VI-MARELE SECRET

Când Vişinescu a dispus să fiu dusă în camera "secretului mare" nu aveam certitudinea că intuiţia mea este corectă şi că anchetarea noastră s-a încheiat. Cert era însă faptul că statutul meu de reacţionară înrăită se agravase şi că stigmatului de criminală faţă de noua ordine socială i se dădea o mai mare dimensiune. Prin scoaterea mea brutală din mijocul familiei mele spirituale şi prin ridicarea dreptului de a munci în atelierer eram "avansată" la treapta de " vârf". Condamnatele de la secret aveau pedepse mari pentru infracţiuni considerate foarte grave, ca: înaltă trădare, spionaj în favoarea puterilor străine, activităţi subversive de luptă anticomunistă, rezistenţă armată în munţi, titoism, iredentism maghiar, etc.

Nu mi s-a permis să-mi iau efectele din secţia ateliere; se temeau oare de manifestări de simpatie, cu toate că informatoarele se străduiau să împuieze capul deţinutelor cu personalitate mai puţin conturată cu tot felul de insulte şi inexactităţi? Goţi, prietena nepreţuită, mi-a adunat boarfele şi mi Ie-a adus la uşa celulei. Nu ştiu cum a reuşit să obţină această "favoare". Ne-am luat rămas bun doar din privire şi ne-am îmbrăţişat doar cu sufletele, prin crăpătura uşii, pe sub braţul miliţiencei. Mi-e cu neputinţă să exprim în cuvinte ce însemna un gest de prietenie în astfel de împrejurări. Cândva am scris pe un -semn de carte lucrat pentru Goţi la o zi închinată Sfinţilor Constantin şi Elena, pentru că numele ei era de fapt Constanţa:

"Cerul e atât de sus încât orice zbor e aproape o imposibilitate, pământul e atât de aproape încât orice cădere este imediată, dar între cer şi pământ, Bunul Dumnezeu mi-a dăruit lumina prieteniei tale şi astfel zborul mi-a devenit mai înalt şi căderea mai înceată."

Am intrat în camera "secretului" cu paşi împleticiţi şi cu suflet inundat de emoţii contradictorii. Mă bucuram că, pentru moment, am ieşit cu obraz curat din izolare şi din anchetă şi îmi plângea sufletul că mă despărţeam de "fete". Părăseam temniţa mare, pe care mă obişnuisem să o îndur ca pe casa cea de toate zilele şi intram într-o izolare şi mai mare, dacă o astfel de exprimare poate cuprinde în ea realitatea crudă: era ca şi cum iadul s-ar fi adâncit ca să fie şi mai iad. Nu regretam faptul că mâncarea de atelier era mai consistentă şi mai variată decât mâncarea de la "comun". Mă întorceam la zeama subţiată de fasole, cartofi sau varză şi nelipsitul terci, turtoi şi arpacaş sau "chirpiciul" de mămăligă, dar nu aceasta era durerea. Regretam echilibrul pe care mi-l dădea munca. Deşi efortul era de multe ori supraomenesc preferam de mii de ori istovirea prin muncă celei prin lâncezirea imundă, de cavou, din secţiile închise. Regretam avantajul de a circula liber prin curţile închisorii absorbind cu toţi porii sufletului micile, tăinuitele bucurii: o frunză, o floare, o boare de parfum, un colţ de cer, o castană ascunsă în pumnul strâns, un întreg univers de amintiri scăldate în lacrima cea de toate zilele. Ceea ce îmi sfâşia inima şi-mi crea o stare de rău fizic, vecin cu leşinul, era faptul că nu voi mai fi împreună cu sufletele dragi care mă simţeam legată cu toate fibrele fiinţei mele.

Îmi stăruia în minte un moment care îmi ilustra în mod elocvent ceea ce pierdeam. Era primul Paşte pe care-l petreceam muncind în ateliere. Ne reuşise stratagema de a nu lucra în noaptea de înviere, asigurându-ne din timp normele. Nu-mi amintesc ce miliţiancă sufletistă era de serviciu că ne-a permis ca cele două schimburi, cel care intra în tura de noapte şi cel care ieşea, să ne salutăm în curtea bisericuţei, sub castanii gata să dea în floare. A fost o bucurie de nedescris. Ne îmbrăţişam şi ne salutam cu "Hristos a înviat!". Era o frenezie clocotitoare.

Moto, una din unguroaicele din lotul criminalelor de război, o frumoasă şi robustă blondă, ne privea, rezemată de trunchiul unui castan. Când euforia s-a mai potolit ne-a întrebat:

"- Ce vă leagă pe voi, blestem sau jurământ, că împărţiţi totul între voi, de la pâine şi lighean, până la râs şi plâns?"

A primit răspunsuri din toate părţile: idealul nostru comun, lupta noastră dreaptă pentru ţară, neam şi Dumnezeu, crezul şi speranţa în biruinţa binelui, iubirea pentru valorile în care credem, iubirea care ne leagă şi face din noi o generaţie, etc.

