II - ARESTAREA - ANCHETA

Am ajuns la Şugag - Bârsana, spre uimirea părinţilor mei. Ce căutam acasă în plină sesiune de examene? Le-am spus că sunt nişte tulburări la Cluj, dar că aştept o telegramă care să-mi permită revenirea la examene. Între timp a avut loc o rupere de nori. Era pentru prima oară când vedeam un astfel de fenomen. Se făcuse întuneric, un fel de întuneric cenuşiu, apa nu cădea în picături ci şiroia cu o putere de fteimaginat. Am coborât cu tata după ce s-a limpezit puţin ca iă vedem ce s-a întâmplat pe defileu. Valea Frumoasei era devastată. Valuri mari se prăvăleau încă peste ţinutul complet calamitat. Am văzut şuviţe de pădure cu copacii doborâţi cu rădăcinile în sus, jupuiţi de grohotişul cărat de torente. Casele pe malurile râului nu mai existau. În piaţă era un păr sălbatic cât o catedrală. Era smuls cu totul, nu era nici o deosebire între coroană şi rădăcini, erau la fel de jupuite de pietriş. Toate instalaţiile de pe râu au fost duse la vale, mori de apă, vâltori şi pive în care se făcea abaua şi păturile hiiţoase, poduri, punţi, furia râului curăţase tot. Şoseaua era impracticabilă în unele locuri era smulsă de ape până la piciorul muntelui, la văi mai largi era blocată cu nisip şi grohotiş.

Cam la o săptămână a sosit şi telegrama cu textul pozitiv. M-am bucurat mult şi m-am şi pregătit pentru plecare. Tata însă avea dubii. Mi-a spus că ne-am ales un cod foarte naiv şi că textul pozitiv s-ar putea să fie o capcană. Nu era plauzibil ca numai într-o săptămână să se fi liniştit lucrurile. Nu am ţinut cont de remarca lui şi am plecat, din nou, spre Cluj. A trebuit să parcurg cu piciorul cei 27 de km până la Sebeş. Toate satele de pe defileu erau afectate: Şugag -Mârtinie, Căpâlna (satul în care s-a zămislit "Arca lui Noe" a lui Lucian Blaga), Laz, Sebeşel, Petreşti, toate arătau ca după potop. Pe alocuri a trebuit să mă lipesc de stâncă, atât era de cariată şoseaua.

Am ajuns cu întârziere, a trebuit să iau un tren de noapte. Am ajuns la gazda mea de pe strada Horia dimineaţa. Familia era acasă şi s-au bucurat să mă vadă. Plecarea mea precipitată o pusesem pe seama unor probleme de familie şi erau bucuroşi că s-au rezolvat.

M-am spălat şi am plecat la Universitate să văd pe afişier ce examene se ţin ca să dau peste una din fete. Aşa am aflat că asistentul profesorului Silviu Dragomir, Mihail P. Dan, mă chema la biroul său de la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane. Am plecat imediat, tocmai sosise la birou. Era bucuros că am venit şi că 1-am găsit singur. Mi-a spus că profesorul nostru nu a mai apărut la Cluj, dar că are pentru mine o veste bună. Mi-a povestit cum a reuşit să obţină revenirea la comprimarea postului meu şi că pot trece pe la casierie să-mi ridic banii pentru lunile cât am stat fără serviciu. Victoria sa era cu atât mai importantă cu cât mi-a asigurat posibilitatea să fiu transferată, cu ajutorul profesorului jurisconsult, la un seminar al Facultăţii de Drept deoarece Centrul urma să se comprime cu Institutul de Istorie Nicolae lorga. Am fost foarte impresionată de omenia profesorului Mihail P. Dan şi din cauza emoţiei abia am bâlbâit o mulţumire. Profesorul mi-a strâns puternic mâna şi m-a întrebat cu vocea scăzută dacă nu cumva sunt "de verde". Era deci la curent cu arestările. Am avut lipsa de bun simţ să nu-i răspund afirmativ, deoarece, având telegrama cu text pozitiv, credeam, în mod cu totul stupid, că pericolul a trecut.

Am ridicat banii şi am pornit spre sălile de examene. Pe scări dau peste lulia, care a încremenit când m-a văzut. Telegrama trimisă de ele era cu textul negativ. Eliminarea lui "nu" o fi fost o greşală a telegrafîstei sau tata a avut dreptate?

Iulia mi-a spus că Maria R. a fost arestată de pe stradă, chiar din faţa securităţii, numai pentru că arătase cu mâna spre vila în cauză. Viorica P. a fost reţinută pentru că a dus de mâncare pentru unul din băieţii arestaţi. Dina a fost căutată acasă şi a trebuit să dispară. Urma deci să plec cât mai urgent din Cluj. Iulia a fost de părere că nu e bine să mai trec pe la gazdă, ci să merg direct la gară. Nu-mi amintesc dacă Iulia sau alta din fete m-a condus la gară ca să vadă voi reuşi să plec. Mi-am luat bilet, l-am pus în portmoneul cu bani şi pe acesta l-am pus în buzunarul pardesiului. La urcarea în tren un pungaş de buzunare mi-a sustras portmoneul. Îmi făcusem un obicei, care devenise reflex, de a controla biletul înainte de a mă aşeza pe bancă. Am constatat cu stupoare lipsa portmoneului. Am coborât precipitat din tren, când acesta se punea deja în mişcare. Atât îmi lipsea, să mi se facă o predare pentru călătorie ilicită! Pe peron m-a luat imediat în primire un poliţist întrebându-mă de ce am coborât. I-am spus că mi s-au furat banii şi biletul. M-a invitat într-o cameră, la parter, m-a aşezat la o masă şi, după ce m-a legitimat, mi-a dat hârtie şi toc ca scriu o declaraţie. M-a lăsat să-mi fac plângerea şi a trecut camera alăturată. Am auzit apelul telefonului şi numele meu şi am realizat că verifică dacă sunt pe lista celor urmăriţi. Fără să stau mult pe gânduri, m-am furişat afară. Însoţitoarea mea nu plecase, vroia să vadă ce vor face cu mine. M-a luat de mână şi ne-am aruncat în primul autobuz, fără să mai ţinem cont de direcţie. Am socotit că nu e bine să mai plec cu trenul, dar autobuz aveam abia a doua zi. Am fost condusă la Căminul nevăzătorilor, la colegul nostru Naia, care, în tot timpul cât oraşul a fost bântuit de arestări, a tot găzduit pe câte cineva. Naia era un miracol. Fusese rănit în stepa Rusească şi şi-a pierdut ochii. După ce a trecut printr-o criză de disperare, după o aprigă luptă cu sine însuşi, a reuşit să se echilibreze miraculos. Era coleg cu noi, studia cu râvnă şi cu mult succes. Noi îi citeam pe rând cursurile şi el reţinea totul, ascultând. Ne cunoştea pe fiecare după glas. Se orienta singur până la facultate, îşi bătea examenele la maşina de scris. Îmi amintesc că atunci când i-am fost prezentată m-a rugat să-i dau voie să-mi "vadă" chipul. Mi-a pipăit uşor conturul feţei şi m-a descris exact. M-a luat de braţ şi, după câţiva paşi, mi-a spus cu o aproximaţie uluitoare ce înălţime şi ce greutate aveam. Era un prieten care ştia să se devoteze, era de o generozitate cu totul ieşită din comun. Iulia şi Angela au rămas în aceleaşi relaţii prieteneşti cu el până la moartea sa năpraznică. Întorcându-se din China unde fusese ca expert în aşezămintele pentru nevăzători, avionul cu care zbura s-a prăbuşit deasupra U.R.S.S. - ului, ţara în care moartea îl mai căutase odată.

Am rămas peste noapte cu Iulia, dar n-am închis ochii. Am stat de vorbă despre moartea lui Titi, despre arestări şi despre ce ne poate aştepta şi pe noi. Ambele fiind din teritoriile răpite, ştiam mai multe despre cruzimea bolşevicilor şi optimismul nostru cu privire la ajutorul celor din Vest era mult mai temperat.

