Dinu Săraru în dialog cu Victor Athanasie Stănculescu
GENERALUL REVOLUŢIEI CU PICIORUL ÎN GHIPS
RAO International Publishing Company 2005
[1 IR: O carieră bazată pe dedublare]
DS: ...şi foarte burgheză, şi bogată în tradiţii
militare,dar în acelaşi timp era şi o biografie complet incompatibilă cu ceea
ce trebuia să se petreacă cu dumneavoastră de aici înainte!? Şi aţi ajuns la
unul din marele şantiere ale tineretului din epocă! Ce s-a întâmplat acolo şi
dacă nu cumva acest şantier a fost cel care a întrerupt brutal, pentru viitorul
dumneavoastră, biografia militară şi burgheză şi apus bazele noii biografii?
Cea care a devenit publică? A doua biografie!
VS: Pentru mine au fost două elemente: primul
a fost purgatoriul pentru marea mea iubire, prima nereuşită, şi al doilea,
purgatoriul pentru că s-a rupt lanţul vechii burghezii şi apăream acum ca un
om absolut nou, produs al unui şantier naţional, comunist, al tineretului,
celebru în epocă! Acesta a fost purgatoriul de la Bumbeşti—Livezeni, unde
ajunsesem instructor de şantier, instructor sanitar al şantierului şi făceam
aproape zilnic tot traseul Bumbeşti-Livezeni, dintr-un capăt în altul,
controlând modul cum se făcea îngrijirea medicală şi dacă medicamentele date de
către medici ajungeau la bolnavi sau se duceau în altă parte, pentru că se mai
duceau şi atunci în altă parte..
DS: Şi cu acest dosar de brigadier aţi pus
temelia noii biografii?
VS: Acesta a fost elementul de bază. [IR: Din start, domnul Stănculescu începe un joc dublu, în
care se va arăta expert]
DS: Deci, v-aţi început cariera militară, pe baza şantierului
Bumbeşti-Livezeni? Cu dosarul de brigadier?
VS: Spatele
era asigurat de acest dosar de brigadier!
DS: Nu v-a
întrebat nimeni, niciodată, despre biografia de până la şantier?
VS: Nu! Şi biografia era simplă: mama — profesoară, tata
—mort în '33! Asta era!
DS: V-au primit în partid?
VS: Acum vine partea a doua! Termin şcoala militară în
decembrie 1948, printre cei mai buni, şi am fost numit locotenent fiind la
Centrul de Instrucţie al Artileriei „Mihai Bravu". Apoi am fost trimis la
Academia Militară, pe care am absolvit-o în 1952. Am fost coleg la Academia
Militară şi cu bietul Milea; el era la Tancuri, eu eram la Artilerie şi, la
23 august 1952, ne-au anunţat în amfiteatru că suntem avansaţi: deci, eram
locotenent-major Victor Stănculescu! Aşteptam acum să vină, de la Direcţia de
Cadre a Armatei, repartiţia absolvenţilor. Am ajuns pe 5 septembrie... Pe 5
septembrie s-a anunţat: „Duceţi-vă repede la administraţie să vă luaţi ordinele
de zi 50!" Ce era... pe baza ordinului 50 era alocată de către ministrul
Bodnăraş raţia de hrană anuală, la o unitate. Şi am luat acest bilet şi îi spun
unui contabil care ne dădea ordinul şi care m-a strigat căpitan Victor Stănculescu:
„Sunt locotenent-major Stănculescu!" „Nu ştiu, domnule, pe tabelul meu aşa
scrie, căpitan Stănculescu! Duceţi-vă la cadre şi întrebaţi!" Zic: „Ce
Dumnezeu!?" La 23 august,
eram locotenent-major şi acum, la 5 septembrie, eram căpitan! Erau două săptămâni
şi două zile diferenţă; am aşteptat toată ziua, până seara, şi le spuneam
colegilor că m-au trecut căpitan, iar eu eram locotenent-major... Şi vine a doua zi dimineaţă, ne anunţă
repartiţia şi avansările: ... şi Stănculescu — căpitan!
DS: Eraţi avansat la excepţional?
VS: A doua oară.
DS: A doua oară?
VS: Din locotenent-major,
excepţional, căpitan, a doua oară! Intervalul... de la locotenent-major la
căpitan a fost de două săptămâni şi începe să facă repartiţia... şi mă pomenesc
şeful de Stat Major al Artileriei Corpul 38 Armată! Timişoara! [] Când m-am dus acolo, la Timişoara, Corpul de
Armată era special constituit şi organizat pentru a lupta împotriva
„expansiunii lui Tito"... A fost perioada aia şi grea, şi de răspundere
deosebită... Au fost trimişi oameni, selectaţi special, să fie cu totul şi cu
totul devotaţi regimului. [] Când m-am dus acolo, era
situaţia următoare: Statul Major al Corpului de Armată avea secţii de operaţii
conduse de câte un colonel, şeful secţiei, şi doi locotenent-colonei la Secţia
Cercetare, iar la Secţia de înzestrare avea un colonel, iar eu eram numai
căpitan.
DS: Pe funcţie de?
VS: Pe funcţie de general! [] Am fost avansat,
după nişte aplicaţii, în '55, numai un singur episod, că e interesant []
trebuia să fiu avansat maior şi mă cheamă şeful Secţiei politice a Corpului 38
Armată şi zice: „Dragă, tu nu eşti membru de partid, ce ai de gând să
faci?" Şi atuncea am luat
legătura cu mama: ,Uite, mi se cere... nu ştiu ce, nu ştiu ce..." Mama
a reacţionat foarte rapid; s-a înscris în partid, fiind cea mai veche
profesoară din şcoală, şi a fost numită secretar de partid pe şcoală. Şi
s-a construit noua biografie în care, printre altele, am scris că mama e
secretară de partid la Liceul comercial de fete din Braşov... Şi sunt avansat
în 1955, maior! Deci, '52 – căpitan şi '55 — maior! []
VS: Întâi am fost
general-maior la 40 de ani, în 1968!
DS: Toate au fost prin
avansări „la excepţional"!
VS: Nu! La 32 de ani eram
colonel!
DS: Foarte tânăr, la 32 de
ani!
VS: Da, da! Şi au fost
aceşti şase ani, până în '68...
DS: Da!
