Primul drum la Mislea a fost şi
primul nostru drum cu duba. Ataşată la anumite trenuri, duba nu semăna deloc cu
obişnuitele vagoane pentru călători. Vagonul dubă era îrnpărţit în încăperi mai mari sau mai mici, adevărate celule de închisoare
puse pe roţi. Celula în care am fost înghesuite împreună cu deţinute de drept comun era lungă şi îngustă. Avea o singură
banchetă de lemn aşezată pe latura lungă şi deasupra ei o plasă pentru
bagaje. La capătul opus uşii avea urj capac
care se ridica pentru nevoile biologice. Geamul era mic prevăzut cu zăbrele. Mai târziu zăbrelele au fost
Suite cu şipci metalice aşezate în
solzi (jaluzele metalice fixe),
astfel că nici o privire nu putea pătrunde nici din afară, nici din interior. Uşa era prevăzută cu zăvoare şi
cu o vizetă zăbrelită dar nu ştiu care
era funcţionalitatea ei (probabil pentru
supraveghere), pentru că odată aruncate în dubă nimeni nu se mai sinchisea de noi. Ni se dădea aşa-zisa hrană rece: o bucăţică de pâine, o aşchie de slănină
sărată, un cubuleţ de marmeladă şi
dacă nu aveai şanse să-ţi poţi lua o
sticlă cu apă puteai să plesneşti de sete că nimeni nu răspundea la bătăile din uşă decât cel mult cu un
"ai răbdare!".
Din păcate am ajuns la Braşov noaptea. Ne-am dat seama că, chiar dacă părinţii Luciei se aflau pe peron, le era cu neputinţă
să-şi vadă fiica. Ne-am gândit s-o facem vizibilă şi tot timpul cât a staţionat
trenul în gară am aprins chibrituri lângă chipul ei. În
nimbul de lumină format de flăcăruile chibriturilor aprinse, chipul Luciei
părea ireal de frumos. Nu ştiu dacă demersul
nostru a reuşit şi, dacă a reuşit, nu ştiu cât de bine putea să le facă bieţilor părinţi să vadă chipul tânăr şi frumos al
copilei iubite, profilat pe zăbrele.
Deţinutele de drept comun aveau
asupra lor cărţi poştale (aveau dreptul să trimită
acasă câte una pe lună). Aflând că noi suntem
"politice" s-au oferit să ne cedeze cărţile lor poştale ca să comunicăm acasă ce se întâmplă cu noi. Ele ne-au învăţat să aruncăm scrisorile prin gaura din banchetă dar nu chiar în gară. Sigur, în gară aveau şanse mai mari să fie găsite de
călători binevoitori, dar şi de agenţi ai Siguranţei Statului. Locul cel mai indicat era la macazuri, ceferiştii fiind oameni curajoşi şi obişnuiţi cu astfel de
lucruri. Cartea poştală era
înfăşurată în hârtia oferită tot de vecinele noastre şi pe care scrisesem: "omule bun, te rog, trimite
scrisoarea la adresă." Am
aruncat astfel câteva cărţi poştale rugând pe mamele noastre să înştiinţeze pe
toată lumea interesată de soarta
noastră. Când am ieşit din temniţă am aflat că unele din ele au ajuns la
destinaţie.
La început solidaritatea omenească
era mult mai mare. În scurtă vreme însă oamenii au
învăţat cât îi costă această solidaritate, numită în
limbajul justiţiei comuniste "ajutor
legionar" şi "favorizarea infractorului" şi câte grade şi favoruri se puteau obţine prin denunţarea unor astfel de
"infracţiuni".
Deţinutele de drept comun au fost
lăsate prin diferite gări, erau transportate pentru
procese în diferite oraşe (Braşov, Ploieşti). Ele
ne-au povestit că "Mislea-i închisoare grea
/ curge apă pe sub ea" şi că este închisoare centrală pentru delicte
de tot felul (atât de drept comun cât şi politic).
Am ajuns la Câmpina, gara de unde
urma să fim preluate de gardienii Misiei. Era
dimineaţă. Am coborât din dubă într-un nor de
vapori, ameţite de lipsa de aer. Aerul curat, înmiresmat
cu acele arome specifice toamnei, ni s-a părut un dar divin. Era o zi superbă
de început de octombrie.
Ne aşteptau doi gardieni, cu
baionetele trase pe armele trecute neglijent peste umăr. Nu păreau de loc
fioroşi, nu aveau aroganţa celor de la securitate. Convoiul nostru era evident că-i uluise. Poate că nu se aşteptau să fim
atât de multe, poate că nu se aşteptau să fim atât de tinere şi atât de "intelectuale". Curând aveam să aflăm că
eram primul grup de studente care eram
trimise la Mislea fără proces, cu statutul
de "reţinute la dispoziţia Siguranţei Statufui". Iaşul, Bucureştii
au trimis la Mislea numai condamnate.
Închisoarea trimisese o căruţă în
care s-au încărcat puţinele noastre bagaje. Noi,
încolonate, trebuia să parcurgem cu piciorul cei 10 - 12 km
care ne despărţeau de închisoare. Ne-am încfolonat, dar
nici vorbă de marş, de cadenţă. Regimul acerb de înfometare
de la securitate şi perioada scurtă de
"refacere" la penitenciarul Cluj nu reabilitaseră în nici un fel siluetele noastre filiforme. Sub soarele de toamnă, acel soare care dă dureri de cap pe la nămiezi, paşii noştri deveneau din ce în ce mai şovăitori. Oamenii care
ne întâlneau pe cale se opreau şi ne urmăreau cu
uitătură lungă. Subţiri ca nişte nuiele, cu feţele palide, lipsite de obişnuitul bronz al verii, tinere şi,
unele dintre noi de o frumuseţe
remarcabilă, nu arătam de loc a delincvente. Apariţia noastrăf între cei doi gardieni era stranie chiar şi pentru cineva lipsit cu totul de spirit de
observaţie. Norocul nostru a fost că însoţitorii noştri erau destul de
îngăduitori cu noi. Nu ne-au forţat în nici
un fel. Ne-au lăsat să ne prelingem printre coline şi livezi "la pas de
voie".
Priveam cu nesaţ colinele somptuos
împodobite de aurul toamnei ce însoţeau lunga depresiune
a Mislei. Şoseaua şerpuitoare îmi apărea ca o netă şi brutală linie de demarcaţie
între două planuri de existenţă, complet diferite. Rămâneau în urmă copilăria şi adolescenţa cu umbrele şi luminile lor şi se deschidea în faţă hăul
închisorilor comuniste, care avea să ne surpe tinereţea (sau chiar
viaţa) pentru cine ştie cât timp şi cu ce
consecinţe. Căutam să-mi înăbuş senzaţia
dureroasă de ruptură şi mă căzneam să mă las cuprinsă de frumuseţea zilei pe care Dumnezeu ne-o oferea ca o binecuvântare.
La un moment dat Sica a părăsit
locul ei din şir şi s-a apropiat de mine. De altfel de mult nu mai respectam
stricta înşiruirea două câte două cum ni s-a ordonat. Sica m-a prins de mână. Minunaţii ei ochi verzi erau aburiţi de
spaimă, buzele livide, obrajii coloraţi nefiresc. "Ce trebuie să
fac ca să nu leşin?" Am prins-o în
braţe, era gata să se prăbuşească. Gardienii au înţeles imediat că i s-a
făcut rău şi au ordonat un popas. Inima lor nu era încă asurzită de învăţătura
marxist -leninistă, cumsecădenia ţăranului român, blajin şi îngăduitor, nu sucombase încă sub vigilenţa proletară. Ne
aflam într-o poieniţă cu otavă
mătăsoasă, Doamne, ce fericire să-ţi poţi prăbuşi truda pe iarba încălzită de
soare şi să te odihneşti răstimp de
o veşnicie!
Sica şi-a revenit aplicându-i noi metoda care avea să
devină de-a lungul anilor singurul nostru mijloc de tratament; un masaj persistent la încheietura mâinilor, o
uşoară presiune a tâmplelor, un masaj puternic pe umeri.
La promisiunea că nu vom "evada
de sub escortă" gardienii ne-au permis să coborâm
printre tufanii din vale pentru a ne rezolva unele stringenţe. N-am să
uit o săteancă ce s-a apropiat de noi cu o
sită de nuci proaspăt căzute din coaja verde - gardienii s-au prefăcut
că nu observă. Pe valea Misiei încă nu se
înstăpânise ura pentru "bandiţi". Văzându-mă cu părul alb mătuşa a crezut că sunt mai bătrână ca celelalte şi ca atare un fel de cap al
lor şi s-a apropiat de mine.
"Ce făcurăţi, maică, de vă puseră la popreală, că tare
mai sunteţi tinere şi frumoase?!"
Ce-aş fi putut să-i spun?
"Suntem studente, maică şi noi credem că n-am făcut
nici un rău. Noi vrem doar să ne putem ruga Bunului lisus şi Maicii Domnului,
în limba noastră românească, noi spunem că
este bun tot ce am moştenit şi nu vrem
să fie aruncate la gunoi obiceiurile noastre strămoşeşti."
"Of, că friptă o mai fi inima
mumelor voastre" a oftat bătrâna şi a plecat clătinându-şi a jale
capul.
Cu puteri refăcute am
pornit din nou la drum. Într-unui din sate
ni s-a permis să intrăm într-o băcănie ca să ne cumpărăm ceva de mâncare. Singurul aliment ce l-am găsit au fost nişte covrigi. Nu toate aveam bani. Dar cum
la securitate banii nu ne-au folosit,
crezând că şi la închisoare va fi la
fel, fetele care aveau bani au cumpărat covrigi pentru toată lumea. Am mâncat
noi ceva din ei dar ce ne-a prisosit i-am
luat cu noi, aşa cum erau, înşiraţi pe sfoară. Fiecare avea un şirag de covrigi, părea că ne întoarcem de
la colindat.
Într-un târziu, când soarele se îndrepta spre asfinţit, coborât panta abruptă care cobora la închisoare! Coborârea sugera într-adevăr povârnişul spre iad. Mislea, aşadar! Prima
impresie a fost o uluire. Închisoarea domina coama
lină, aproape plată, a unei coline, în mijlocul unei grădini cu pomi
fructiferi. Iadul ni se prezenta în înveliş de rai. Pere aurii, mere roşii, lăcuite de lumina apusului, străluceau festiv
în frunzişul încă viu al copacilor.
Am intrat pe o alee lungă, străjuită de plopi
fremătători şi de tufe de liliac pe care toamna începuse
să-şi etaleze paleta de culori. Flori încă viu
colorate păreau că nu se grăbesc să se ofilească sub sărutul brumelor, care mai
întârziau să apară.
La capătul aleii se deschidea o poartă masivă peste
care se arcuia dominatoare turla clopotniţei. Închisoarea
apărea ca un masiv patrulater înconjurat de ziduri
străvechi de mănăstire, înalte, sprijinite pe contraforturi
puternice. În afara incintei propriu - zise sprijinite de zidurile masive, în
dreapta porţii se aflau clădirile administraţiei. Spre stânga, o clădire cu etaj, discret străjuită de arbori, era destinată direcţiunii. Pe partea dreaptă a patrulaterului, tot în afara incintei, se afla carantina. Aici erau ţinute timp de două săptămâni loturile de deţinute care veneau de pe tot cuprinsul ţării. De
aici se repartizau deţinutele la expirarea carantinei fie în secţiile de
producţie, fie în secţiile închise. În faţa carantinei se afla magazia cu
materiale pentru secţiile de producţie. Din faţa
clădirilor de administraţie, perpendicular pe aleea cu plopi, se deschidea o altă alee care ducea la
clădirile corpului de gardă.
