRI PENTRU A NU MURI  ÎN  ÎNCHISOARE

Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Naţional Liberal, ţinut în închisoare fără vreo 
sentinţă judecătorească, a fost eliberat în 1955 şi internat direct în spitalul Colţea din Bucureşti.

In timpul tratamentului, care nu prea s'a făcut, s'a ivit o ocluzie intestinală. Deşi în spital, 
operaţia s'a efectuat cu foarte mare întârziere. Primul diagnostic după deces (la începutul lui 1956) 
a fost de neoplasm, apoi TBC generalizat. Cert este că cineva a urmărit fişa medicală, din care reieşea 
că nu i s-a administrat nici un fel de micina (antibiotic) pentru a preveni infecţia.
* * *
Tot în 1955, pe Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social Democrat, după ce a 
stat ani de ani închis fără nici o sentinţă, au reuşit să-1 şantajeze înainte de eliberare. A iscălit o 
declaraţie recunoscând realizările regimului, pentru a uşura eliberarea prietenilor săi. Eliberarea se 
făcea şi fără această declaraţie, deoarece leaderul laburist din Anglia, Gaistkell, intervenise pentru ei. 
Printre eliberaţi se numărau: Ene Filipescu, C. Motaş, Gh. Cristescu. Gheorghe Tătărescu, bolnav în 
spital, cerea cu insistenţă lui Mihai Popovici, prin Gheorghe Vântu, să-i facă o vizită, pentru că avea 
să-i comunice ceva foarte important. Bătrânul Mihai Popovici a refuzat să-1 vadă pe acest om care a 
adus numai nenorocire în viaţa politică; în faţa nenumăratelor solicitări, vicepreşedintele Partidului 
Naţional Ţărănesc 1-a rugat pe dr. Vicu Argeşanu să meargă să-1 reprezinte. După ce a ascultat moti-
vul bolii care 1-a împiedecat pe Mihai Popovici să vină personal, Gh. Tătărescu 1-a sfătuit să-i comunice 
să-şi îngrijească sănătatea, deoarece se aranjase cu guvernul să lase un partid de opoziţie, iar Mihai 
Popovici era cel mai indicat ca preşedinte.
Regimul comunist jucase sforarului politic încă o farsă înainte de a muri. Faţa îi era 
pământie; corpul: piele  şi os.  Peste câteva zile s'a dus . . . pentru totdeauna . . .
*  *  *
Unora dintre cei cu pedepsele expirate li s'au rejudecat procesele, iar condamnările s'au 
majorat. Este cazul lui Nicolae Penescu — de la 5 la 9 ani — şi al lui N. Carandino — de la 5 la 8 ani —.
Restul celor de la Sighet vor fi dirijaţi spre Aiud, care va deveni o închisoare în general 
pentru legionari, şi spre Râmnicul Sărat, transformată într'un depozit al Ministerului de Interne, 
cu un regim foarte sever.

Tot pe linia reorganizării închisorilor, penitenciarul Oradea Mare va ajunge să aibă o coloratură 
naţional-ţărănistă, în timp ce la Gherla vor fi dirijaţi frontieriştii, muncitorii, ţăranii şi cei fără de 
partid. Pe data de  17 Aprilie  1955 a fost desfiinţat Kom-informul.
După eliberare, întâmplarea a făcut să întâlnesc pe unul dintre cei scăpaţi de la Târgu Ocna. 
Cum m'a văzut, a venit puşcă la mine şi mi-a spus: "Să-ţi zic una grozavă, care merită să nu fie 
uitată: La Târgul Ocna s'au aprobat pachete şi vorbitor în toamna lui 1954. La sfârşitul lui 
Septembrie, într'o Duminică, am văzut un domn cu lavalieră, cu pălărie cu boruri mari, certându-se 
în faţa administraţiei cu un plutonier. La un moment dat, a fost chemat Nelu la vorbitor. La 
înapoiere ne-a spus surpriza. Maestrul Hristache Stratulat a venit să ne comunice că şi-a ţinut 
promisiunea de a ne vizita la închisoare după eliberare.A comunicat că familiile noastre au fost 
anunţate şi să fim siguri de plecarea noastră acasă. In 1955, la doi ani după moartea lui Iuliu Maniu, 
prietenul şi colaboratorul său, Ion Mihalache, a fost dus cu trenul dubă la Bucureşti. Intr'o celulă 
vecină din dubă se găsea fostul ministru I.C. Petrescu, cu care s'a întreţinut în limita posibilităţilor.
Ajuns la Bucureşti, Ion Mihalache a fost dus şi întemniţat în celulele Ministerului de Interne. Aici 
Gheorghiu-Dej a trimis doi emisari ca să discute şi să-1 convingă pe Ion Mihalache să semneze o 
declaraţie de aprobare a regimului comunist, prin care să recunoască rezolvarea problemei ţărăneşti prin 
experienţa marxistă.

Patriarhul comunist Justinian Marina şi Mihai Ralea au încercat să poarte conversaţii cu Ion 
Mihalache într'unul din birourile Securităţii.
- Dumneavoastră, domnule Mihalache, vă revine acum sarcina să vă salvaţi atât pe dumneavoastră cât 
şi prietenii, prin   semnarea   unei   declaraţii.   Răspunsul   lui  Mihalache a fost prompt: "Nimeni nu are 
voie să înşele năzuinţele spre dreptate şi libertate ale unui neam, a cărui voinţă a fost furată de oameni 
străini de interesele lui. "

Stăruitor, patriarhul roşu a căutat să convingă prin aranjamente puerile, dorinţa comuniştilor:
—Domnule Mihalache, gândiţi-vă bine la ce înseamnă o declaraţie. Aceasta nu este altceva decât 
vorbe, şi vorbele în definitiv azi nu au nici o valoare. Principalul e ca să ieşiţi afară, că nimeni nu 
vă va întreba ce aţi iscălit.
—Ascultă măi Marina, i-a tăiat-o Ion Mihalache, am auzit că aşa zişi popi ca tine, când nu au 
vin, oficiază şi cu bragă. Dar să-ţi intre în cap că eu nu fac astfel de liturghii. Anul 1956, care va 
zgudui şi va face să sângereze lagărul socialist, a început cu congresul al XX-lea al Partidului 
Comunist al URSS (14 februarie). Cu uşile închise, între partidele frăţeşti, Nikita Hruşciov face un 
aspru rechizitoriu cultului personalităţii lui Stalin. Sunt reliefate figura de adevărat călău şi ororile 
săvârşite, fapt ce a mişcat pe mulţi dintre cei prezenţi, pe unii trezindu-i la realitate.
*  *  *
Câţiva dintre prietenii eliberaţi din închisoare, pe care-i mai întâlneam, îmi spuneau că şi ei 
observau că sunt supravegheaţi de agenţi. La data de 6 Mai 1956 am fost chemat printr'o invitaţie 
la un birou al Securităţii din Galeriile Kreţulescu. De acolo am fost condus de un civil la Ministerul 
de Interne, într'un birou unde se găseau două persoane. Discuţia a început cu întrebări asupra locului 
unde lucrez, dacă mă descurc şi dacă sunt mulţumit.  După aceea au scos dintr'un sertar vreo 30 de 
fotografii, cerându-mi să-i indic pe cei cunoscuţi. Erau figuri de puşcăriaşi neraşi, cu părul mare, 
speriaţi, unii cu numerele pe piept. Probabil nejudecaţi. N'am recunoscut pe nici unul. In timp ce 
priveam, unul dintre ei mă supraveghea să vadă dacă am vreo tresărire. "Mai uită-te o dată", am 
fost îndemnat. Am făcut-o. Aceleaş figuri, care nu-mi spuneau nimic. Mi s'a dat drumul, cu indicaţia 
să mă mai gândesc şi în cazul în care îmi voi reaminti vreo figură să vin să le spun. Nu ştiam ce să 
cred, ce anume urmăreau. Gândul mi-a fugit la cei împuşcaţi pe la vitrinele magazinelor sau la 
colţurile străzilor.