VS: ...care nu erau un
stagiu obligatoriu atunci, se cereau şi şapte ani, şi examen de general, dar
vine în '68 invazia în Cehoslovacia... poziţia pe care era Ceauşescu atuncea... armata era în stare de agitaţie
mare, ca să nu spun mai mult, eu fiind locţiitorul şefului Marelui Stat
Major şi şeful Direcţiei Organizare, Mobilizare, Planificare, înzestrare,
deci aveam şi...
DS: Pe toată armata română!
VS: .. .pe toată armata! Butonul
de mobilizare al armatei era la mine şi...
DS: La 38 de ani?
VS: Nu, la 40 era asta, în
'68! '28-'68! Ceauşescu cere aproape în fiecare seară variante de mobilizare,
gradat... erau trei variante: o variantă iniţială în trepte, parţială, o
variantă cu trepte mai rapide şi o variantă totală! Aşteptând să vedem... se
vorbea că armata sovietică era la frontiera României... vroia să traverseze şi
aşa mai departe... şi ne aşteptam practic la un război sau la o invazie! Şi
aşa, eram pregătiţi pentru un război! Şi am stat atunci o lună în minister...
deci, eu locuiam în Piaţa Palatului, la etajul 3, într-un bloc şi, exact peste
drum, la etajul trei, în minister, era biroul meu! Şi din biroul meu îi făceam
semn nevestei mele... n-aveam să-i spun la telefon, în plus, nimic! În orice
caz, că o să vin acasă... eu am stat acolo, pentru că... acuma se spune mai
modern – butonul – butonul nu era chiar buton, erau de fapt telefoanele şi
telegramele şi aşa mai departe — butonul era... eu trebuia să apăs la ordin pe
buton... ordinul trebuia să-l hotărască alţii... dar eu trebuia să apăs pe
buton! Planul de mobilizare! În această perioadă am fost avansat la gradul
de general, fără examen, fără nimic altceva! Deci cam asta a fost! [IR Tot in 1968 se mai găsea pe lîngă Ceauşescu, pe pozitie
de gardă personală, căpitanul Adrian Kemeneş. Care si-a schimbat numele in
Adrian Kemenici şi a ajuns colonel la Tîrgovişte, comandant al UM01417. Tocmai
la el a ajuns, "din întîmplare" cuplul Ceauşescu, pe 22 decembrie
1989, trimis de Dl Stănculescu, fostul coleg de buncăr- din 1968. El a crezut că îl apără pe comandantul suprem.
Nu avea de unde şti că dl Stănculescu, care i-l îcredinţase în păstrare,
participa la negocieri- care s-au terminat prost pentru cuplul Ceuşescu ]
[2 IR: Jocul dublu pentru apărarea/arestarea cuplului Ceauşescu]
DS: Aţi putea să vă amintiţi câteva lucruri,
dinainte de acomunica dictatorilor soluţia cu elicopterul? Ce aţi făcut când
aţi intrat în sediu şi de unde veneaţi când aţi intrat? Pe ce poartă aţi
intrat?
VS: S-a dat, aşadar, telefon de la ofiţerul principal
al armatei, care m-a anunţat pe
telefonul militar, pe care-l aveam
acasă, că sunt chemat la sediu. Milea trăia. Eu venisem de la spital şi încă
nu luasem hotărârea să mă mişc şi am spus celui care era în cauză, nu mai ştiu
cine era, că am venit de la spital, o să vin, fără să spun acum, imediat.
DS: V-a spus cine vă caută?
VS: Da, ofiţerul principal mi-a spus: „Vă caută tovarăşul
ministru! Vă roagă să veniţi la sediul CC". Era nouă şi jumătate când
m-am întors de la spital; pe la zece şi ceva, din nou, dă ofiţerul principal
telefon şi mi-a raportat că la sediu s-a întâmplat ceva, fără să-mi spună ce
anume, şi imediat trebuie să mă prezint acolo. Iar am spus: „Da, vin imediat, o
să mă îmbrac şi vin!" A treia chemare a fost... a venit o maşină trimisă
de Curticeanu, cu doi băieţi sau trei, doi parcă, de la Direcţia a V-a,
îmbrăcaţi civil... „Ştiţi, ne-a trimis tovarăşul Curticeanu să vă luăm repede,
să mergem la sediu." Pe drum mi-au spus că Milea s-a sinucis, că a
murit şi cam atât. Am ajuns la CC şi am intrat pe poarta din dreapta... ...
DS: Poarta C!
VS: Da, poarta C este, am intrat pe poarta C. Am dat
telefon şi a venit între timp şi maşina mea, de la minister. Foarte speriat,
şoferul îmi spune că era lume multă pe străzi, începuse şi piaţa să se umple
iar, ca la mitingul dinainte. Am urcat la etajul 1. M-a întâmpinat, cred,
Curticeanu, nu mai ţin minte, eram şi eu sub tensiune, eram derutat: când te
uiţi într-o pungă şi nu ştii ce e în punga aia, este greu. În orice caz,
Curticeanu mi-a spus: „Vezi că te aşteaptă tovarăşii!", dar, de fapt,
ei nu mă aşteptau în birou, erau deja în anticamera aia, unde se afla, de fapt,
secretariatul. M-au întrebat: „Ce-i cu tine, de ce ai venit aşa târziu?"
Am spus: „Am avut un accident la picior, sunt cu piciorul în ghips..."
„Milea ne-a trădat şi s-a sinucis!" Cam aşa a fost discursul lor
scurt, sec. Erau deja panicaţi, pot să spun. „Vezi care este situaţia. Sunt
nişte unităţi care trebuie să vină în piaţă. Vezi unde sunt, când vin, şi mai
repede!" La acelaşi etaj, pe coridor, era o încăpere în care se
afla Grupa Operativă a armatei, plină de generali, printre aceştia generalul
Voinea - comandantul armatei din Bucureşti, generalul Eftimescu — şeful Secţiei
Operative din Marele Stat Major. În a doua încăpere se organizase un centru
de transmisiuni al armatei. Generalii m-au informat că două regimente, unul
de tancuri şi unul mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei, au plecat din ordinul lui
Milea spre piaţă şi se află în marş. Am ieşit din birou şi, în centrul
de transmisiuni, am găsit un căpitan, acelaşi Tufan Marius (despre care poate
voi mai pomeni), şi l-am întrebat
conspirativ: „Ai legătura cu cele două unităţi aflate în marş?" La
confirmarea lui, i-am spus: „Transmite-le numaidecât ordinul meu să se
întoarcă în cazărmi." [IR Nimic din ce a povestit că se întîmplase pină în acest punct, mai
ales la Timisoara, nu prevestea aceasta întorsătură, care rămîne misterioasa,
orice ar spune domnul Tufan ] M-am întors să raportez şi
din nou, nu mai ştiu, am intrat sau a fost tot afară pe coridor. Mi se pare că
discuţia a fost pe coridor, că erau
nerăbdători, cred că ieşiseră deja şi erau pe holul ăla mare...