Acum, mai clar ca oricând, îmi era limpede că ceea ce ne lega era iubirea. O iubire uşor tristă, pentru că era o iubire jertfelnică. Erau îngropaţi în această iubire toţi anii noştri tineri, toate fericirile posibile dar pierdute pentru totdeauna, tot felul de dureri şi de amărăciuni izvorâte din slujirea la care am fost chemate. Era frumoasă şi profundă această iubire pentru că era transfigurată de speranţa că este folositoare patriei, că va reuşi să străpungă norii grei ai împilării ateiste la care era supusă ţara. Era frumoasă şi profundă pentru că era binecuvântată de lisus şi de Sfânta Sa Maică. Ce fermecătoare erau convorbirile noastre cu Ei prin rugăciune, ce dulce şi tandră era prietenia Lor divină!

Oricât de mare ar fi fost restriştea, "împreună" devenea nu numai suportabilă ci chiar uşoară. Ce balsam peste arsura ranelor era glasul Celui Răstignit:

"- Şi Eu am suportat sfâşierile şi umilinţele prin care treci şi tu. Cine ar putea să te înţeleagă mai bine? îndrăzneşte, Eu am biruit lumea!"

Totul era mai uşor când eram împreună. Când te împleticeai în neputinţe şi abisul negru al deznădejdii căuta să te înghită, găseai, imediat, alături, mâna care să te ridice:

"Azi te-ai poticnit, nu-i nimic. Mâine va fi mai bine. Încrederea mea să-ţi dea tărie, iubirea mea să-ţi fie toiag. Deschide porţile sufletului tău şi lasă să intre lumina vîndecătoare a prezenţei lui lisus şi a Maicii Celei atotmângâietoare." Înţelegeam cu o acuitate dureroasă ce uşor este să treci peste greutăţi atunci când simţi în jurul tău-iubire. Voi fi oare osândită la singurătate? Acea singurătate înfricoşătoare când nu poţi nicicum să faci priză cu cei din jur, când trebuie să parcurgi însingurată nesfârşitul deşert al zilelor ce se târăsc cu greu spre un mâine golit de orice speranţă?

"- V-am adus o nouă locatară.", a anunţat miliţianca cu un ton neutru intrarea mea la merele secret. A urmat o clipă de tăcere uluită. M-a cuprins o sfârşeală fizică, mă dureau cumplit picioarele îngheţate. Contrariată de tăcerea din cameră (nimeni n-a răspuns salutului meu şovăitor) am întrebat:

"- Aveţi un pat şi pentru mine?" Abia atunci s-a produs o dezmeticire. O mulţime de mâini s-au precipitat să mă mângâie şi să mă îmbrăţişeze. Doamna Liliana (slavă Domnului că era aici!) mi-a oferit un pat liber chiar lângă al ei. M-au dezbrăcat şi m-au spălat în stilul spartan cunoscut ca peste tot şi, deci, şi în această celulă. Cu o gamelă de apă rece ca gheaţa, cu un prosop ud au reuşit să mă cureţe, să mă frecţioneze ca să-mi pună sângele în mişcare. Ani - sora mare Samuelli - mi-a aplicat un masaj binefăcător, ajutată de Ioana - soră medicală - dar mâinile lor pricepute n-au reuşit să-mi rezolve problema cu picioarele. Dezgustător de vinete şi de tumefiate, rămâneau reci, adevărate sloiuri de gheaţă.

Cea «care a reuşit să le readucă la normal a fost Domnişoara Mărioara Golescu. Când îmi perind în amintire personalităţile cu nume răsunătoare pe care le-am întâlnit prin închisorile comuniste, gândul mi se opreşte la două fiinţe, într-adevăr nobile, legate printr-o frumoasă şi exemplară prietenie: doamna Mad Cancicov şi domnişoara Mărioara Golescu.

Au sosit la Mislea într-o perioadă când atelierele lucrau din plin. Domnişoara Mărioara Golescu avea o înfăţişare cu adevărat princiară. Înaltă, cu o statură impunătoare, părea distantă, fără însă a fi rigidă. Înfăţişarea ei plăcută impunea respect şi admiraţie, emana acea demnitate care caracterizează fiinţele deosebite. Dacă ar fi fost îmbrăcată cu ie şi catrinţă ţi-ar fi părut că este coborâtă dintr-un tablou de româncă, de Nicolae Grigorescu. Era fascinantă, nu numai pentru faptul că era foarte erudită poliglotă şi plină de înţelepciune, ci mai ales că prin orice ar fi spus şi făcut sugera verticalitatea; o verticalitate lipsită de emfază, simplă, directă, o verticalitate care izvora din caracterul dârz format în respectul valorilor morale şi ale tradiţiilor strămoşeşti, deşi studiase mult în străinătate. Când era întrebată despre studii spunea că are patru clase primare deoarece numai pentru acestea avea atestat în limba română. Avea o putere de stăpânire cu totul remarcabilă şi un umor fin când lua în considerare "perlele" pândarilor noştri.