SPERANŢE   DEŞARTE

După Congresul XX, un aer plin de speranţă părea că vine din spre răsărit. La 30 Martie 1956, în Ungaria este 
reabilitat Laszlo Rajk, iar presa şi intelectualitatea încep să prindă curaj, atacând politica de opresiune a lui 
Rakosi. Cercul Petöfi dezbate problema destalinizării, preconizând schimbări radicale în viaţa politică şi 
economică.
Poznanul este zguduit în 28 Iunie de o mişcare muncitorească poloneză, reprimată de guvern. Şi 
totuşi fierberea continua. Gomulka, fruntaş comunist exclus din partid în epoca stalinistă (1949), este 
reabilitat şi ales prim-secretar (21. Oct. 1956), cu toată opoziţia lui Nikita Hruşciov, venit la 
Varşovia să readucă autoritatea sovietică. S'a întâmplat însă un lucru neaşteptat: s'a înapoiat la 
Moscova fără câştig de cauză. In plus, mareşalul Rokossovski, ofiţer al Armatei Roşii, impus ca 
ministru al apărării şi comandant şef al armatei poloneze, a fost nevoit să se înapoieze în marea 
patrie a socialismului.
Gomulka a făcut un pas înainte şi a anunţat:
—scoaterea Poloniei de sub controlul sovietic;
—abandonarea colectivizării forţate;
—sindicatele vor căpăta o mai mare libertate de organizare şi preocupare profesională.
*  *  *
Paralel, Ungaria începe să clocotească. Posturile de radio străine ne ţineau la curent cu evoluţia 
situaţiei din această ţară, unde pe zi ce trecea mulţimea disperată cerea:
—o Ungarie independentă din punct de vedere politic şi economic;
—conducerea uzinelor de către muncitori şi specialişti,
—dreptul ţăranilor de-a-şi decide singuri soarta;
—alegeri libere şi vot secret;

Odată cu intrarea în acţiune a tancurilor ruseşti, o parte din armata ungară s'a alăturat 
manifestanţilor, în fruntea cărora se aflau studenţii. Imediat, pentru potolirea spiritelor s'a recurs la 
numirea lui Imre Nagy ca prim ministru. Demonstraţiile continuând, în seara şi noaptea de 24-25 
Octombrie, ruşii deschid focul asupra mulţimii, provocând sute de victime.

Suslov şi Mikoian sunt trimişi de Kremlin la Budapesta pentru a linişti lucrurile. In faţa acestei 
situaţii, preşedintele Statelor Unite, Eisenhower, a făcut o declaraţie în 25 Octombrie, în care 
deplânge intervenţia forţelor militare sovietice, cerând retragerea lor în conformitate cu stipulaţiile 
tratatului de pace. A subliniat în acelaşi timp că prezenţa acestor trupe demonstrează scopul de a nu 
proteja Ungaria de o agresiune din exterior, ci de a continua ocupaţia acestei ţări. El asigura că 
America este cu toată inima alături de poporul Ungariei.

Cuvinte încurajatoare, dar numai atât, deoarece Statele Unite erau neputincioase în a acţiona, 
fiind în pragul alegerilor prezidenţiale din prima marţi a lunii Noiembrie 1956.
In schimb, Ungaria a intrat în grevă şi demonstraţiile s'au generalizat pe tot cuprinsul ţării. La 
cereri se adaugă libertatea religioasă, ca şi eliberarea cardinalului Mindszenty, arestat la 26 Decembrie 
1948 sub inculpaţia de trădare. Rusia cere sfatul Chinei asupra situaţiei din Ungaria, iar Nikita 
Hruşciov însoţit de Malenkov pleacă să se consulte cu Polonia în legătură cu aceeaşi problemă, 
aleargă la Bucureşti  pentru a conferi cu comuniştii români şi bulgari, după care se opresc câteva 
ore în insula Brioni, unde erau aşteptaţi de Tito.

Situaţia internaţională se complica prin deschiderea ostilităţilor la Suez între Israel şi Egipt, 
în data de 29 Octombrie, lăsând astfel Rusiei mână liberă de acţiune. Ordinul de intervenţie dat de 
Hruşciov mareşalului Koniev la 4 Noiembrie a dus la înăbuşirea în sânge a aspiraţiilor de libertate ale 
poporului maghiar, sub privirile neputincioase ale lumii libere. Şi tot Rusia este aceea care 
ameninţă cu rachete în cazul în care nu se pune capăt intervenţiei de la Suez. Moscova alesese bine 
momentul politic.

Ţările subjugate de Uniunea Sovietică erau frământate. Nemulţumirile creşteau datorită clasei 
comuniste instaurată la putere. România cunoştea asuprirea mai mult decât celelalte surori 
socialiste. Familiile erau văduvite, ţăranii aduşi la sapă de lemn, iar studenţii, obligaţi să înveţe limba 
rusă şi marxismul, nu puteau să-şi desăvârşească pregătirea. Şi acest tineret, ca peste tot şi întotdeauna 
este prezent la protestul împotrica noii orânduiri.
AIUD
 Toate acţiunile şi atitudinea celor ce schingiuiau pe deţinuţii politici erau premeditate, şi în legătură 
directă cu situaţia internaţională. "Spiritul" Conferinţei de la Geneva îndulcise puţin atmosfera de teroare 
din închisori, sub pretextul sovietic al "coexistenţei paşnice" prin care omenirea a fost indusă în eroare, iar 
repercusiunile acestui fapt, cât şi moartea călăului călăilor, s'a resimţit şi'n lagărele de exterminare din ţările 
subjugate din URSS. Atunci s'a căutat să se dea drumul la deţinuţii politici administrativi, să se elibereze 
câţiva fruntaşi politici, în prealabil compromişi, şi mai ales să se vânture acel "condiţional" de muncă.