A doua zi Iulia mi-a luat bilet căci eu eram "curăţată" şi m-a condus la autobuz, respirând, desigur, uşurată când m-a văzut urcată fără incidente. Intrasem deja în pielea grmăritului. Tot timpul cât autobuzul a urcat Feleacul, un motociclist l-a urmat foarte aproape. Eram sigură că e pentru mine şi că vrea să vadă unde voi coborî. Abia când s-a desprins şi a plecat pe altă rută, am răsuflat uşurată- în autobuz un domn în vârstă, cu o ţinută impecabilă, povestea cu mult farmec despre timpurile tinereţii sale: partide de vânătoare, curse de cai, baluri cu domni eleganţi şi femei superbe în crinoline somptuoase, şampanie spumoasă în cupele belşugului, etc. Îl ascultam şi-mi dădeam seama că e cu totul în afara dramatismului prin care trecea neamul românesc. Îmi imaginam bătăile şi torturile la care sunt osândiţi cei arestaţi şi-mi venea să-i strig: "opreşte!" Bietul om, poate că nu era capabil "să vadă" sau poate că se autoapăra de tragedie prin inconştienţă.

De la Sebeş am pornit din nou pe jos cei 27 de km pe defileul măcinat de ape. Se lucra intens la reabilitarea şoselei. Am rămas la nişte prieteni ai părinţilor ca să înoptez. Cu o inexplicabilă imprudenţă le-am povestit tot ce se întâmpla în centrele universitare. Poate simţeam nevoia să mă descarc. Această nevoie a fost mult speculată în anchete şi a fost nefastă pentru mulţi.

Am urcat Bârsana cu sufletul împovărat. De data aceasta trebuia să le spun părinţilor cam ce mă aşteaptă. Era pentru prima oară când Valea Frumoasei şi plaiul mioritic al Bârsanei nu mă mai încântau. Părinţii mei au primit cu stoicism veştile. Nu m-au certat, nu mi-au făcut reproşuri, nu mf-au spus că altceva visau pentru mine. Ceva le spunea şi lor că trebuie să plătesc un tribut şi asta simţeau şi ei, poate oă şi mine. Un destin implacabil mă apăsa aproape concret pe creştet, auzeam cum se apropie cu vuiet mare vâltoarea care mă va absorbi.

Era timpul când Cineva mă chema la asumarea jertfei. Nici nu trecuseră bine două zile de la sosirea mea că momentul a şi sosit. Ştiind şoseaua deteriorată mi-am zis că (hai am răgaz o zi, două să stau cu părinţii. Tata concepuse o ascunzătoare sofisticată în podul şcolii în care să intru la nevoie.

În ziua de 9 iulie, pe la prânz, tata, care robotea prin curte, a intrat alarmat:

"- Vin doi civili spre şcoală."

De notat că oamenii din partea locului umblau în port naţional.

"- Ei sunt şi nu mai am timp să intru în ascunzătoare."

"- Atunci hai la pădure!"

Când am ieşit din casă ei tocmai deschideau portiţa. Am trecut chiar pe sub nasul lor; stupefiaţi, şi-au dat seama că sunt eu după ce am început să fug. Tata a pornit pe vale, am luat panta în piept deoarece aşa ajungeam mai repede pădure. Ei, probabil, m-au somat dar eu nu i-am auzit şi nu am realizat faptul că eram cu spatele complet descoperit. Pocnetul de pistol a făcut să răsune valea. Glonţul a trecut însă pe lângă mine şi a sfâşiat frunzişul arinului care se afla chiar în faţa mea. Tata a văzut că cei doi sunt după mine şi a strigat cu disperare:

"- Pe vale, Aspazia!"

A fost o greşeală. Eram aproape de pădure şi nu cred că m-ar fi nimerit chiar dacă ar mai fi tras un glonte. Coborând spre vale, ei au câştigat distanţă. Valea nu era uscată încă, iarba înaltă, plină de rouă, mi-a udat rochia care se lipea de picioare şi mă împiedica. Sandalele uşoare pe care te aveam în picioare se năclăiseră cu noroi şi alunecau peste pietrele ude. Tata întorcea din când în când capul şi mă încuraja arătându-mi pădurea. I-am făcut semn să plece şi, în clipa când a dispărut în pădure, m-am oprit. Îmi amintisem că, în alte cazuri similare, agenţii au ridicat pe cine au mai găsit în casă. M-am gândit că, dacă le scap, o vor ridica pe mama, care era atât de bolnavă cu inima. Mă hotărâsem să-i aştept, să-mi urmez destinul.

Unul din ei - auzisem că s-ar fi numit Dreve - era foarte aproape de mine. M-a ajuns repede şi m-a luat în primire lovindu-mă cu pistolul într-un acces de furie, cu un potop de înjurături. Printre sudalme am înţeles că mă luasem la întrecere cu campionul antrenamentelor de fugă din poliţie.

Al doilea a ajuns mai târziu şi avea un rotogol mare de noroi pe fundul pantalonilor; lunecase şi el. M-a anunţat că, drept pedeapsă, nu mă vor duce pe acasă să-mi iau ceva îmbrăcăminte. Şi să nu-mi închipui' că tata va veni cu partizanii lui să mă scape din mâinile lor. Soarta mea e pecetluită. În închisoare îmi vor putrezi ciolanele.

Bietul tata nu avea nici o legătură cu partizanii din munte şi asta s-a văzut mult mai târziu, când şi aceştia au căzut. Cum ar fi putut să mă scoată din ghiarele lor? Zarurile erau aruncate, eram prizoniera lor, fără mandat de arestare.

Am pornit între cei doi peste plaiul pustiu. Soarele începuse să scapete. Se auzeau de departe tălăngile oilor care se întorceau la stână, clinchetul lor părea o litanie monotonă, o rugăciune veche din vremea când munţii şi pădurile mai erau cetăţi de apărare pentru oamenii fugiţi din calea prădătorilor.

Pe tot parcursul drumului au încercat să mă ancheteze. Mi-am dat seama că fuseseră pe la colega mamei unde li s-a povestit tot ce spusesem acolo. Am dedus că erau fără maşină, deoarece li se stricase pe şoseaua răvăşită de ape. Jandarmul din comună le-a propus să aştepte cursa de seară, poate va reuşi să vină.

Am coborât aproape în pas alergător, se temeau să-i prindă noaptea în munţi. Când am ajuns jos mi-au dat voie să-mi spăl în apa cristalină a Şugagelor sandalele şi picioarele înoroiate şi mi-au cerut să-mi împletesc părul care se desfăcuse în fugă.

Am ajuns în Şugag - Mărtinie unde tocmai sosise cursa de la Sebeş. Călătorii au fost somaţi cu pistolul să coboare şi să parcurgă pe jos cei 3 km care îi mai aveau până în centru. Oamenii s-au supus dar mă priveau cu groază, ştiau că sunt fiica directorului din Bârsana. L-au somat pe şofer să întoarcă autobuzul spre Sebeş. A încercat să ptrotesteze explicând că e foarte periculos pe o şosea atât de deteriorată, că există riscul ca, pe întuneric, să ne răstoarne pe toţi în apa Sebeşului. Nu i-a mers. M-au aşezat îp faţă, lângă şofer, probabil nu aveau încredere în el, iar ei s-au postat în spatele nostru. Dreve, dacă aşa l-o fi chemat, ţinea pistolul în mână. După ce am trecut de Căpâlna, şoferul mă tot atingea peste genunchi cu frâna de mână. Înoptase bine şi, sub poala pădurii, întunericul era de nepătruns. Amicii mei nu aveau lanternă, şoferul îi întrebase pentru cazul că s-ar avaria maşina. La un cot unde torentele depozitaseră un banc gros de nisip, şoferul a intrat în nisip, făcând impracticabilă maşina. S-a creat un moment de confuzie, şoferul a sărit din maşină şi a şters-o lăsând portiera deschisă. Aş fi putut să fug, pădurea era atât de aproape încât copacii atingeau capota maşinii. Niciodată n-am să ştiu dacă şoferuf a provocat intenţionat avaria. Oricum eu mă resemnasem. Am rămas cu ei.

M-au înşfăcat fiecare de câte un braţ şi am pornit orbecăind prin întuneric spre Laz. I-am asigurat că satul nu e departe şi, într-adevăr, am ajuns repede la prima casă. Oamenii se culcaseră. Au fost treziţi cu izbituri puternice în porţile înalte, caracteristice satelor din Mărginime, cum se numea toată zona vechii frontiere. Ne-au primit bieţii oameni speriaţi de tămbălăul făcut pentru o biată "fătuţă". Dreve a plecat la jandarmerie ca să ceară o maşină de la Sebeş. Probabil că de acolo i s-o fi spus că e o nebunie să plece cineva noaptea, cu maşina, pe o şosea care nu prezintă nici o siguranţă. Să aştepte zorile. Fapt e că au cerut sătenilor să ne pună la dispoziţie o cameră. Oamenii s-au restrâns în bucătărie şi ne-au lăsat odaia cu două paturi. Mi-au oferit un pat şi s-au hotărât să mă păzească cu rândul.