Gardienii ne-au aliniat pe două rânduri în faţa birourilor administrative. Din prima încăpere, pe care scria ''Contabilitate", a ieşit directoarea închisorii. După ce a primit aportul
gardienilor a ţinut să ne facă o primire de pomină. Cu timpul, ne-am obişnuit cu faimoasele "careuri" şi cu "discursurile" urlate peste ziduri cu
voce tunătoare. Destul de repede le-am
descifrat ambiguitatea, dar atunci, la primul
contact, directoarea ni s-a înfăţişat ca prototip al
teroristei bolşevice şi ne-a înfiorat. Aveam în faţa noastră o
femeie căpitan, luptătoare din ilegalitate, care ne vorbea
cu voce dură, aproape bărbătească. Cuvintele biciuitoare
erau impregnate de zeflemeaua, copios stimulată de
şiragurile de covrigi din mâinile noastre.
Era bondoacă, îndesată, lipsită de
orice farmec feminin, la prima vedere părea chiar
urâtă. Purta părul prins pe ceafă într-un coc din care cădeau şuviţe
rebele. În special bucla căzută pe frunte îi
dădea un aer de permanentă răzvrătire.
Avea ochi negri foarte expresivi, o privire directă, sfredelitoare, plină de
cinism şi sarcasm dar scăpărând de inteligenţă. Îi plăcea să poarte în păr sau
la reverul hainei o floare imensă,
roşie, care varia după sezon. Preferate erau daliile.
Elena Tudor, fiică de sculptor,
licenţiată în filosofie, era pe lângă director de
închisoare, căpitan în M.A.I. şi deputat în Marea Adunare
Naţională. Era cultivată, fără îndoială, avea predilecţie pentru lucruri
frumoase, rafinate dar nu ştiu din ce spirit
de frondă folosea cu voluptate expresii vulgare şi se purta în cea mai
autentică manieră proletară. Atunci când nu purta uniforma se îmbrăca într-un
fel care-i menţinea alura cazonă.
Iarna purta un cojoc lung care te făcea să te gândeşti cu groază la
Siberia şi să mulţumeşti lui Dumnezeu că cel puţin te aflai în ţară şi nu
acolo.
Avea o voce joasă şi puternică pe
care o folosea teatral atunci când avea chef să ne beştelească cum îi
venea la gură: "neam, de traistă",
"a doua coajă de la mămăligă", "protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă" şi multe
alte epitete pitoreşti erau greu înghiţite de persoane cu educaţie aleasă.
Afişa un dispreţ făţiş pentru informatoare, îi plăceau curajul şi spontaneitatea, dar uneori o ţinută perpendiculară i se părea impertinenţă şi atunci
pocnea cu sete cu mâna ei lipsită de
fineţe, care exprima patimă şi violenţă.
Cu toată duritatea ei afişată, cu tot cinismul usturător, cu toate urletele ce treceau dincolo de garduri,
cu toate palmele împărţite din când
în când, în scurt timp Diri nu mai reuşea să ne păcălească. Deţinutele de drept
comun o botezaseră Diri - neni. Noi
n-am înţeles de ce această poreclă
maghiarizată şi i-am spus simplu, Diri.
Într-un târziu aproape toată temniţa
a înţeles că toate demonstraţiile lui Diri nu porneau din nevoia vulgară de
a se îmbăta cu puterea ce o avea asupra destinelor noastre şi nici (în impulsul meschin de a se amuza cu un joc al
terorii pentru care nu avea de dat socoteală nimănui, ci pentru a-şi masca decepţia cruntă şi amară faţă de felul în care se
realiza un ideal în care crezuse şi
pentru care luptase cu entuziasm şi bună
credinţă. Pe acest fond de decepţie profundă Diri a venit în contact cu caractere puternice, cu valori
morale de înaltă spiritualitate, victime care îşi surclasau schingiuitorii cu o
nobilă generozitate. Cu inteligenţa ei pătrunzătoare nu i-a fost greu să facă paralele, să tragă concluzii. Diri a fost
fără ăndoială un caz unic în peisajul nomenclaturii comuniste.
Nu-mi mai amintesc exact ce ne-a
spus. Îmi amintesc întrebarea rostită retoric: "ce caută tineretul
universitar într-o cauză definitiv pierdută? În lumea cea nouă, cea mai bună şi cea mai dreaptă, tinerii trebuie să se alinieze marşului triumfal spre gloria societăţii comuniste şi nicidecum agenturilor retrograde care nu mai au nici o şansă." Şi aşa mai departe...
În sfârşit şi-a dat seama că suntem
atât de ostenite încât cuvintele ei nu mai ajungeau la înţelegerea noastră şi
s-a potolit. Ne-a scutit de carantină, I-a chemat pe primul gardian şi i-a dat dispoziţie să ne introducă în secţia "reţinutelor". Primul gardian Agapie şi soţia sa Aurica ne-au
luat deci în primire. Trecând pe sub clopotniţă, prin poarta masivă, am intrat în prima curte a închisorii. Aici se aflau magazia de alimente, bucătăria, baia cu duşuri, spălătoria cu troci din beton, dispensarul medical şi faimosul izolator, pe care, cu adevărat, aveam să mă conving mai târziu, curgea apă.
Izolatorul putea cu adevărat să-ţi trezească coşmaruri numai la vederea lui. Era format din patru celule de
un metru lăţime şi doi metri lungime,
cu nişte uşi metalice închise cu zăvoare imense la partea superioară.
Păreau nişte cavouri. Toate se deschideau
într-un culoar strâmt, atât celulele cât şi culoarul aveau geamuri înguste sus de tot, zăbrelite cu zăbrele
dese. La capătul culoarului se afla carcera, un fel de dulap metalic atât de strâmt încât erai obligat să stai în picioare. În faţa izolatorului se legănau doi
pini, în care, mai ales iarna, vrăbiile ţineau de urât pedepsitelor. Din
izolator, dacă aveai noroc să-ţi introducă pat (ceea ce mie nu mi s-a întâmplat niciodată) şi te urcai pe spătar, puteai
să vezi o frântură de cer, o creangă
de pin şi eventual o vrăbiuţă, exact ca în poezia lui Verlaine,
"Prison".
Dispensarul avea un cerdac închis
cu sticlă şi amintea cel mai mult de vechea mănăstire.
Avea un salon mai mare şi două mai mici şi
dispensarul propriu - zis cu un birou pentru sanitar
sau medic. Pe o latură era lipit salonul pentru bolnavele de tuberculoză.
În faţa dispensarului se aflau
răzoare cu tufe de merişor şi flori de ţară, se simţea
mirosul de regina nopţii. Sub zidul înalt tufe mari de "mărită-mă
mamă" legănau bulgări de lumină în înserarea
ce începuse să umbrească curtea. Mirosea
a pâine coaptă, proaspăt scoasă din cuptor. Era pâinea pentru a doua zi, cinstitul sfert de pâine gospodăreşte dospită în albie şi coaptă pe vatră, rămăşiţă a
"barbariei burgheze" care
sub "fericirea proletară" avea să se schimbe în cărămida
("chirpicul") de mămăligă încruzită sau în turtoiul de mălai, amare
şi cu gust de mucegai, uneori şi cu câte un şoricel
imprudent căzut în plămădeală.
Între bucătărie şi dispensar se afla
o altă poartă. Trecând prin ea ne-am pomenit în altă curte pătrată.
Drept în mijloc se afla o minune de
bisericuţă, cu pridvor, în stil brâncovenesc,
înconjurată de o horă de castani mai înalţi decât biserica. Poleiţi cum erau în
lumina apusului păreau torţe imense
veghetoare în jurul bisericii. Uşa bisericii era întredeschisă şi printre stâlpii pridvorului se zărea catapeteasma,
altarului, o minune de dantelărie în lemn, slab luminată de pâlpâirea a două - trei lumânări ce ardeau într-un sfeşnic. Mi se părea că Domnul binecuvânta în felul
acesta tinereţea noastră eroică ce se
încumeta să urce golgota închisorilor
comuniste ce-şi prefigura piscurile de suferinţă. Un fior de
emoţie ne-a încălzit inimile.
Cu timpul vom afla că biserica avea valoare patrimonială. Pe o veche sihăstrie de lemn,
voevodul Radu Paisie a zidit o
biserică de piatră terminată în 1537 şi închinată Sfintei Treimi. Ea
avea să înfrunte vicisitudinile vremurilor agitate de care s-a
"bucurat" şi Ţara Românească pustiită
când de năvălitori când de rivalităţile la domnie. Astfel, pe lângă
turci, mănăstirea Mislea fu pustiită de Mircea Ciobanu. Luminatul domn Petru Cercel o va reface şi o va înzestra. Printre cei care i-au purtat de grijă se
numără şi marele voevod Mihai Viteazu precum şi Matei Basarab care în
1639 eliberează mănăstirea de sub jurisdicţie grecească şi o dă spre cârmuire călugărilor români. Se cunoaşte
şi un hrisov al lui Mihnea Turcitul, din 1616 cu privire la mănăstire.
Mănăstirea Mislea
funcţionează până în anul 1869 când este transformată în
închisoare pentru minorii delincvenţi. În 1924 este transformată în
penitenciar central pentru femei. Biserica a
fost puternic afectată de cutremurul din
1940. Ea a fost refăcută, iar la pictură au contribuit şi elevele legionare închise sub regimul antonescian.
Se afla atunci la Mislea o secţie de
deţinute politic, legionară şi comuniste
deopotrivă. Trei din fostele pictoriţe amatoare de atunci aveam să le întâlnim chiar în secţia unde
eram
conduse fiind reţinute de data
aceasta de comunişti. De la ele am aflat că una dintre cele care
au ajutat la refacerea picturii a devenit
chiar pictoriţă de biserici. Bisericuţa
avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta. Izvor de credinţă şi speranţă ea ne-a strâns în jurul ei cu o îmbrăţişare inefabilă.
Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la ceasurile de laudă ne-a
dat tărie şi alinare. Avea să fie
transformată sub ochii noştri în magazie
de confecţii - acesta era preţul ca să nu fie demolată - dar şi aşa aura ei ocrotitoare nu ne-a părăsit. Orice
suflet, oricât de slab, venea la zidurile ei ca la un alt zid plângerii şi din duhovnicia ei creştea dăruirea şi
iubirea, da, iubirea într-un loc unde ura şi barbaria îşi făceau din ce
în ce mai mult loc. A intra în biserică cu un
braţ de cămăşi era un fel de premiu, era o bucurie imensă să te poţi
închina în faţa sfântului altar, unde un Domn
înlănţuit ca şi noi ne învăţa virtutea
răbdării. Aici a intrat prin anii '50 soeur Marghita cu voia lui Diri şi a pus
mâna pe biblia care se afla în interior. A deschis geamul de la proscomidiar şi a lăsat pe el biblia. Geamul
închis fără foraibere permitea de acum ca biblia să poată fi ridicată de soeur
Marghita ca să circule în temniţă şi să fie
repusă ori de câte ori intervenea câte o percheziţie. Astfel biblia a circulat
lungă vreme prin dormitoare. A fost repusă
pentru totdeauna în fereastră atunci când Diri a fost înlocuită cu teroarea Vişinescu, Georgescu,
Dorobanţu şi alţii.
Pe latura din faţa bisericii se
aflau dormitoarele. O parte erau vechile chilii
mănăstireşti, o parte erau clădiri noi refăcute după cutremur, toate pe două
nivele, sprijinite pe vechile pivniţe mănăstireşti,
solide încă, minunat boltite, bine întreţinute.