Un episod foarte interesant pentru a ilustra perioada respectivă a fost relatat de deţinutul politic Bentz 
Gheorghe din Bucureşti:
"In luna Mai 1956 eram grav bolnav, intemat la spitalul închisorii de exterminare din Aiud, aşteptându-mi 
rândul spre cimitirul "3 plopi". Pe data de 11 Mai din acel an, pe la orele 7 dimineaţa şi-a făcut apariţia un gardian 
care mi-a spus să-1 urmez cu ce am la mine. Am bănuit că mă duce la celular, lipsindu-mă şi de minimum de 
asistenţă, poate din cauza vreunei turnătorii. Când am ieşit din clădirea spitalului, am dat s'o apuc spre celular, dar 
gardianul mi-a spus să merg la poartă. Am fost înfiorat de emoţie şi nu ştiam ce să cred. Mintea mi se răvăşise într'un 
noian de gânduri, care la capătul a circa 100 metri s'au spulberat când miliţianul mi-a ordonat să urc în duba ce 
aştepta la poartă. In interior mai erau 3 deţinuţi, unul fiind întins pe o targă, în lungul dubei.
După  câteva  minute  a apărut colonelul Colier, comandantul de tristă memorie al Aiudului, însoţit de că-
pitanul Dogaru, care inspecta plecarea dubei. Comandantul ne-a întrebat dacă se simte cineva rău şi a adăugat: 
"Aveţi apă, mâncare şi la nevoie medicamente. Pe drum să bateţi în uşă numai dacă sunteţi prea presaţi 
şi vi se va da asistenţa cuvenită". Am fost impresionaţi de grija ce ne-o purta, ştiind că din cauza lui 
majoritatea eram bolnavi mai ales de TBC, din perioada vestitelor "bestialii" când în plină iarnă, luni de 
zile, deţinuţii erau desbrăcaţi la piele şi parcurgeau zeci de metri pentru a se îmbrăca cu alte haine 
îngheţate înainte de a intra în fabrică, operaţie ce se repeta la ieşirea (plini de transpiraţie) de la lucrul istovitor. 
Pierdusem de mult deprinderea gesturilor de atenţie. Eram obişnuiţi numai cu sudalme, din cele mai 
triviale, cu grosolănii lipsite de omenie. Uitasem că mai poate fi şi altfel. Intrebări la care nu găseam 
răspuns, mai ales când aceste atenţii veneau tocmai de la cine nu te aşteptai.

Despre colonelul Colier s'a scris şi se va mai scrie. Şi tot ce se va spune ar fi demn pentru a se lua în 
consideraţie  la un   "nou   Nürnberg "   al regimurilor marxiste.

Despre căpitanul Dogaru, care a fost comandant al lagărului de exterminare Bicaz, pe atunci 
locotenent major, la fel s'a vorbit şi se va mai scrie în acelaşi sens şi în acelaş scop al depistării crimelor 
săvârşite de comunişti.

Când uşa dubei s'a închis, m'am adresat celui întins pe targă:
—Domnule profesor, cum vă simţiţi?
—Domnule, vă mulţumesc pentru întrebare, mă simt binişor, cu toate că sunt întins pe targă. Am 
avut câteva crize de curând, dar au trecut şi aerul acesta de primăvară îmi dă multă putere. De multe ori e mai 
necesar ca mâncarea, şi satrapii noştri o ştiu foarte bine. De aceea ni-1 confiscă. Imi cer scuze, a 
continuat, dar nu-mi pot aminti în ce împrejurare v'am cunoscut, deşi cred că dispun de o memorie destul de 
bună. 
—Domnule profesor, nu v'am cunoscut niciodată, dar după descrierile tuturor celor care v'au 
văzut în închisoare, după aspect şi după vigoarea pe care aţi dat-o vieţii din temniţe, eu sunt sigur că 
dumneavoastră nu puteţi fi decât domnul profesor Radu Gyr. I-am cerut permisiunea să-i recit 
câteva versuri. Incuviinţând, din cap, am început:

JUDECATA

Nici n'am ajuns pe trepte sus în faţa Ta, puternic Jude , 
Nici în balanţă nu mi-ai pus Sminteala bietei mele trude.
Şi totuşi mi-ai trimis din cer Osândă fără judecată 
Când milă n'am venit să cer,
Nici osândire, nici răsplată.

Profesorul   asculta,   în   timp  ce   ochii  i   se   umezeau, şi după a doua strofă mi-a făcut semn din 
cap ca să mă opresc şi a continuat dumnealui:

Spre tine urc cu-al meu amar 
Pe treptele ce mă adastă , 
Purtând peceta de tâlhar 
Şi Sfânta'mpungere sub coastă.

Pentru câtva timp, liniştea s'a aşternut, ca'n timpul Sfintei liturghii . . .
Mergeam în direcţia sudului. Gardienii s'au purtat fără reproş. Deci constatam noi că se poate şi aşa 
ceva. Au oprit de câteva ori pe la margini de pădure. Apa din bidoane a fost împrospătată de câteva 
ori, iar pentru masa de prânz am fost îmbiaţi să luăm loc pe iarbă şi întrebaţi: "la soare, sau la 
umbră"? Era o zi minunata de primăvară scăldată de razele soarelui. Pomii cu crengile grele de 
floare se înclinau în faţa noastră, parcă anume gătiţi pentru acest picnic de jale.
Când am ajuns la penitenciarul din Ploieşti, se întunecase de-a binelea. Aproape imediat după ce 
am fost instalaţi într'o celulă, ni s'a adus mâncare. La un moment dat s'a deschis uşa şi au intrat 3 
ofiţeri. Un maior s'a oprit în faţa primului pat şi a întrebat:
—Cum te numeşti?
—Bentz Gheorghe.
—Şi ce boală ai?
—Infiltrat bilateral.
—Bine, bine, infiltrat, dar unde s'a infiltrat, la mâini, la picioare, la burtă, unde?
—La plămâni, domnule maior.
Trecu la al doilea pat şi întrebă, numele:
—Demetrescu Radu.
Căutară cu privirile spre profesor şi maiorul întrebă din nou:
—Ce boală ai?
—Hemoptizie.
—Şi unde ai imoptizia asta?
—Din cauza hemoragiei căilor respiratorii elimin sânge.
Maiorul a ridicat din sprâncene, a stat câteva secunde pe gânduri şi a zis:
—Dacă e pe căile respiratorii, nu e vina noastră. Am fost informat că pe drum aţi avut de-
ale gurii, dar nu calde. Au fost bune?
Profesorul a răspuns: "Foarte calde, domnule maior !"
Au ieşit fără să mai cerceteze pe ceilalţi.

A doua zi duba a plecat şi nu s'a mai oprit până la Jilava, unde am fost duşi într'o celulă 
din secţia 1. Incă nu se servise masa de seară, când uşa se deschise şi gardianul Fătu a comandat 
"drepţi", în timp ce comandantul Czaki (mi se pare), însoţit de doi ofiţeri, şi-a făcut intrarea în 
celulă. Noi ne-am ridicat în capul oaselor pe pat.

Comandantul a întrebat care este Demetrescu Gyr.
—Eu, a răspuns profesorul.
—Am venit personal să te văd şi să discut puţin cu dumneata.
Profesorul n'a scos nici un cuvânt. Comandantul se'ncruntă. Tăcerea devenise apăsătoare, când i s'a adre-
sat din nou:
—De ce nu răspunzi?
—Eu răspund, am aşteptat să terminaţi dumneavoastră.
—Să termin? Ce să mai termin?
—Nu mi-aţi spus, domnule comandant, dacă discuţia de care aţi pomenit, doriţi să fie purtată de la 
om la om, sau de la comandant la întemniţat ?
In clipa următoare suita a ieşit ca o furtună, uşa s'a trântit cu putere şi s'a ferecat.

Profesorul s'a aşezat într'o poziţie convenabilă şi, calm, ne-a povestit despre o întâmplare 
asemănătoare de la Aiud, unde colonelul Colier a făcut acelaş gest.
După ce s'a făcut numărătoarea şi închiderea, profesorul îşi împărtăşi îngrijorarea.
—Domnilor, am toate motivele să cred că ăştia vor ceva de la mine. In ultima vreme prea am fost 
asaltat. Nu mai departe, pe la sfârşitul lui Aprilie m'am pomenit cu gardianul care-mi spuse  să-l urmez. De 
la Zarcă am fost dus la celular. Ştiam unde mă duc, pentru că mai trecusem pe acolo. Au ei acolo o celulă la 
parter, amenajată în chip de birou. Eram aşteptat de un maior de Securitate, care la intrarea mea îmi făcu 
semn să iau loc pe un scaun în faţa lui. Am dat să trag scaunul puţin mai într'o parte, dar el a insistat să-1 
las pe locul lui, pe motiv c-ar fi mai intim.