Cum avea o condamnare mare (20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare) şi cum purta numele pe care-l purta, a fost repartizată spre umilire la spălătorie, unde a spălat tot felul de rufe, inclusiv ale pazei militare. Munca nu era numai grea şi umilitoare; deoarece avea alergie la leşiile foarte dure, durerile pe care le avea pe pielea mâinilor se activau chinuitor.

Îmi amintesc de un moment în care am stat alături de dânsa. Era în timpul unui careu, unul din acele celebre careuri ale lui Diri, care din când în când ne aduna ca să ne beştelească cum îi venea la gură. Noi, care o cunoşteam bine, nu eram de loc impresionate de vocea ei joasă, urlată peste ziduri până departe şi nici epitetele ei foarte colorate nu ne umileau pentru că ştiam că iar a primit atenţionare la toleranţa ei neproletară. Domnişoara Golescu era în spatele meu, iar în faţa mea era Ileana A.

Aspectul careului era impresionant. Fantezia lui Diri îl proiectase noaptea înainte de ora închiderii, ora zece. Era o noapte superbă de vară. În spatele nostru era biserica ocrotită de castani. Sub lumina becurilor verdele frunzişului foşnitor părea de smarald, nefiresc de strălucitor. Feţele noastre luminate pieziş păreau de ceară. Zidurile închisorii, prin contrast, păreau şi mai negre. Ileana s-a întors spre mine şi mi-a spus: "Ce tablou fantastic pentru un film! Ţine bine minte. Poate odată îţi va fi dat să scrii un scenariu pe această temă." Domnişoara Golescu a completat din spate: "Până atunci mai interesant ar fi să ghiceşti în coc ce ne aşteaptă."

Într-adevăr, urmată de ofiţerul de serviciu, Diri îşi făcuse apariţia. Avea, ca de obicei, părul prins în coc pe ceafă, în care se lăfăia o imensă dalie de un roşu aprins.

Bineînţeles că, deşi o cunoşteam bine pe Diri (sau mi se părea că o cunosc), n-am putut citi în coc discursul care a urmat. Dar Ileana avea dreptate. Tabloul era fantastic. Circa 500 de deţinute aşezate pe trei rânduri, într-un careu perfect, miliţiencele în poziţie de "drepţi" în faţa noastră, cerul foarte înalt cu stele pălite din cauza becurilor, castanii, bisericuţa, zidurile şi peste toate, uluitoarea Diri, răcnindu-şi insultele cu floarea roşie prinsă în păr, toate păreau ireale, fantasme desprinse dintr-o poveste de groază.

Acum domnişoara Mărioara Golescu se afla în această celulă, unde fuseseră adunate persoane cu pedepse mari. Văzând că picioarele mele refuză să-şi revină, m-a chemat pe patul dânsei, mi-a desfăşurat picioarele din tot felul de şosete cu care au fost îmbrăcate, doar, doar se vor încălzi şi aşa, goale, le-a aplicat direct pe epigastrul său, locul cel mai cald al corpului omenesc. Nu puteam să le retrag deoarece domnişoara le ţinea strâns înlănţuite şi ca să nu mă întind la o polemică pe linia sacrificiului ce-l făcea, a început să-mi povestească un episod din viaţa sa, cu adevărat extrem de interesant. Vocea ei plăcută, cu un timbru grav, ne-a dus în însorita Italie, la braţ cu Charles Diehl, reputatul bizantinolog, într-o polemică privitoare la primele mănăstiri creştine din -acea ţară, polemică pe care dânsa avea să o câştige.

Mă întrebam cum putea să suporte sloiurile de gheaţă ale picioarelor mele când într-o cameră neîncălzijă şi o iarnă haină păstrarea căldurii propriului corp era o problemă. Simţeam cum, în schimbul căldurii ce mi-o ceda primea fiori de gheaţă, care îi dădeau un frison uşor. Cu mâna ei bolnavă, în timp ce povestea, îmi masa uşor picioarele pentru ca trecerea la starea normală să fie mai puţin dureroasă. Şi astfel, încet, încet a reuşit să-mi dezmorţească sloiurile de gheaţă şi să-mi aducă picioarele la o stare normală.

Eu eram foarte mândră că eram nepoata bunicilor mei, unul fost căpitan de răzeşi sub Soroca Nistrului, celălalt fost plăieş vornic în Cotenii de sub Cernăuţi şi aş fi dorit ca în tot ce fac să fiu vrednică de ei. Cât de mândră trebuia să fie domnişoara Mărioara Golescu de strămoşii ei; această voevodală prinţesă valahă (căci Goleştii una sunt cu Basarabii) şi cât de vrednică era de ei, căci pe un câmp de luptă diferit de acela pe care luptaseră ei nu a pregetat să încălzească la sânul ei plebeele mele picioare.

N-am avut cum să-i mulţumesc, cum să o răsplătesc, am încredinţat Blândului Iisus răsplata, dar totdeauna voi vărsa în amintirea ei, lacrima gratitudinii mele.