Pe latura stângă se afla o sală de
mese folosită ca atare de deţinutele care lucrau la
atelier. Erau mese mari de lemn cu bănci lungi şi un
fel de cutii suprapuse în care deţinutele care primeau
pachete îşi ţineau alimentele. Este vorba la acest moment
numai de deţinutele de drept comun, singurele care aveau
dreptul să lucreze. N-am ştiut dacă această sală era vechea
trapeză a mănăstirii sau era o construcţie mai nouă.
Tot pe această latură se aflau şi WC -urile turceşti,
construite sub Diri, un obiectiv foarte salutar pentru întemniţate.
Pe
latura din dreapta se afla o clădire cu un singur nivel format din două
încăperi, unde stăteau deţinutele inapte de
muncă. În spatele bisericii se afla un alt zid înalt şi gros care despărţea această curte de curtea atelierelor.
Între biserică şi sala de mese se
afla poarta prin care se intra la ateliere.
Am trecut şi prin această poartă şi am traversat curtea atelierelor,
unde deţinutele de drept comun torceau şi vopseau
lână, torceau cânepă şi in şi ţeseau pânză ţărănească şi covoare persane
şi olteneşti.
Un
gard din scânduri despărţea curtea atelierelor de secţiile destinate "politicelor". Erau trei secţii despărţite între ele prin garduri înalte şi groase. În secţia I - a se aflau deţinutele politice condamnate drept
criminale de război, secţia a II - a era destinată deţinutelor ce urmau să vină nou condamnate şi secţiile a
III - a şi a IV - a, care acum formau o singură secţie, cea a deţinutelor la dispoziţia securităţii. Aici se aflau loturi de femei cu ancheta terminată şi aduse în aşteptarea
proceselor ce urmau să se ţină, sau arestate, dar cu situaţia neclarificată încă. Mai târziu am aflat că în secţia I-a deţinutele stăteau numai în cursul zilei, iar noaptea dormeau în corpul vechi al clădirii. Tot în corpul vechi, pe colţ, afla şi o secţie secretă unde era şi Maria mareşal Antonescu şi Sanda Pop, tânără studentă condamnată la moarte într-un proces cu rezistenţa din munţi (lotul Dabija, ţin bine minte). Fiind micuţă şi slăbuţă, Sanda se îmbrăca asemeni unui băieţel de 10 - 12 ani şi în felul acesta a trecut de
nenumărate ori, fără probleme, peste cordoanele securiştilor, făcând legătura între rezistenţă şi familii.
Corpul nostru se sprijinea pe zidul
exterior, puternic fortificat şi se compunea din patru
încăperi. În mijloc era un mic hol din care se intra
în trei încăperi. În fund era o încăpere foarte mică,
fără nici un geam, posibil să fi fost camera neagră de
pedeapsă, dar acum nu avea nici o întrebuinţare, în dreapta era o cameră destul
de mare, era şi sufragerie şi camera în care
se stătea ziua. Avea mese şi laviţe
de lemn şi un hârdău pentru apa de băut. Avea duşumele din scândură, toate străluceau de curăţenie deoarece săptămânal erau frecate cu leşie din
paie.
Se formau echipe de serviciu care,
pe lângă curăţenie aveau grijă şi de împărţirea hranei. Cu timpul serviciul
acesta a revenit şefei de cameră care trebuia să fie o expertă în împărţirea ciorbei în aşa fel încât să revină fiecăreia câteva boabe de fasole, câteva bucăţele de cartof sau câteva zdrenţe de varză murată, acră de fulgera afară (după spusa bunicii). Era
nevoie de a anumită mişcare a polonicului prin zeama chioară, cu timpul
deveneai expert în această îndeletnicire. Numai la terciul de dimineaţă şi la
arpacaşul de seară nu erau probleme. Cu
arpacaşul era altă poveste. Trebuia să devii expert în a scoate rapid
gărgăriţele ca să ai timp să mănânci
mâncarea până la scoaterea gamelelor. Hrana
ni se dădea în gamele militare sau străchini de metal şi orice ar fi fost se mânca cu linguri coclite, de
foarte proastă calitate.
Mâncarea era adusă de la bucătărie
de deţinute de încredere de la dreptul comun şi era lăsată la poartă
(poarta iadului, cum spuneau ele sau poarta
neagră). Aveam voie la o cană şi un
lighean, lucruri extrem de rare şi de preţioase deoarece, neavând
dreptul la pachete, nu aveam de unde să le
luăm. Fericitele care aveau un lighean aveau şi angajate permanente la
folosirea lui, mereu în aceeaşi ordine ca să nu fie supărare.
În afară de faptul că mâncarea era
foarte proastă, slabă şi insipidă se mai adăuga un supliciu.
Iarna era foarte rece şi vara foarte fierbinte, invers de cum ar fi
trebuit să fie.
Pe peretele din fund al sufrageriei
se lăfăia cu litere mari, roşii, o lozincă (amabilitate
comunistă): "Să zdrobim fără cruţare ultimele rămăşiţe (de parcă rămăşiţele
ar putea să nu fie şi ultimele) reacţionare şi fasciste, vândute
imperialismului străin."
Îmi amintesc de o distinsă doamnă,
soţia unui fost prefect într-un mare oraş
transilvan, care mi-a spus într-o zi: "Tu, fătucă, eu când dau cu ochii de
lozinca asta simt cum ceva mă şi pocneşte în moalele capului."
Mie personal nu-mi făcea nici o
impresie. Mă gândeam numai că ei, comuniştii, erau
rămăşiţe umane şi reacţionare vândute unei puteri străine de tot ce înseamnă ţara mea şi neamul meu. Dar inversarea valorilor le era specifică şi
nu era de mirare.
Mi-am amintit de o întâmplare din
copilăria mea. Bunicul meu dinspre tată (încă i se mai spunea
"căpitan") era urmaş al răzeşilor
aşezaţi de voevozii Moldovei pe dealurile Sorocii. Din curtea bunicului coboram
direct în Nistru. Din grădina lui se vedea pe malul celălalt Mihailovca
ucraineană şi tot pe grădina bunicului se afla şi biserica satului. Aveam cinci ani şi fratele meu trei când, la un Paşti
(1928), fiind la bunicul în vizită,
ne ducea de mânuţe la biserică. În Mihailovca,
satul ucrainean de peste Nistru, vuiau tractoare, lumea era scoasă la lucru pe
câmpuri şi ostaşi cu cartuşiere încrucişate pe piept foiau printre ei.
Căciulile lor cu clapele ridicate, în mintea mea de copil, îi transformau în încornoraţi
şi toată atmosfera mi se părea
apocaliptică. Bunicul ne-a spus
îngândurat: "Să nu uitaţi, copii, niciodată pe duşmanii lui Iisus.
Ei nu vor aduce decât nefericire."
În dreapta se afla dormitorul mobilat cu paturi din metal aşezate pe trei etaje. Era destul de complicat pentru fetele de talie
mică sau pentru persoanele în vârstă să urce până sus, păşind pe capetele paturilor ca pe o scară. Pe parcurs n-au lipsit nici accidentele. Mica (se numea de fapt Silvia, dar
era micuţă) şi-a rupt coastele căzând la coborâre, iar pe Veronica am găsit-o într-o noapte agăţată între două paturi,
imobilizată de o cumplită criză renală. Noroc că, fiind micuţă şi slabă, deci
uşoară, am putut să o cobor în braţe ca pe un copil. În ce mă priveşte preferam
să stau la ultimul etaj deoarece nu aveam
tavan format din patul de deasupra. Dezavantajul
urcatului şi coborâtului era dublat de faptul că sus se aduna un aer
greu, încărcat de vapori, mai ales vara, iar
lumina becului permanent aprins era atât de aproape şi de puternică încât o
percepeam chiar dacă puneam peste ochi o basma sau un prosop.
Paturile cazone aveau un fel de plasă foarte rară formată din benzi de
tablă, care, prin multă întrebuinţare, se lăsau
sub greutatea corpului. Aveam, de rău de bine, saltelele umplute cu paie
mai mult sau mai mult tocate, după cum ne era
norocul şi o perinuţă umplută şi ea cu paie sau cu tărâţe de paie. La început, când încă mai persistau
urmele închisorii burgheze, fiecare pat avea un cearceaf din pânză populară, o feţă de perină şi o pătură cazonă, reformată de la
armată, unele puternic impregnate cu miros de grajd. Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare,
era total insuficientă pe timp rece.
Cu timpul ne-am învăţat să scoatem cearceaful
de pe pat şi să aşternem sub noi un prosop. Aşezam între cearceaf şi pătură toate zdrenţele cu care ne îmbrăcam
formând astfel un înveliş mai consistent. La frigul care ne pătrundea în
oase fiecare "foiţă de ceapă" conta. De fapt ne număram anii de
detenţie în ierni deşi şi verile aveau cortegiul
lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depăşit, atât de
cumplită era teroarea frigului.
Intrarea şi ieşirea din dormitor se
făcea cu un ceremonial, în prezenţa primului gardian.
Cu timpul s-a transformat într-un adevărat ritual.
Dimineaţa, la ora cinci, toată lumea trebuia să
coboare imediat din pat şi să aranjeze paturile. Gardianul de serviciu intra în
celulă când tot efectivul era aşezat pe două
rânduri. Şefa de cameră dădea raportul (pentru aceasta trebuia să cunoască
bine gradele. "Domnule (gradul), camera
nr....cu un efectiv de ... prezentă
pentru deschidere" sau, după
caz, "pentru închidere" care se efectua la ora zece seara. La
închidere veneau şi gardieni cu nişte ciocane
de lemn cu care ciocăneau în zăbrele, vezi Doamne, ca să nu fie tăiate. Acum însă eram scutite de
controlul zăbrelelor; primul gardian inspecta cum erau făcute paturile.
Ceraceafurile trebuiau să fie perfect întinse în aşa fel încât, oricât de fleşcăite ar fi fost saltelele, muchiile
să apară perfecte. Pentru aceasta
colţurile cearceafului se înfăşurau pe
picioarele patului din exterior spre interior. Cearceaful devenea atât de întins încât sub el putea să fie şi
gol că tot bine arăta. Cu timpul reuşeai
performanţa din primul foc, la început
însă era destul de greu. Rigoarea aceasta n-a mai fost respectată când secţiile închise s-au
aglomerat atât de mult încât zi şi noapte eram ţinute în aceeaşi
încăpere. Ani la rând am visat că nu-mi
reuşeşte facerea patului. Pătura se aşeza
în lungime pe mijlocul patului cu o cută dublă, iar perinuţa se aşeza la capătul dinspre perete. În
felul acesta dormitorul căpăta un aspect plăcut de dormitor de internat.
În dormitor nu rămâneau decât fetele foarte
grav bolnave, cu aprobare de la Diri.
La acel moment Maricica L. cu o tuberculoză
activă şi Maria M. cu o tuberculoză (sau poate cancer) ganglionară.
Culmea confortului de la Mislea o
forma WC - ul. Acesta se afla într-un colţ al
camerei, separat printr-un zid de rest, nu era turcesc şi
avea şi apă curentă. În felul acesta eram scutite de
tineta infamă. Modul de a-l folosi intim şi cotizat, caracteristic oamenilor, ni se părea un miracol.
În în spaţiul din mijloc rămas gol,
paturile fiind înşiruite pe lângă pereţi, se
afla o sobă din tablă pe suprafaţa căreia se afla nisip. Iarna, seara, la
închidere, se făcea un pic de foc du câteva lemne şi câţiva
cărbuni, care nu erau în stare să dea cât de cât căldură.