A scos un pachet cu ţigări şi m'a invitat să servesc. Bine'nţeles c'am refuzat politicos, spunându-i că nu 
obişnuiesc. După aceasta a început:
— Domnule,   am   venit   special  pentru   dumneata, de la Bucureşti. Nu de mult eu am luat un nou birou în 
primire, în acest nou birou am dat şi de dosarul dumitale şi l-am studiat. L-am studiat din scoarţă'n 
scoarţă. Mă înţelegi dumneata?
In urma acestui studiu sunt aici, să vă cunosc şi să stăm de vorbă, deschis, de la om, la om. Eu vă 
voi vorbi cu toată sinceritatea.
De la început trebuie să vă precizez că noi, pentru politica legionară purtăm toată adversitatea. 
Această politică greşită a adus ţării atâtea dezastre, până şi cutremurul din 1940. Totuşi nu ne-a putut scăpa 
din observaţie simţul de adevăr care se găseşte destul de dezvoltat la unii legionari, printre care vă consider şi 
pe dumneavoastră şi de aceea am venit să discutăm. Am observat că nu sunt negativişti, în sensul că îşi dau seama 
că realitatea palpită şi nu o neagă din nu ştiu ce motive absurde. Adică am ajuns Ia concluzia că legionarul 
vede, pipăie şi spune sincer, este sau nu este bine. De exemplu, de când eşti arestat ?
— Domnule maior mi-aţi spus că aţi studiat dosarul din scoarţă'n scoarţă şi de aici trag concluzia că 
ştiţi, şi dacă ştiţi cred că nu are rost să mă mai întrebaţi. Şi după aceea spuneţi că aveţi o adversitate, pe care 
o declaraţi făţiş şi din capul locului, iar ca să subliniaţi pretinsul dezastru, ne puneţi în spate şi cutremurul. 
Dar nu comparaţi acest dezastru cu cataclismul, ca să folosesc un cuvânt apropiat de al dumneavoastră, adus 
de comunism. Asta ca să discutăm de la ideologie la ideologie.
—Perfect. Imi place că discuţi deschis, fiindcă am zis, vorbim de la om, la om. De fapt ce voiam să întreb 
este că nu ştiu dacă dumneata ai fost informat de către noii veniţi pe aici, aşa cum se obişnuieşte prin peni-
tenciare, despre marile transformări prin care a trecut ţara noastră. De aceea am întrebat de când aţi fost 
arestat. Uite domnule, noi într'un interval uluitor de scurt istoriceşte, am făcut lucruri de neînchipuit. De 
necrezut, domnule, mă înţelegi? Dacă ai vedea Bucureştiul, nu l-ai mai recunoaşte. Dar să nu mă 
opresc la el. Să luăm alt oraş. Uite de pildă Craiova dumitale, de care eşti poate legat, a răsărit ca 
din pământ, cu spitale, creşe, case de naşteri şi câte şi mai câte. Şi ce este mai interesant tovarăşe . . .
—Domnule maior, pardon, eu nu sunt tovarăş, i-am replicat scurt. El continuă:
—In virtutea obişnuinţei, ştii, mă adresez altora cu tovarăşe. Domnule Demetrescu, cum 
spuneam, ce este foarte interesant ... că am ajuns până acolo cu realizările noastre, încât diferenţa 
dintre sate şi oraşe aproape că nu mai există. Da, da, să nu vi se pară lucru de glumă, o vom şterge 
domnule această diferenţă, ascultă ce-ţi spun eu. Păi dacă ai vedea librăriile încărcate cu cărţi, excelent 
ilustrate şi din hârtia cea mai fină, ai fi îndemnat să scrii şi dumneata şi să tot scrii, mai ales că sursele de 
inspiraţie se expun vederii, pipăitului şi, mă rog, la toate simţurile noastre, că avem destule.
Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc şi atâţia alţii se întrec în a cânta aceste 
opere de creaţie socialistă.

Şi iată, domnule, pentru ce am adus în discuţie simţul de adevăr al unor legionari. Fiecare am 
greşit, dar principalul este ca omul să recunoască. Domnule, asta este! Crezi dumneata că cererile 
de iertăciune nu sunt luate în seamă? Dumneata ştii cum e românul iertător şi, după aceea, e 
născut şi poet. Este suficient să ieşi pe stradă şi să priveşti marile prefaceri şi gata eşti, inspirat. 
Nu mai departe, eu, care sunt ofiţer superior domnule, acum un an când mi-am luat "Bacul", m'am 
hotărît să mă dedau la poezie. Superiorii, când au auzit, pe capul meu, ca să urmez cariera 
militară, că de scris pot să scriu cât poftesc în orele libere. Şi scriu domnule, numai că nu le prea 
termin domnule, din cauză că vezi dumneata,   mă'ncearcă  noi  şi   noi  subiecte   şi  probleme.
Oricum  dumneata eşti profesionist,  dumneata poţi să scrii biblioteci întregi, mă înţelegi? Şi vei fi 
înţeles!

Am dat din cap, eram obosit şi plictisit de turuiala poetului securist. Cu coada ochiului îl 
observam că se uita la ceas. El a mai înşirat mult şi la un moment dat mi-a zis:
—Eu m'am lăsat captat de discuţie şi dumneata nu mi-ai spus nimic.
—Ce vă pot spune, căci nu ştiu nimic din cele ce le-aţi relatat. Şi dumneavoastră o ştiţi prea 
bine. Noi numai de la bufniţe şi cucuvele mai aflăm veşti. Realităţile pe care le vedem noi, ne 
înfioară numai la gândul că soarta neamului românesc a fost crudă şi că pot veni alte nenorociri mai 
mari pe capul nostru. De 12 ani închisorile gem şi, cu tot numărul enorm al morţilor, constatăm că 
alţii răsar în mijlocul nostru pentru a muri tot în veşnicia realizărilor pe care le vedem, le 
pipăim, le auzim: toată ţara asta e închisoare. Cei ce vin aici, sosesc din alte cazne, desfiguraţi şi 
bolnavi, munciţi ca pe timpul faraonilor.

Domnule maior, eu pot prea bine să vă vorbesc de Aiud, de gratii, de guzgani. Pot deasemenea 
să vă vorbesc de simţul adevărului palpabil, de care aţi pomenit, dar în legătură cu tristeţea care mă 
cuprinde când aud zgomotul căruţei care transportă morţii la groapa comună.
Nu este în firea mea de a contrazice pe cineva, eu vă cred pe cuvânt până voi ajunge să pipăi, 
şi numai atunci să cred cu adevărat. Toate câte vi le-am spus, am făcut-o fiindcă m'aţi întrebat despre 
veştile pe care le primim de la cei ce vin de "afară", adică dintr'o închisoare de exterminare în alta. 
Am fi fericiţi să nu mai vină.