DS: îl ştiu!
VS: ...pe holul ăla mare unde sunt cele două lifturi! Am
spus: „Vă raportez că cele două unităţi s-au pus în mişcare." ...
„Du-te mai repede, vezi mai repede, trebuie să vină mai repede!" M-am
întors şi aici a fost momentul când m-am întrebat ce să fac acum? Mă duc să dau
alt ordin! M-am întors şi l-am găsit din nou pe Tufan Marius, ofiţerul de
transmisiuni radio, care
avea legătura cu unităţile şi cu
armata în general, pe teritoriu, care făcea legăturile direct cu diverse
unităţi, şi i-am spus: „Tufane, du-te direct acum la staţia radio şi, fără să
mai vorbeşti cu nimeni, transmiţi din nou următoarele: Am dat ordin ca cele două unităţi să se
întoarcă în cazărmi! Nu treci pe la ceilalţi!" „Am înţeles!"... Tufan
este şi acuma un băiat foarte discret, n-a vorbit cu nimeni, nici nu ţine să
apară public. Altfel, ştie multe. [IR: Ar trebui să fie audiat. Pare a deţine informaţii
capitale ] Apropo, el este cel al cărui pistol a fost
cerut de Milea, cu care a plecat sus, iar el s-a dus după Milea, fiindcă avea
nevoie de pistol. L-am întrebat şi mi-a raportat cum s-a
întâmplat, cum a fost cu ministrul. Acesta a venit nervos din cabinetul
şefului. „A venit şi la mine, că eram pe coridor: «Ai pistol?», Eu, da.
«Dă-l încoace!» Să ştiţi, tovarăşe ministru, că nu se dă pistolul. «Dă-l
încoace!» şi eu m-am luat după ministru. A suit la etajul şase şi a intrat în
birou." Asta era descrierea lui, nu mai vreau să intru prea mult în
amănunte, pentru că nu pot să redau exact, dar asta reţin, că ministrul a
intrat în birou şi erau pe coridor mulţi ofiţeri... El acuma spune că erau vreo
doisprezece ofiţeri, care erau de la gărzile patriotice, de la armată, mi se
pare că erau în zona intrării în birou. S-a auzit împuşcătura, au intrat
acolo câţiva şi l-au găsit pe ministru împuşcat.
Revin! M-am întors la Ceauşescu pe coridor şi am raportat
că unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea în piaţă
a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este că: „Mai
bine ar fi să plecaţi din sediu!" „Cum să plecăm, cu ce?" „Singura
variantă care este posibilă acuma, mă gândesc, e cu elicopterele'',
neştiind că pe acoperiş, de fapt, nu era spaţiu deschis, ci erau antene, pe
care Securitatea a trebuit să le dărâme ca să poată să aterizeze un elicopter;
al doilea nu a mai putut să aterizeze, practic n-a mai avut unde.
Ceauşeştii s-au întors în birou, au tot vorbit cu Curticeanu, cu nu ştiu
cine mai era acolo, cu Manea Mănescu, mi se pare, pentru că l-au chemat şi a
venit şi el... Eu fiind civil, nu prea îmi dădeau importanţă, au trecut pe
lângă mine, s-au dus, s-au întors, deci era un fel de mişcare browniană...
DS: ...?!
VS: Ceilalţi generali şi ofiţeri nu au ieşit nici unul
din biroul lor afară să... n-au venit să mă întrebe nici unul ce facem şi aşa mai
departe. Eu, în general, vă spun, i-am evitat pentru că, dacă am fost atâta
timp plecat la Timişoara, în acţiunea armatei de la Bucureşti nu ştiam ce
rol a jucat fiecare. Am aflat pe urmă de Hortopan, că a fost cu Milea,
am aflat pe urmă de Eftimescu care a transmis ordinul lui Milea să vină
regimentele de pe Olteniţei. Asta am aflat abia când eram ministru al
Apărării, după două luni şi ceva. Ceauşescu m-a întrebat: „În cât timp vine
elicopterul?" „Dacă aprobaţi, vine într-un sfert de oră!" A fost de acord.
Atunci i-am dat telefon lui Rus, comandantul aviaţiei, să îmi spună în cât
timp ar putea să trimită două elicoptere.
DS: Când a apărut ideea asta cu elicopterul?
VS: La ora
unsprezece, unsprezece şi un sfert.
DS: Şi unde eraţi atuncea? Unde v-a încolţit ideea? Cu ei
de faţă, v-a încolţit?
VS: Nu, nu. Intraseră în birou, dar îi văzusem
speriaţi; era agitaţie, cam de genul ăsta: „Noi ce o să facem, ce o să ne
facem?" Şi deja era panică, îi cuprinsese efectiv, galbeni, speriaţi,
transpiraţi, agitaţi. Adică au fost câteva elemente care îi marchează pe
oameni foarte clar. Atunci mi-a venit ideea. Apoi generalul Rus mi-a
confirmat sosirea elicopterelor, dar trebuia şi aprobarea generalului Neagoe,
şeful Direcţiei a V-a, era nevoie şi de ordinul lui.
DS: De unde îi dădeaţi telefon lui Rus?
VS: Lui Rus, de la transmisiuni, de la ofiţerul de
transmisiuni.
DS: Deci, acolo v-a încolţit ideea, la ofiţerul de transmisiuni
în birou?