În sfârşit, de îndată ce am fost readusă la normal, au început să curgă întrebările. Am constatat că la secret se cunoşteau foarte multe lucruri din ateliere, dovadă că veştile pătrundeau aici deşi cmunicarea cu "exteriorul" era foarte sever pedepsită. Se ştia care este scenariul în baza căruia se dorea capul directoarei. Se ştia că Diri este acuzată că a favorizat deţinutele influenţată de legionare. Acestea au reuşit să se infiltreze în biroul tehnic de unde, în mod subtil şi sistematic, sabotau realizarea planurilor de producţie.

Informatoarele fabricaseră o serie de probe; cea mai gravă era povestea cu lâna distribuită prin legionare. Se ştia că denunţul a fost făcut de un grup de informatoare deţinute neromânce şi că administraţia şi paza, în cea mai mare parte, erau indignate de un astfel de „proiect" şi că, în mod curajos pentru acele timpuri, au luat apărarea lui Diri şi a biroului tehnic în care, la acea vreme, lucram doar două legionare,Viorica şi cu mine. Ambele am fost caracterizate de pază ca disciplinate, corecte şi muncitoare. Se ştia că cel care conducea ancheta era Vişinescu şi că paza era înfricoşată de venirea lui la Mislea. Fuseseră chemate foarte multe deţinute la anchetă multe din cele chemate erau "sfătuite" să denigreze legionarele din ateliere şi să afirme cu tărie premisele „scenariului" pus la punct.

Intrasem în celulă cu hotărârea de a refuza orice discuţie pe această temă, dar văzând că se ştia totul, am povestit cum a decurs ancheta. La opinia mea că dosarul va fi închis, majoritatea a fost de părere că mă înşel. După ele ancheta mea era doar un preambul şi, după sistemul anchetelor comuniste, voi fi chemată în repetate rânduri şi voi fi atât de hărţuită încât vor scoate de la mine tot ce le trebuie pentru un proces răsunător în care Viorica şi cu mine vom fi martore ale acuzării. Va urma apoi un alt proces în care noi două vom fi acuzatele. Ni se va înscena un proces de sabotaj în care adevăratele martore ale acuzării vor fi informatoarele, răsplătite cu un pachet sau cu o scrisoare pentru cei de acasă.

Cele mai multe din noile mele surate credeau că izolarea mea nu este o pedeapsă ci o precauţie. Mă opreau să iau legătură cu cele din secţie, se temeau că vom pune la punct o apărare eficientă.

Singura care înclina să creadă că închiderea cazului ar fi posibilă era Bobsi, sora cea mică Samuelli. Ea se întorsese recent de la Bucureşti unde fusese supusă unor noi anchete şi aflase că se făcuseră mari schimbări în M.A.I. Era posibil ca cei care ordonaseră decapitarea lui Diri să fie înlăturaţi şi astfel totul să se termine fără proces, fără urmări dramatice.

Doamna Liliana mi-a spus în taină că şi ea crede că totul s-a terminat dar din cu totul alte motive. Şi dânsa a participat la postul de trei zile care s-a ţinut cu pâine şi cu apă şi era convinsă că Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceasta salvând în mod miraculos o cauză ce părea pierdută fără speranţă.

"- Dacă Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea şi tu vei pleca de aici, ai să vezi."

Până atunci Doamna Liliana mi-a făcut onoarea să se bucure de prezenţa mea. M-am simţit ocrotită, apropierea ei îmi dădea un sentiment de siguranţă maternă.

În timp ce fiecare încerca să mă încurajeze şi să mă sfătuiască pentru anchetele următoare, o pietricică a lovit în geam. Celula avea geamuri mari, zăbrelite, vopsite pe dinafară cu un strat gros de var. Numai oberlichtul era nevopsit. Bobsi s-a urcat repede pe geam, a privit prin oberiicht şi a coborât imediat.

"- Este pentru tine. Urcă-te repede, noi te păzim!" Cineva a trecut la uşă în care se afla o găurică astupată cu o scamă că să nu fie descoperită şi prin care se putea observa culoarul. Am urcat deci pe marginea ferestrei şi am privit prin oberlicht. Sub castanul din dreptul ferestrei se afla Bibi. Curtea era pustie, dar probabil că Bibi era acoperită de cineva din camera inaptelor ca să nu fie surprinsă de pază. Cu ajutorul unui alfabet construit de noi ca pentru surdo - muţi Bibi mi-a comunicat veştile. Viorica a fost scoasă şi ea de la ateliere şi trecută în camera inaptelor. Era cu Gica şi cu Frida, îşi revenise din îngheţul de la izolator. Vişinescu era la Bucureşti - paza spera că nu va mai reveni la Mislea. Nu va fi proces. Diri va fi transferată, posibil, la închisoarea de minori de la Mărgineni. La conducerea închisorii rămăsese Dobra, locţiitoarea politică de acum. Maneta rămânea la ateliere, ca maistră; la conducere va veni o ingineră. În biroul tehnic lucrează acum Marga V. S-a făcut un rozar de mulţumire pentru rezolvarea bună a situaţiei atât de grave, atât pentru Diri cât şi pentru noi. După cum am mal spus, Diri îşi va încheia cariera de directoare la Mislea cu un careu, care sigur va fi de pomină în amintirea multora dintre noi, eroi ai unui scenariu ce putea fi o mare tragedie din multele petrecute în anii de dictatură bolşevică.