In timpul detenţiei, eu nu am făcut cereri de iertăciune. V'aţi deplasat pentru mine şi vă 
mulţumesc. Ce aş putea să vă mai spun?
Maiorul băgă mâna sub ziarul de pe birou. Eu l-am observat şi am zâmbit. El îmi spuse parcă 
confidenţial: "O să am de furcă cu banda asta".
După aceea, cu o voce gravă a adăugat: "Nu uita nimic din ce ţi-am spus. Ai timp să judeci 
cum se cuvine, pentru c'ai îmbătrânit pe aici".
Şi profesorul, obosit de această relatare, a tăcut încercând să se odihnească. Se simţea liniştit 
şi mulţumit ca după spovedanie.

Peste 2-3 zile, într'o dimineaţă am fost duşi în poarta Jilavei, unde ne aştepta o dubă. In ea se 
găsea şi Ghica, fostul prefect al poliţiei Capitalei. Ajunşi la spitalul Văcăreşti, am fost conduşi la 
diferite servicii. La întoarcere s'a observat că Radu Gyr şi Ghica lipseau. Probabil au fost 
internaţi.

"SPITALUL"    JILAVA

O cameră ca toate celelalte, o hrubă pe ai cărei pereţi mustea apa, se numea "spital". Paturi suprapuse, 
hârdău pentru tinetă, hârdău pentru apă şi câteva schelete ce-şi scuipau plămânii.
Într-o zi a fost adus Turcu Viorel, un economist, învinuit de a fi format un guvern în care el trebuia să 
deţină portofoliul Economiei naţionale. A venit după el Popescu Gheorghe, avocat, condamnat pentru spionaj în 
favoarea americanilor şi purtat prin lagărele de exterminare din Rusia. Prin Aprilie 1956 şi-a făcut apariţia un 
procuror al Capitalei, un anume Popescu. Regimul nu se deosebea cu nimic. Era normal. în regimul comunist 
toţi sunt "egali".

Pe data de 11 Iunie, aniversarea a 8 ani de la naţionalizarea industriei, în mijlocul bolnavilor s-a ivit un 
procuror însoţit de doi ofiţeri, şi li s-a adresat:
- "Domnilor aş vrea să cunosc nemulţumirile ce le aveţi în legătură cu felul în care sunteţi trataţi ca de-
ţinuţi şi ca bolnavi. In afară de aceasta mă interesează problemele strict juridice, sau dacă aveţi ceva de contes-
tat. Tot odată vă aduc la cunoştinţă că fiecare are dreptul să scrie reclamaţii, plângeri sau cereri de iertăciune, la 
oricare din organele de stat sau de partid. Puteţi să scrieţi direct în URSS, la Comitetul Central sau la Sovietul 
suprem. Dacă este cazul puteţi face întâmpinări scrise la procesele ce sunt în curs de judecată. Corespondenţa 
dumneavoastră, vă asigur, nu va fi sub nici o formă cenzurată. Pentru aceasta s-au amenajat camere speciale în 
care puteţi scrie maximum 3 zile. Trebuie numai să cereţi şefului de secţie să fiţi duşi în camerele de care am 
amintit şi veţi putea scrie. Eu nu sunt grăbit, aşa că pot asculta nemulţumirile pe care le aveţi. Ce este posibil, se 
va rezolva pe loc. Ce nu se poate acum, eu îmi notez şi vă voi comunica în termen de 15 zile.
Oamenii erau buimăciţi. Aşa ceva nu visaseră să audă. Şi în această atmosferă de suspiciune, unul spar-
se gheaţa:
- Domnule procuror, mă numesc Bentz Gheorghe, de aproape 4 ani colind prin închisori şi lagăre de 
muncă forţată, nu vă mai spun ce am îndurat în această perioadă, dar sunt nedumerit că nimeni nu mi-a spus 
pentru ce sunt arestat. Când întrebam pe cineva, eram înjurat şi făcut bandit. Dar eu n-am furat niciodată şi 
nimeni nu m-a întrebat nimic.
- Domnule, mi-am însemnat numele şi în 15 zile ai să ştii.
- Altcineva?
Fostul procuror al Capitalei s-a ridicat din pat şi a înfruntat privirea fostului subaltern, care a avut o tre-
sărire.
Acesta, după o scurtă ezitare, i s-a adresat fostului şef:
- Dumneavoastră?
- Domnule procuror, eu protestez pentru neaplicarea regulamentului privitor la funcţionarea penitencia-
relor, semnat şi aprobat de forurile superioare de stat şi de partid. Acest regulament nu transformă salariaţii 
penitenciarelor în slugi, dar nici în călăi. Salariaţii nu sunt, cel puţin după regulament, organe de tortură. De 
aceasta se ocupă securitatea, după cum fiecare dintre noi a constatat şi cred că ştiţi şi d-voastră.
Condiţiile elementare de igiena sunt nesocotite în acest loc suprapopulat, unde în orice moment o 
epidemie poate să izbucnească. Nu avem apă nici de băut, iar de spălat nici nu se pune problema. Puţim ca 
hoiturile.  La două  săptămâni se zice că suntem duşi la baie, într-o goană teribilă. Practic apa este lăsată să 
curgă 3-4 minute, când fierbinte, când rece. Rămânem năclăiţi cu săpun, fiindcă suntem scoşi cu forţa afară. Nu 
avem periuţe de dinţi, nu putem să ne spălăm zdrenţele ce se cheamă lenjerie. La plimbare nu suntem scoşi. 
Avem între noi bolnavi de plămâni, de inimă, dar îngrijirea nu există. Acesta se numeşte spital. Nu avem 
corespondenţă cu familia, ca cel puţin de la ea să primim cele necesare. Ar trebui să avem, conform 
regulamentului, pachet şi vorbitor. Dar nimeni nu a beneficiat de aşa ceva. Unii din noi nici nu au fost judecaţi 
de ani de zile.

In schimb avem sudalme şi bătăi, un regim diferenţiat în rău faţă de condamnaţii de drept comun, deşi 
nici unul dintre noi n-a săvârşit vreo crimă.
Dacă salariaţii penitenciarelor se opun aplicării regulamentului, înseamnă că se opun organelor 
semnatare şi implicit statului.
Ofiţerii de securitate şi miliţie, care-l însoţeau pe procuror, l-au săgetat cu privirile pe dl. Popescu, dar 
n-au zis nimic.

Procurorul venit în inspecţie ni se adresă calm, fără a-l lua în seamă pe fostul lui şef:
- Domnilor, începând de mâine dimineaţă veţi fi scoşi la aer o oră pe zi, la baie veţi fi duşi o dată pe 
săptămână, iar apa va curge încontinuu timp de 20 de minute. Salariaţii penitenciarului şi chiar comandantul vi 
se vor adresa cu "domnule".
Despre restul problemelor veţi fi ţinuţi la curent în 15 zile.
Dacă mai are cineva de raportat ceva, însă să nu se mai repete, vă rog să expuneţi fără teamă.
Cum nimeni nu a mai avut ceva de spus, procurorul şi însoţitorii au ieşit spunând "bună ziua".
In închisoarea subpământeană, în cavourile de la Jilava a fost un mare eveniment, ceva neaşteptat şi 
scheletele însufleţite au început să discute, să-şi pună probleme: 
Ce oare s-o fi întâmplat de a transformat pe lupi, în mieluşei?
Să-i fi apucat mila de atâtea cadavre şi sânge ce a curs? Să-şi dea ei oare ura de moarte împotriva noas-
tră, după care şi-au câştigat faima de călăi, pentru un strop de omenie? De bună voie n-au făcut-o.
Care să fie motivul de s-au văzut constrânşi să-şi schimbe comportamentul?