Arătam jalnic. Mă durea capul din cauza loviturilor de pistol iar picioarele îmi erau zdrelite de mersul prin întuneric, pe o şosea plină de pietre şi nisip. Mi-a fost totuşi cu neputinţă să dorm. Spre ziuă ambii paznici au adormit profund. Lampa'care arsese toată noaptea se stinsese din lipsă de gaz. Era lună însă şi puteam distinge bine uşa nezăvorâtă şi fundul curţii din care se ridica, drept, muntele. Dacă m-aş fi mişcat cu grijă puteam să le fug uşor de sub nas. Mi-am învins ispita. Eram prea aproape de casă, i-ar fi chinuit pe părinţi, şi aşa îmi promiseseră că se vor întoarce şi după tata ca să vadă ce hram poartă de a fugit în pădure. Avea el o muscă pe căciulă! Nu puteau să înţeleagă că tata plecase cu mine pentru că nu putea să mă lase să rfflă rătăcesc în pădurea pe care nu o cunoşteam.

Arestarea mea a intrat repede în legendă. Organizaţia de partid locală a avut partea ei de contribuţie. Am fost "mediatizată" prin "gazeta de perete" sub titlul "o pedeapsă binemeritată". Dina, care venea să mă caute pentru a vedea ce se putea face în munţi, a citit articolul şi a plecat repede din zonă. A folosit şi gazeta lor la o "justă informare".

Odată cu ivirea zorilor s-au trezit şi paznicii mei şi, în scurt timp a venit şi şoferul Siguranţei din Sebeş cu un jeep. La Sebeş m-au închis într-o celulă de unde ar fi trebuit să mă expedieze la Cluj. Spre nenorocul meu, cei de la Alba Iulia vroiau să ştie ei mai întâi ce activitate am avut în judeţ. La Alba Iulia m*au introdus într-o pivniţă mare, compartimentată ad - hoc cu scânduri. Se afla acolo o doamnă distinsă, era diriginta unai clase de la liceul de fete, arestată cu un grup de liceene care, în pauză, au cântat "Pe-al nostru steag e scris unire". Doamna a încercat să mă încurajeze cu duioşie. Mi-a spus că femeile nu sunt bătute, deşi anchetatorii sunt foarte duri, în special şeful Siguranţei care anchetează personal. M-a rugat ca atunci când voi fi chemată la anchetă să observ ce fac fetele ei. Credea că voi reveni în pivniţă. Printre scândurile unei despărţituri m-a chemat Cornel, un student din Cluj, proaspăt arestat, care mi-a spus că suntem abuziv ţinuţi la Alba Iulia. Cei care trebuiau să ne ancheteze erau cei de la Cluj care au cerut acestora doar să ne aresteze.

În sfârşit m-au dus sus la anchetă. Le-am zărit pe eleve curăţind cartofi în curte, probabil pentru mâncarea celor prestaţi. M-au luat în primire din primul moment. Vroiau să ştie ce activitate şi ce legături aveam în judeţul Alba. Când i-am spus că n-am absolut nimic de recunoscut în legătură cu judeţul şi că toate problemele mele sunt legate de Cluj, cer să fiu transferată pentru anchetă, a început snopeala. M-au aşezat în unghi drept chiar pe birou şi, în timp şeful urla la mine, un altul a început să mă croiască unde cum se nimerea, cu bastonul de cauciuc. Aş fi dat orice ca leşin sau măcar să pot urla. Faptul că nu ţipam părea să-i incite mai rău, dacă se putea spune mai rău decât era.

După o vreme şi-au spus că bătaia corporală nu duce nici un rezultat. Eu aveam ţesuturile friabile, făceam vînătăi foarte uşor, cred că spatele meu arăta groaznic. Îl siţeam numai jar şi numai durere. Şeful a ordonat să se facă ceea ce el a numit "calul". Erau două scaune puse faţă -n faţă, cu spătarele în exterior. În unul din spătare erau tăiate rotunduri. M-au aşezat pe banca formată din cele două scaune şi mi-au trecut picioarele prin cele două găuri în aşa Ecă tălpile goale erau complet expuse la lovituri. M-au legat celălalt spătar iar şeful a încălecat peste picioarele mele, faţa spre mine. Ajutorul său mă lovea peste tălpi, nu ştiu cu ce pentru că nu puteam să văd din cauza şefului destul de masiv. Loviturile erau cumplite. Le simţeam ascuţit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier.

Mai târziu am aflat că între organe şi terminaţiile nervoase din talpa piciorului există o relaţie. Fiecare parte a corpului are o zonă reflexă specifică ce corespunde terminaţiei nervului. Acţionând asupra zonelor reflexe din laba piciorului, se acţionează, de fapt, asupra organelor corespunzătoare. Cea mai gravă lovitură am primit-o în bolta piciorului stâng. Am rămas cu o durere pentru toată viaţa, durere care, la frig, devine de nesuportat. În tot acest timp şeful mă plesnea din când în când peste faţă şi îmi cerea legăturile din Alba. Se întrerupea când îl încuraja pe călău: "dă-i, dă-i, dă-i!" Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate nici un sunet.

Mi-am încălţat sandalele pe nişte tălpi care erau o flacără dureroasă. M-au dus într-o încăpere, un birou gol, fără nici un mobilier. Aici se afla un domn între 30 şi 40 de ani care s-a ridicat de pe duşumea cu o spaimă vizibilă. Nu-l cunoşteam şi n-am avut nici o reacţie. M-au întrebat dacă îl cunosc deşi era clar că nu ne cunoşteam. M-au pedepsit să nu primesc mâncare şi m-au lăsat acolo. Nu puteam să stau normal din cauza loviturilor primite iar tălpile îmi zvâcneau şi mă dureau acerb. Din cauza izbiturilor de tăblia scaunului unghiile aveau o culoare aproape neagră.

Domnul necunoscut a încercat să-mi fie sprijin, dar şi dânsul se mişca foarte greu. M-a sfătuit să nu-mi scot sandalele pentru că pe urmă nu le voi mai putea încălţa din cauza umflăturilor. M-a învăţat să mă întind pe jos pe burtă şi să încerc să dorm, singurul mijloc de revenire din şoc. Am văzut într-un colţ un braţ de lemne. "Le vezi?", mi-a zis, "După ce m-au bătut la tălpi m-au pus să umblu peste aceste lemne aşezate cu despicătura în sus."

M-am cutremurat şi l-am întrebat dacă există o posibilitate de a scăpa de un astfel de tratament.

"- Să recunoşti tot ce vor ei. Pe ei nu-i interesează adevărul. Ei îşi fac un scenariu şi tu trebuie să te încadrezi în acest scenariu. Altfel te snopesc până te conduc unde vor ei? Te sfătuiesc să-ţi formulezi o declaraţie în care să spui un minimum cât mai inofensiv cu putinţă. Cu timpul (pentru că nu te vor lăsa cu atât) vei deduce din anchete ce şi cât se ştie şi vei putea să recunoşti fără mustrări de conştiinţă tot ce se va afla de la ceilalţi. Te avertizez însă că metoda te va costa multe suplicii. Ca regulă generală pot să-ţi spun că lucruri cunoscute de două persoane mai au şanse să rămână necunoscute, ce se ştie însă de mai mulţi nu are nici o şansă de scăpare."

Mi-au adus hârtie, toc, o masă şi un scaun ca să-mi scriu declaraţia. Ştiam cine au fost deja arestate, m-am gândit cam care ar fi acel minimum pe care ele puteau să-l declare, considerând că era absurd să continui cu "nu ştiu nimic, nu ştiu despre ce vorbiţi", am încropit o declaraţie sumară.

Şeful Siguranţei s-a mulţumit cu declaraţia, mea şi, văzând că sunt din Cernăuţi, m-a întrebat dacă îl cunosc pe Victor T. Îl cunoşteam şi n-am negat, dându-mi seama căeste arestat.