Şi aşa am început să mă liniştesc şi să mă integrez în viaţa celulei. Toate "locatarele", cum le numise miliţianca, aveau pedepse mari, de la 15 ani în sus. Lia şi Paula erau condamnate pe viaţă. Ele fuseseră condamnate la moarte dar, pentru că erau mame, li se acordase această "clemenţă" de a muri lent în închisoare. Erau hotărâte să supravieţuiască cât mai mult astfel că şi-au organizat viaţa în limitele regulamentului foarte dur. Ziua începea la ora cinci când se făceau paturile şi se aştepta deschiderea. La deschidere deţinutele se încolonau câte două şi şefa de cameră dădea raportul: "- Domnule (gradul), camera numărul.... cu un efectiv de .... deţinute, gata pentru deschidere."

Ofiţerul care prelua serviciul făcea numărătoarea însoţit de miliţianca ce intra în tură. Doi miliţieni cu ciocane de lemn băteau în gratiile de la geamuri ca să nu fie cumva tăiate. Ceremonialul se repeta la închidere care avea loc la 10 seara. Spălarea se făcea în cameră cu o gamelă de apă în două, trei lighene, care aparţineau unor deţinute care reuşiseră să le obţină de acasă în timpul anchetelor. Apa era ţinută într-un ciubăr de lemn şi era puternic cloraminată. Din fericire, la Mislea W.C. - ul se afla în cameră, compartimentat, într-un colţ, aşa că nu era nevoie să se scoată tineta spre golire. Deţinutele erau scoase zilnic la plimbare (dar asta ţinea de toanele miliţiencei de serviciu) între 15-30 minute când curtea era goală. Dacă se întâmpla să fie vreo deţinută "liberă", la fluierul miliţiencei trebuia să se lipească cu faţa la primul perete care era în apropiere ca să nu poată vedea cine trece.

Baia se făcea aproape săptămânal, numai noaptea, toate odată, revenind câte patru sau chiar mai multe la un duş. Era o performanţă să te poţi săpuni şi spăla inclusiv pe păr în timpul acordat. Ca la orice închisoare comunistă care se respectă, apa nu era reglabilă, fiind când clocotită, când rece. Rufele se spălau la spălătoria închisorii. Batistele şi alte lucruri intime se spălau în cameră, cu apa drămuită căci rareori se putea obţine ca ciubărul să fie umplut de două ori într-o zi.

Deşi componenţa camerei era eterogenă - românce, evreice, sârboaice, franţuzoaice, maghiare, germane -dimineaţa se spunea o rugăciune ortodoxă. La venirea mea s-a adăugat rugăciunea de eliberare din temniţă pe care o ştiam. De fiecare dată, Frau Priorin adăuga foarte apăsat:

"- Şi ne dă libertatea pentru care ne-ai creat", ceea ce mie îmi suna ca o somaţie.

Mâncarea se aducea la uşă, iar gamelele se scoteau pentru spălat la bucătărie. Din când în când ni se făcea favoarea de a ni se aduce de lucru, când era nevoie urgentă de cusut butoniere, nasturi, broderie. Nu toată lumea era bucuroasă să lucreze, o bună parte însă primeau cu multă plăcere munca aceasta, deşi lumina era estompată de varul de pe geamuri.

Pentru multe din noi era clar că orânduirea comunistă, care se lăuda cu demnitatea muncii, o degrada, de fapt, în închisori în două feluri. Pe unii îi lipsea de ea, osândindu-i la trândăvie lâncedă, pe alţii îi istovea făcând din virtutea muncii un instrument de tortură. Pentru multe dintre noi, însă, munca rămânea o stare de echilibru şi meditaţie: "Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara."

Pe tot parcursul zilei se povestea foarte mult şi se discuta mult, mai ales pe marginea celor povestite. Erau câteva persoane de foarte mare cultură şi bune povestitoare. Domnişoara Golescu povestea cu predilecţie fapte inedite din trecutul mai îndepărtat al ţării noastre. Era foarte documentată în bizantinologie, ştia să evoce atmosfera unor vremuri revolute cu un farmec cu totul deosebit. Ştia să evoce ţările pe care le cunoştea din călătorii şi din studii, datorită ei puteai să te odihneşti pe Acropole sau sub Capela sixtină sau să pluteşti pe Sena într-o zi de 14 iulie. Doamna Liliana ne plimba în lumea mirifică a plantelor, dar şi prin urzelile istoriei din anii interbelici. Bobsi ne povestea romane fluvii, - avea o memorie fantastică, aveai impresia că întorci pagină după pagină, cu toate amănuntele, filele unei cărţi.