In orice caz, moralul s-a ridicat. Oamenii au început să facă glume, în primul rând cu privire la procuro-
rul care-şi pierduse funcţia şi la cel ce şi-o mai păstra. Noutatea a avut şi darul de miracol: foarte mulţi din fosta 
Siguranţă a statului, care se găseau acum printre deţinuţi, au început să-şi facă procese de conştiinţă, să se 
frământe. Li se oferea posibilitatea să spună adevărul. La data când au fost anchetaţi li s-au cerut note despre 
comuniştii care au fost informatori. Dar listele nu au fost complete deoarece unii dintre ei ocupau funcţii mari, 
iar pe de o parte aşteptau recunoştinţă de la ei, pe de alta se temeau să-i divulge. Dar recunoştinţa nu se vedea 
nici după 7-8 ani de la arestare. Acum, privindu-se în ochi, au luat hotârîrea să spună adevărul. Mulţi dintre cei 
de acolo, aflau lucruri pe care niciodată nu le-ar fi bănuit. Numărul de 7-800 comunişti până în 1944, nu mai era 
o noutate. Devenise certitudine confirmată de cei care-i avuseseră în mână, dar ceea ce era şi mai important era 
faptul că mai mult de jumătate fuseseră agenţii serviciilor de informaţii şi primiseră bani. Până şi printre 
comuniştii din închisoare se găseau agenţi. După aceea se cunoştea că erau finanţaţi numai prin ajutorul roşu 
trimis de Moscova prin intermediul unor conturi ale lui Petru Groza. Deci comuniştii erau pe de o parte salariaţi 
ai Moscovei, iar pe de alta, o parte din ei primeau salarii duble, fiind plătiţi şi de Siguranţă.
Intre foştii poliţişti au început consultări despre ştabii de azi, care ieri le-au fost subalterni. Discret îşi 
schimbau numele lor şi le împrospătau.  Chiar dacă erau în camere diferite, căutau, atunci când ieşeau la plimba-
re sau la baie, să treacă pe sub fereastra unuia şi să întârzie câteva secunde pentru a comunica sau a primi un nu-
me, o dată despre un fost agent.

Procurorul Popescu era frământat. Pentru el dorinţa de a scoate la lumină unele lucruri murdare, - măs-
luiri sau înscenări de procese, - devenise o chestiune mai mult de răzbunare decât de restabilire a adevărului. El 
înţelegea că demascând pe unii din partid şi guvern se demască şi pe el. Dar tot el căuta să se apere, motivând că 
în funcţia pe care o avusese intervenise constrângerea morală şi materială. Nu se putea opune unor ordine, chiar 
dacă acestea nu se încadrau în lege. Şi cum s-ar fi putut opune, când ştia că scaunul lui depindea de cel care îi da 
dispoziţie? Dacă nu executa el, se găsea imediat un altul. Avea mulţi "prieteni" care îl invidiau şi care ar fi fost 
gata să-i ocupe locul. O spunea deschis: "în afară de patul moale şi cald nu mă interesa nimic. Nici politica şi 
nici viaţa socială a Ţării. Eu am făcut servicii şi am cerut plată pe măsură. Cunoscând legile, mă ascundeam cu 
abilitate printre ele, aşa cum mă ascundeam şi faţă de cei care mă plăteau. Ei bine, numai de Dumnezeu n-am 
ştiut să mă ascund. Probabil că de la El mi s-au tras toate câte le pătimesc. Cine altul, decât El, putea să facă 
posibilă o aşa ţesătură de împrejurări care să conducă la distrugerea mea? Eram agreat, bine văzut, aveau nevoie 
de mine şi îi serveam  Şi acum sunt aici".
Lumea a început să-şi scrie păsurile, căutând să-şi mai descarce nervii de atâta nedreptate, sperând în 
vreo minune.

Trei zile a scris procurorul nostru. Dacă avea mai mult de relatat, spunea că ar fi scris. Nouă ne 
povestea că a trimis un memoriu lui Dej despre unii, şi altul la Comitetul Central al URSS, despre Dej.  L-au 
costat cam scump cele scrise. Deocamdată se accentuase ticul pe care-l avea de a duce mâna stângă spre umărul 
drept, odată   cu  întoarcerea  capului,  ca  omul  care-şi aranjează cravata. De multe ori rămânea cu privirea 
pierdută-n gol, absent la tot ce se petrecea în jurul lui. El era magistratul solitar care "muncise" pentru a-şi 
câştiga pâinea fără grijă. Acum, poate se întrebau cei din jur, se gândeşte la zecile de mii de ani de închisoare 
care i-au fost ceruţi în schimbul plăţii, şi poate la cei ce fuseseră executaţi.
Un alt Popescu, dar Gheorghe, venit direct din Rusia în camera zisă spital al Jilavei, era avid după 
noutăţi din ţară, din toate domeniile. S-a găsit domnul Cucu, revizor contabil, să-l pună la curent cu tot felul de 
lucruri, printre care şi de-ale lui Bulă. I l-a prezentat ca un personaj de mare circulaţie, întâlnit peste tot, savurat 
de toţi, îndrăgit de toate generaţiile.
Bulă nu era nici - doina - străbunilor noştri, cântată prin desişul pădurilor în vremuri de tristeţe sau res-
trişte ca o expresie a sentimentelor calde şi pline de speranţă; nu era nici - balada - coborîtă pe cale orală din 
generaţie în generaţie; nu era nici Făt Frumos, Toma Alimoş sau Gruia lui Novac la vârsta când eroii mânuiau 
paloşul; despre el nu se spun poveşti şi nici nu se începe cu "a fost odată"; el este contemporan cu noi şi se trans-
pune în mii şi mii de ipostaze, modelat de oameni după chipul şi asemănarea suferinţelor la care au fost supuşi, 
înţelepciunea populară face aluzie directă şi usturătoare la adresa moravurilor şi năravurilor epocii scornite de 
marxism. Bulă e singurul care pătrunde până-n sferele cele mai înalte, descreţind fruntea cu poveşti, ţinând 
seamă de locul unde se găseşte.

