CUVÂNT ROSTIT LA LANSAREA CĂRŢII "AMINTIRI DE LA GHERLA"

Onorată asistenţă,

Mi-a revenit mie onoarea să rostesc din partea A.F.D.P.R. un cuvânt la lansarea volumului "Amintiri de la Gherla". Preşedintele filialei noastre este cel care trebuia să o facă, întrucât însă preşedintele este chiar autorul voi încerca să îndeplinesc eu acest onorant oficiu. Voi folosi puţine cuvinte pentru că noi, cei ce am trecut prin infernul închisorilor comuniste ne înţelegem fără prea multe vorbe şi suntem de acord cu Lucian Blaga că amare foarte sunt toate cuvintele.

Amare sunt cuvintele cu care încercăm să scoatem din uitare şi nepăsare pe cei ce-au suportat oroarea terorii comuniste, amare sunt cuvintele ce le auzim rostite la tribune înalte şi în stadioane transformate în amvoane pline de tot felul de erezii şi înşelătorii, amare sunt cuvintele făţarnicilor care şi ieri şi azi ne dau lecţii de virtute şi morală, amare sunt cuvintele care insultă, lovesc şi murdăresc sfintele idealuri, amare sunt cuvintele ce zăngănesc în deşert, amare sunt cuvintele care dorm cuminte sau laş, amare sunt foarte toate cuvintele.

De aceea îţi aduc doar o caldă strângere de mână, frate Mihai al Timarului din Gorneştii Mureşului, cel ce din veac a dus pe unda lui călătoare toată jalea unui popor iobăgit în propria lui ţară, rănit şi batjocorit, trădat, vândut şi cumpărat, obidit, înşelat şi dus în rătăcire, minţit şi oprimat de vrăjmaşii cei din casă, cei din jur şi cei de aiurea.

Fraţii tăi şi surorile tale cu care te-ai înfrăţit prin temniţă te felicită pentru curajul ce l-ai avut de a scrie această carte. Nu mă refer la curajul de a înfrunta eventualele consecinţe neplăcute, mă refer la curajul cu care ţi-ai reconstruit din cioburi de amintire, calvarul. Nu ţi-a fost uşor să aduci în cuvinte umilinţa suferinţelor degradante la care ai fost supus. Curaj ţi-a trebuit să mai cobori în iadul de uriciune şi ură în care ai fost scufundat până dincolo de limita suportabilului, curaj ţi-a trebuit să arăţi lumii întregi plăgile care te-au marcat preţ de o întreagă tinereţe, curaj ţi-a trebuit de a rezista ispitei de a comenta aposteriori faptele şi te-ai rezumat la a le prezenta simplu în adevărul lor crud, mărturii certe pentru o istorie care va interesa poate cândva. Te felicităm pentru curajul de a pune în circulaţie o astfel de carte într-un moment când o lume demonizată, ahtiată de ferocitate şi violenţă nu prezintă interes pentru adevăruri care dor şi ridică probleme de meditat. Câţi o vor citi? Câţi se vor cutremura, câţi vor înţelege nefericitul ei univers? Bănuiesc că doar cei puţini care nu sunt loviţi de nepăsare, care au păstrat în conştiinţa lor demnitatea de a fi om. Ei doar vor- fi loviţi în această demnitate când vor afla ce-au fost în stare să facă anumiţi semeni cu chip de om. Vor mai fi poate din cei care au păstrat o inimă de român. Aceştia vor suferi şi vor păta cu lacrimi de ruşine paginile acestei cărţi care reflectă în ce iad au fost prăbuşiţi binecredincioşii acestui neam, ce-au putut să le facă românii sadea, ademeniţi la slujirea diavolului. Cartea le promite cititorilor săi că-i va ajuta să privească ferocitatea drept în ochi şi că nu va fi puţin lucrul acesta. Consider că această promisiune rezumă lapidar conţinutul şi rostul acestei cărţi şi nu voi mai spune nimic în plus, căci e mult prea mult ce şi cât spune ea.

Vă rog totuşi să-mi acordaţi domniile voastre puţină răbdare pentru că aş dori să spun câteva cuvinte despre autor. Aş dori să dezvolt puţin una din afirmaţiile sale: "eu a trebuit să împlinesc un destin."

Să mă ierţi, frate Mihai, dacă voi apăsa dureros pe rănile vii la care intenţionat nu te-ai oprit. Durerile acestea nedomolite de anii ce s-au scurs de atunci âunt zestrea noastră spirituală, cea de care nu ne atingem decât cu un hohot de plâns dezlănţuit pe întinderi mari de suflet. Înţeleg raţiunile pentru care te-ai ferecat în tăcere, "că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda."