Se făceau însă ceaiuri în ceşcuţele de metal personale şi se încălzea apă în
sticle pentru dureri reumatice sau crize de
ficat care se tratau cu căldură. Îmi amintesc cu recunoştinţă de F. F.
care, cu o perseverenţă de soră caritabilă,
îmi îngrijea un genunchi la care făcusem lichid şi un cot care îmi anchilozase flexibilitatea braţului. O botezasem "Soruca", pentru grija ce-mi
purta.
Dar
să mă întorc la punctul de la care am deviat. "Coana Aurica" ne-a făcut în cămăruţa goală o percheziţie corporală foarte decentă (rămăşiţă burgheză) şi am intrat în Sufragerie
unde primul gardian ne-a oferit papul din arpacaş mai cleios decât la Cluj şi mai plin de gărgăriţe. Diri ne-a onorat din nou cu prezenţa ei. Vroia să afle
personal, de la fiecare în parte, care era motivarea existenţei noastre
într-o organizaţie subversivă, "de tip
fascist, paramilitar". Clujul a fost
mai eficient decât alte centre universitare, eram primul lot de studente
oprit la Mislea şi cred că a impresionat-o mult prezenţa noastră în postura de delincvente. În sinea ei se revolta că nişte tineri puteau fi condamnaţi
pentru că gândeau altfel decât
şabloanele bolşevice. Noi eram epuizate, oboseala îşi spunea cuvântul, nimeni nu avea chef de polemică şi cu atât mai puţin să se acuze. A
început cu Maricica, care a răspuns
monosilabic, câteva cuvinte fără noimă, avea darul ei de a descuraja
orice dispută. Mi-a venit i rândul, i-am
spus că tatăl meu era din Soroca iar mama Cernăuţi, suficient motiv ca să nu-i
iubesc pe cotropitorii locurilor în
care m-am născut şi am crescut. Educaţia mi-am făcut-o la Liceul Ortodox
(accentul l-am pus cât mai greu pe ultimul cuvânt) şi totodată cel mai românesc
liceu din acest oraş cosmopolit,
motive suficiente ca să resping o doctrină atee şi antinaţională.
"Dumneata sau eşti naivă (vroia să spună proastă) sau eşti de rea credinţă." Se uita la mine dintr-o parte, iscoditoare, voind să înţeleagă ce gândeam dincolo de cuvinte. Am simţit
că-mi ies din sărite şi căutam să formulez o replică
prin care să-i descurajez cheful de dispute, ceva de genul că n-are nici un rost să-mi discut opţiunile
cu un adept al bolşevismului,
doctrină în care libertatea de conştiinţă şi dreptul omului la opinie sunt
crime de stat. N-am apucat să deschid
gura când cineva m-a prins de mână. Era Ica. Am crezut că mi-a intuit mânia şi
vroia să mă oprească de la o izbucnire
inutitlă, dar când i-am prins privirea ceţoasă şi străină, mi-am dat seama că i se făcuse rău. Ica
avea ochi superbi, albaştri, cu gene
lungi şi negre care-i subliniau privirea
caldă şi inteligentă. Ziua aceasta fusese mult prea obositoare pentru sensibilitatea ei. Diri, pusă pe
harţă şi-a revenit brusc şi a întrebat
cu vocea schimbată: "Ce se întâmplă?"
"Se întâmplă că oboseala a depăşit de mult puterea noastră de suportabilitate", i-am răspuns. "Mergeţi imediat la culcare" ne-a spus. Am plecat cu
Ica susţinută de mine şi de lulia dacă îmi amintesc bine.
În sfârşit în paturi! Paturi cazone,
cu aşternut grosolan, dar paturi. Era pentru
prima oară de la arestare când ne puteam întinde
în paturi adevărate. Somnul nostru a fost adânc ca moartea.
Prima zi la Mislea în
poziţia de "reţinute" începea cu a ne cunoaşte viitoarele colege. Am
găsit aici vechi cunoştinţe de la Cluj, Zizi
M. şi Maria R., fapt ce facilita integrarea noastră. Nu-mi amintesc numele tuturor reţinutelor din secţie, erau destul de multe. Îmi amintesc de Delia de la
Timişoara, Mioara, Paula, Vetuţa şi Maria de la Braşov, fetele de la Constanţa, doamnele din procesul mare George Manu
şi multe alte persoane care aşteptau clarificarea situaţiei lor.
Zizi era ceva mai mare decât noi. Ne-am întâlnit cu ea datorită Dinei, cu toate, sub cerul liber, într-o
primăvară de vis, în Clujul
adolescenţei noastre. Se caracteriza printr-un pragmatism puternic afirmat. Era curajoasă şi lucidă. Soţul ei, Ion Maruşca, paraşutat în 1946, a fost arestat şi
ridicat de sovietici de pe stradă, fără să-şi poată anunţa familia ce i
s-a întâmplat. Totuşi, printr-un miracol, lui Zizi i-a parvenit un colţ de hârtie pe care Ion scrisese câteva cuvinte
prin care anunţa că este deportat în
U.R.S.S. Zizi nu şi-a pierdut cumpătul, a primit cumplita lovitură fără
să se lamenteze, cu hotărâre şi-a văzut de
creşterea copilului, era o vitează. Din grupul nostru Veronica s-a
ataşat foarte mult de ea.
Pe mine m-a atras în mod deosebit
Paula A. Elanul, dinamismul ei erau molipsitoare. De statură mijlocie,
slăbuţă, cu o înfăţişare plăcută, Paula era mişcare şi dăruire. Iată cum îşi
aminteşte despre ea Ioana B:
"Am cunoscut-o pe Paula Hoaje
Agapie în anii 1943 -1944 la Mislea. Paula era bolnavă, contractase
un T.B.C. pulmonar datorită regimului aspru prin care a trecut
la Siguranţa Statului din Braşov.
Paula studiase ştiinţele economice la Braşov fiind colegă cu Bebe L. Era şefa fetelor legionare de la Academia Comercială din Braşov, Academie care ţinea de Universitatea clujeană. Foarte bună româncă, Paula avea o fire veselă şi întreprinzătoare. În perioada 1946 - 1947 s-a căsătorit cu Jean Agapie, condamnat la mulţi ani de închisoare sub dictatura
antonesciană, condamnare pe care avea s-o ispăşească în continuare şi sub dictatura comunistă. Soţia afară, soţul în închisoare, situaţie cu totul neobişnuită, posibilă
totuşi în acele vremuri. Tot în anul 1947 a avut loc şi căsătoria mea cu
Georgică. Viitorul meu soţ era tot din Iaşi şi era bun prieten cu Ionică (Jean), de altfel, colegi de liceu şi de
clasă. Paula a luat parte la căsătoria noastră împreună cu Mioara M., Maria S. şi Maria P. A fost o nuntă
frumoasă, intimă, plină de evlavie.
Paula ne-a însufleţit pe toţi cu veselia ei şi cu frumoasele ei iniţiative.
Am revăzut-o în 29 iunie, tot în 1947. Casa ei era plină de studentele de la Academie. Paula era "în centru", numai suflet, optimism şi bucurie. Pentru noi toate era o româncă rar întâlnită."
Paula a fost arestată în mai 1948,
aşa se face că am cunoscut-o şi eu la Mislea, în
calitate de reţinută. Nu m-am mai încrucişat cu ea
prin închisorile pe care le-am colindat. Atât ea cât şi
Ionică vor ajunge în libertate în 1964. De altfel şi Ioana şi Georgică n-au fost scutiţi de temniţă. Arestaţi în 1953 în
procesul paraşutiştilor, au primit fiecare câte 15 ani. Şi ei s-au eliberat în 1964.
Am reîntâlnit-o pe Paula în libertate, într-o împrejurare
deosebită. Nepotul meu după frate (fiul
Angelei) se căsătorea la Braşov cu
fiica Auruţei. Paula, vecină bună cu Auruţa, m-a găzduit în casa ei frumoasă. Împreună cu Iulia, invitată şi ea la
nuntă, am dormit, sau mai bine zis am vegheat, întâlnirea noastră fiind un prilej emoţionant de a depăna
amintiri care, distanţate atât de mult
în timp, nu mi se mai păreau atât de sumbre. Casa Paulei era o vilă
superbă, ridicată cu trudă şi sacrificii
împreună cu soţul ei, care avea aceeaşi fire dinamică şi optimistă. Ambii făceau parte din acei oameni care sfinţesc locul. Paula a murit în toamna anului
1992 în urma unei comoţii cerebrale. A
fost înmormântată după dorinţa ei, în
frumosul şi nobilul costum de Sălişte. Acum, când ambii s-au întâlnit pe celălalt plan al existenţei, îmi stăruie în minte mireasma florilor de ceară din
casa lor. Avea o terasă acoperită cu sticlă şi împodobită cu o imensă floare de
ceară care, în volute largi, acoperea întreaga suprafaţă. Când am fost la ei era înflorită. Zeci de
umbreluţe înmiresmau întreaga
locuinţă cu parfumul lor duhovnicesc, care se potrivea atât de bine cu sufletele nobile ale stăpânilor casei.
Mioara, din primul moment în care am
văzut-o, mi-a sugerat un spic de grâu frânt
dintr-un lan dat în pârgă sub soarele verii. Era
frumoasă, fără îndoială, dar era ceva mai mult decât atât. Ochii ei foarte
albaştri, părul ei foarte blond, sufletul ei foarte cald, bunătatea ei plină de
naturaleţe, toate caliăţile ei confereau numelui
"Mioara" ceva emblematic, ceva ce ţinea de
mioritic. Nu ştiu cum a scăpat din primul val. Ştiu însă
cum a revenit printre noi. Am reîntâlnit-o la Miercurea Ciuc, patul meu era alături de al ei. Condamnată la 20 de ani de muncă silnică în procesul paraşutiştilor, ca soţie a lui Ion Mircea Samuilă, Mioara revenise în închisoare cu o cruce atât de copleşitoare, încât inima mi se făcea mică, mică de tot , când încercam să-i cuprind greul. Ce umeri îi trebuiau ca să o poată purta?! Ca soţie trebuia să-şi plângă soţul executat în blestemata Vale a Piersicilor, ca mamă se mistuia de dor şi de
îngrijorare pentru micuţa Mihaela, sortită să rămână fără dragostea părinţilor
de la frageda vârstă de cinci luni.
Într-o seară, după ora 22, când
sosea mult aşteptata clipă şi ne puteam întinde în paturi pentru somnul
înfrigurat, străbătut de visuri, Mioara m-a luat de ureche,
imaginându-şi o pâlnie de telefon şi a
început să vorbească, duios şi sunător,
cu Mihaela. În imaginaţia ei copila era bolnavă, coşmarul părea că nu se mai sfârşeşte. Cu toată părerea de rău, am trezit-o. Era năucită, nu prea ştia exact
ce se petrecea cu ea.
"- Iartă-mă, Păzi. Ştii, noi toate cele care am trecut prin drogare avem comportamente ciudate. Somnul nostru este de multe ori un
chin. Coşmaruri cumplite ne torturează nopţile. Uneori
bariera dintre real şi coşmar e atât de subţire încât nu realizăm din
primul moment pe care din cele două coordonate ne aflăm. Uneori coşmarul e mai
real ca orice alt fapt concret."
Am mângâiat-o fără prea multe cuvinte. Nu era
pentru prima dată când sărmanele cuvinte mi se păreau necuprinzătoare.