VS: Da! Şi Rus mi-a spus că poate să trimită, dar să se
verifice dacă terasa poate să primească... şi atunci i-am spus lui Neagoe:
„Neagoe, confirmă şi tu acelaşi lucru, pentru că aşa era ordinul. Deci erau
două canale care trebuiau să se suprapună. Neagoe a plecat. Avea oamenii
împrăştiaţi. Oamenii erau, în general, dotaţi cu arme cu foc automat, aveau şi
grenade la brâu, aveau şi benzi de cartuşe, deci erau destul de înarmaţi, în
interior, pe coridoarele astea; mai mult de 50-60 în interior nu erau. Nu
era nici unul îmbrăcat militar. În momentul când Ceauşeştii s-au urcat în
elicopter şi s-a auzit că acesta a decolat, de-abia atuncea toţi au dispărut şi
astfel s-a găsit armament prin diverse camere, când au intrat ceilalţi în
sediu... s-a îmbogăţit toată lumea cu arme, toţi pricepuţii şi
nepricepuţii, de la revoluţionari la pseudorevoluţionari... De ce? Pentru că
mulţi - este părerea mea -, atunci când au intrat în sediu, au pus mâna pe ce
au găsit mai valoros. Erau deja lucruri bune şi de valoare prin unele locuri.
Am auzit că s-au spart fişete, că s-au luat... dar astea sunt informaţii
ulterioare, le-am aflat mult mai târziu.
DS: Să ne întoarcem la generalul Neagoe şi la
elicoptere...
VS: Şi Neagoe mi-a spus: „Verific sus, dacă poate ateriza
elicopterul!" şi s-a verificat... a trimis pe un colonel, era un
locţiitor al său cu părul alb, cărunt, era un băiat înalt... El a plecat
sus, după aia eu i-am condus pe ei până la lift, au intrat ei doi, trei
însoţitori şi parcă, nu ştiu, chiar nu ştiu, parcă a intrat şi Mănescu cu ei,
aicea nu pot să-mi aduc aminte, este un moment de neaducere aminte, un lapsus.
DS: Şi s-a închis uşa la lift şi a pornit liftul şi
dumneavoastră unde eraţi?
VS: Am rămas jos şi am spus adjutantului: „Du-te, fugi
sus, şi vezi pe unde se poate ajunge la elicopter?" Adjutantul s-a suit în
liftul celălalt, care se pare că a ajuns după ei, cei de la Securitate deja
ştiau, fiindcă mi s-a spus că s-a deschis un geam, în stânga, spre sectorul
gărzilor patriotice, care era la etajul şase, şi Ceauşeştii au ieşit pe geam...
DS: Şi pe geam, de unde?
VS: De la etajul şase! Liftul nu ajungea pe terasă. S-au
urcat pe un geam de ăsta mare, i-a ajutat, nu-mi dau seama cine...
DS: ...?!
VS: ...probabil că i-a ajutat cu un scaun să se urce la
înălţimea geamului şi au ieşit direct pe terasă. Cei de la Securitate deja
dărâmaseră nişte antene. Al doilea elicopter n-a mai putut să aterizeze!
DS: Şi când a ieşit el, pe terasă, elicopterul era pe
terasă? Ce v-a spus adjutantul?
VS: Elicopterul era aterizat! DS: Şi ei s-au şi urcat?
VS: Staţi niţel! Între timp, când adjutantul Mateiciuc
mi-a spus că s-au urcat în elicopter, m-am suit şi eu în lift, m-am urcat la
etajul şase, să scăpăm de pistoale şi pe urmă să ieşim! Mateiciuc era în civil,
eu în civil, şi am intrat într-un birou al secţiei militare, din sediu, şi am
deschis un sertar de la un birou şi am băgat pistoalele acolo.
DS: Dar nu era
nimeni în birou?!
VS: Nu era nimeni! Am închis sertarul şi am coborât pe
scări, am ieşit jos în piaţă, pe uşa principală asediată de revoluţionari.
DS: De la etajul şase?
VS: Da, şi am
ieşit, da, după ce am coborât la unu de la etajul şase!
DS: Şi Mateiciuc când a venit în sediu? După dumneavoastră?
VS: Mateiciuc a venit cam o dată cu mine.
DS: A, i-aţi dat telefon să vină?
VS: I-am dat telefon să vină, da, pentru că de acasă eu
am plecat singur, de fapt adus de cei doi sau trei... trimişi...
DS: Şi aţi ieşit amândoi pe scări?
VS: Nu, eu am ieşit pe scări, el a rămas, nu ştiu unde a
rămas, că m-am rupt de el, după care am spus: „Ne vedem la minister!" Mi-am
făcut calculul să ajung cât mai repede la minister, să văd ce se întîmplă mai
departe cu acest zbor misterios, ca să-i spun aşa, necontrolabil într-un fel. [IR Necontrolabil în ce sens? Cum de i-a dus pe cei doi
exact unde trebuia, la paznicul lor Kemensh- alias Kemenici ]
DS: Să vorbim despre ieşirea din CC, cum aţi ieşit? Pe ce
uşă, pe ce poartă? Povestiţi scena. Nu v-a recunoscut nimeni? Nu v-a întrebat
nimeni cine sunteţi?
VS: Am coborât pe scara centrală, menţionez că încă nu
intraseră alţii în sediu pe aici şi am deschis uşa, intersectându-mă la intrare
cu câţiva, nu ştiu cine erau. Am coborât în stradă şchiopătând, cineva din
mulţime mă întreabă dacă sunt cu ei, am răspuns „da". În acelaşi timp,
se încerca aducerea unei staţii de amplificare spre intrare, împinsă de mulţime
şi strigându-se „faceţi loc să putem face legătura cu ai noştri!"... care
deja ajunseseră la balconul central. Atunci am luat un steag cu un băţ
destul de lung de la un alt om şi am spus în stânga şi dreapta mea, punând
băţul orizontal: „Ţineţi şi voi şi daţi-vă înapoi, să facem loc la
maşină." Am format deci o mică barieră care a făcut în partea stângă a
intrării loc pentru autospecială. Se repetă întrebarea: „Ce aveţi la
picior?" „Sunt în ghips!" Şi atunci sunt felicitat: "..câ aţi avut curajul şi tăria să fiţi
aici cu noi!" [IR Se
simte stilul si umorul celui care a urmarit şi fişat mii de filme- vezi mai jos
]
M-am retras încet prin mulţime spre intrarea D - strada
ministerului, biserica Creţulescu, Piaţa Valter Mărăcineanu. Sigur, cu
gândul de a ajunge
la Ministerul Industriei
Alimentare care era în fostul local al M.Ap.N. şi a obţine o maşină. Scopul —
ajungerea în Drumul Taberei, la minister, pentru a putea comanda armata. Nu
m-au recunoscut ca militar, ci ca simplu cetăţean din piaţă!