Intr-o zi, după închidere, domnul Turcu s-a adresat celor de faţă:
"Domnilor, pentru că sunt pe post de ministru 5 ani, numai dacă n-o cădea cabinetul, daţi-mi voie să-mi 
aleg o poziţie pe măsura funcţiei", şi după ce şi-a aranjat boarfele la spate, a început:
- "înainte de arestare mă gândeam cu nevastă-mea că am fost invitaţi la mulţi, că am petrecut de minune 
dar că la noi nu prea a fost uşa deschisă. Nevastă-mea, cum o lăsase Dumnezeu cu simţul prevederilor şi al vre-
murilor, mi-a zis că şi ei îi era jenă să mai meargă la alţii până nu invită pe cineva la noi, dar că 1.000 de lei, cât 
s-ar cheltui cu o simplă masă, erau nişte bani ce nu ne dădeau afară din casă. Avea dreptate, pentru că trimitea 
maicăsii 500 lei pe lună ca să-i completeze cei 60 lei primiţi lunar de la colectivă, iar sora ei era în ultima clasă 
de liceu întreţinută tot de noi, plus toate celelalte cheltuieli pe care trebuia să le suportăm. Totuşi, după o trecere 
în revistă a obligaţiilor, ne-am hotărît. Eram eu şef de serviciu în minister, cu un salariu bunicel, dar 
cumpărăturile le făceam la negru. Ce să vă mai spus? I-am invitat pe toţi faţă de care aveam obligaţii, cu 
nevestele, în plus am chemat şi un subaltern care mă copleşea cu amabilităţile la serviciu. Cum nu avea nevastă, 
a venit singur. Ne adunasem vreo 15, ca la o nuntă mai modestă, fără dar. Preparasem mâncare şi băutură, încât 
toată lumea părea mulţumită. Când întâlneam privirea nevestii, o felicitam cu recunoştinţă. Şi ea părea 
mulţumită. Glumele şi voia bună ne încălzise. Bulă se transpunea în fel de fel de situaţii, care mai de care mai 
comice. Pe la ora 23, Bulă ajunsese şef de guvern, în hazul tuturor. Dar cum Bulă era războinic din fire, căzuse 
de data aceasta într-o tristeţe fără remediu. Sfetnicii nu mai ştiau ce să-i facă pentru a-i intra în voie. Unul dintre 
ei, mai deştept, cunoscând pricina cumplitei decepţii, îi zise:
- Prea luminate Bulă, ţi-ai distrus toţi adversarii politici, le-ai desfiinţat partidele, iar acum când nu mai 
ai cu cine lupta, te descurajezi? Uite ce-ţi propun. Dă sfoară în ţară şi anunţă-ţi supuşii că au voie să facă ori 
câte guverne de opoziţie doresc. Iar tu cu marea ta înţelepciune, te înfigi în ei şi-i distrugi ca pe ceilalţi.
Povestea mie nu mi-a plăcut, dar mi-am zis că nu se cade ca în calitate de gazdă să stric seara oferită 
invitaţilor. Dar cum această funcţie solicita discuţii de durată, pe la ora 4 dimineaţa, după plecarea musafirilor, 
mă văzui invitat la Ministerul de interne. Maşina mă aştepta la poartă. Mi-am dat seama imediat că nu era pentru 
a mă pune în funcţie. Aghiotanţi mă aşteptau destui afară, în stânga, în dreapta, în faţă, plus şoferul, fără să mai 
vorbesc de o altă maşină care ne urmărea.
La anchetă erau prezenţi toţi cei de la petrecere, în afară de subalternul meu care ne angrenase în jocul 
cu Bulă. Curios era că de câte ori aduceam vorba de Bulă, anchetatorii mă plesneau şi-mi ziceau să nu-i mai zic 
aşa. Exasperat am întrebat: Cum să-i zic domnule ofiţer? "Zi-i Dej", a fost răspunsul lui. „Ba să-i zici dumneata, 
că eu îi spun Bulă" şi cu toată bătaia mâncată, tot aşa l-am trecut în declaraţii.
La proces, acest Bulă a fost servit de procuror ca probă de acuzare pentru a dovedi denigrarea şefului de 
partid.

Am cerut martori nevestele noastre care au fost de faţă şi pe subalternul meu. Şi s-a spus că în lot va fi 
audiată toată lumea. închipuiţi-vă ce a fost de noi când am auzit şi de lot. Dar de adus tot nu i-au adus.
Primul ministru făcut de Bulă, luând cuvântul la proces, a spus printre altele:
- "După punerea în scenă a acestei comedii, am impresia că instigaţia şi provocarea ocupă loc de cinste 
în faţa instanţelor militare de judecată. Şi nu mă miră că în lumea nouă, bazată numai pe propagandă, dacă omul 
ar putea ucide cu gândul şi fecunda cu ochii, toate străzile civilizaţiei marxiste ar fi pline de morţi şi copii, 
nemaiputându-se manifesta şi defila".
Nouă ne-a plăcut ce-a zis, dar judecătorilor nu, pentru că l-au condamnat la 12 ani temniţă grea.
Cei din fostul serviciu de Siguranţă al statului au tot scris, peste o lună de zile. După calculul celor din 
celulă, trecură mai mult de o lună şi jumătate de la vizita procurorului.  Pentru  el nu se scurseseră cele 15 zile 
promise ca termen de răspuns. Probabil calculul se făcea după alte metode.

In sfârşit, la aproape două luni după calculul calendarului gregorian, a venit ofiţerul de la grefă şi a 
comunicat rezultatul investigaţiilor în două cazuri:
1. Bentz  Gheorghe avea fixată data procesului, la 4 ani de la arestare, fiind învinuit de crimă de 
uneltire împotriva clasei muncitoare.
2. Condamnarea la 20 de ani a avocatului Popescu Gheorghe căzuse. El fusese condamnat în URSS. 
A fost anunţat că urmează să fie rejudecat de Tribunalul militar  din  România,  fiind  acuzat de 
spionaj în favoarea americanilor.

Avocatul Gh. Popescu, la auzul celor comunicate, a rămas indiferent. După ce s-a închis uşa ne-a spus 
că nu-l mai interesează nici anularea sentinţei ruseşti, nici judecata românească deoarece Ruşii l-au aranjat aşa 
de bine, încât nu ştie cât va mai trăi, că în ceea ce priveşte judecata românească s-a lămurit din câte a auzit aici, 
în închisoare, şi chiar o eliberare în zisa libertate a regimului comunist ar fi similară cu o condamnare la moarte 
lentă. Aşa a început să-şi depene amintirile dintr-o lume pe care n-o cunoaştem în cruda ei realitate: lumea 
intrigilor nevăzute şi totuşi prezente, între prieteni şi parteneri, şi nu greşim dacă spunem "ca-n junglă".
Iată pe scurt povestea: "Liceul l-am urmat la Buzău şi facultatea de Drept am terminat-o cu brio la Bu-
cureşti. Fiind tânăr, era greu să lucrez pe cont propriu. Cum fusesem apreciat de Istrate Micescu, m-am gândit să 
mă prezint cu rugămintea de a lucra în cabinetul lui. Maestrul m-a primit bucuros. Colegii mă invidiau. La drept 
vorbind aveau dreptate pentru că, lucrând pe lângă un maestru de talia lui, cartea de vizită căpăta o valoare de 
necontestat. Toate erau bune, însă se punea problema armatei, pe care n-o făcusem. Mi-am îndeplinit şi datoria 
aceasta, aşa că în anul 1942 mă găseam ieşit sublocotenent repartizat la o unitate de transmisiuni. In această  
unitate eram prieten la cataramă cu un sergent Vergoti, de la care învăţasem limba rusă, atât cât să mă descurc. 
Deoarece doream s-o deprind mai bine, hotărîsem ca în afara orelor de program să vorbim numai ruseşte. Uni-
tatea noastră fiind în deplasare, eu îl purtam prin toate locurile de cazare. Superiorii îmi atrăgeau atenţia că acest 
sergent era basarabean din Ceatarlunga şi că mă va bolşeviza. M-am convins că nu era aşa. Vergoti mi-a poves-
tit cum la răpirea Basarabiei, în 1940, s-a hotărît să plece prin raiul sovietic pentru a-l cunoaşte. După 6 luni de 
alergătură prin diverse oraşe ruseşti, inclusiv Moscova, nu a ştiut cum să facă calea întoarsă mai repede. La 
trecerea Prutului spre Moldova a avut greutăţi, dar cu riscul vieţii, a reuşit. Povestea că prin raiul sovietic, ori ca 
oficialitate ori ca turist, ghidat numai pe unde vor cei care te conduc, poţi să înţelegi că toate sunt altfel de cum 
ar fi firesc. El, care a trăit o jumătate de an şi a pipăit, cunoştea mai bine lucrurile şi-mi confirma câte ceva din 
câte aflasem şi eu, despre viaţa şi "bunăstarea" cetăţenilor sovietici. Vergoti, după înapoierea din Rusia, a fost 
încorporat şi repartizat la unitatea noastră şi împreună am trecut Prutul, Nistrul, Bugul, Donul şi am ajuns în faţa 
Stalingradului, unde am picat prizonier cu regimentul meu în Ianuarie 1943.
Ce-am văzut şi ce am auzit din gura oamenilor de la sate şi oraşe, precum şi de la prizonierii pe care îi 
luasem pe acest traseu străbătut cu piciorul, mi-au confirmat cele spuse de Vergoti. Explicarea fenomenului de 
supunere era teroarea care timp de un sfert de secol i-a măcinat pe oameni, aducându-i în starea de animal, a-
ceea de a executa numai la comandă. Auzul cuvintelor "Siberia" şi "închisori" îi îngrozea. Toţi tremurau de tea-
mă. Când duba neagră oprea la poartă, orice mişcare înceta în casă, şi numai după ce vedeau că de data asta era 
ridicat vecinul, de-abia atunci începeau să se roage în genunchi, mulţumiţi că au scăpat şi acum.
Am picat în acelaşi lagăr cu Vergoti şi, descurcăreţ cum era, făcea pe translatorul, reuşind să mai obţină 
câte o pâine, pe care o împărţea cu cei din jur.