Când m-am apropiat de expirarea pedepsei de 10 ani şi în mod normal trebuia
să plec acasă, Mioara m-a rugat să trec pe
la familia ei să le duc veşti despre dânsa. M-a încărcat cu tot felul de lucruşoare pentru Mihaela. O
plătcuţă de rochiţă lucrată în broderie
albă cu foarte multă migală,guleraşe
şi jabouri, cordonaşe şi funduliţe, toate încărcate de broderii. Din pulovere vechi a scos fire de lână
şi a tricotat două rochiţe: una
albastră, alta roşie. Rochiţa roşie avea o bandă albă la poale pe care erau brodate în "artistic" scene dintr-un
basm. Toate au fost lucrate pe ascuns, cu mare risc. Confiscarea lor ar fi fost un dezastru mai mare decât cele şapte zile de regim sever. Am reuşit să le plasez
în bagajul meu de la magazie
combinând din lucrurile brodate un fel de prosop. Numai că toarte aveau să mai aştepte patru ani în bagaj pentru că "eliberarea" mea a fost
o sinistră farsă. După expirarea
celor patru ani primiţi ca "supliment" am reuşit să scot
lucruşoarele, mai puţin cele două rochiţe, care au fost transformate într-un pulover. A fost singura
îmbrăcăminte mai caldă care mi-a
ocrotit în cei patru ani plămânii ciupiţi de T.B.C. Crezând că plec
acasă ataşasem toate lucrurile mele de un bagaj
al deţinutelor care rămâneau încă mulţi ani în închisoare. În lunile cât am
stat singură, fără nici un ajutor, rochiţele
Mihaelei au fost singura mea salvare.
Am ajuns foarte târziu la Braşov,
când şi Mioara era liberă, l-am dus lucrurile brodate, care oricum nu mai
puteau fi folosite. Erau doar amintiri în care lacrimile
se mai strecurau încă printre clipele disperării, înecate în negura
trecutului. Mihaela era domnişoară acum, se pregătea pentru licenţă, ar fi dorit să-şi aleagă ca subiect literatura
memorialistică în legătură cu lupta
anticomunistă.
Mioara a trebuit să mai treacă
printr-o cumpănă. A trecut şi ea printr-un accident
cerebro - vascular. N-am să uit niciodată nedumerirea din frumoşii ei ochi
albaştri:
"- De ce, Păzi? De ce a trebuit să trec şi peste
acest prag?
- Nu ştiu ce să-ţi spun, Mioara. Poate era nevoie pentru desăvârşirea ta, sau poate vocaţia ta, ca a multor altora, este
suferinţa."
Cea mai tânără deţinută era micuţa Sanda, în vârstă de câteva luni, născută în închisoare fără asistenţă medicală, botezată în sat de coana Aurica, cea care a avut curajul s-o încreştineze într-un moment când prunca se îmbolnăvise. Geta, mămica ei, ne lăsa să o asistăm când îi făcea băiţa, era jucăria şi
bucuria noastră. Peste zeci de ani am întâlnit-o la hramul paraclisului ridicat de noi la Mislea, doamnă matură, nu-mi
venea să cred că o ţinusem în braţe cândva. Păstra ca zestre de la mama ei
povestea naşterii ei la Mislea, în condiţii groaznice,
fără cel mai elementar ajutor.
Ritualul încarcerării noastre însă nu se terminase. Am fost duse la dispensarul medical unde un sanitar
agramat ne-a controlat ginecologic.
Am numit acest control "stupido", l-am găsit jignitor, şocant şi
nejustificat. Apoi am fost duse la magazie
ca să ne depunem efectele considerate în plus - era lăsat asupra noastră
strictul necesar.
Magazia era în clădirea veche, la parter, în partea dreaptă a
scărilor de la intrare. Era impresionantă intrarea în clădire. Scările largi erau din scândură, întreţinute foarte curat. Leşia de paie îşi spunea şi aici cuvântul.
Pe margine scările aveau o dungă
neagră pe care era interzis cu desăvârşire
să calci deoarece încălţămintea făcea ceţoasă strălucirea negrului. În magazie
erau rafturi pentru bagaje şi mirosea puternic a mucegai.
Seara, pe întuneric, ca să nu fim văzute de deţinutele de drept comun, am fost duse la duşuri. Era pentru
prima dată când ne îmbăiam toate
împreună dezbrăcate. Pudoarea noastră
a suferit o nouă umilinţă. Duşurile nu funcţionau corect, erau când prea
reci, când prea fierbinţi, nu ştiam încă cum
poţi să te speli cu un cubuleţ de săpun ordinar de rufe de cel mult 2 cm, cum poţi în câteva minute să te
speli şi pe cap şi pe corp în mod onorabil. Mai târziu, cele care am primit ani
mulţi, am renunţat la cozi şi la părul lung. Părul tăiat scurt era mai uşor de întreţinut. Stupiditatea temnicerilor
a mers atât de departe încât tunderea
părului era considerată un semn de revoltă, de reacţiune, de
legionarism.
La ieşirea de la duşuri am îndrăznit să intrăm în biserica deschisă. La îndemână erau câteva lumânări - am aflat mai târziu
că le aducea coana Aurica pentru doamnele din procesul Manu - pe care le-am aprins. Dacă ziua ne impresionase arhanghelul de pe frontispiciul pridvorului ce ridica
paloşul de lumină ca să oprească prăbuşirea îngerilor, acum în interior am admirat de aproape minunea de catapeteasmă şi
ne-a impresionat icoana Sfintei Ecaterina, în mărime
naturală, pictată alături de instrumentele cu care a fost torturată. Am
privit roata din mâna ei dreaptă şi m-am cutremurat
la gândul că o frumuseţe şi o strălucire ca a ei n-a putut să fie
stavilă cumplitei barbarii de a o trage pe roată. Şi m-am gândit câtă cruzime poate ascunde bestia dezlănţuită în om şi mi-a fost frică, instinctiv, de ceea ce
puteau pregăti în continuare cruzii noştri schingiuitori. Dar opţiunea a fost
luată, riscurile au fost asumate,
nu-mi rămânea decât să implor ajutor
şi întărire de la cei tari ce au putut să se ridice peste neputinţa de a îndura.
Încet, încet am intrat în monotonia
zilelor cenuşii care se desfăşurau una după alta, una ca
şi cealaltă. Dimineaţa ne sculam cu noaptea în cap
conform programului din închisoare, ne spălam
cum puteam în ligheanele existente şi, după deschidere,
treceam în sufragerie pentru terciul cel de toate zilele. Spuneam
odată cu rugăciunea pentru masă şi o scurtă
rugăciune de dimineaţă. Am remarcat că gardianul prim nu făcea alergie când ne găsea rugându-ne, dimpotrivă, îşi scotea
chipiul şi aştepta cuviincios să terminăm. Aveam în secţie cărticele de rugăciuni şi chiar un Nou
Testament, nimeni nu se formaliza de
existenţa lor, nu eram deranjate sau
percheziţionate. Printr-o premoniţie salutară am început să învăţ pe
dinafară rugăciunea pentru mântuirea sufletului, rugăciunea lui Isaac şi a lui Efrem Şirul şi chiar întregul paraclis ce se spune la mâhnirea sufletului şi la
strâmtorare, în scurtă vreme nici un
fel de carte nu va mai lumina existenţa noastră.
Era cu noi o călugăriţă în vârstă,
maica Natalia, care m-a învăţat că este suficient să
spun zilnic "tatăl nostru" de 15 ori,
să spun la necaz "o, prealuminate nor" şi în caz de moarte "lumină lină" care ţine loc de spovedanie, împărtăşanie şi lumânare pentru situaţii năpraznice. Mă impresiona câte mătănii putea să bată maica. Victoriţa a învăţat de la ea să împletească boabe de mătănii, mi-a făcut şi mie un
şirag pe care am reuşit să-l scot din închisoare. Îl păstrez şi acum, îmi sugerează anii mei de temniţă înşiruiţi pe mătăniile
sacrificiului. Într-o zi, nu mai ţin minte care
dintre fete a rugat-o pe maica Natalia să mă
îmbrace în veşmintele ei monahale. Se ştia că
intenţionam ca, la sfârşitul facultăţii, după licenţă, să mă călugăresc sub numele de Anatolia. Acum erau curioase să vadă cum
aş fi arătat ca maică. Pe atunci habar nu aveam că nu este voie să îmbraci haine monahale fără binecuvântare, iar maica Natalia, deşi sunt sigură
că ştia lucrul acesta, nu s-a opus.
Îmbrăcată în hainele de maică m-am
simţit cumplit de vinovată că am acceptat să fac pe plac fetelor, dar nu din cauza canonului, ci din
cauză că eu ştiam că niciodată, sub
nici un motiv nu puteam să fiu maică.
***
Povestea s-a desfăşurat odată cu începutul anului 1948. Mă aflam într-o mare strâmtoare spirituală şi-mi intrase în cap că numai prin monahism puteam să-mi rezolv criza sufletească. Nu mă
spovedisem de vreo patru ani, traumatizată şi de un
şir de despărţiri, mi-am dat totuşi seama că
nu pot face un pas atât de decisiv fără să mă încredinţez unui dohovnic. Într-o zi am intrat în biserica universităţii să mă
închin la o statuie, care reprezenta
pogorârea de pe cruce. Maica Domnului ţinea pe braţe trupul
Fiului Sfânt martirizat şi-L oferea lumii de
necăjiţi care veneau să implore alinare şi ajutor. Picioarele Mântuitorului erau roase de prea multele sărutări
aşternute cu evlavie pe parcursul unui lung şir de ani.
Am găsit la picioarele statuii o
femeie care plângea şi mângâia în neştire chipul lui Iisus
crucificat. Am simţit valul fierbinte al compasiunii
covârşindu-mi inima şi m-am rugat cu toată fiinţa atât
pentru ajutorarea acestei nefericite cât şi pentru ca să primesc
şi eu un duhovnic. Şi s-a întâmplat (deşi eu
cred că n-a fost o întâmplare) ca la ieşirea din biserică să mă întâlnesc cu Zorica (maica Teodosia de mai târziu)
pe
care o cunoşteam de la F.O.R.S.
(Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) şi de la
Muzeul Limbii Române unde lucra la dicţionarul recent lăsat de Sextil Puşcariu
în seama lui Ştefan Paşca. Mi-a spus să mă pregătesc repede de drum căci voia să mă ducă la mănăstirea Sâmbăta, la părintele
Arsenie. Mi s-au muiat picioarele.
Oare fusese ascultată ruga mea? Oare mi
se făgăduia ca duhovnic cel mai mare duhovnic al Transilvaniei de la
acea dată?
La Sâmbăta nu se ajungea uşor de la
Cluj. Legături proaste la trenuri, o bună distanţă
de parcurs cu piciorul; Zorica fremăta de
bucurie şi, deşi avea dificultăţi la mers, abia mă
puteam ţine de ea. Cunoscută, iubită şi stimată la Sâmbăta, bucuria de a fi acolo îi dădea aripi. Mergeam în urma ei copleşită şi mă gândeam că tare bine ar fi fost să-l pot cunoaşte pe părintele direct, fără să-i fiu prezentată. M-am rugat să
fie aşa. Doream ca părintele să mă înfieze fără să-i fiu
prezentată.
Am ajuns la Sâmbăta pe la nămiezi.
Zorica m-a lăsat în grija maicii de la bucătărie şi a alergat să-l
întâlnească pe părintele Arsenie şi pe
ceilalţi fraţi, părintele Serafim, părintele Justin şi alţii. În
bucătărie am început brusc şi fără motiv să plâng;
domol, cuminţi, lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Maica îşi avea explicaţiile
ei:
"- Aţi stat de vorbă cu părintele!