DS: Şi acum să-mi spuneţi cînd i-aţi dat telefon lui
Rus să controleze zborul?
VS: De-abia când am ajuns la Ministerul Industriei Alimentare,
în Piaţa Valter Mărăcineanu, acolo, pe telefon guvernamental, l-am rugat pe
Rus: „Te rog, Rus, urmăreşte tot timpul zborul elicopterului! Eu plec la
minister şi îmi raportezi pe parcurs." Nu erau telefoane mobile
atuncea. Deci, când am ajuns la minister, am primit primul raport al lui Rus cu
Snagovul şi că de la Snagov a decolat mai departe spre...
DS: Deja ajunseseră la Snagov?
VS: Decolaseră de la Snagov. I-am spus lui Rus... [IR Nici măcar nu pretinde explicit că îl considera pe
Ceuşescu prizonier. Asul ambiguităţii si dedublării nu are nevoie să mintă]
DS: Dar, la ce vă gândeaţi pe drumul ăsta până la
Ministerul Industriei Alimentare?
VS: Mă gândeam cum să ajung mai repede la Ministerul
Apărării Naţionale, ca să fiu eu cel care să comand şi nu să vină altul să
se bage... ăsta era gândul meu, de a ajunge mai repede!
DS: Aşa, şi aţi plecat din cabinet, de la cucoana aia
frumoasă, care era ministru...
VS: Exact aşa era. Era mai plinuţă...
DS: Mai plinuţă, dar frumoasă!
VS: Foarte drăguţă... a ieşit din biroul ei şi m-a
lăsat singur când i-am cerut să dau telefon, nu a stat să audă ce vorbesc...
DS: Cu ea aţi avut vreo discuţie despre plecarea lui
Ceauşescu?
VS: Nu am avut nimic. I-am spus...
DS: Nici nu v-a întrebat nimic?
VS: I-am spus că Ceauşescu a plecat, iar eu trebuie să
ajung la minister. „Nu e nici o maşină acum la minister!" Nu-i
nimica!" Am dat telefon la cabinet la mine, dar şi ei i-au spus că n-au
nici o maşină şi ştiu ce am spus: „Trimite un ofiţer care are maşină personală,
să vină să mă ia!" şi a venit şi m-a luat. Când am ajuns la minister, le-am
şi spus să cheme doctorii acolo ca să pot să-mi scot ghipsul. Nu mai
puteam, mă tăia la genunchi şi jos la gleznă, era...
DS: Am să vă întreb din nou, când aţi luat decizia să
vă puneţi piciorul în ghips?
VS: .. .A fost un complot de familie.
DS: Ce fel de complot?
VS: De ce a fost complot de familie? Eu sunt foarte
conştiincios... am vrut să plec de dimineaţă...
DS: ...de acasă.
VS: ...de acasă, sigur, nu imediat, pentru că, după ce am
venit pe la patru acasă, m-a cam lămurit şoferul ce se întîmplă acolo, în
piaţă... Am făcut un duş şi aş fi vrut să plec. Nevasta zice: „Nu pleci! Mai
bine îţi dau cu vaza în cap — aveam o vază de cristal — îţi dau cu vaza asta în
cap şi te pun jos!" Şi, în fine, discuţii, dar până la urmă, trebuia să
plec...
DS: La minister?
VS: ...la minister. Însă soţia mi-a spus: „Nu te
duci!" Aici a fost intervenţia, cum se zice, dumnezeiască, a soţiei.
Atuncea i-am spus: „Ce să fac?" „Du-te la spital, la cine este de
serviciu, şi găseşte o soluţie acolo, să-ţi facă un control, să-ţi facă o
internare, să faci ceva!" Eu povestesc de momentul când am venit de la
Timişoara, chemat... Fusesem hotărât să mă pună comandantul militar al
Timişoarei şi i-am refuzat şi m-am dus şi la Timişoara la spital. La spital, în
Bucureşti, când am ajuns, am întrebat cine este medicul de gardă — era
răposatul general Niculescu, şeful secţiei de traumatologie. M-am dus la el şi
i-am spus: „Uite, situaţia este următoarea... Nu vreau să ajung acolo, găseşte
o soluţie!" „Bine!" - zice.
DS: Nu vroiaţi să ajungeţi la minister?
VS: Nu vroiam să ajung, într-un moment ca acela, la
minister...
DS: Mai era cineva cu doctorul în cabinet?
VS: Nu! Singur!
DS: Dar îl cunoşteaţi bine?
VS: îl cunoşteam bine, de mult.
DS: ...
VS: îl cunoşteam bine, de ani de zile.
DS: Şi ce a zis?
VS: „Vă pun piciorul în
ghips!" Cine îl pune? „Eu!" S-adus şi a adus nişte fese cu ghips, a
adus un lighean cu apă, la el în cabinet, a încuiat uşa şi mi-a pus piciorul în
ghips. Zic: „Ce spun dacă cineva mă întreabă de ce mi l-am pus?"„Spuneţi
că aveţi ceva la menisc, şi asta nu poate fi verificat radiologie, aşa... Deci,
aveţi... v-am găsit ceva la menisc şi le spuneţi că eu v-am pus ghipsul!"
DS: V-aţi îmbrăcat iar civil!
VS: Şi am tras pantalonii de la costumul gri, îl mai am
şi acum şi mă uitam peste el ieri; a doua zi după ce am vorbit noi, m-am dus
acasă să văd pe unde o fi costumul ăla... E un costum gri, civil! James
Mason a jucat într-un film, Omul în gri, care
mi-a plăcut şi m-am îmbrăcat în viaţă, ulterior, în gri, mulţi ani...
DS: Şi eu la fel, tot după un film!
VS: Da. Am zis că este o ţinută aşa, foarte...
DS: ...şi avea şi pălărie James Mason.
VS: Şi eu am purtat mult timp pălărie!
DS: Şi pe urmă aţi plecat de la spital...
VS: Niculescu a murit, săracul, şi n-a spus niciodată,
nimic! A plecat în mormânt cu acest moment. Nu s-a lăudat la nimeni, n-a
spus la nimeni, nu mi-a mai spus niciodată nimic. [IR Nu prea sînt accesibili , martorii domnului Stănculescu]
DS: Şi nu a întrebat nimeni cum s-a întâmplat?
VS: Nu m-a
întrebat nimeni.
DS: Dar, în timp ce doctorul vă punea ghipsul, nu v-a
întrebat nimic despre situaţia de atunci?