Se învăţau limbi străine, profesoare de înaltă clasă care cunoşteau bine limbile de mare circulaţie, aveau răbdare să le predea celor care le cunoşteau în mai mică măsură. Erau şi persoane care nu cunoşteau limba română. Cea care se străduia mult să şi-o însuşească era Frau Priorin. Numai că avea mari nedumeriri la tot pasul. O auzeam spunând, de exemplu:

"- Nu-mi găsesc cutare lucru, sper, că nimeni nu <hoţuieşte aici>"

!

"- Frâu Priorin, se spune: «nimeni nu fură>."

"- Dar substantivul nu este «hoţv?"

"- Ba da, dar se spune: «a furav, nu «a hoţui>."

Altădată spunea, de exemplu:

"- Tare aş vrea să mă «călduresc>."

Nu se făcea căldură decât seara, când două, trei bucăţele de lemn şi un pumn de brichete nu reuşeau să încălzească nici pentru un ceas camera mare.

"- Frâu Priorin, se spune: «aş vrea să mă încălzesc>."

"- Dar substantivul nu este «căldurăv?"

"- Aşa este, dar verbul este «a încălzi>."

Frâu Priorin clătina capul a nedumerire şi de fiecare dată spunea:

"- Limba voastră este prea «colorată> pentru mine."

Frâu Priorin, călugăriţă benedictină a cărei cultură vastă trecuse în legendă, ne povestea într-o limbă română cu adevărat colorată. Când nu găsea cuvântul românesc îl înlocuia la repezeală cu echivalentul latin, dat fiind faptul că limba noastră avea la origine limba latină. Cu această ciudăţenie poveştile lui Frâu Priorin erau, totuşi, inteligibile şi captivante. Interesante erau experienţele sale de misionară benedictină, fascinante erau miturile germane pe care le cunoştea în amănunţime. De neuitat a fost prezentarea legendelor legate de Sfântul Graal, întreaga lor atmosferă de mister, pur şi simplu ne-a fermecat. De la Frâu Priorin am învăţat: "O, Mana, Hilfe!", un cântecel plin de armonie, care ne-a însoţit anii tot mai grei, risipiţi prin diferitele temniţe ale ţării.

Nu ştia deloc româneşte Schwester Eva, o călugăriţă maghiară, motiv pentru care era mereu repezită de gardieni. Odată a determinat o scenă hazlie. Era la o verificare când fiecare era obligată să-şi spună numele, condamnarea şi motivul ei. Ca să evite o bruftuluială, Schwester Eva a ascultat atent ce spun predecesoarele şi, când i-a venit rândul, şi-a spus numele şi, drept sentinţă, "altă trara". Aşa percepuse urechea ei "înaltă trădare". S-ar fi lăsat cu izolare dacă n-ar fr intervenit Doamna Liliana care a explicat că, din necunoaşterea limbii române, n-a pronunţat corect "înaltă trădare". Biata Schwester a scăpat de izolator dar nu şi de ocară!

Mai erau din lotul francez două doamne în vârstă. Una din ele era româncă, născută la Mizil, căsătorită cu un militar francez din faimoasa Legiune străină. Cealaltă nu ştia deloc româneşte şi era cumplit de speriată de sălbăticia cu care erau trataţi oamenii în anchete şi în detenţie. Se întreba mereu unde a zburat omenia românească.

Odată, un locotenent major li s-a adresat în franceză (semn de mare "politeţe"!) dorind să ştie unde s-au născut. Dar franceza lui era de aşa manieră că nici noi n-am înţeles ce vrea să spună. Răspunsul venit prompt de la româncă a sunat nespus de caraghios:

"- A Mizil, Roumanie."

Ea reuşise să înţeleagă misterioasa formulare.

Celeilalte, însă, a trebuit să-i fie tradusă întrebarea într-o franceză inteligibilă ca să poată da un răspuns.

Cele mai optimiste păreau a fi surorile evreice Samuelli. Ele lucraseră la ambasadele engleză şi americană şi credeau în voinţa acestor state de a stăvili expansiunea comunistă. Erau atât de sigure că vom părăsi în curând închisoarea încât mi-au promis că vor înfiinţa pentru mine un mare atelier de cusături româneşti în care îmi voi putea desfăşura talentul în această sferă. Domnişoara Golescu, Doamna Liliana, Frâu Priorin erau mai circumspecte. Se pregăteau mai degrabă să parcurgă cu demnitate o bună parte din anii grei cu care au fost blagoslovite.