-
Nu, nici nu-l cunosc.
-
Nu? Atunci părintele v-a văzut şi
v-a binecuvântat."
-
A venit un frate şi m-a poftit la
chilie. Făcuse foc şi ieşise fum. Am deschis fereastra şi, cu paltonul pe umeri,
am privit în decor. Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta era aşezată între munţii Făgăraşului într-un cadru de
basm. La intrarea în mănăstire o cruce sculptată de părintele Arsenie, cu braţe egale, dădea impresia că stă în genunchi
şi se roagă. Intre altarul pentru
slujbele ce se făceau afară, fântâna Izvorul Tămăduirii şi biserica
mănăstirii se afla un tămâiar construit dintr-un trunchi de copac în care
ardeau permanent răşini, smirnă şi tămâie. Fumul albăstrui urca spre cer
liniştit, o linişte desăvârşită stăpânea toată zarea până sub poalele pădurii.
Sus munţii Făgăraş păreau că se bat în capete şi ocrotesc apa vie din poveşti. Albul zăpezii mărea impresia de unic şi de puritate. Eu îmi vedeam mai departe,
liniştit, de plâns. La un moment dat
un glas nespus de blând mi-a întrerupt duetul acesta tăcut cu natura şi
cu plânsul: "- Ce s-a întâmplat? Am
venit aşa cum ai dorit, eu sunt acela pe care îl cauţi. Sunt pregătit să
te ajut."
M-am întors atât de brusc încât
m-am descumpănit. O mână m-a şi ajutat să mă redresez. În
faţa mea stătea un călugăr îmbrăcat în alb şi mă privea
atent. Nici azi nu ştiu dacă părintele Arsenie avea cu adevărat ochi
albaştri. Mie mi s-a părut că un cer infinit
mă priveşte şi că vede tot, până în cele
mai ascunse cute ale fiinţei mele. Dintr-o dată am ştiut cu claritate ce anume era grav în viaţa mea şi
pentru ce anume am plâns. Mi s-a făcut
frică şi m-a cuprins un fel de laşitate."- Mai trebuie şi ceva curaj,
chiar dacă pe undeva mai sunt păcate. Cursa pentru mântuire este o cursă
cu multe obstacole. Noi ne rugăm ca voi să le
biruiţi. Vei veni în Săptămâna mare şi te vei spovedi şi te voi
împărtăşi şi te voi ajuta să rupi zapisul cu
cel rău."
Aşa am făcut. Am revenit în ajunul Floriilor. În
anul 1948 Sfintele Paşti au căzut la 2 mai. Sărbătorirea
Floriilor s-a făcut la altarul de afară într-un cadru
paradisiac. Erau înfloriţi merii, pădurea era
înverzită, genţianele colorau în viotet apele celor două
lacuri în care se oglindeau, păsărelele se luau la
întrecere cu studenţii şi studentele de la teologie de la Bucureşti şi de la
Sibiu care dădeau răspunsurile la Sfânta Liturghie.
Venise la Sâmbăta şi Maricica. Zorica era acolo şi m-a luat cu
ea în chilia în care era găzduită de obicei. Atunci l-am cunoscut pe Leonida Plămădeală, mai târziu înalt Prea Sfinţitul Antonie, mitropolit al Ardealului.
Atunci am vorbit cu părintele
Stăniloae despre Lucian Blaga, atunci l-am ascultat pe părintele Arsenie cum
predica în hohotele de plâns ale credincioşilor.
Am fost consemnată la chilie ca să mă pregătesc
pentru spovedanie. Bucuria nu mi-a fost mică deoarece mi s-a îngăduit să citesc Cărarea Împărăţiei, manuscris al unei cărţi pe care, spre nenorocul nostru, părintele Arsenie n-a mai avut răgaz s-o termine şi
s-o publice. M-am spovedit în Miercurea
Sfântă şi m-am împărtăşit în Joia
Mare. Mă născusem a doua oară. La spovedanie i-am mărturisit părintelui că vreau să călugăresc. Părintele m-a
întrebat:
"- Câtă certitudine
ai că faci bine intrând în monahism?
- 99%, părinte.
- Şi acel 1 % procent de îndoială cum
se traduce?
- Mi-e
teamă că n-am nici o chemare pentru monahism
şi că nu aceasta este voia Lui Dumnezeu.
- Dar, fată dragă, nu realizezi că acest procent de
îndoială atârnă tot atât cât cele 99 de procente de certitudine? Uite ce vom face. Tu mi-ai spus că
Maica Domnului este marele tău
arbitru. S-o rugăm deci pe Maica Domnului
să ne descopere care este voia Lui Dumnezeu. Eu
mă voi ruga pentru aceasta şi pe 15
august, care este una din marile zile
închinate Sfintei Fecioare, vei veni să afli răspunsul. Eu te asigur că el va veni şi va veni atât de clar încât nu vei avea nici un dubiu cu privire la ceea
ce vei avea de făcut."
Joi, la denie, am putut
să cânt în strană împreună cu fetele de la teologie. La
sfârşitul serviciului divin părintele m-a invitat,
alături de Zorica, să iau masa care se dădea la trapeză, la miezul
nopţii. Din acel moment nu se mai mânca nimic până în dimineaţa Sfintei
învieri. Era o noapte bântuită de furtună,
sălciile plângătoare măturau aleea care lega biserica de arhondaric. Era
atât de întuneric că nu-ţi vedeai degetele
în faţa ochilor. Părintele a luat o lumânare dintr-un sfeşnic şi ne-a luminat cărarea. Mergea în frunte
şi o ţinea înclinată lateral ca să se vadă mai bine pentru toţi. Lumina
se învârtejea în rotogoale mari dar nu se
stingea. Mergeam alături de Zorica, uluită la culme, nu-mi venea a crede
ochilor şi nu înţelegeam cum nu se stinge
lumânarea sub rafalele puternice ale vântului.
"Este ca în poezia mea, «Răpire«, mi-a
şoptit Zorica". Într-adevăr aşa era. Când am ajuns în pragul uşii
părintele a aşteptat să intre toată lumea, luminând intrarea. Noi eram ultimele. Când am ajuns în dreptul părintelui, l-am auzit spunând:
"- Ţine tu lumânarea şi nu te mai mira atât." M-am chinuit să ocrotesc flacăra cu mâinile, inutil,
s-a stins pe loc.
"- Vezi că trebuie
să înveţi cum să duci lumina", mi-a zis părintele.
"- N-am să fiu
niciodată în stare să fiu o bună ducătoare de lumină, părinte", am zis şi i-am dat lumânarea stinsă înapoi.
"- Aha!", a
spus Zorica. "A început şi ea să vorbească aşa ca la Sâmbăta!"
Părintele i-a dat
lumânarea Zoricăi şi i-a spus:
"- Păstreaz-o că tu ştii să preţuieşti ciurucurile de lumină."
Mi-am luat binecuvântarea
de plecare în Lunea Sfintelor Paşti. Căzuse zăpada şi îngheţul, pădurea era
arsă, merii opăriţi îşi
scuturau floarea îngheţată, totul era atât de nefiresc şi de trist! Leonida m-a însoţit şi mi-a făcut şi o prezicere în legătură cu binecuvântarea pe care am primit-o. Părintele mi-a
spus de câteva ori: "Dumnezeu să-ţi ajute, copilă!" şi mi-a dat cuvânt de învăţătură: "Cine caută să scadă la crucea sa, mai mult îşi adaugă!". "Te aşteaptă ceva greu, părintele era trist.", mi-a spus Leonida. Mă aştepta ceva foarte greu, cu adevărat. Ceva ce părintele văzuse deja.
A sosit 15 mai cu primul val de
arestări. Au plecat în serie la mănăstire Zorica (maica
Teodosia), Silviu (părintele Ioan), Bob (părintele
Agenor). Despărţiri dureroase, mă părăsea familia de
spirit. Şi, deodată, o mare bucurie: o scrisoare de la
părintele Justin îmi comunica, în numele părintelui
Arsenie, să-mi pregătesc plecarea la Vladimireşti pe ziua de 20 iulie. Părintele Justin urma să-mi fie călăuză. Aici voi aştepta răspunsul Maicii Domnului până la 15 august. Trebuia să-mi dau cât mai multe examene, să-mi pregătesc exmenul de licenţă, să-mi aranjez problemele familiale, binecuvântarea mamei fiind obligatorie. Părintele Justin îmi lăsa şi un cuvânt de învăţătură: "Ferice de cei ce ascultă de glasul
conştiinţei care este o chemare lină a Lui Dumnezeu. Pentru ceilalţi vor veni necazurile care vor fi asemenea grosimii lor de
urechi." Bucuria mea era fără margini. Numai
că în ziua de 9 iulie am fost arestată. În 20 iulie eram în plină
anchetă, 15 august m-a găsit încă în beciurile securităţii. Răspunsul Maicii Domnului era clar: nu mănăstire, ci
închisoare.
***
Când eram scoase în curticica din faţa secţiei
făceam exerciţii de respiraţie şi de înviorare, cele mai
tinere făceau chiar exerciţii de gimnastică mai dificile. Cântam foarte
mult, învăţam unele de la altele tot ce
aveam la îndemână: rugăciuni,
colinde, romanţe, arii celebre din opere, canţonete, cântece patriotice, şlagăre, arii populare. Tot ce
se ştia de către una sau alta era
învăţat şi armonizat, cântecul era bucuria
noastră. Nu se cunoştea încă regula că în celulă nu se cântă, nu se
vorbeşte tare, etc. Grupul nostru venise cu o melodie
originală pentru colindul lui Gyr. Era compusă de profesoara mea de muzică Vali
Corban de ia liceul meu din Cernăuţi
şi era atât de frumoasă încât în timp a devenit colindul preferat al tuturor închisorilor de femei. Grupul nostru avea şi un canon considerat emblematic pentru
tinereţea noastră:
"Puii mamei pe câmpie
Şi uliul o să vie,
Puii mamei, pui, pui, pui!"
Cum toate eram tinere, pentru cele
care erau mai în vârstă şi aveau copii acasă, piuitul nostru suna
răscolitor, nostalgic, plin de o resemnată tristeţe. Solistele noastre erau Angela şi Veronica. Angela cânta un foarte frumos
Tatăl Nostru, Veronica aducea în temniţă rugăciunea noastră din tabăra de la Daneş.
Am învăţat unele de la altele şi tot
ce se ştia în limbi străine. Malila ne cânta în
macedo - română, cântecele ei erau pitoreşti, le
ascultam cu multă plăcere. Nu învăţam numai cântece ci
şi poezii, proverbe, sentinţe, rugăciuni, chiar frânturi de proză. Îmi amintesc de o frază din Ionel Teodoreanu, care a cunoscut o largă circulaţie prin închisori: "Anii mei tineri au sunat a cântec şi am trecut cu dragostea pe ei..."
Aveam câteva ace de cusut, câteva andrele, câteva de sculptat în os confecţionate din clame pentru păr, şi un briceag, o unealtă foarte utilă, care ţinea loc mai mult de
foarfece. Nici prin gând nu ne trecea că toate acestea vor deveni în scurtă vreme C.D. - uri (corpuri delicte) pentru plăteai cu şapte zile de izolator, dacă erai
descoperit la percheziţiile ce se repetau la intervale foarte scurte. Acum nimeni nu ne avea grija. Angela avea o fustă maro dintr-o stofă ce permitea cusutul la fir. A fost
transformată în zeci de bucăţele pentru a se executa miniaturi migăloase, numai acolo, unde timpul se târa greoi ca o râmă,
puteau fi executate; semne de carte, coperţi de album, goblenuri cu chipul Maicii Domnului şi al lui Christ
încununat cu spini, sau mici tablouri
cu reproduceri după Nicolae Grigorescu
sau cu peisaje exotice care aminteau de reclamele pentru smochine şi curmale. Rochia în care am fost arestată avea în ţesătura ei fire mătăsoase în
verde, roşu, galben şi alb. Toate firele au fost folosite la broderii,
în scurtă vreme rochia mea arăta ca un ciur.