VS: Nu, în timp ce îmi punea ghipsul, am spus eu: „Am
senzaţia că se produce o prăbuşire", adică am trăit momentul de la
Timişoara, am venit la Bucureşti şi era aceeaşi situaţie. Zic: „Nu cred că mai
rezistă şi nu vreau să fiu, în nici un caz, chemat să fiu alături de ei. Nu
vreau! M-am sfătuit şi cu soţia, şi soţia a ţinut foarte mult să nu mă bag, că
nu are nici un rost..."
DS: Dar aţi vorbit cu soţia?
VS: Păi, soţia mi-a spus: „Nu pleca, nu pleca şi nu
pleca..." V-am spus, aveam un vas de cristal, foarte frumos, şi a zis:
„Iau vasul ăsta şi îţi dau una în cap, te pun jos şi nu mai pleci!" şi
atuncea i-am răspuns: „Hai, o să mă duc la spital, să găsesc o soluţie."
Mă gândeam la internare, Niculescu a spus că nu e nevoie de internare: „Vă
duceţi înapoi, vă duceţi acasă!" Am venit acasă şi l-am sunat pe ofiţerul
operativ: „Dragă, uite, raportez că am fost la spital, am un accident la un
picior şi am piciorul în ghips. Nu pot să vin!" Punct! Şi cu asta am
închis telefonul iar.
DS: Simţeaţi că este un act de curaj?
VS: Nu simţeam că e un act de curaj, ci simţeam că nu
trebuie să mă bag în focul ăsta care nu mirosea a bine, de fapt nu era...
mirosea rău, pentru că armata se băgase rău la...
DS: La Timişoara!
VS: ...la Timişoara şi la Bucureşti, la Bucureşti se băgase
râu, atunci, cu ce s-a întâmplat la Universitate... şi şoferul şi aghiotantul
ştiau multe, au umblat noaptea prin oraş, s-au plimbat cu maşina şi ştiau ce
s-a întâmplat. [IR Poate ne spun şi nouă ce i-au spus? Ca să înţelegem dacă
mai aveau cum să dea drumul la represiune pe 22 dimineaţa, ştiind că zilele
regimului erau numărate ... de afară? ] Cert este că, la un
moment dat, m-am pomenit la uşă cu maşina, au venit şi au zis: „Vă cheamă
tovarăşul Curticeanu", deşi el, în cartea lui, parcă nu scrie nimica
despre treaba asta, dar el a trimis maşina, a trimis maşina din ordinul lui
Ceauşescu, care a întrebat: „Cine e aicea de la armată?" Nu mai era
nimeni, Guşă era la Timişoara, nu venise!
[3 IR:
Jocul dublu de la Timişoara]
DS: În afară de Ilie Ceauşescu, la conducerea armatei
nu mai era nimeni?
VS: Nu, nu era! De ce? Pentru că eu i-am spus lui Milea
în seara lui 20 - cât era? 20, 19, 20? - din 20, că n-am ce mai face la
Timişoara şi vin la Bucureşti! „Nu! Mai stai, mai stai, că vine Dăscălescu, că vine
Bobu..." ăia speriaţi!, pe care eu i-am scos la Timişoara, de la Comitetul
Judeţean, cu paraşutiştii pe geam şi i-am suit direct într-o dubă şi i-am
trimis la aeroport, altfel nu aveau cum să dispară, să iasă din sediul
Judeţenei! Partea cea mai dificilă a fost momentul ăsta! Ei
bine, de atunci am început să mă gândesc care va fi situaţia mea când ajung la
Bucureşti. Nu mă gândeam la bine, mă gândeam la rău. Nu mă gândeam că voi primi
o însărcinare ca să apar în acţiune cu drept de comandant... mi-am zis apoi că
precis o să se spună de ce n-ai venit şi de ce n-ai...? Şi intri la judecata de
apoi. De aia am scris undeva, în însemnările mele, că am fost de două ori
între două plutoane de execuţie, la Timişoara între revoluţionari şi partid, la
Bucureşti între partid şi armată. [IR: Şi s-a descurcat foarte bine ] Două plutoane de
execuţie! Pentru că eu, la Timişoara, ca să nu mai fac altă revenire, când au
început masele, pe ziua de 19, să iasă din uzine şi aveam de la comisiile
militare — şase erau —, în capul coloanelor muncitoreşti... eram într-o
încăpere din spatele biroului primului-secretar, împreună cu ministrul adjunct
al Justiţiei — Brahaciu — şi procurorul adjunct al procurorului general,
Diaconescu.
DS: Da!
VS: Şi eu atuncea mi-am scris demisia, pe care am
motivat-o prin faptul că nu sunt de acord ca armata să se opună brutal unei
mişcări care este reală!
DS: Asta era la Timişoara?
VS: La Timişoara! Le-am arătat scrisoarea, şi Brahaciu
a zis: „Tovarăşu', cu ce aţi scris, v-aţi încheiat viaţa! Vă condamnă în
tribunal... În stare de urgenţă! Nici să nu o arătaţi, daţi-o deoparte,
aruncaţi-o!" Diaconescu l-a aprobat şi mi-a dat acelaşi sfat!
DS: Către cine era scrisoarea, memoriul, demisia asta?...
VS: Către preşedinte! Către Ceauşescu! Era de fapt un
raport militar. Şi atunci m-am dus în WC-ul camerei de odihnă a
primului-secretar, am rupt raportul şi am tras lanţul... Îmi pare rău şi astăzi
că am tras lanţul... trebuia măcar să păstrez raportul... dar atuncea, nu ştiam
ce se va întâmpla, apropo de cele două plutoane de execuţie. [IR Iar trebuie să-l credem pe cuvînt... Tocmai pe el. ]
DS: Dar ultimul act de la Timişoara care a fost? Înainte
de a pleca cu avionul?
VS: L-am refuzat pe Coman care mi-a spus că: „Te-a
numit comandantul militar al oraşului Timişoara, trebuie să citeşti decretul
prin care se declară starea de necesitate!" Şi am spus: „Nu se poate, în
momentul ăsta piaţa e plină, dacă ies în faţă şi citesc acest decret,
explodează şi ne dărâmă! Eu nu-l citesc! Lăsaţi până mâine dimineaţă,
când se mai potolesc, în timpul nopţii, dimineaţa se retrag, nu mai stau şi
atuncea o să vedem!" Şi atuncea am plecat la... m-am dus să mă odihnesc
la căminul Partidului, unde eram cazat, şi de acolo am plecat direct la
Spitalul Militar... Am sosit la Spitalul Militar, unde era medic de gardă chiar
comandantul spitalului: „Uite, dragă, ce s-a întâmplat! Sunt numit comandantul
militar al Timişoarei..."