Viaţa în celula noastră se scurgea monoton, fără incidente dramatice, până la venirea Auricăi. Era o tnără moldoveancă de prin zona Neamţului, pe care locţiitorul politic o numea în batjocură "mama Moldovei". Se lăsa foarte uşor provocată şi când era scoasă din fire, acuzaţiile la adresa comunismului curgeau tumultos, totul era trecut în pomelnicul activităţilor roşiilor despre care Aurica ştia foarte multe. După ce termina tot ce avea de spus era dusă la izolator, totdeauna pentru un maximum de pedeapsă prevăzut de regulamentele lor. Tot timpul cât dura izolarea, camera era traumatizată - sufeream cu toatele pentru chinul prin care ştiam că trece - dar Aurica nu-şi dădea seama că provoacă suferinţă. Firea ei belicoasă nu înţelegea "cuminţenia" cu care deţinutele de la secret, vârfuri ale luptei anticomuniste, suportau în linişte un regim inuman. Odată cu venirea primăverii Aurica n-a mai fost provocată - nu avea nici un haz să pedepseşti cu izolare în timpul verii, când pedeapsa era mai uşor de suportat fără frigul chinuitor.

Timpul pe care nu-l consumam în activităţile comune, mi-l petreceam stând de vorbă cu Doamna Liliana. Povesteam mai mult eu despre viaţa noastră de când dânsa a fost luată dintre noi şi adusă aici, ia secret, precum şi veştile care ne-au parvenit pe diferite căi din exterior şi din închisorile pentru bărbaţi. S-a cutremurat când i-am spus despre Piteşti. Primele veşti în legătură cu această zguduitoare dramă ne-au fost aduse de Lucica. Povestite cu multă grijă de la om la om, mie mi-au ajuns prin Geta.

În sinea mea credeam (probabil din nevoia de a crede altfel) că nu voi rămâne lungă vreme în această celulă şi din acest motiv nu am căutat să-mi cimentez legături de suflet mai profunde. Au venit spre mine, însă, Paula şi France.

Paula se apropia de mine în timpul orei de plimbare căci miliţiencele care ne păzeau acceptau să ne învârtim în cerc câte două. A început să-mi povestească aspecte din viaţa ei - era ca un serial desfăşurat pe mai multe episoade. Paula era nespus de frumoasă, o adevărată perfecţiune. Frumuseţea ei lumina în jur - era miracolul de culoare care satisfăcea nevoia de frumos atât de acută în urâciunea care ne înconjura. Avea un suflet şi un caracter pe măsură: delicată, sensibilă, capabilă de sentimente nobile şi profunde. Viaţa ei era străbătută de atâtea momente tragice că de multe ori îmi făcea rău s-o ascult. Povestea simplu, fără lamentări, dar câte lacrimi ascundeau cuvintele!

La început am crezut că Lia, care făcea parte din acelaşi proces, acoperea în mare măsură nevoia ei de căldură, de afecţiune, dar în scurtă vreme m-am convins că erau mult prea diferite ca prietenia lor să-i fie suficientă. Îmi pare nespus de rău şi acum, că n-am făcut decât s-o ascult aşa cum se ascultă sub epitrahil o mare suferinţă. De altfel a fost bine că nu ne-am împrietenit, în plinătatea acestui sentiment, pentru că despărţirea noastră ar fi însemnat încă o ruptură dureroasă.

Şi France a venit spre mine într-o seară când vara începuse să-şi reverse podoabeie şi peste închisoarea Mislea.

Era printre miliţience o tânără cu o fire capricioasă dar capabilă de multă duoşie. Când venea de serviciu în tura de noapte, ne dădea voie să deschidem un geam care nu era bătut în cuie şi care se afla în faţa castanului din colţul stâng al bisericuţei. De cele mai multe ori se rezema cu coatele de pervaz şi ne cânta o romanţă, cu un glas plăcut, sentimental, dar lipsit de vulgaritate. Prefera să ne cânte "Greu e, Doamne, doi de-odată să iubeşti". Va fi fost într-o astfel de dilemă? Când era în toane foarte bune Milica se plimba în faţa porţii ca să ne poată anunţa din timp când apare cineva să închidem imediat fereastra. Şi ne lăsa cu ea deschisă pe săturate. Milica se făcea că nu mă cunoaşte, înţelegeam foarte bine atitudinea ei.

Într-o astfel de seară stăteam în picioare în faţa geamului deschis şi admiram lacomă frumuseţea nopţii. Cerul superb de vară, luminat de luna plină şi de miliardele de stele, cernea argint peste castanii seculari şi peste biserica ce răsărea luminos de sub umbra lor mătăsoasă. O briză uşoară susura în frunzişul bogat şi aducea dinspre grădină miresme. Predomina parfumul de regina nopţii. Era uluitor, de necrezut, că o temniţă comunistă putea să ofere un astfel de miracol datorită unui suflet romantic cum era Milica ce nu se prea simţea la locul ei sub o uniformă cazonă.