Ciorapii din mătase vegetală (relonul nu era cunoscut încă) au fost
transformaţi în fir de brodat sau în ciorapi
tricotaţi într-o complicată reţea păianjen. Puloverele au fost desfăcute şi
refăcute cu modele şi combinaţii
complicate în stil norvegian sau gen dantelă.
Aveam chiar şi hârtie (în general ambalaje aruncate peste gard de deţinutele de drept comun) şi capetele de creion, lucruri despre care mai târziu nici nu mai putea fi vorba. Un timp s-a folosit săpunul pe care se imprimau cuvinte sau
plăcuţele formate din tuburile de pastă de dinţi pe care se aşternea un strat -subţire de humă dacă se putea "şterpeli" din găleţile din care se
spoiau celulele. Cât de preţios era
un bulgăraş de humă şi câtă grijă de a-l trece cu bine prin percheziţii! Pe
tăbliţe, cu ajutorul unui beţişor foarte subţire se puteau scrie cuvinte. Dar hârtia cea mai utilizată în închisori
a fost memoria pe care s-a scris cu gândul.
Diri venea foarte des printre noi. Îi plăcea să stea de vorbă cu doamnele din procesul Manu. Îşi pusese în
gând să ne reeduce pe noi?
Dominatoare şi imprevizibilă, Diri avea, în felul ei, grijă de noi. Ne aducea cărţi, literatură rusă, e adevărat, dar avea grijă să fie din clasici. Aducea
ziarul Scânteia ca să
"prelucreze" cu noi articolul de fond, dar îl uita de fiecare
dată, aşa că puteam urmări procesele politice care se ţineau lanţ. Din toate înţelegeam cu îngrijorare că justiţia comunistă nu era de loc preocupată să judece
delicte, în fond, în spiritul adevărului. Securitatea elabora scenarii, "eroii" acestor scenarii erau snopiţi în
bătaie până acceptau aceste scenarii, care pentru a fi "credibile"
mai conţineau şi nişte fapte reale, iar
justiţia nu avea altă treabă decât să confirme
şi, eventual, chiar să mărească porţia de ani cu care eroii scenariului erau căpătuiţi. Poate că Diri
urmărea să ne informeze, dar, cu cele
citite, îngrijorarea pentru soarta noastră
se adâncea, devenea chinuitoare. Uneori ţi se părea mai uşor de suportat certitudinea unei condamnări
decât aşteptarea aceasta otrăvită de gânduri sumbre.
Uneori, Diri aducea cu ea o fetiţă (nepoata secretarei) ca să ne înveţe "Internaţionala" şi alte
cântece "revoluţionare". Cuvintele
stupide ne transformau brusc în afone.
Cele "de sacrificiu" se chinuiau să le înveţe ca să nu fie
dezamăgită copila, foarte entuziastă în candoarea ei.
Într-una din zile secretara (Dori) a venit cu cărţi poştale, spunându-ne că avem voie să scriem acasă o frază, două, convenţionale, că suntem sănătoase, că ne merge bine, că avem voie să primim un pachet de 3 kg de "alimente populare" şi ceva îmbrăcăminte pentru iarnă. Am scris cu multă emoţie cartea poştală. Chiar m-am bucurat că pot să-mi liniştesc mama. Ultima frază a fost scrisă de Angela (nora mamei după eliberare), nădăjduind că fratele meu va recunoaşte
scrisul şi mesajul. Cenzorii nu s-au sesizat şi scrisoarea,
cu un colţ rupt, a sosit la destinaţie. Mama a păstrat-o, este singura scrisoare oficială, scrisă de mâna mea, în cei
14 ani de detenţie pe care i-am executat. În
apropierea Crăciunului pachetele au început să sosească, prilej de lacrimi şi de bucurie. Spre cinstea ei, Diri a dat dispoziţie să nu fie confiscat nimic aşa că
au ajuns la noi şi alimentele
"nepopulare" (cozonac, turtă dulce, halva şi altele). Am rămas impresionată cât de repede a
învăţat mama cum se pot comunica
veşti printr-un simplu pachet şi cum trebuie
făcut un pachet ca să fie mai folositor. Ca să-mi dea veşti despre cei de acasă, mama s-a folosit de
obiectele trimise. Astfel, pe un
borcan cu alifie era scrisul Margaretei (duioasa mea binefăcătoare de la Cluj): "alifie pentru genunchiul
lui Păzi". Peste lucrurile din pachet era o crenguţă de brad de care erau prinse două bomboane fondante îmbrăcate în staniol alb şi galben, culorile
papale, culorile preferate ale Cameliei, micuţa şi iubita mea prietenă,
fiica cea mare a Margaretei. Am înţeles că
crenguţa a fost desprinsă din bradul
împodobit de binefăcătorii mei (Margareta şi Gavrilă) pentru copiii lor,
Camelia, Mircea şi Mihaela.
Ma - Mihaela era preferata mea. Ascultam acum cum mă chema din amintire cu râsul ei cristalin, gâlgâitor. În felul acesta am ştiut că familia este încă
împreună şi că n-a avut de suferit în
urma arestării mele. În pachet nu era nici un semn de la tata şi de la fratele meu, dovadă că nu erau împreună cu mama. Erau oare arestaţi? Mama făcuse cozonacul cu făină integrală ca să aibă aspect de
pâine şi-l transformase în pesmet ca
să tragă mai uşor la cântar. Pusese o bucată de halva în marmeladă,
dovadă că halvaua nu era considerată aliment popular.
Alimentele ne-au prins bine un timp. Nevoia ne-a învăţat cum
să ameliorăm cât de cât gustul insipid al mâncării de la cazan. Astfel, arpacaşul devenea mai comestibil cu "urmă de brânză" sau cu "aromă de
cârnaţi". Nu mai spun cât de bine
ne-au prins hainele călduroase pentru iarna care
bătea la uşă. Ani de zile mi-am
încălzit pe rând oasele îngheţate în pieptăraşul ardelenesc trimis
mamei pentru mine de părintele Agenor. Am
aflat că era de la el abia după deliberare.
Bucuria noastră n-a mai cunoscut margini când secretara Dori a înqeput să ne sducă scrisori de la părinţi. Deşi trebuia să le retragă imediat după ce le citeam, Dori ni le lăsa până la
sfârşitul programului ei de lucru. Când mi-a adus şi mie cartea poştală mi-a şoptit să fiu atentă că e "suprapusă" şi să i-o redau în acelaşi fel. Într-adevăr două cărţi poştale perfect suprapuse îmi aduceau veşti din două părţi. Una era de la mama; cu câtă emoţie le-a scris şi cu câtă emoţie le-am citit, cele câteva rânduri convenţionale! Nici cele mai desăvârşite imnuri nu puteau echivala bucuria şi lumina cu care mi-au
încălzit sufletul cele câteva sărmane cuvinte. Scrisoarea mamei purta amprenta cenzurii. Numele celui despre care mama
îmi spunea că mi-a trimis cojocelul era şters cu tuş negru.
A doua scrisoare era de la tata. I-am
recunoscut scrisul caligrafic, ordonat. Îmi scria dintr-o
localitate străină, semnase cu un nume aiurit. Stilul
scrisorii era cel al unei scrisori de dragoste.
Dori, tânără şi poate îndrăgostită, a riscat să încalce
regulamentul care îmi dădea dreptul doar la o singură scrisoare, fiind bucuroasă în sinea ei că favorizează doi îndrăgostiţi.
Gesturi tandre, gesturi emoţionante, pe care, încet, dar sigur,
comunismul avea să le înăbuşe.
Astfel, zilele au trecut şi ne-am
pomenit foarte aproape de Crăciun, departe de familii, fără brad, fără
colind, fără daruri, fără clinchet de bucurii la fereastra inimii. Ca să trecem
mai uşor peste acest prag ne-am hotărât să pregătim un program artistic pentru
cinstirea primului Crăciun petrecut în
închisoare. S-a stabilit un program şi s-au împărţit atribuţiile. Mie mi-a revenit sarcina să scriu o
piesă de teatru şi s-o regizez. Pentru
aceasta mi s-a dat un teanc de hârtie de
ambalaj şi un creion şi am fost declarată bolnavă ca să pot rămâne în dormitor pentru liniştea de care aveam
nevoie. În dormitor se aflau atunci Maricica L. şi Maria M. Mi-am propus
să nu scriu ceva prea trist sau prea răscolitor. Doream să fie ceva care să ne scoată din realitatea crudă şi să
ne ducă undeva, în uitare. Mijloacele
de reprezentare, ca decor şi costumaţie,
erau foarte reduse. Suplinite prin cuvinte făceau încercarea mea dramatică prea
statică, prea descriptivă.
Maricica încerca să mă ajute cu sugestii. Dintre fetele
clujene Maricica îmi era cea mai apropiată. Am fost vecine la Cernăuţi, am învăţat la acelaşi liceu, ne-am petrecut împreună
vacanţele. La Cluj frecventam aceleaşi cursuri, stăteam în aceeaşi bancă, pregăteam împreună examenele. Purtam la fel
părul, în cozi ridicate coroniţă în jurul capului, purtam aceleaşi fuste
şi aceleaşi bluze lucrate în stil ie. Ni se spunea
"bucovinencele", profesorii şi colegii ne considerau surori. Maricica
era "sora cea frumoasă" şi aşa şi era. Avea ochi atât de luminoşi şi
de expresivi încât compararea lor cu două stele nu era deloc o
banalitate.
Eram nervoasă, nu-mi ieşea nimic ca lumea, organizatoarele mă presau, Crăciunul se apropia. În sfârşit am încropit un poem dramatic, o baladă medievală cu puţine personaje, în care cuvintele frumoase se străduiau să suplinească sărăcia
celorlalte mijloace de expresie. Domniţa Mică,
sechestrată în turnul cetăţii medievale, aşteaptă în anturajul doicii Gertruda
şi a diacului Vitold pe Cavalerul -cruciat,
care întârzie să revină din luptă. Într-un târziu soseşte la castel un Pelerin, care ar trebui să-i anunţe
moartea soţului, dar nu o face. Cu
multă răbdare el reuşeşte să o transporte
pe domniţa Mică de pe treapta iubirii - eros pe treapta iubirii - agape urcând treaptă cu treaptă cele 12 praguri ce se desprind din epistola întâia către
corinteni a Sfântului Apostol Pavel,
în binecunoscutul capitol 13. Domniţa
Mică află astfel adevărul trist în momentul când era pregătită să-l
suporte. Pelerinul pleacă după ce o înzestrează cu trei nemuritoare flori albastre: Credinţa, Speranţa şi Iubirea.
Cum s-a format decorul? O rochie albastră, drapată peste
nenorocita de lozincă a format cerul. Cu două lanterne militare obţinute de la
primul gardian s-au realizat două stele, suficiente să. pună în lumină
personajele. O bancă ridicată în picioare,
drapată cu un cearceaf, a format turnul. Cu pap din arpacaş şi cu hârtie
de ambalaj s-a putut desena pe cearceaf o
fereastră şi un aspect de zid. La piciorul turnului, o bancă învelită în foaie de cort militară a sugerat o
stâncă. Cu o pătură cenuşie şi cu
altă foaie de cort s-au realizat o cărare şi o pajişte. Restul, cufundat în beznă, putea sugera munţii şi pădurile
care înconjurau cetatea.