Prin Martie 1943 s-a făcut o nouă triere: ofiţeri, trupă şi ostaşi.
M-au despărţit de Vergoti şi alţi prieteni dragi, şi am ajuns într-un lagăr la vreo 100 km. de Moscova, 
unde am nimerit peste un tratament mai bunişor. Aici ni s-au făcut fişe individuale şi am dat autobiografii. Cei 
care cunoşteau limbi străine trebuiau să o traducă în fiecare din limbile cunoscute. A avut loc o nouă triere şi am 
rămas pe loc numai cei care cunoşteam limba engleză. Nu după mult timp a avut loc o selecţie după studii, în 
urma căreia am fost trimis la Moscova, unde am fost internat într-un spital şi supus unui control medical aspru. 
Intr-o zi şi-a făcut apariţia în camera mea un colonel rus şi mi-a vorbit calm, spunându-mi că războiul are nevoie 
de oameni de valoare, cinstiţi şi că deşi sunt prizonier, el vrea să stea de vorbă serios cu mine, dacă mă consider 
un om corect.
Că sunt credincios l-am asigurat, dar despre valoare am spus că nu eu sunt cel care apreciez.
Mi-a promis că mă va invita la el să discutăm de la om la om.

A doua zi, cu o maşină, am fost dus la biroul colonelului, care mi-a spus că a reflectat asupra mea şi că 
mi-ar propune să fac un curs de diplomaţie. Am acceptat. Cursurile au avut loc într-un fost conac, unde eram 
nouă candidaţi. Am urmat un program foarte riguros.
La ora 6,30 era deşteptarea. De la 7,15 făceam o jumătate de oră gimnastică şi în special alergări. După 
ce luam dejunul, urma o oră de călărie până la 9,30, când intram la cursuri până la ora 15.
După amiaza aveau loc cursuri de foto şi discuţii asupra cursurilor de dimineaţă.
In Iunie 1943, terminând aceste cursuri, am început altele în legătură cu şoferitul şi pilotajul, iar de 
două ori pe săptămână participam  la ore de  "comportament în societate",  unde  ne întreţineam cu dame  şi 
bărbaţi stilaţi, unde dansam şi eram supuşi tentaţiei.
In luna Septembrie 1943 am fost paraşutat într-o noapte pe un câmp de lângă Mariopol, de unde m-am 
întors cu fotografii conform indicaţiilor primite. In Octombrie şi Noiembrie am avut de îndeplinit alte misiuni la 
Ghenisec şi Nicolaev şi din ambele situaţii am ieşit cu calificativul excepţional. Eram făcut parcă pentru a mă 
expune pericolului. In primăvara lui 1945 am ajuns la Leipzig, unde am rămas până în ziua capitulării. Pe data 
de 9 Mai 1945 nu mai eram eu. Ajunsesem fiul unui industriaş din Leipzig care fugise în Berlinul ocupat de 
americani. Aveam un paşaport cu numele de Schultzer Georg, cu vize din mai multe ţări. Paşaportul era ori-
ginal, numai poza măsluită de specialişti ruşi. In Leipzig fusesem iniţiat în afacerile industriale şi de familie ale 
patronului.

In Berlin urma să intru în legătură cu un maior american. Nu mi-a fost greu, mai ales că de la prima 
întâlnire s-a stabilit între noi o simpatie reciprocă. L-am tatonat timp de câteva luni şi între timp ţineam la curent 
pe Ruşi despre nivelul relaţiilor noastre.
După ce m-am convins că maiorul nu era filo-rus şi nici în serviciul de spionaj al NKVD, i-am spus 
adevărul. El a raportat mai departe şi am convenit să intru în serviciul lor de spionaj.
Ei mi-au pus la dispoziţie nişte copii, după nişte documente furate de serviciul de spionaj rus, pentru a le 
verifica autenticitatea. Eu le-am predat Ruşilor în Berlinul ocupat de ei şi le-am cerut bani pentru a plăti pe cei 
care mi le-au furnizat. Figura cu prezentări de documente s-a mai repetat, însă la Moscova această afacere m-a 
cam umbrit. Ceream bani pentru lucruri pe care ei le aveau.

Americanilor le prezentam doar vorbe în legătură cu falsitatea aliaţilor, dar ei erau deja informaţi.
Intre  timp  mă  ocupam  cu articole  de propagandă împotriva ruşilor şi le publicam sub pseudonime. 
Aveam un caricaturist bun, pe care-l plăteam regeşte, şi pe desenele lui, eu treceam doar textul.
Simţeam că Ruşii sunt nemulţumiţi şi bănuitori, şi am încetat de a mai trece în Berlinul răsăritean. Am 
spus maiorului american că trebuie să plec şi după câteva zile mi-a spus să merg la Koln, unde mă va ţine la 
curent când să plec mai departe.

Cum nu-mi venea să stau, am mai dat o fugă la Berlin, la caricaturist pentru a mai lua ceva desene. 
Aveam o stare nervoasă neobişnuită. După 2 zile, spre seară, mă îndreptam spre gară. Pe drum o maşină s-a 
oprit lângă mine şi m-au poftit înăuntru. Revolverul era îndreptat spre mine. Am protestat, făcând pe omul 
jignit. Le-am spus că sunt pe punctul de a prinde nişte documente de mare valoare. însoţitorii mi-au spus că nu 
ei decid. La fel mi-a spus şi colonelul rus de la Berlin.
Am ajuns cu avionul la Moscova. Eram o piesă rară. Numai că aici, după ce m-au deşurubat din toate 
mădularele, m-au condamnat la 20 de ani şi m-au aruncat în închisoare.

Inchisoarea din care am venit aici, este una specială, numai pentru cei ce au lucrat în spionaj. Pe 
sovietici îi interesează ca aceştia să nu mai vorbească. Spionul sovietic termină în închisoare din mai multe 
motive: ori nu dă rezultate, ori a fost surprins că face joc dublu, ori ştie prea multe şi devine periculos. Ruşii 
învestesc pentru spionaj sume fabuloase, au şcoli speciale şi unii se ocupă chiar de copii.