France s-a apropiat de mine şi a început să-mi vorbească. O cunoşteam de când făcuse şi ea parte din atelierul de confecţii. Nu prea îi dădusem atenţie. Făcea parte din marea aristocraţie - era fiica generalului Marcovici şi se afla aici împreună cu sora sa Ariette, soţia liderului ţărănist Coposu - crescuse răsfăţată într-un mediu familial lipsit de griji, având la îndemână tot ce-i trebuia pentru o viaţă dusă în porfiră şi vizon. Avea un fel de a vorbi ce părea foarte preţios din cauza numeroaselor neologisme, de multe ori forţate, pe care le împrumuta din limba franceză. Se căznea să nu supere pe nimeni, îi plăcea să se amestece în discuţii pe diferite teme dar concepţiile ei prea liberale şi prea „aristocratice" nu prea aveau ecou, erau primite chiar cu ironie uneori.

France vorbea, eu ascultam. Spre uluirea mea mi se dezvăluia o fiinţă duioasă şi delicată, cu o gândire echilibrată, cizelată de o cultură de înaltă clasă. M-a frapat la ea un remarcabil spirit de toleranţă şi m-a impresionat în mod deosebit povestea despre mama sa. De origene franceză (probabil de dorul patriei şi-a botezat fiica France) îşi urmase soţul în ţara noastră. S-a îmbolnăvit de cancer iar France a fost cea care a îngrijit-o până în clipa cea grea a despărţirii. Dumnezeu a fost bun cu dânsa, a chemat-o pe celălalt plan al existenţei înainte de a-şi vedea fiicele întemniţate. Şi France şi-a încheiat povestea cu un presentiment:

"- Ştiu că ceea ce îţi voi spune ţi se va părea cel puţin ciudat, dar simt că şi eu voi muri de cancer. Boala nu este molipsitoare, nici ereditară - cel puţin aşa se spune -, dar gândul acesta nu mă părăseşte. Nu prea am curaj să înfrunt boala aceasta; cancerul este necruţător ca sentinţa unui tribunal comunist.

Uluitoare presimţire! Nu după mult timp France a fost transferată la Văcăreşti, închisoarea - spital, pentru a fi operată de un ulcer gastric. Avea, de fapt, cancer! Persoane revenite la Mislea de la Văcăreşti mi-au spus că, înainte de a fi operată, France l-a rugat pe medicul chirurg să nu-i spună dacă va descoperi că are un cancer.

Uneori, vara, când simt parfumul de regina nopţii -floare care nu lipseşte din grădiniţa mea , Mislea îmi revine în amintire. Uneori, printre amintiri, o descopăr şi pe France. Mă gândesc că Dumnezeu, pe care ea îl vedea nespus de înţelegător faţă de om, o va fi primit şi pe ea printre martire, ca pe o mireasmă de floare. Trecuse doar prin purgatoriul comunist.

Sosise şi toamna şi nu se arătau semne că pedeapsa mea va fi ridicată. Am început să mă resemnez, deşi mă simţeam surghiunită şi nu prea înţelegeam de ce mă pedepsea Dumnezeu mai mult,decât pe suratele mele din secţie. Nu eram revoltată, dar îmi venea greu să mă simt exceptată, îmi lipsea "familia" mea de spirit. Ca să-mi sting dorul, făuream mental tot felul de basme în care persoanele pe care le iubeam luau diferite întruchipări.

Primeam veşti din secţie, prin Goţi mai ales şi prin Lenuţa, care era un fel de copil răsfăţat al temniţei şi nu-i prea păsa de pedepse. Lenuţa mi-a spus că ofiţerul politic care a venit recent pe acest post se numeşte Darie şi că este cumsecade. Cheamă mereu deţinute la biroul său - probabil informatoare - dar printre ele şi fete mai slăbite pe care le tratează cu un măr sau o pară din grădina închisorii. Că unora li s-au pus întrebări referitoare la mine şi că fete de bună credinţă au spus că tot ce se spune rău despre mine sunt minciuni răspândite de informatoare.

Pe la sfârşitul lunii septembrie Lenuţa m-a chemat la fereastră cu semnalul nostru obişnuit - o pietricică aruncată în geam. Mi-a spus că a fost chemată la Darie care i-a dat de înţeles că ar încerca să mă scoată de la secret dar că se teme de "naiul" pe care-i vor face prin ateliere cele care mă doreau printre ele. Lenuţa I-a asigurat că aşa ceva nu se va întâmpla, dacă motivul acesta stă în calea "eliberării" mele.

Abia a plecat Lenuţa şi s-a deschis uşa. Noi ne-am şi încolonat pentru plimbare. Dar miliţianca ne-a temperat:

"- Staţi liniştite! Oţel, fă-ţi bagajul!"

N-am aşteptat să-mi spună a doua oară. Mi-am luat trăistuţa cu lucruri, am salutat cu un sărut trimis tuturor şi, mulţumindu-le pentru căldura cu care m-au primit într-un moment greu, am ieşit în curtea cu castani. Mi-a rămas viu în amintire chipul frumos al Paulei care se urcase să mă salute din spatele oberlichtului. Miliţianca mergea înaintea mea şi nu a observat fluturarea mea de mână. Despărţirea noastră a fost definitivă. Pe Doamna Liliana aveam să o mai întâlnesc.