DS: Dar îl cunoşteaţi pe directorul spitalului?
VS: Îl cunoşteam, aveam încredere, am mers pe încredere,
în general, şi nici nu am avut de ales. [IR Din comportarea directorilor de spitale din Timişoara,
putem deduce că aveau şi alte insărcinări, unele sinistre ] „Eu nu pot şi nu
sunt de acord să fiu comandantul militar! Găseşte-mi o soluţie să stau până la
prânz să dorm!" [IR:A dormi pînă la prînz şi a fugi la Bucureşti nu presupune de loc
respingerea conducerii sau trecerea de partea revoluţiei. Ce ar fi făcut dl
Stăncluescu dacă Bucureştiul nu ieşea pe 22?] Şi a zis:
„Gata!" Mi-a făcut un consult, mi-a făcut o foaie de observaţie că am o
criză de vezică biliară, nu ştiu ce, mi-a făcut o injecţie şi am dormit până la
ora unu după prânz. Între timp, a dat telefon Coman: „Unde e ăsta?" Şi
doctorul spunea: „E în tratament la noi, doarme, nu poate să vină!" Şi pe
la ora două, după ce m-am trezit, m-am dus înapoi la Partid. Între timp,
Coman îl pusese pe Chiţac comandant militar: „Du-te şi citeşte tu!" i-a
ordonat, şi Chiţac a citit de la balcon, afară, în faţa mulţimii, decretul care
a declarat starea de necesitate. [IR Pentru cele făcute la Timişoara, perechea Chiţac –
Stănculescu a fost considerată ideală pentru a conduce forţele represive
Contrarevoluţionare, după 22 decembrie] Cum am venit la
Partid, am pus mâna pe telefon şi am dat telefon lui Milea, aşa şi pe dincolo...
că e stare de necesitate şi eu vreau să vin la Bucureşti. Zice: „Mai stai, că o
să-ţi dau eu răspuns până pe la ora şase." Şi de-abia pe la şapte seara
mi-a spus: „Poţi să vii!" Şi atuncea eu am plecat, spunându-i lui Coman că
mă cheamă ministrul. Coman n-avea ce să îmi facă, el nu s-a băgat în treaba
asta, aşa că m-am dus la avion, piloţii mă aşteptau...
DS: Era pregătit avionul?
VS: Venise cu noi şi aşteptau dispoziţia mea.
DS: N-aţi dat
piloţilor telefon înainte?
VS: Da, am dat
telefon. Am venit la aeroport, m-am suit în avion şi am plecat... era, cred,
nouă seara când am plecat. Am plecat pe întuneric. Nouă seara. Era deja iarnă,
când se întunecă devreme şi am ajuns pe la două noaptea la Bucureşti, nu
mai ştiu, de aia nu-mi dau seama exact de ora plecării, dar există foaia, am
cerut-o eu odată, foaia de zbor, de la decolare până la aterizare, şi cine
compunea echipajul avionului de la Timişoara. La Bucureşti, m-a aşteptat
aghiotantul, locotenentul Mateiciuc, şi cu şoferul şi ei mi-au spus ce s-a
întâmplat în Piaţa Universităţii, care
este starea de spirit a populaţiei, pentru că eu n-am văzut la televizor
chestia cu ruperea aceea între discursul lui Ceauşescu şi acel uriaş huoo,
agitaţia din piaţă şi aşa mai departe... toate treburile astea. M-am dus
acasă şi am discutat cu soţia. Ea mi-a spus ce mi-a spus, că deja nu se ştie ce
se va întâmpla, că e incertă treaba. La ora aia, nu se ştia care va fi
starea viitoare, vor rezista, nu vor rezista, sunt în stare să restabilească
regimul sau se duce de râpă mai departe... ceea ce de fapt s-a şi întâmplat.
[IR: Probabil că i s-a
spus şi ca izbucnise insurecţia la Sibiu, Cluj, Braşov, etc. Ceea ce nu le mai
lasă decît alternativa unei represiuni pe scara mare. Ori contextul
internaţional, nu le permitea sa-şi ia acest risc]
[4 IR:
Preluarea puterii si selectarea emanaţiei acceptabile]
DS: Şi în birou, la Ministerul Apărării, în Bucureşti,
cine a tăiat ghipsul?
VS: Un locotenent-major a venit cu un cleşte...
DS: Doctor?
VS: Da! Au asistat mai mulţi... Deoarece aveam ţinuta
militară la birou, m-am îmbrăcat militar şi, într-o jumătate de oră, am
redevenit militar... L-am scos pe Ilie Ceauşescu din birou, pentru că vroia să
stea acolo, şi i-am spus: „Du-te, domnule, de aicea!" Până la urmă, l-am
băgat în camera ofiţerului de serviciu şi am pus să fie păzit şi i-am spus: „Să
stai acolo, în linişte!" Era într-un fel, dacă vreţi, în stare de arest
la... [IR : Continua
simfonia ambiguitatii ] Pe urmă am semnat nota
telefonică, celebra notă prin care dădeam ordin armatei să se subordoneze
numai Ministerului Apărării Naţionale, şi am semnat-o în calitate de
prim-adjunct al ministrului, pentru că nu acceptasem aşa-zisa numire a lui
Ceauşescu, când am ajuns la el şi mi-a spus că: „Te-am pus în locul lui
Milea!"
DS: Deci, ăsta a fost primul dumneavoastră act scris la
Revoluţie, în calitate de comandant al armatei.
VS: Primul act scris!
DS: Să ne întoarcem iar la prima întâlnire cu
Ceauşescu. Atunci Elena Ceauşescu a avut iniţiative? Ea a cerut armatei să
tragă?
VS: Să vină armata să cureţe piaţa! Cam aşa a fost
nuanţa! Ce înţelegi prin curăţat piaţa? Că armata nu vine cu mătura!
DS: Deci poate să se înţeleagă şi să trageţi în ei, să-i
curăţaţi?