I-am citit Maricicăi textul; după ce
m-a ascultat cu atenţie, mi-a spus că-i place şi
m-a întrebat cine va fi Domniţa Mică. l-am spus că m-am
gândit la Angela. Avea o minune de păr blond numai bun să-l transformăm în coroană.
"- Te rog să mi-l dai mie. Îţi promit că voi scoate
din el tot ce se poate, îmi place foarte
mult personajul, îl înţeleg în profunzime, hai, te rog!"
Am rămas uluită. Cum să scol din pat un bolnav debilitat de
febră ca să-l pun să rostească replici lungi, chiar dacă rolul îmi permitea s-o
ţin aşezată într-un scaun!
"- Tu eşti nebună, îţi dai
seama la ce te expui? Cum crezi că aş putea să accept un astfel de
risc?
- Mai rău îmi va fi dacă mă laşi să
zac aici sau pe o bancă în sufragerie (unde trebuia să
se desfăşoare spectacolul). Chiar nu înţelegi? Dacă nu mă asculţi nu te
vot ierta niciodată."
Maricica studiase la Conservatorul de artă dramatică din Cernăuţi şi din Cluj. Avea talent şi
cunoştinţe în materie. Era subţirică, avea o siluetă delicată, sugera
fragilitate şi gingăşie, avea o minunăţie de păr negru care putea forma o coroniţă, era şi ea foarte potrivită pentru rolul
pe care şi-l dorea. M-am sfătuit cu
fetele şi am ajuns la concluzia că nu avem dreptui să-i luăm Maricicăi bucuria
de a participa la sărbătoarea noastră.
Pelerinul a fost atribuit Deliei, o fată înaltă, cu
statură majestoasă, cu un chip frumos şi o
voce foarte plăcută. Mărturisesc că
mi-a plăcut enorm să o pun să recite întreg capitolul referitor la
dragoste din scrisoarea Sfântului Apostol Pavel.
Cineva s-a gândit s-o invităm şi pe
Diri, tot era singură în locuinţa ei de director. Invitaţia a fost primită. După închidere sufrageria a fost transformată în
sală de spectacol. S-au aranjat două
expoziţii. Pe un capăt de masă o expoziţie culinară prezenta pagode şi
poduri exotice, flori suave pe torturi sofisticate, toate realizate din
mămăligă, arpacaş şi legume scoase din
ciorbă. Ieslea sfântă a fost realizată
din paie împletite şi păpuşi din miez de pâine cu ochi de neghină scoasă
din arpacaş şi cu coroane din tuburile de pastă
de dinţi. Pe alt capăt de masă se aflau diferite lucruşoare brodate de noi şi miniaturi sculptate în os, adevărate
obiecte de artă.
Diri a fost punctuală. Avea
obişnuitul ei cojoc, dar pe sub el purta o elegantă fustă neagră, o frumoasă
bluză albă brodată cu rafinament, având la corsaj obişnuita floare roşie. Era însoţită de secretara Dori, de coana Aurica,
prima gardiancă şi de soţul acesteia, primul gardian Agapie.
Fetele tinere, cu voci cultivate şi
frumoase au cântat strămoşeştile noastre colinde. Diri auzea pentru prima dată colindul nostru "Cerul şi-a deschis soborul", admirând frumuseţea cuvintelor şi armonia melodiei; avea să confirme la sfârşit această
apreciere. Noi ascultam "O, brad frumos!" al lui Radu Gyr pentru prima dată în închisoare. Dacă în libertate ascultarea lui ne emoţiona, acum, când
"şi-mi pare temniţa mormânt al
tinereţii mele" devenise ceva foarte concret, lacrimile ni se
adunau pe gene.
A venit şi rândul baladei mele. Cortina din cearceafuri
ornate cu crenguţe de pin, furate din curtea dispensarului, s-a deschis şi a apărut decorul care a făcut impresia
scontată. Diri a avut o mişcare de
uimire când, la fereastra turnului, a apărut
Maricica. Nu arăta deloc bolnavă. Era superbă cu obrajii aprinşi de febră şi emoţie, cu ochii strălucind de bucuria că era cu noi, împreună, cu coroniţa ei de
păr negru împodobit cu flori de
dumitriţe, şterpelite mai de mult din curtea dispensarului şi menţinute
cu grijă în cănită cu apă.
Chiar de la primele replici ne-a
uluit. Punea atâta suflet în pronunţarea cuvintelor,
încât aveai impresia că vorbele se transformă în
fulgi de emoţie şi de frumuseţe şi că zboară printre noi. Timpul părea că se
dilată, zidurile temniţei s-au lărgit şi s-au
îndepărtat, eram cu toţii în evul mediu şi sufletele noastre se scăldau în dragostea - agape.
Cortina a căzut şi ne-a readus în temniţă, în seara de Crăciun care,
totuşi, ne-a adunat, temniceri şi întemniţate, la picioarele Pruncului Sfanţ.
Diri ne-a mulţumit şi a început să
ne spună că se aştepta la un program impregnat de
misticism. A încercat să ne spună că abordarea
mistică a unor probleme crude de viaţă este o soluţie sortită eşecului, dar
şi-a dat seama că rupe vraja şi s-a oprit. Atât
Maricica cât şi eu am fost răsplătite din plin de surorile noastre, căci
aşa ne-am simţit în seara sfântă, surori. M-au bucurat mult aprecierile Paulei
şi a lui F. F. Erau spontane, pline de
căldură. Le-am iubit mult că mă
înţelegeau.
A doua zi, Diri a sosit în secţie
odată cu terciul de dimineaţă. Mi s-a adresat cu o voce aspră şi mi-a spus să
o urmez. Fetele s-au temut pentru mine. Diri
m-a privit pătrunzător, dar eu, deşi
mă aşteptam la represalii, nu eram de loc timorată. În hol, rămase
singure, Diri mi-a spus:
"- M-aţi impresionat aseară. Mai ales Maricica m-a impresionat. Cred
că voi nici nu realizaţi că în seara aceasta talentul
vostru a triumfat pentru o singură şi ultimă dată. A fost unicul vostru succes.
Tu nu vei putea scrie niciodată, iar Maricica
nu va putea interpreta nimic. În lumea ce se clădeşte acum afară nu va fi loc pentru voi. Îmi pare rău,
v-aţi născut prea târziu sau poate, cine ştie, prea devreme. Păcat! Ia vitaminele astea şi le administrează Maricicăi,
cu grijă, fără să te vadă nimeni, cred
că înţelegi riscul, am încredere în tine. Este foarte puţin, ştiu, dar e
tot ce pot face."
Am rămas înmărmurită, riscul era
enorm pentru un director de închisoare şi mă gândeam să refuz ajutorul, deşi
pentru Maricica nu era deloc nesemnificativ. Dar înainte de a mă pronunţa,
Diri, perspicace cum era, mi-a tăiat gândul:
"- Nu fi idioată! Ia-le şi
spune-le celorlalte că ţi-am frecat ridichea."
Cine
a cunoscut-o pe Diri cred că o recunoaşte perfect în această
exprimare şi în acest gest. Un timp ecoul
serbării noastre ne-a mai încălzit dârdâiala
căci iarna ne învăţa acum ce înseamnă să stai ore întregi încremenit pe bancă,
într-o încăpere încălzită doar de respiraţia
noastră. Eram fericite că micuţa Sanda a fost predată în poarta închisorii rudelor anunţate să vină; în fond era
singura fiinţă care locuia în temniţă fără nici un statut de
"reţinut" sau "încarcerat". Auzeam, uneori, suspinul mamei Geta, a fost, cred, pentru prima oară când am perceput
dureros de concret că noi, toţi
"puii" înhăţaţi de "uliu", eram pentru mamele
noastre călăi fără voie.
Într-o
seară mi-a fost dat să asist la ceva tare ciudat. Fetele din Constanţa erau de
serviciu la spălat sufrageria şi m-au rugat să rămân cu ele să le ajut. Am
terminat foarte repede treaba, mai aveam timp până ce
venea gardianul să ne introducă în dormitor (curăţenia
se făcea după închidere). Fetele mi-au mărturisit
pentru ce mă rugaseră să rămân cu ele. Una din ele stătea
de vorbă prin spiritism cu fratele ei mort. Pentru ca el să vină trebuia spusă
o rugăciune, cu credinţă, şi ele credeau că eu pot
să spun o astfel de rugăciune. Am avut o strângere de
inimă, dar n-am avut curajul să le refuz. Au aşternut pe masă o hârtie pe care aveau notate pe linia unui cerc literele alfabetului. În mijloc au aşezat o farfurioară pe care noi am pus două degete (arătătorul
şi mijlociul) de la mâna dreaptă. Eu am spus rugăciunea pe care celelalte au ascultat-o cu atenţie concentrată. La scurt timp după ce am terminat am simţit o mişcare a farfurioarei. Atunci am ridicat mâinile şi la întrebarea "eşti aici?" farfurioara s-a mişcat pe rând la
literele d şi a. Odată confirmarea primită, sora defunctului
punea întrebări şi farfurioara se plimba în dreptul literelor formând cuvinte
de răspuns. Îmi amintesc că ne-a spus că unele ne vom elibera la termenele stabilite de judecată, altele buluc (probabil prin amnistie), că eu, de pildă, voi primi opt ani (N-ar fi exclus ca securitatea să-mi fi fixat atât, dar completul de judecată să fi fost mai generos şi mi-a dat zece. Ceea ce n-a fost destul pentru că, datorită informatorilor şi rapoartelor
temnicerilor, cei zece s-au făcut paisprezece.)
În toiul discuţiilor cu "spiritul" din dormitor
a izbucnit rugăciunea ce se cânta seara, după rugăciunile spuse: "Ridica-voi ochii mei la ceruri." Cântecul răsuna "cristalin
în noaptea friguroasă şi, brusc, farfurioara a înebunit. După ce o vreme s-a rotit bezmetic în câteva cercuri din ce
în ce mai largi s-a oprit şi n-a mai
vrut să meargă. Pentru mine a fost clar
că spiritismul este ceva necurat, ceva ce ţinea de magie, că rugăciunea comună, mult mai puternică decât a
unui singur om, gonea spiritul rău care se prezentase. M-a cuprins o mustrare de cuget copleşitoare (aveam senzaţia că
am comis o blasfemie) şi m-am legat că
niciodată nu voi mai participa la
asemenea şedinţe. Am cerut iertare Bunului Iisus şi îngăduinţa să ajung
cândva în faţa unui duhovnic ca să mărturisesc această participare. Ceea ce am
şi făcut dar cu o|întârziere de 14 ani.
Şi aşa, mai cu foame, mai cu frig, mai cu mistuitoarele doruri pentru tot ce rămăsese "afară", a
trecut iarna şi au început să se
simtă şi în secţia noastră răscolitoare zvonuri de primăvară. Începusem
să ne gândim cum vom face ca şi primele
Sfinte Paşti să treacă peste noi cu blândeţe şi cu sfinţenie când, într-o zi de pe la mijlocul lui
aprilie, primul gardian ne-a strigat
de pe o listă pe toate cele care formam grupul de studente de la Cluj, adăugându-ne şi pe Victoriţa, o elevă pusă în legătură cu frăţiile judecate la
Cluj. Am ieşit cu bocceluţele în mână
din secţie, petrecute de fluturările de mâini ale celor ce rămâneau în urma
noastră. Am strigat: "Adio,
Soruca, adio, secţie a reţinutelor de la Mislea!"