" - Ei, vezi că te-ai cuminţit? Dacă nu recunoşteai că-l cunoşti îţi mai aplicam o corecţie. Pe banditul ăsta l-am snopit pe săturate şi n-am putut scoate nimic de la el. Chiar mi-am că bat un nevinovat. Dar când au venit de la Iaşi după el şi am aflat cine este mi-am zis: «Nu voi mai crede nici un bandit; maică-mea să fie căzută în capcana noastră şi nu o voi crede." Eu ştiu că declaraţia ta este praf în ochii orbului. Dar sunt convins că n-ai nici o legătură cu Alba Iulia. Vor veni după tine cei de la Cluj care au cerut arestarea ta. Cu ei îţi va fi mai greu, dar nu mă priveşte. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta."

Apoi a început să-mi vorbească despre copiii lui. Cum veghea să nu li se urce gărgăunii la cap şi cum se va lupta prin vigilenţă proletară să urce cât mai sus ca să le asigure fericirea. Înebunită de durere cum eram şi tot clocoteam de revoltă. Visa un viitor de aur pentru odraslele sale snopind la sânge copiii altora. Aşa arăta făuritorul unei lumi mai drepte şi mai bune.

În sfârşit a plecat. Flămândă şi însetată am încercat să mă odihnesc. Culcată pe burtă, direct pe scândura tare a duşumelei, cu toate spaimele şi neliniştile din suflet, somnul nu mi se lipea de gene. Bietul meu vecin gemea prin somn. Scăpată de autocontrol suferinţa se mărturisea prin lungi suspine.

Pe la mijlocul nopţii m-am trezit cu o lanternă în ochi. Sosise Dreve din misiune şi dorea să se convingă dacă picioarele mele au fost "aranjate" ca să-mi piară cheful de a o lua la sănătoasa din faţa Siguranţei vigilente. Nu putea merge să se culce de grija că nu mi-am încasat porţia. Aspectul jalnic al picioarelor mele se pare că l-a satisfăcut.

M-am gândit atunci că nu necazurile îl fac pe om slab. Ele arată numai cât este el de slab în faţa teroarei şi a tiraniei. Şi m-am mai gândit de câtă tărie are nevoie bietul om când este chemat să pătimească din slăbiciunea altuia, când cruzimea şi barbarie incită fiara din om.

În sfârşit a sosit şi ziua când a venit după mine agentul de la Cluj. Trebuia să mergem cu trenul, dar era o problemă cu picioarele mele. Erau atât de dureroase că nu eram capabilă să calc pe ele. Era o cruzime să mă transporte în halul acesta, dar cui îi păsa!

Cei de la Alba Iulia m-au trimis cu jeep - ul până la gară dar urcatul în tren a fost un coşmar. Trenul nu avea dubă şi ne-am urcat într-un vagon cu călători. Agentul însoţitor părea mai omenos, nu m-a pus în cătuşe. Mi-am găsit cu greu o poziţie cât de cât convenabilă feselor mele zdrobite. Era noapte. N-am putut să-mi iau rămas bun de la plaiurile transilvane, atât de frumoase în timp de vară. La Teiuş, alt supliciu: schimbarea trenului pentru Cluj. Primii paşi erau cumpliţi, următorii parcă se mai alinau puţin.

Am ajuns la Cluj în zorii zilei. Agentul m-a introdus în camera pe care o cunoşteam, era biroul din care am plecat pe furiş fără să fac plângerea pentru furtul din tren. L-am auzit cum cerea la telefon un jeep. Probabil primise bani numai pentru tren, urmând să mă ducă pe jos până la arest. Dar strada Regală era la o distanţă apreciabilă faţă de gară. Însoţitorul meu se uita cu vădită milă la paşii mei chinuiţi, fapt pentru care nici nu m-a sâcâit cu întrebări pe tot parcursul drumului. N-a primit maşină şi m-a transportat cu troleibuzul până la sediul Siguranţei.

Siguranţa Statului (nu se numea încă Securitate) era instalată într-o frumoasă vilă pe strada care se mai numea încă Regală. De la staţia de autobuz distanţa era mică, dar scara pe care a trebuit să urc mi s-a părut interminabilă. Am fost introdusă într-un birou unde mă aştepta un personaj despre care nici azi nu ştiu cum se-numea şi ce funcţie avea.

M-a luat în primire cu un dispreţ subliniat:

"- Ce-i, cucoană? Nu te poţi deplasa decât cu maşina? Lasă că-ţi scoatem noi fumurile."

I-am răspuns că propriile mele mijloace de deplasare au fost anulate prin bătaia la tălpi primită la Siguranţa din Alba Iulia. A privit pe după colţul biroului la picioarele mele tumefiate şi înegrite şi a murmurat ca pentru sine: "Ciobanii!"

Avea în faţa lui mai multe hârtii pe care le răsfoia în âişa fel încât să pot vedea scrisul. L-am recunoscut pe cel neglijent, aproape indescifrabil, al Maricicăi şi pe cel cochet şi ordonat al Veronicăi. După o pauză mi-a spus:

"- Ai aici hârtie şi condei. Apucă-te şi scrie tot ce ştii în legătură cu organizaţia feminină din Centrul Studenţesc legionar şi tot ce ai mai făcut în acest context. Scrie sub formă de autobiografie, fără să omiţi legăturile. Ai la dispoziţie şi linişte. Sper că îţi dai seama că noi ştim tot şi că ai fost indificată de cele arestate înaintea ta că eşti foarte bine informată. Uite ce spune aici (cita din declaraţia Veronicăi): «Nu cunosc alte detalii. În afară de Alexandrina T., care ne conducea, aceleaşi informaţii vi le poate da şefa mea, Oţel Aspazia, domiciliată în strada Bisericii nr.9."

Mi s-a spus că nu eşti tare de cap, aşa că dă-i drumul."

Deci se ştia? Dar cât? Până unde eram obligată să recunosc?

Nu eram supărată pe Veronica. O mânuţă de om nu avea cum să reziste la ciomăgeală. A dat totul în spinarea mea pentru că ştia că sunt în munţi şi că am posibilitatea să mă sustrag arestării multă vreme. Nu m-a mirat nici faptul că a dat adresa de la familia Mircea. Era şi cea cunoscută la Universitate. Evitase deci adresa de acasă. Au obţinut-o însă de la Margareta când m-au căutat acolo. Margareta a dat-o cu seninătate (nici nu avea altă soluţie) pentru că îşi închipuia că am atâta minte să nu mă găsească la părinţi.

Stăteam pe gânduri, nu prea ştiam cum să mă descurc. Socoteam că era stupid să încasez bătăi pe ce se cunoştea deja; dar ce se cunoştea de fapt? N-aş fi vrut cu nici un chip să bag la apă fete care nu erau încă cunoscute. Stăteam. În faţa hârtiei albe şi mă gândeam cât sunt de răi şi de vicleni. Dacă mi-ar fi pus întrebări, poate mi-aş fi dat seama până unde au ajuns; aşa, nu aveam nici un indiciu.

Între timp a intrat întâi Ion Stănescu, care mi-a spus: "Ce, n-ai inspiraţie? Vezi că te-am visat cernită şi cu un copil mic în braţe. Păcat că ai părul creţ că ţi-l făceam noi permanent." Avea un zâmbet strâmb care dezvelea un dinte de aur. Mi s-a părut un om plin de răutate şi venin.

Apoi a intrat un alt agent. Acesta, mut, mi-a făcut semn să nu vorbesc. S-a apropiat foarte mult de birou şi a scos din fiecare buzunar al hainei, atât cât să le pot zări, două fotografii luate de pe indexul universitar. Erau Sica şi Nina. A plecat tot aşa cum a venit, fără să scoată un cuvânt. Am înţeles că biroul avea microfoane şi am dedus că întreaga unitate era cunoscută de vreme ce mergeau să le aresteze pe cele mai nou încadrate. Mi-am dat seama că agentul îmi oferea acest indiciu cu precauţie, mizând pe discreţia mea şi pe capacitatea mea de deducţie. Era oare gestul lui un gest de omenie, vroia să mă scutească de bătăi inutile, sau era o manevră de anchetă? Mai târziu am aflat că acesta a ajutat în muite feluri pe fetele legionare, riscând şi mai mult decât a riscat cu mine, mergând până la a avertiza asupra arestărilor ce urmau să se facă. Deci am respectat cu sfinţenie tăcerea.

Mi-am dat deci seama că toate fetele erau cunoscute la arestarea mea. A durat mult arestarea noastră pentru că s-au spus mai mult numele mici şi numărul. Au insistat foarte mult pe număr în anchete şi s-au potolit când acesta s-a împlinit. De unde ştiau numărul exact? Abia la proces mi-am dat seama cum au stat, probabil, lucrurile şi că, într-adevăr, au avut de la început informaţii precise.

Mi-am scris declaraţia, a venit Stănescu şi mi-a luat-o şi am rămas în aşteptare. Cam peste o oră am fost condusă, tot de Stănescu, în alt birou unde mă aştepta Mărdărescu. Mi-a luat datele personale şi a ordonat să fie întocmit mandatul de arestare; abia acum şi doar pe baza declaraţiilor, fără alte dovezi. Apoi a început să discute declaraţia, confruntând spusele mele cu nişte note pe care le avea în faţă, probabil, sinteza a ceea ce se ştia până la declaraţia mea. Părea foarte bine iniţiat în probleme de educaţie legionară şi în schemele de organizare. Vorbea firesc, politicos, făcea impresia unui poliţist de profesie. La un moment dat m-a întrebat prin cine am luat legătura cu Dina. Era un lucru la care nu mă gândisem. Am remarcat o schemă faţa lui pe care în dreptul Maricicăi era numele meu. În dreptul meu nu era nimeni. Am fost tentată să spun că prin Maricica dar mi-am dat seama că ea mi-o luase înainte idicându-mă pe mine ca legătură. Ştiam că băiatul prin caream ajuns odată cu Maricica la Dina nu era arestat când am stat ultima oară la Cluj şi atunci l-am indicat pe Vasile Havrilescu despre care ştiam sigur că este arestat. La pronunţarea numelui său Stănescu (asistase la anchetă) a lovit cu pumnul în masă, scrâşnind cu ură: "ticălosul!" Mărdărescu, cu o expresie complet schimbată, a murmurat: "Ne-a dus cu preşul!" Mi s-a făcut inima cât un purice. Mi-am it seama că bietul Vasile a fost chinuit să spună ceva spre noi şi n-au reuşit să scoată nimic de la el. Şi pentru că am realizat că cei doi din faţa mea nu se deosebeau cu nimic de "ciobanii" de la Alba Iulia, mi-am imaginat ce-l aşteaptă.

Atunci mi-a venit un gând nebunesc. I-am cerut lui Mărdărescu să nu schingiuiască fetele (care ştiam că urmează, văzusem doar fotografiile). Dacă una din ele neagă ceva din ce am spus eu, să mă confrunte, dar să nu le bată. Mărdărescu s-a uitat lung la mine, dar s-a stăpânit. A dat dispoziţie să fiu dusă la subsol şi să fie adus Havrilescu.

Bietul Vasile!

Pe scări, l-am întâlnit pe unul din legionarii bucovineni, Aurel T. Eram ambii fără ochelari şi ne-am permis să ne salutăm doar cu un surâs fugar.

Noua mea "locuinţă" se afla chiar pe primul culoar de la intrarea în subsol şi avea numărul 2. Era o încăpere îngustă, lungă de aproximativ doi metri şi lată de un metru. Era din beton, acesta fiind încă ud. Avea drept pat două scânduri aşezate pe. două capre. Fără saltea, fără pătură, fără pernă. Nici un vas, nici pentru apă, nici pentru nevoi. Deasupra uşii cu două zăvoare se afla un pătrat de circa 15/15 cm, fără sticlă având încastrate în formă de cruce; două zăbrele. Lumina venea indirect de pe culoarul care avea la capăt un geam zăbrelit. Mai toată ziua era întuneric. Numai după masă, când soarele ajungea cât de cât în dreptul ferestrei, se făcea lumină şi în celulă. O lumină slabă care proiecta pe peretele din fund un pătrat de lumină împărţit în alte patru pătrăţele mai mici de o cruce întunecată, proiecţia zăbrelelor.

M-am aşezat pe banca de scânduri şi m-am uitat în jurul meu. Totul mi se părea foarte cunoscut. Dar de unde? Unde am mai văzut sau unde am mai citit despre acest "mormânt cu cruce de lumină"? Într-un târziu mi-am adus aminte şi am scăpat de obsesie: ţigăncile de la Laz.

Mi-am rememorat întâmplarea. Veneam de la Sâmbăta, unde petrecusem săptămâna Patimilor şi prima zi de Paşti. Mă grăbeam să ajung acasă, să petrec măcar o zi din marea sărbătoare cu ai mei. Pierdusem cursa pentru Şugag şi, ca în multe alte rânduri, am pornit din Sebeş pe jos. În comuna Laz mi s-a făcut sete şi m-am apropiat de fântâna din mijlocul satului să beau apă. Acolo erau două ţigănci, una mai în vârstă, alta mai tânără, îmbrăcate în portul mărginencelor (foarte apropiat de cel de Sălişte). Tocmai scoseseră ciutura cu apă şi m-au poftit să beau. Le-am mulţumit, dar ele nu m-au lăsat să plec. M-au invitat să ne aşezăm pe o băncuţă ce se afla sub troiţa de lângă fântână ca să-mi comunice ceva foarte important. Am avut o senzaţie bizară, ceva îmi spunea că trebuie să plec, ceva mă oprea s-o fac, anulându-mi cumva voinţa. Ne-am aşezat pe bancă şi bătrâna a scos din traistă un crucifix. N-am văzut un altul mai frumos. Era din arama bătută cu ciocanul, o tehnică veche, folosită de ţiganii aurari. Răstignitul avea o expresivitate remarcabilă. Ţiganca mi-a spus că-mi va dezvălui viitorul de pe crucifix, dar că trebuie să plătesc pentru că altfel ele pierd darul ghicitului. De fapt numai cea vârstnică vorbea, cea tânără tăcea, cu ochii pironiţi pe mine. Îmi dădeam seama că mi se întâmplă ceva absurd dar nu aveam putere să mă opun. Le-am explicat că nu am bani dar ele nici nu vroiau bani, vroiau să aleagă ceva din rucsacul meu. Le-am spus să ia ce vor. Uitasem că părintele Iustin îmi dăduse pentru mama o prescură. Tocmai pe aceea a luat-o. Am avut un sentiment penibil, ca o remuşcare, dar nu m-am opus. Apoi cea mai în vârstă a început să vorbească. Mi-a spus câteva lucruri mai tainice din viaţa mea ca să mă uluiască prin exactitatea lor. Apoi a început să-mi prezică:

"- Te aşteaptă necazuri mari. Te văd închisă într-un mormânt. Pe păreţi curge apă. Te doare rău spatele şi mai tare te dor picioarele. Pe păretele din fund, la asfinţitul Soarelui, sî face o cruce într-un pătrat de lumină. Ţî-i foame şi ţî-i frig şi ţî-i inima zbuciumată. Ai să stăi aici 40 de zile. Ai să ieşi la loc mai larg dar tot închisă ai să hii. Toată viaţa ta va hi un zbucium şi o durere. S-or linişti treburile când ai să hii tu singură şi bătrână. N-ai să hii fericită decât în vis. Eu te pot scăpa de aleanul ista mare numai să asculţi leit ce te învăţ să faci. Uite aici un cap de cuc (a scos din traistă un cap de pasăre ce părea smuls). Te duci înainte de răsăritul soarelui la fântână, scoţi apă neîncepută, pui ciutura pe colacul fântânii şi slobozi în apă capul de cuc. Încongiuri fântâna de trei ori şi spui vorbele estea pe care trebuie să le înveţi (erau blasfemii la adresa Sfintei Fecioare). Apoi bei apă din ciutură, azvârli ce ţi-o rămâne în patru vânturi şi scapi de soarta cea ră."

Acest exerciţiu de magie neagră ce mi se propunea m-a scos din toropeală. Am sărit ca arsă şi am început să urc grăbită colina din faţa mea. Urcasem foarte greu panta uşoară, parcă aveam pietre de moară la picioare. Mi-a trecut prin gând că vrăjitoarele aveau puteri hipnotice şi mi-am propus să nu întorc capul. Ajunsă în vârful dealului m-am întors totuşi. Vrăjitoarele erau tot lângă fântână, cu mâinile streaşină la ochi. Vârstnica m-a ameninţat cu degetul, aşteptase să întorc capul, era sigură că o voi face.

Mi-am făcut semnul crucii şi mi-am văzut de drum cu un sentiment de culpabilitate care ameninţa să-mi suprime bucuria cu care veneam de la Sâmbăta. Eram tentată să cred că întâmplarea nu era deloc "întâmplătoare". Un duh rău mi se ivise în cale, nu vroia să rup cu totul pactul cu diavolul. Mi-am propus să nu mă tulbur şi să nu fac speculaţii pe această temă. Luată de vârtejul evenimentelor am uitat cu desăvârşire de ţigănci. Şi acum mi-am propus să nu mă gândesc la semnificaţia acestei ciudăţenii şi m-am mustrat încă o dată că m-am oprit atunci să le ascult.

M-a întrerupt din îngândurare vecinul de la celula 3. Vorbea cu ton scăzut la crăpătura uşii, îl auzeam foarte clar. S-a prezentat, era căpitanul Capotă şi s-â interesat de mine. L-am pus la curent în câteva cuvinte şi ne-am simţit prieteni de când lumea:

"- Imi pare rău să-ţi spun că te-au adus pe un culoar cu stagiu îndelungat. Eu sunt de câteva luni aici. Va trebui să ne facem un program ca să ne treacă mai uşor zilele", m-a avertizat vecinul.

"- Nu voi sta aici decât 40 de zile."

"- De ce 40?"

I-am povestit întâmplarea cu ţigăncile pe care n-a comentat-o în nici un fel pentru că i-am povestit-o ca pe o farsă.

În ziua următoare am intrat în "program". Dimineaţa se făcea deschiderea, schimbul de noapte preda schimbului de zi paza arestului. Apoi, rând pe rând, celulele erau scoase la spălător. Subsolul avea un culoar lung pe care cădeau perpendicular un şir de culoare scurte cu celule individuale cum era şi la "noi". La capătul opus intrării se afla o cameră cu chiuvete, cu W.C. - uri, cu suport numerotat pentru prosoape. În mare grabă trebuia să-ţi aranjezi problemele biologice şi să te speli. Cum eram doar cu rochia pe mine, m-am spălat fără să mă şterg şi m-am pieptănat cu degetele.

La prânz se servea "masa" care consta dintr-o zeamă chioară, infamă, sărată şi piperată, în care pluteau câteva frunze de varză tocate ca pentru raţe. Nimic altceva şi asta doar o singură dată în zi. În scurtă vreme foamea a devenit chinuitoare, dominantă, noaptea se transforma într-o sarabandă de vise cu tot felul de platouri apetisant aranjate, cu mâncăruri suculente şi cu pâine caldă, aburindă, binecuvântata pâine de care nu aveam să mă mai satur lungi ani de zile. Eram atât de slăbită că atunci când mă ridicam de pe scânduri mă clătinam şi vedeam negru în faţa ochilor bare late, negre, insuportabile. Când eram scoasă la anchetă căutam să merg pe linia mozaicului ca să nu mă balansez.Dar bieţii băieţi! Seara se făcea din nou "program" dar numai pentru cei care aveau nevoie şi apoi închiderea, schimbul invers al gardienilor.

Timpul se târa lent, secundele păreau zile, ziua părea îşnicie, iar noaptea un calvar; pe scândura tare, numai în rochiţa de vară, simţeam cum cimentul îmi absoarbe bruma de căldură ce se mai ţinea printre oasele înşirate pe sub piele. Căpitanul Capotă m-a învăţat să folosesc betonul ud drept cataplasmă pentru usturimea tălpilor care se vindecau greu.

Întro seară, copleşită de tristeţe, am început să fredonez uşor cântecul de leagăn al lui Brahms. Căpitanul Capotă m-a chemat, mi-a mulţumit şi mi-a spus că pot să cânt şi ziua deşi pentru cântec şi conversaţie se aplică bătaie. Dar el ştia când se poate cânta şi când se poate vorbi şi care sunt gardienii toleranţi, care nu fac caz dacă se calcă în acest fel regulamentul. Astfel, sub coordonarea căpitanului Capotă, aveam ore de conversaţie şi ore de cântat. Căpitanul îmi cerea destul de des să-i cânt "Mi-a venit aseară mama" şi "M-am născut într-un bordei". Duioşia cuvintelor lui Vasile Militru ne umplea inima de lacrimi, acele lacrimi care picură jale în suflet, sfâşiindu-l fără zgomot. Dar mamele noastre?

Îîntr-una din zile m-am pomenit cu Vasile la împărţit mîncarea. Cu o mişcare rapidă - abia am perceput-o - mi-a aruncat un bilet care a aterizat chiar în fundul celulei. L-am descoperit pipăind palmă cu palmă podeaua de beton şi l-am citit cocoţată pe bancă chiar sub ferestruica din zid. Vasile încasase o bătaie cumplită pentru că nu ne denunţase în alte cumplite bătăi, dar, generos din fire şi bun camarad, nu era supărat pentru cea care îi venise din cauza mea. Era optimist şi credea într-un conflict între cele două puteri şi, deci, în salvarea noastră.

La un moment dat am primit şi eu un pachet cu schimburi. Cei din oraş le primeau săptămânal. Ce bucurie pe capul meu! Aveam lucruri de acasă şi aveam şi lucruri de la Margareta. Fratele meu venise de la Şugag cu gândul să încerce să-mi aducă el pachetul la Securitate, dar cei care mai erau pe afară şi familia Mircea l-au oprit. Era riscant pentru el. Margareta a trimis-o pe Auruţa, care nu era încă arestată, cu pachetul.

Când l-am primit, gardianul mi-a strecurat şi două prăjiturele. Mi-a spus că erau mai multe dar n-a putut şterpeli decât două. Era foarte omenos, cred că a fost înlocuit pentru că în scurt timp nu l-am mai văzut.

Pe culoarul nostru, noaptea se auzeau de sus urletele celor schingiuiţi. Într-o noapte mi s-a părut că recunosc vocea tatălui meu. Îngrozită, am îngenunchiat pe betonul rece şi l-am rugat fierbinte pe lisus să-mi mărească mie surghiunul dar să-l scutească pe tata. După ce m-am liniştit m-am gândit că, totuşi, nu poate să fie tata, nu avea nici un rost să-l aducă la Cluj. Şi poate că rugăciunea mea era trufaşă cerând să ispăşesc eu pentru el, poate că n-am făcut bine. Am adormit şi l-am visat pe părintele Arsenie. A fost singura dată când l-am visat, în toată viaţa mea. Era în biserică, în odăjdii albe, în faţa altarului. Avea chipul luminat de o lumină blândă care venea din cupolă, ca o cernere. Eram singură, la distanţă mare de altar şi eram înspăimântată. Părintele mi-a zâmbit încurajator şi mi-a spus:

"- Ai făcut bine! Aceasta mai trebuia să faci!"

M-am trezit liniştită, împăcată în sine. Voi primi liniştită tot ce avea să fie. Aveam binecuvântarea părintelui meu duhovnic.

Anchetatorii noştri au început să-şi diversifice metodele. Într-o noapte s-au năpustit vreo trei în celula mea, în frunte cu Stănescu. Mi-au pus o lanternă în ochi şi m-au întrebat:

"- Care este adresa lui. ..?"

Buimacă de somn am răspuns automat: "- Strada Andrei Mureşanu nr. 30." Satisfăcuţi, au plecat - probabil metoda mai dăduse rezultate şi în alte cazuri. A doua zi am fost chemată la anchetă şi Stănescu m-a luat în primire, furios:

"- Vezi, că tot am să-ţi fac părul permanent. Îţi baţi joc noi?"

Eram nedunerită, chiar nu ştiam ce l-a apucat. "- Ne-ai dat adresa Poliţiei; se poate?!", m-a lămurit mai conciliant Mărdărescu. De fapt adresa căutată de ei era la nr. 31. Eu reţinusem când am fost acolo cu Dina, ca punct reper, Poliţia. Buimacă de somn, am indicat adresa Poiţiei, punctul de reper imprimat în subconştient. Mărdărescu a înţeles cum trebuia problema şi nu m-au sancţionat. El ştia din anchete felul meu de a-mi fixa date şi locuri legându-le de câte ceva. Mă întreba, de pildă: "La ce oră te-ai întâlnit cu Cutare?" Răspunsul meu era de felul acesta: "Era pe când înfloreau salcâmii."

Mărdărescu a avut faţă de fete o atitudine mai blândă. A recurs la confruntări şi nu le-a snopit în bătaie.

Un alt eveniment important a fost aducerea Maricicăi în celula mea. Se populase atât de mult subsolul că au fost nevoiţi să ne pună câte două. De acum timpul trecea mai uşor, aveam cu cine să stau de vorbă. Se iviseră, însă, alte probleme. Deşi eram slabe ca nişte nuiele, nu puteam încăpea pe bancă decât una cu capul la picioarele celeilalte. Dar şi aşa, când trebuia să ne întoarcem, eram nevoite să coborâm ca să putem face operaţiunea. Astfel somnul nostru mai mult o gimnastică, pentru că, din cauza scândurilor tari, trebuia să ne schimbăm mereu poziţia. În afară de asta Maricica, bolnavă de tuberculoză, făcea febră mare din cauza condiţiilor inumane în care eram ţinute aici. A fost o zi cu totul excepţională ziua în care gardianul de serviciu ne-a adus o bucată de pâine de casă şi puţin zahăr. La Mislea am aflat că erau din bagajul cu care fusese adusă Lucica T. Odată cu acest "eveniment" la celula nr. 1 a fost adusă Nina cu care, din păcate, nu prea puteam vorbi: era prea aproape de uşă şi putea fi prinsă şi pedepsită. A mai venit odată cineva cu lenjerie de schimb. A trebuit să dau acasă prosopul meu care era îmbibat cu sânge. Bieţii băieţi se ştergeau după bătăi cu ce nimereau. Mi-era teamă să nu se îngrozească pentru mine cei de afară, crezând că eu am fost snopită până la sânge. Ceea ce la Cluj nu mi s-a mai întâmplat.

Convorbirile cu căpitanul Capotă continuau. Seara ne făceam programul de cântece, încheiat cu rugăciunile obişnuite: "Lumină lină", "Ridica-voi ochii mei la ceruri", "Cu noi este Dumnezeu".

La începutul lunii septembrie, la închidere a venit cel care m-a primit primul la anchetă, însoţit de Mărdărescu. Am profitat de ocazie şi i-am cerut cu insistenţă pentru Maricica, fie internare, fie tratament. Personajul m-a privit cu o milă dispreţuitoare şi a zis:

"- De fapt ar trebui să plângeţi una de mila celeilalte. Nu ne vom mai ocupa noi de soarta voastră, căci a venit sfârşitul începutului şi începutul sfârşitului."

Mărdărescu a adăugat:

"- Ce mult ai albit, Aspazia! îmi pare rău de tine. Mai bine furai."

Am crezut că s-a referit la faptul că pierdusem bronzul verii şi că tenul meu era acum alb din cauza lipsei de soare şi palid din cauza subalimentării. De fapt părul meu albise mult şi Maricica n-a avut inima să mi-o spună.

După ce am plecat, căpitanul Capotă, care în ziua aceea mâncase o bătaie, mi-a spus că mă aflu în a 40 - a zi de la venirea mea acolo şi iată că nu părăsesc celula. Nici prin gând nu-mi trecuse să număr zilele, o făcuse căpitanul, intrigat de povestea cu ţigăncile de la Laz.

Nu după multă vreme, uşa s-a deschis din nou şi gardianul ne-a spus să ieşim afară.-Am fost duse la mijlocul culoarului mare, unde se afla un birou pentru gardianul de planton. Erau acolo toate fetele pe care reuşiseră să le aresteze: Iulia, Dori, Veronica, Lucica, Angela, Sica, Nina şi, spre marea mea părere de rău, Auruţa care n-ar fi trebuit să fie printre noi, dar intrase pentru omitere de denunţ, printr-o scăpare nefericită a uneia dintre noi. Am remarcat că dintre cele arestate lipsea Tuta. Eram zece fete, erau cinci agenţi, printre care Dădârlat şi Stănescu. Ne-au informat că vom merge la penitenciar pe jos, fiecare dintre agenţi având la Stânga şi la dreapta câte o fată. Vom trece şi prin centru puţin, era firesc, penitenciarul şi tribunalul se aflau lângă Catedrala ortodoxă şi opera de stat, pe strada principală. Vom merge la pas de plimbare (nici nu aveam putere pentru un alt ritm) fără să vorbim cu cineva pe stradă şi fără să facem semne. Abaterile vor fi sancţionate foarte sever, implicit cu reveenirea în beciurile Securităţii. Să ne pieptănăm, deci, şi să ne aranjăm ca să arătăm cât mai bine. Nu puteam pleca fără să-l salut pe căpitanul Capotă. L-am rugat pe Stănescu să mă lase să mă întorc în celulă unde am lăsat pieptenele. M-a lisat şi nu m-a însoţit nimeni. Căpitanul Capotă auzise mişcarea şi era la post. I-am şoptit că-l las cu Dumnezeu şi că noi, fetele, suntem depuse la penitenciar.

"- Extraordinar, este chiar în ziua a 40 - a! Nu ţi-au spus ţigăncile cât va dura închisoarea?"

Căpitanul uitase că, după profeţia lor, durata acesteia urma să fie, cel puţin pentru mine, foarte lungă. Şi căpitanul făcea parte din ceata optimiştilor care sperau că o ţară ca a noastră nu putea fi lăsată în ghiarele bolşevismului. În ciuda evidenţei, ei sperau într-un conflict est - vest. Nu i-am spus, deci, că va fi lungă detenţia noastră. Pentru mine era limpede Că diavolul ştia ce ne pregăteşte. L-am revăzut pe căpitanul Capotă la proces. Fusese condamnat la 15 ani.

"Plimbarea" noastră a fost de neuitat. Era o noapte superbă, cu cer înstelat, cu arome de toamnă timpurie. Studenţii nu se întorseseră încă la cursuri, clujenii ieşiţi la "promenadă" se bucurau din plin de frumuseţea verii în declin §i de romanţa începutului de toamnă.

Grupul nostru arăta bine, nu atrăgea prea mult atenţia. Aproape toate fetele erau frumoase, faptul că erau atât de slabe nu le ofilise frumuseţea, dimpotrivă, le dădea o aură de nobleţe.

Eram în frunte cu Stănescu. Din partea cealaltă lulia căuta să afle cam ce condamnări ne aşteaptă. Stănescu era, ca niciodată, vorbăreţ. După părerea lui, lulia, Dori şi cu mine vom lua câte cinci ani, cele mai vechi din grup câte trei ani, restul câte doi ani. Cele care vor fi condamnate în contumacie vor lua sigur mai mult pentru că, între timp, vor mai acumula infracţiuni. Era vorba de Dina, de Anişoara şi de Sima. Prevedea că eu aş fi putut lua şi mai mult decât cinci ani, datorită faptului că, în lipsa Dinei, voi figura ca şefă de lot.

Cuvintele lui ajungeau la mine vătuite, ca de la foarte mare distanţă. Aveam o senzaţie stranie, un fel de detaşare de mine însămi. Mi se părea că mă despart de mine ca de o străină, că tot ce am fost până acum se îndepărta, se transforma în cineva necunoscut. Din noaptea aceasta venea spre mine un alt "ego" necunoscut, nebănuit, nelămurit. Mă dezbrăcăm de fapt de haina unei vieţi normale şi mă îmbrăcam în haina jertfei. Nu ştiam chiar limpede ce se întâmplă cu mine. Era ca o taină: lăsam la picioarele lui lişus întreaga mea tinereţe. Mă simţeam mică, nevrednică, nepregătită.

Mai târziu am încercat să prind în cuvinte starea mea de spirit. Versurile, dacă pot să le numesc aşa, nu aveau nici o valoare literară. Ele încercau să exprime doar acceptarea propriului Calvar:

În casa mea intrase Cineva,

Dar nu L-am cunoscut Cine era.

Şi-a luat din casa mea ceva

Şi n-am ştiut anume ce era,

Dar am simţit

C-avea un preţ nemărginit,

Că-n urma Lui, în casa mea, lumina a pălit

Şi L-am urât şi L-am certat .

Şi în ocări pe Cineva L-am alungat

Dar n-a plecat

Şi n-a lăsat

Odorul cel nepreţuit ce l-a luat.

Umil, la uşa mea plângea

Şi-n casa mea s-au prăvălit milenii de-aşteptare grea

Şi-un hău de întuneric ce mereu creştea.

Într-un târziu, cu gând trudit,

M-am ridicat şi am şoptit:

"— Să fie, Doamne Prea Slăvit, aşa cum ai voit."

Iisus s-a ridicat de lângă uşa mea.

Zâmbind, pleca...

Înmâna Lui, ce viu ardea

Întreagă, tinereţea mea.

În sfârşit am ajuns la destinaţie. Slăbite cum eram, răcoarea plăcută a nopţii ne dădea un frison uşor, aerul curat ne ameţise, ne clătinam într-o dulce beţie. Am fost bucuroase când, după mai multe scări şi culoare întortocheate, ne-au oprit în faţa unei uşi. "Cavalerii" noştri ne-au predat gardianului care făcea serviciul de noapte. Zăvoarele au fost trase şi ne-am pomenit într-o cameră complet goală, unde ne aşteptau bocceluţele noastre aduse aici de la Siguranţă. Într-un colţ, culcată direct pe duşumea, cu o compresă pe frunte, se afla o fiinţă. Stănescu ne-a urmărit atent să vadă care dintre noi dă semne că o cunoaşte. Cum nimeni nu schiţase nici un gest, ne-a prezentat-o el:

"- Se numeşte Mica. Este mică şi a dracului."

Eu ştiam cine era, noroc că n-am recunoscut-o din primul moment. Părea îmbătrânită din cauza slăbiciunii extreme. Îi făcusem odată o vizită cu Dina care mi-a prezentat-o: "Mica de la Arad". Mica şi-a dat seama că mi-am amintit de ea şi mi-a luat-o înainte:

"- Cred că nu mă cunoaşte nici una dintre voi, dar dacă, din întâmplare, ştiţi ceva despre mine din auzite vă rog să vă purtaţi ca şi cum nu ştiţi absolut nimic. De asemenea vă rog să nu faceţi caz de faptul că nu voi mânca nimic. Vreau să ţin un post negru de şapte zile şi vă rog să mă ajutaţi în a nu se afla. Va trebui să vă culcaţi pe jos cum veţi putea mai bine, nu se dau paturi şi nici pături sau perne."

Camera era mică pentru noi. Ne-am aşezat una după alta ca sardelele, sperând că vom dormi, în sfârşit, un somn descătuşat de teroarea anchetelor. Nu a fost să fie aşa. Un roi de ploşniţe flămânde s-a abătut peste trupurile noastre numai piele şi os. Cât am stat în această încăpere am omorât cu nemiluita scârboasele insecte dar fără nici un folos. "Paraşutiştii" plonjau în fiecare noapte peste noi. Aveau predilecţie pentru Iulia şi pentru mine, ne desfigurau până şi feţele. Ne perpeleam ca pe jar.

Eram la etaj pe un culoar de pe care se deschideau cinci încăperi. Prima, chiar lângă uşă, era un spălător cu chiuvete şi W.C. - uri turceşti, înşirate unul lângă altul fără să fie compartimentate. A fost un chin până am reuşit să învingem simţul pudoarei şi să reuşim să folosim concomitent cele trei W.C. - uri ca să ne putem încadra în timpul acordat programului. Ne aşezam cu spatele în faţa celor care erau la rând ca să asigurăm cât de cât o intimitate. A fost cumplit.

După spălător venea celula noastră şi apoi una după alta încă trei încăperi. Toate celulele aveau uşa spre culoar şi câte un geam pe peretele opus, situat foarte sus. La acest singur geam se putea ajunge numai dacă una dintre noi făcea "capra" şi o alta se urca pe umerii ei. În colţul de lângă uşă era faimoasa "tinetă", un vas cu capac pentru nevoile biologice. Pentru a se păstra un aer cât de cât respirabil am convenit să nu folosim tineta decât pentru problemele mici, cele mari urmând să fie rezolvate la W.C. Un alt chin pentru a disciplina organismul pentru acele ore. Când se mai înregistra câte un eşec era mare tulburare în cameră, faptul fiind considerat o crimă. Cu timpul am capitulat când organisme bolnave ne-'au obligat să acceptăm promiscuitatea ca pe o fatalitate. La tinetă ne asiguram intimitatea ţinând în faţă o fustă.

Uşile nu se închideau perfect. Lăsau crăpături la balamale prin care se puteau strecura bileţele. Astfel am aflat că în camerele următoare se află băieţii, foarte înghesuiţi, dar bucuroşi că au scăpat de bătăi şi de zeama chioară de la Siguranţă.

Mâncarea de penitenciar, deşi avea un gust fad, era suficientă ca să ne dea senzaţia de sătul. Sfertul de pâine, ciorba de fasole, de cartofi sau de arpacaş au început să ne restabilească puţin câte puţin. Deşi trebuia să "alergi cu bicicleta" după boabele de fasole sau după bucăţelele de cartof, faţă de zeama chioară de la Siguranţă era totuşi ceva. Mâncarea de arpacaş fiert în apă era chiar consistentă. Cel mai apreciat lucru era că primeam mâncare şi la prânz şi seara. Mâneam cu lingura din gamele militare. Vesela era adusă odată cu ciuberele cu mâncare.

Ne-am hotărât ca în fiecare vineri să renunţăm la porţiile noastre de pâine şi să le trimitem în camerele bărbaţilor, pentru cei mai bolnavi. Băieţii credeau că noi primim suplimente de la gardienii de serviciu pentru că eram feftţ şi eram mult mai puţine decât ei. Nu puteau concepe că rerişinţam la raţia de pâine, singurul aliment mai bun şi mai hrăftitor. Cele din oraş primeau săptămânal rufărie de schimb de acasă. O singură dată a venit cineva din partea Margaretei, care mi-a adus îmbrăcăminte de acasă şi am putut să i-o înapoiez pe a ei.

A fost scoasă dintre noi Mica şi adusă în schimb Ica P. Ea coresponda cu cei de acasă prin tivurile, gulerele sau manşetele de la rufăria de schimb. A cerut andrele (care au şi fost aduse) şi, din fulare şi pulovere destrămate am lucrat căciulite pentru băieţi. Ştiam că vor fi tunşi şi le va fi frig. Cu mare părere de rău am aflat ulterior că aceste căciulite au stat mai mult în magaziile închisorilor, "bandiţii" nu au avut voie să le poarte.

Ne împrieteniserăm cu paznicii noştri care ne scoteau la plimbare în lungul culuarului. Fredonam romanţe la care băieţii răspundeau mai ales cu "Trubadurul":

"De-aş fi vântul cu miresme parfumate ..."

Bileţelele circulau regulat cu frânturi de gânduri, nostalgice, romantice, frumoase vise sortite uitării.

Într-o zi am primit pe adresa mea un bilet de la un tânăr care-şi mărturisea dorul pentru fata iubită. Era atâta gingăşie şi atâta afecţiune în cuvintele lui şi, mai presus de toate, atâta jale că nu m-am simţit în stare să-i răspund. Sunt dureri care nu pot fi consolate decât de "ochii îndrăgiţi". Când a venit Ica, băiatul i-a mărturisit că mi-a scris mie din dor şi din alean şi aşa am aflat cine era fata atât de mult iubită.

Povestea lor m-a făcut să mă fericesc în taină că pe mine viaţa m-a scutit din timp de astfel de sfâşieri.

Către sfârşitul lunii a fost adusă în celulă Lucia B., soţia doctorului Boeru, cel care fugise din casă chiar pe sub nasul poliţiştilor. Acum două dintre noi nu mai încăpeau în şir ci la picioarele celorlalte.

Lucia purta şi ea corespondenţă prin rufărie şi. astfel am aflat că vom fi trimise la Mislea. Părinţii ei indicau precis ziua şi trenul cu care vom pleca şi o anunţau că vor fi pe peronul gării din Braşov.

Se încheia astfel un alt capitol din tragica noastră epopee; un intermezzo de care ne vom aminti cu o ciudată nostalgie. Înghesuiţi pe duşumele ca animalele în grajduri, revolta şi umilinţa noastră s-au convertit într-un frumos sentiment de camaraderie.

Plecam cu tristeţe, ne încercau păreri de rău, ne despărţeam de fraţi şi de un crâmpei de frumoasă solidaritate. Se statornicise între noi şi „băieţi" o relaţie de adevărată camaraderie. Ea alimenta în noi, prin crez şi suferinţă, o lumină care ne îndulcea restriştea asemenea unei candele.