Pentru noi este sigur că toţi cei care am fost târâţi în temniţe şi în tot felul de chinuri am avut de rotunjit un destin, am. răspuns, fără să ştim, la o chemare. Domnul a îngăduit satanei să ne supună la dementa lui asuprire pentru ca prin noi să se adeverească, pentru a câta oară în istorie, că lumea cea fără Dumnezeu înrobeşte, secătuieşte, omoară, distruge după binecunoscuta lozincă: "să zdrobim fără cruţare".

Prin noi s-a demonstrat că e o nebunie lupta împotriva iubirii. Ura, furia oarbă a şarpelui întărâtat o poate călca în picioare, o poate insulta, o poate chinui, 6 poate secera ca să o ascundă în morminte adânci, dar niciodată nu o va putea distruge.

La momentul potrivit ea va izbucni la lumină, după crucificare întotdeauna va urma o înviere, parcursul spre această înviere ni l-a descoperit Dumnezeul - Iubire, Dumnezeul - Mântuitor care prin patimă, prin piroane şi prin cruce, din prea mare iubire de oameni cu moartea pre moarte a călcat şi a înviat şi S-a înălţat şi este viu şi este viu în vecii vecilor. Şi ne-a ridicat şi pe noi, miracol necomensurabil şi de nesperat.

Pe urmele unui astfel de destin fratele Mihai s-a dislocat dintr-un mediu familial armonios şi îndrăgit; a simţit că bucuria acestui fericit cămin nu-i mai aparţine. Şi-a luat rămas bun de la iubiţii săi şi a plecat să facă ascultare. Spune Radu Gyr:

"Unul, undeva, odată,

mi-a zâmbit peste morminte:

- Ţine spada mea fierbinte

Şi pe tâmple zarea toată."

Acest "unul" ne-a marcat pentru toată viaţa. El a făcut pentru noi alegerea, noi ne-am supus şi am ascultat, nu puteam face altfel. Restul a fost consecinţa acestei alegeri. Destinul tuturor celor ce au trecut prin reeducare a fost să reactiveze taina Crucificării. Acesta a fost şi destinul fratelui Mihai, să urce Golgota printr-un experiment teribil, împreună cu fraţii săi de suferinţă şi în acelaşi timp singur. Toată taina Crucificării stă scrisă pe oasele lor zdrobite, pe trupurile lor sfârtecate. Atât pentru Marele Crucificat cât şi pentru maltrataţii regimului comunist nu a existat nici un strop de milă. De la prima treaptă care putea începe cu "privegheaţi şi vă rugaţi că duhul este tare, dar trupul e neputincios", până la următoarea: "Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?" şi până la ultima: "lartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!", totul s-a succedat fără nici un strop de milă, totul a trecut printr-o totală demolare. Potirul plin cu toate amărăciunile a trebuit sorbit până la fund, în focul unor suplicii inimaginabile. Trupul sfâşiat prin chinuri peste limita suportabilului, eul scos din coordonatele inteligibilului, demolat, azvârlit într-o mlaştină de umilinţă, degradare şi deznădejde, disperarea adusă până la demenţă, toate au trebuit să fie suportate într-o însingurare sfâşietoare. Cât de zguduitor este când, ajuns aici, constaţi că Dumnezeu te aşteaptă doar în vârful Golgotei, la capătul crucificării. Abia când ai ieşit din toate încercările calvarului conştiinţa prezenţei lui lisus este imediată şi reală ca lumina zilei. Înţelesul viu şi adânc al experienţei prin care a trecut fratele Minai este că abia la sfârşitul urcuşului a aflat că de fapt nu a fost niciodată părăsit. Tot ce i-a fost dat să îndure a fost într-o tainică şi foarte personală părtăşie cu lisus. Raţiunea noastră măruntă nu poate explica cum din atâta decrepitudine un torent de iubire poate împinge sufletul în baia de mister şi de lumină, în care eul uluit află că poate să ierte, că poate să atingă nobleţea spirituală care-ţi permite să ierţi, să-ţi simţi toţi porii fiinţei atât de plini de iubire încât să fii capabil să ierţi dureri care nu pot fi împărtăşite nici în taină, umilinţe care nu pot ajunge la nici o ureche de om, josnicii pe care şi pământul cel mai negru le refuză, le scuipă în afară.

Întoarcerea noastră în Vavilon ne-a înecat din nou în colbul lumii, dar certitudinea câştigată în focul suferinţelor nu ne-a părăsit. De câte ori ne înspinăm în deşertăciunile vieţii ne întoarcem acolo unde regăsim lacrimile lăuntrice, purificatoare. Acolo nu e ridicol să te aşterni la picioarele lui lisus ca să primeşti dulcea Lui încurajare: "Priveşte la Mine. Urmează-Mă şi vei fi Viu." Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care m-aţi urmărit în încercarea mea, slabă, de a creiona cât de cât ce destin a avut de rotunjit fratele Mihai Timaru.

Permiteţi-mi să vă ofer ca dar o floare de migdal, culeasă din grădina spiritului de Kazantzakis:

"l-am spus migdalului:

- Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu.

Şi migdalul a înflorit..."