VS: Se poate! Probabil asta au văzut-o la chinezi,
când au curăţat Piaţa Tien-an-men! S-au aşezat în faţă tancuri şi a trecut
tancul peste studenţi şi i-a curăţat! După ce i-a curăţat pe unul, doi,
ceilalţi n-au mai stat în faţa tancului!
DS: Spuneţi-mi, acum, când aţi luat prima dată
legătura cu Iliescu, după evenimentul ăsta?
VS: Vreţi să vă spun ceva foarte interesant? Ne ştiam
aşa, din relaţii publice. Odată l-am găsit, când controlam armata şi el era
prim-secretar; l-am găsit, mi se pare, la Timişoara şi la Iaşi. După ce făceai
controlul, te duceai la primul-secretar în vizită. Şi altă dată, era prin
noiembrie 1989, e foarte interesant ce spun şi mulţi pot să lege, deşi era cu
totul întâmplător...
DS: Noiembrie'89!
VS: ...noiembrie '89, a fost un concert la Ateneu, cu Dan
Grigore şi cu Caramitru. Concert dedicat lui Eminescu. Deci, era un recital.
Dan Grigore cânta la pian o bucată foarte frumoasă. Eu stăteam cu soţia pe
rândul patru, la capăt, şi în pauză, noi n-am vrut să ieşim afară din sală, iar
Iliescu ieşea cu Nina, de pe rândul cinci sau şase, şi: „Bună seara..." şi
povestea n-a avut nici o altă continuare, poate să zică cine ce-o vrea, acum,
dar a fost o întâlnire cu totul întâmplătoare, dar a fost în noiembrie. A treia
întâlnire a fost în momentul când Iliescu l-a întrebat pe Sergiu
Nicolaescu: „Ia vezi cine e la Ministerul Apărării Naţionale?" Şi atunci
Sergiu mi-a dat telefon, eu cu Sergiu ne cunoşteam de pe vremea când făcea
filmele alea teribile şi Coman spunea: „Dă-i atâţia oameni, dă-i atâta
armament, dă-i cutare!", şi eu dădeam ordine: „2 000 de oameni, nu ştiu
ce, corturi, maşini etc, etc", adică tot ce însemna logistica filmului
cerută de Sergiu de la armată, şi am rămas în relaţii bune cu el, de pe vremea
când făcea aceste filme. Mie îmi plăceau filmele lui foarte mult! Am
fost un mâncător de filme. La un moment dat aveam notate titlurile de la 3 600
de filme — ţara, studioul, actorii principali, bărbat şi femeie, şi regizorul,
scrise în nişte caiete... 3 600 de filme văzute din 1952, când m-am căsătorit,
filme văzute cu soţia! [IR:
Interesantă pasiunea lui Stănculescu şi expertiza lui Nicolaescu in regie...]
DS: Grozav!
VS: [] Deci, atunci, când mi-a dat telefon Sergiu
Nicolaescu, i-am spus, deoarece deja ştiam ce se petrece la Comitetul Central,
ştiam, le spusesem şi lui Guşă, şi lui Vlad să vină la minister, că de aicea se
conduce armata şi ei nu vroiau să vină...
DS: Ei stăteau în Comitetul Central!
VS: ...în Comitetul Central. De aicea s-a dus Guşă la
Televiziune când a cerut armatei să intre în cazărmi, ordin pe care eu îl
dădusem la ora 13.00, cu aproape trei ore înainte, scris, şi după ce Militaru,
la ora 14.00, spusese la TV: „încetaţi măcelul!" La nouă şi ceva,
când toată armata era în cazărmi şi ei habar nu aveau de nimica, Chiţac, care
fusese comandantul Garnizoanei Bucureşti, numit de Milea, a venit şi el direct
la Televiziune de la Timişoara şi a spus: „Ordon armatei în Bucureşti să facă,
să dreagă...!", adică ei vorbeau în neant! După părerea mea, care
este subiectivă desigur, ei vroiau să-şi acopere activitatea anterioară,
pentru că şi Vlad, şi Guşă erau membri în Comitetul Central, au fost membri ai
Marii Adunări Naţionale, deci erau... eu n-am fost în nici o formaţiune mai
mare decât Ministerul Apărării Naţionale. Din punctul ăsta de vedere, probabil
că înainte a fost o reţinere faţă de mine şi nu m-au ales nicăieri. Se pare că
aş fi fost propus pentru Congresul al XlV-lea, acolo, pe o listă, nu ştiu, însă
mi-a spus cineva că m-au tăiat, spre fericirea mea, şi n-am mai ajuns în Comitetul
Central. Deci, aşa am şi crezut eu tot timpul că Vlad a fost cel care l-a
chemat pe Sârbu şi a filmat „Noaptea generalilor". Deşi se pare că n-ar fi
fost Sârbu şi ar fi fost unul Ionescu, tot de la Studioul Sahia. O regie a fost
atunci. [IR: Cam
multă regie vine de la Sahia ] Vlad şi Guşă spuneau că
au vorbit cu cutare şi cutare, dar eu cred că nu au putut să vorbească, pentru
că o serie de legături spre armată erau atunci tăiate de mine, alea cu
Securitatea. Atunci mi-a zis Vlad că, din cauza mea, nu a putut să-şi comande
trupele şi că eu l-am trădat, iar când a venit la minister, cineva l-a potolit
şi i-a spus... ori Iliescu, ori Voican: „Domnule general, v-a făcut bine că v-a
tăiat legăturile!" [IR: Şi atunci, cum putea Vlad să ţină în frîu forţele securităţii,
distribuite pe teren? Pe ce se bazau garanţiile că au trecut de partea
revoluţiei?] De asemenea, momentul când era Televiziunea
dezlănţuită şi aici, apropo de ce se spune de nehotărâre, despre om nehotărât,
atunci l-am chemat pe generalul Pintilie, care a tăiat prima legătură prin
telefonul operativ cu Securitatea şi l-am întrebat: „Domnule, se poate tăia şi
Televiziunea?" Ei, aici vine momentul interesant: „Da, zice, se poate
tăia, de la Palatul Telefoanelor, de sus!" Şi am stat, cred că vreun sfert
de ceas... aşa... şi am spus: „Lasă domnule, să vadă lumea!" [IR:Ce să vadă?] Mai bine să fie
fereastra deschisă şi atuncea a apărut ăsta, cum îl chema, de la
Televiziune,crainicul ăla...
DS: Brateş!
VS: Atunci i-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale.