VII - DIN NOU LA ATELIERE

Miliţianca m-a condus spre atelierul de croit. În prag mă aştepta Marga V. Mi-a spus că voi lucra la o masă de croit şi că îşi închipuie că sunt destul de perspicace ca să mă comport în aşa fel încât să nu-mi fac un rău mai mare. Îmi atrăgea atenţia mai ales pentru îndeplinirea normelor. Am înţeles cam care era poziţia Margăi şi am conchis că era inteligentă şi cu spirit cavaleresc, totuşi, l-am zâmbit şi, încurajată de lipsa mea de "rezervă", mi-a şoptit:

"- Gândeşte-te la o muscă prinsă în patru ace, pusă sub microscop."

La masa de croit mă aştepta Mia. Nu o cunoşteam dar mi se părea că o cunosc din totdeauna. Era prietenoasă, inteligentă, cultă, echilibrată, cu un cuvânt ceea ce numeam eu "un spirit solar". Am primit-o imediat în lumea basmelor mele, printre personajele foarte pozitive, sub apelativul de "meştere".

În ateliere se credea că munca la sala de croit este mai uşoară decât la covoare, de pildă şi că deţinutele care lucrau aici erau favorizate. Dar nu era deloc aşa. Trebuia să se asigure, după normă, tot materialul de lucru pentru atelierele de confecţii, ceea ce nu era deloc uşor. Se lucra în regim de serie. Se aşezau pe masa de lucru 50-100 foi la dimensiunea stabilită. Se aşezau tiparele şi era o adevărată artă să le aşezi în aşa fel încât să se încadreze toate în spaţiul acordat cu multă zgârcenie, având grijă să păstrezi şi firul drept indicat pe tipare. Cu un cuţit mare se tăiau piesele cu foarte mare grijă să nu lunece foile prinse în "raci" (nişte clame speciale) pentru că o lunecare cât de mică ducea la deformarea lor. Iţi trebuia forţă ca să tai corect, cu unealta tocită, stratul gros de material. În sala de croit nu erau scaune, se lucra în picioare cele opt ore. Până intrai în rutină te dureau picioarele, în special călcâiele.

Am fost repartizată la dormitorul mare. Aveam din nou un pat la "etajul" trei, exact în faţa geamului prin care vedeam bisericuţa. O aveam ca vecină pe sora Maria Iudin, o prezenţă angelică, frumoasă şi la chip şi la suflet. Starea ei de rugăciune a fost pentru mine o adevărată binecuvântare, care mi se transmitea pe firele nevăzute ale credinţei sale.

Ştiam despre sora Maria Iudith că era de origine evreică şi că se consacrase ca soră socială într-un ordin catolic după ce supravieţuise ca prin miracol lagărului nazist. Dacă nu mă înşel avea de executat o condamnare de opt ani, nu ştiu însă ce i se pusese în sarcină. Era tânără şi foarte frumoasă, o făptură luminoasă pe care nu se putea să n-o remarci cu uimire deşi trecea printre oameni şi printre lucruri într-o tăcută alunecare, ca o dulce adiere de zefir. Frumuseţea ei, cu totul remarcabilă, stimula grosolănia unui sergent care nu pierdea niciodată ocazia să i se adreseze cu "Nostres Dames", pronunţat aşa cum se scrie. Aflase, pe semne, că sora studiase la această renumită şcoală şi se împăuna cu aceste, la plural, "înalte cunoştinţe" de limbă franceză.

Întâmplarea făcuse să avem paturile apropiate. Dormitorul era foarte mare, în jur de 100 de paturi aşezate două câte două pe trei etaje. Paturile în care dormeam noi alipite se aflau sus la al treilea rând, chiar în faţa geamurilor. Geamurile dormitorului dădeau spre curtea interioară, unde, ascunsă printre castani, se înălţa bisericuţa seculară, farul nostru de lumină, deşi la ora aceea era transformată în magazie de confecţii. Imediat ce ne era permis ne urcam în paturi şi contemplam, înainte de a adormi, biserica scăldată în lumina amurgului (gratiile ne permiteau totuşi să admirăm biserica poleită de soarele în declin, crucea strălucitoare în înserarea sfântă, profilată pe cerul senin, castanii cu rămurişul foşnitor). Mie mi se părea că secularii castani ar fi nişte prelaţi uriaşi, iar foşnetul rămurişului bogat, rugăciunile ce s-au înălţat din bisericuţă spre cer, secole de-a rândul.

Nu vorbeam cu Maria ludith. Ne respectam reciproc tăcerea. Clipa aceasta începu să-mi trezească în toată fiinţa o stare de bucurie tainică, dătătoare de pace, de plenitudine. Seară de seară mă scufundam în această stare de exaltare şi de la o vreme am început să mă îngrijorez. Am început să-mi analizez starea mea de deţinută în cele mai sumbre culori, ca să văd dacă pot suprima bucuria aceasta sublimă care mă copleşea cu o intensitate nefirească. Îmi spuneam, de pildă, că la acest ceas de reculegere mama mea suferă din cauza mea, că eu nu sunt altceva decât călăul ei, că fratele meu sigur este marginalizat din cauza mea, că tatăl meu cine ştie ce necazuri o mai fi având când în biografia lui de refugiat mai exista şi o deţinută politic, dar gândurile acestea nu reuşeau să mă întristeze. Îmi spuneam că sunt un caz încheiat, că pe existenţa mea s-a tras o linie sub care s-a scris "ratată", că niciodată nu voi putea recupera un statut social onorabil chiar dacă voi reuşi să execut anii mulţi ce mi-au fost acordaţi cu bolşevică generozitate. Inutil, starea mea de beatitudine continuă mă făcea să mă simt integrată într-o lume fermecătoare, mi se părea că doar un văl foarte subţire de realitate mă desparte de lumea celestă a îngerilor.

Am început să intru la gânduri. Ştiam că sunt foarte departe de acea stare de conştiinţă pură care să-mi permită împăcarea sublimă pe care o trăiam zi de zi, la ceas de sfântă înserare, până ce somnul mă scufunda în uitare.

M-am hotărât să cer ajutorul domnişoarei Moscuna considerând că ea ar fi cel mai indicat sfătuitor în această problemă. Era o personalitate, fosta directoare a Liceului Central din Bucureşti, de aceea o stima atât de mult Diri. Avea o solidă cultură clasică (era profesoară de limba latină dacă îmi amintesc bine) şi nu numai. Era profund creştină, avea un echilibru spiritual vrednic de un înţelept desăvârşit, avea o experienţă de pedagog care te făcea să i te încredinţezi cu toată încrederea.

Am rugat-o deci să mă ia în observaţie spunându-i că mă suspectez de o demenţă euforică explicându-i ce mi se întâmplă seară de seară. M-a ascultat cu obişnuita sa condescendenţă, m-a privit atent cu mirare, m-a asigurat că nu vede că aş avea motiv de îngrijorare şi că se va gândi cu multă grijă la ceea ce i-am mărturisit.

Peste o zi, două a venit la mine şi m-a întrebat lângă cine dorm. I-am spus că vecina mea de pat este sora Maria ludith cu care nu vorbesc, sunt seri când nici nu ne spunem "noapte bună" prin cuvinte ci doar printr-o privire însoţită de zâmbet. Domnişoara Moscuna a surâs şi mi-a spus să fiu liniştită că nu e vorba de nici o alterare psihică. Mi-a recomandat să observ dacă starea mea de bucurie tainică coincide cu momentele în care ea îşi face canonul de călugăriţă.

Aşa era! După ce contempla o secundă crucea bisericuţei scăldată în lumina amurgului, strălucitoare pe azurul cerului, îşi cobora pleoapele peste ochii ei cu adevărat luminoşi ca două stele, îşi împreuna mâinile şi chipul ei arăta o puternică concentrare. Sora Maria Iudith, în tăcere, îşi recita rugăciunile în gând. Cât de profundă era contopirea ei prin rugăciune cu eternitatea divină dacă reuşea să mă prindă şi pe mine în raiul de lumină al contemplării sale!

În curând minunata mea scufundare în bucuria isihastă s-a terminat. Eu, singură, fără o soră Maria Iudith n-am reuşit să o ating.

Schimbările ne-au despărţit. Pe sora Maria Iudith n-am mai revăzut-o niciodată. Am rămas cu regretul că nu i-am mulţumit pentru darul ce mi l-a oferit poate fără să ştie. Cât am fost lângă ea i-am respectat tăcerea. Mi-a fost teamă să o tulbur cu vorbe, care oricum n-ar fi fost capabile să exprime ceea ce era mai presus de cuvinte. Am respectat cu recunoştinţă acest gen de prietenie; relaţia noastră tăcută, lipsită de cuvinte era totuşi atât de elocventă.

N-am să uit niciodată lecţia ce mi-a oferit-o că fericirea nu depinde decât de noi, de capacitatea noastră de a trece dincolo de circumstanţe. În acele cumplite locuri, prin simpla alăturare de minunatul său suflet am putut să cunosc împăcarea, am putut să realizez ce bucurie imensă poate aduce unui suflet omenesc aripa de lumină a rugăciunii rostite cu inima.

Venirea mea în dormitorul mare a fost aproape neobservată, cu adevărat nu s-a făcut nici un "hai". Fetele tinere m-au salutat discret, cu bucurie manifestată doar în lumina ochilor. Înţelegeam de ce; dar eram, totuşi, tristă.

Nimic nu mai semăna cu ceea ce lăsasem cu opt luni în urmă. Nu se mai cânta în grup, nu se mai povestea; nici vorbă de serbări improvizate. Izolatorul funcţiona din plin, apăruseră "spărgătoare de normă", creşterile de normă atinseseră niveluri incredibile. Se lucra şi dumineca, nici vorbă să se mai practice trucul cu rezervările unei norme pentru această zi. Fetele se întâlneau şi vorbeau în grupuri mici, tot în grupuri mici se făceau rugăciunile şi lecţiile de limbi străine. Doamna Elena Ghica era solicitată în continuare pentru lecţiile de limbă engleză dar tot în grupuri mici. Directoarea intra destul de rar prin ateliere. Marieta trecea printre noi ca o furtună, se înstrăinase cu totul, îşi ocrotea astfel postul şi nimeni nu-i purta pică pentru aceasta. Cele mai multe dintre noi ştiam că aproape întregul său salariu era oferit nepoţilor ei. Tatăl copiilor (fratele Marietei) căzuse pe front şi sora înţelegea să-şi ajute cumnata.

Conducerea temniţei se folosea din plin de serviciile turnătoarelor; nici nu ştiai de cine să te fereşti. Unele, însă, deveniseră notorii.

Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă cu moralul meu într-o zi când Genia P. m-a surprins privind cu multă tristeţe prin geamul dormitorului (care nu era încă oblonit), bisericuţa, scăldată în lumina apusului de toamnă.

"- E trist împăratul pentru că în împărăţia basmelor au început să se stingă luminile, nu-i aşa?"

I-am mulţumit Geniei fără cuvinte, doar cu un zâmbet. Modul delicat în care îmi atrăgea atenţia m-a determinat să-mi făgăduiesc că nu mă voi lăsa copleşită şi nu voi permite ca în forul meu interior să se stingă luminile.

La puţin timp de la venirea mea la atelierul de croit am fost chemată la biroul ofiţerului politic. Miliţianca m-a introdus într-un birou în care nu fusesem niciodată. În spatele unui birou mic se afla un personaj scund, slab, cu o înfăţişare prietenoasă, calmă. Deci acesta era Darie. Mi-a făcut semn să iau loc pe scaunul din faţa biroului. M-a privit pieziş, lungă vreme, într-o tăcere stânjenitoare. A desfăcut apoi o fiţuică şi a început s-o citească:

"- Deţinuta Oţel are un comportament neduşmănos. Vorbeşte puţin, nu participă la lecţii de limbi străine, nu răspândeşte opinii politice, realizează normele."

A rupt apoi fiţuica şi a aruncat fluturaşii de hârtie la coş.

"- Deci deţinuta Oţel îşi vede de treabă şi nu vom regreta că am scos-o de la secret. Dar ne va spune ce se mai discută şi ce se mai întâmplă în atelierul în care lucrează."

l-am spus că nu se întâmplă nimic în afară de muncă şi că nu mă interesează ce se discută, aşa că n-am ce să-i spun.

Cred că a înţeles că nu e rost de o informatoare nouă şi m-a concediat. Ceea ce nu citise de pe fiţuică a fost relatarea despre ataşamentul meu faţă de Mia. Am înţeles că nu era pe placul "politicului". În anii ce-au urmat m-am convins că repetatele schimbări în celule urmăreau atât introducerea de infoirmatoare mai active cât şi spargerea prieteniilor care se realizau.

În loc să fiu introdusă în sala de croit am fost dusă în faţa inginerei care m-a întrebat ce ştiu să fac în cadrul secţiei de confecţii unde am fost "deplasată" din ordinul conducerii.

I-am spus că nu ştiu să fac nimic în mod special şi să mă repartizeze unde crede de cuviinţă. Avusesem pentru o clipă ispita să mă cer muchelniţă la Goţi dar am fost inspirată şi n-am făcut-o. Când i-am povestit că puteam să vin la maşina ei, mi-a spus că locul era ocupat de Gica. Am fost repartizată la făcut butoniere. Norma era infernală şi executantele lucrau "orb" butonierele în mare viteză şi le despărţeau la sfârşit cu o dăltiţă. Eu aveam însă un antrenament bun de la secret, când mă luam la întrecere cu Doamna Liliana, în glumă ironică, fireşte, faţă de "întrecerile socialiste". Aşa că le tăiam gospodăreşte cu forfecelul şi le festonam apoi cu grijă, astfel că scoteam cele mai frumoase butoniere şi aveam timp să mai ajut şi pe altele. La două trei zile de la intrarea în noua mea "carieră de butonieristă" am fost chemată cu lucrul la ingineră. Spera să găsească nişte erori? Nu ştiu, dar mi-a spus acru:

"- De ce mi-ai spus că nu ştii să lucrezi?"

Cum eram hotărâtă să nu mă las antrenată în discuţii contradictorii (a se citi "duşmănoase") am tăcut şi mi-am văzut de treabă.

A sosit şi 20 octombrie, ziua lui Gigi, altă dată prilej de sărbătoare cu cântece, poezii, joc şi voie bună. Evident, în atmosfera de acum nimeni nu s-a gândit să dea fast acestei zile. Gigi a fost îmbrăţişată discret şi a primit bileţele ascunse de la celelalte ture. Tura noastră, a pedepselor mari era la acea dată în schimbul doi. Când am coborât în sufragerie pentru masă am văzut că la gamela lui Gigi şi la gamela mea se aflau aşezate frumos o frunză de castan şi o castană proaspăt căzută din pom. Se mai găsea câte una, nu căzuseră încă toate. F.F. a avut această idee să puncteze într-un fel ziua lui Gigi.

Nici n-am apucat să terminăm masa că ofiţerul de serviciu, însoţit de miliţiancă, ne-a scos afară şi ne-a ordonat să-l urmăm. A luat direcţia izolatorului. Ne-am uitat una la alta, nu pricepeam nimic, iar ofiţerul nu era dispus să ne lămurească. Gigi a fost introdusă în celula nr. 1 unde fusese Viorica, iar pe mine m-a dus la celula nr. 2, pe care o cunoşteam atât de bine. Numai că, de astă dată, în celule erau înghesuite etajat, câte două paturi. După ce au căzut zăvoarele ne-am urcat pe marginea îngustă de pe căpătâiul patului de fier şi am zărit prin gemuleţele zăbrelite, care erau plasate sub tavanul culoarului, o creangă de pin, un colţ de cer albastru, profund, cum e cerul senin de toamnă şi o vrăbiuţă care ciripea pe creanga pinului.

"- E ca în poezia lui Verlaine, "Prison", mi-a spus Gigi şi m-a întrebat dacă ştiu melodia, l-am spus că nu o cunosc. Gigi mi-a spus cum a învăţat-o de la Doamna Mad, care avea o voce foarte frumoasă, cultivată şi care cânta în stil "operă". M-a invitat să-l învăţ ceea ce am acceptat imediat. Eram emoţionată, ne regăseam în cuvinte şi în în melodie, deşi nu ne întrebam ce-am făcut din tinereţea noastră. Aşa cum se întreba Verlaine. Ştiam prea bine ce am făcut.

Dar abia am terminat de învăţat cântecul şi am primit de la Gigi nota 10 când l-am executat în întregime, că zăvoarele de la celula mea au sunat greu şi ofiţerul de serviciu mi-a făcut semn să ies afară. M-a condus în fundul culoarului strâmt din faţa celulelor de pedeapsă unde se afla un fel de dulap metalic. L-a deschis şi tot pe muteşte mi-a făcut semn să intru. Am intrat şi uşa s-a închis în urma mea, zăvorul, cu un clic discret, m-a pecetluit înăuntru.

După un scurt răstimp, Gigi, cu vocea îngrijorată, m-a întrebat:

"- Unde eşti, Păzi, ce ţi-au făcut?"

Ştia că nu m-au scos afară pentru că n-a auzit tusea mea, semnalul ce l-am convenit pentru cea care va pleca prima.

"- Sunt în carceră!"

Dar n-am apucat să-i explic cum era carcera că am auzit o lovitură puternică în uşa de afară, urmată de un strigăt:

"- Să nu aud nici un cuvânt, nici o şoaptă, că va fi vai de voi!"

Ne-a pierit cheful şi hazul cu care am început această ciudată aniversare s-a topit într-o tăcere morocănoasă.

Dulapul meu era întunecos, avea sus un şirag de găurele prin care intra ceva aer, dar lumină nu prea. Nici nu avea de unde veni, fundul culoarului era întunecos şi fără dulap. M-am gândit că cineva atins de claustrofobie şi-ar pierde cu totul firea într-o astfel de împrejurare, când mie, care mă consideram o fire calmă, îmi venea atât de greu.

Deşi aveam antrenament la statul în picioare începuseră să mă doară. M-am lăsat să lunec uşor în jos şi am văzut că merge. Puteam să stau cu genunchii strânşi la gură, oricum, aveam la îndemână şi o a doua poziţie. Dulapul era croit, probabil, pe o măsură bărbătească; statura mea mai mică şi mai slabă, cum eram pe atunci, îmi permitea o oarecare mobilitate. Curând aveam să constat că nici ghemuită pe jos nu era o poziţie confortabilă. Peste toate au început să mă chinuie şi gândurile. Acum ce mai voiau? Nu aveam nici o vină, nici Gigi nici eu, că F. F. ne împodobise gamelele cu frunze şi castane. Oare se reia după zece luni ancheta cu Diri? Dar atunci ce caută Gigi alături de mine?

Nu ştiu cât o fi durat penitenţa mea în carceră, începusem să pierd noţiunea timpului şi să mă scufund în acel hău în care se prăbuşesc minutele, orele, zilele, unele ca altele, fără nici o diferenţă, un timp mort, înfricoşător, în care ritmurile sunt punctate doar de suferinţă. Începuse să mă cuprindă frigul, acel frig care nu ştii de unde vine, din exterior sau din lăuntrul tău. Începusem o frântură de rugăciune. Eram sigură că şi Gigi se roagă. Era greu să vorbim. Distanţa era mare şi trebuia să strigăm. În plus nu puteam controla dacă Darie a lăsat pe cineva să asculte. Era mai cuminte să tăcem.

Mă rog în tăcere:

". . . Sfântă Mărie, Maica Lui Dumnezeu, roagă-Te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ora morţii noastre!. . ."

Paşi pe culoar. Se îndreaptă spre mine. Zăvorul lunecă uşor; în spatele miliţiencei care a deschis se află Darie.

"- Urmează-mă!", mi-a spus scurt şi a pornit înaintea mea. Ies fără nici o emoţie dar nu uit să tuşesc uşor. Darie nu se formalizează, arătam destul de zgribulită. Afară e atât de multă lumină că toate lucrurile mi se par incandescnte. Salut tufa de "mărită-mă, mamă" care în acest miez de toamnă îşi mai etalează bulgării galbeni. Cochetă şi generoasă îmi răspunde uşor înfiorată de un vânt abia perceptibil. Trecem de poarta mare şi aleea cu plopi îmi umple sufletul de încântare. Trufaşi, înalţă stindarde aurite peste grădina golită de roade dar mândru împodobită cu frunze roşii, galbene, arămii.

Am intrat în biroul ofiţerului politic. Darie se aşează în spatele biroului, eu rămân în picioare lângă uşă.

"- Cum este problema cu onomastica?"

"- Nu e vorba de onomastică ci de aniversară."

"- Şi care e deosebirea?"

"- Onomastica e ziua numelui, aniversarea se referă la anii împliniţi."

"- Şi este o ocazie de a vă manifesta legionarismul?"

"- Nu înţeleg."

"- Sau te faci că nu înţelegi! Ce căutau frunzele verzi pe masa voastră?"

Am rămas stupefiată. Să faci din nişte biete frunze o manifestare legionară mi se părea jalnic de comic. Oare chiar nu realiza ridicolul? M-am căznit să-l fac să înţeleagă exact situaţia.

Nu-mi cere declaraţie în scris, se pare că e foarte lămurit. Îmi spune simplu să plec singură la atelier. Trebuie să recunosc că Darie are o scânteie de bun simţ, o capacitate de a înţelege mai corect situaţiile pe care le cercetează, are o lipsă de morgă proletară care-l face foarte deosebit de predecesorul său, Georgescu, cu care era imposibil să găseşti un limbaj comun. Plecând spre atelier mă întrebam de ce ne-o fi pedepsit dacă ştia exact cum stau lucrurile. Am rămas cu impresia că şi ofiţerul politic se temea de informatori. Teama aceasta l-a făcut să procedeze ca şi cum frunza şi castana lui F. F. ar fi atentat grav la ordinea socialistă în curs de afirmare impetuoasă. Din punctul acesta de vedere se asemăna cu Georgescu. Deosebirea era de nuanţă. Darie pedepsea uşor, mai mult regiza o pedeapsă, pe când celălalt pedepsea cu sălbăticie orice nălucire.

Cele câteva ore de carceră m-au făcut să percep ca pe o fericire reîntoarcerea printre butonierese, cu care povesteam domol, ca să ne treacă vremea şi să uităm de frig şi de osteneală.

N-a trecut multă vreme - eram în tura de zi - când coana Mărguţa a venit după mine. Am întrebat-o cine mă cheamă ştiind că buna femeie avea să-mi răspundă:

"-Sunt tot ăia doi care au venit să vă schimbe de la birou, ăia de se lăudau că sunt spaima directorilor de închisoare."

Trebuie să recunosc că mi s-au cam muiat picioarele şi trecând pe lângă Goţi am şoptit că plec la o anchetă cu cineva venit de la Bucureşti.

Era o zi frumoasă, eram destul de uşor îmbrăcată şi mă gândeam că nu-mi va fi de loc bine dacă mă mai aşteaptă o gherlă (aşa îi spuneam noi izolatorului).

Cu adevărat, în biroul direcţiunii se aflau cei doi; aşezaţi pe scaune, mă aşteptau. Practicau metoda anchetei încrucişate, genul de anchetă care avea darul să te scoată din sărite: unul era politicos, te întreba cu eleganţă câte ceva, al doilea îţi lua în răspăr răspunsurile.

Nu prea am înţeles ce vroiau de la mine. M-au întrebat vrute şi nevrute şi mi-a trebuit ceva efort ca să rămân calmă. Mai târziu am aflat că astfel de anchete se numeau "anchete de verificare".

M-au trimis în secţie după un timp destul de lung, cele din secţie erau din nou îngrijorate pentru soarta mea. Trecând prin curtea spitalului, pe treptele secţiei T.B.C. mă aştepta Nana Sofica cu zeghea mea pe braţe. Cât o fi stat pe piatra rece să-mi pândească trecerea spre izolator sperând că Mărguţa o va lăsa să-mi dea zeghea!

Am sărutat-o pe duioasa noastră Nana şi am asigurat-o că nu voi fi pedepsită, l-am relatat pe scurt cum a decurs ancheta şi am ajuns împreună la concluzia că ne aşteptau schimbări. Şi pentru că anchetatorii mă compătimeau că nu „mi-am văzut de treabă" şi am intrat în încurcături politice, ne-am imaginat că aceste schimbări nu vor fi bune.

Din nou la ingineră. Oare găsiseră de cuviinţă că prea mă simt bine printre butonieriste? M-a repartizat la o maşină de cusut fără drept la "muchelniţă". Lucram de una singură la o maşină atât de rablă că mecanicul îmi plângea de milă. Eram maşinista cu cele mai dese chemări. Uneori mecanicul punea cuvânt bun pentru schimbarea maşinii, dar intenţia lui rămânea fără rezultat. Şi la maşina aceasta trebuia să tivesc 50 de batiste cu tiv de 2 mm şi cu cel mai mărunt tighel; era un adevărat supliciu. Dacă nu reuşeam să fac norma din cauza defecţiunilor, diferenţa trebuia recuperată în tura următoare. Mi-a sărit acul şi mi-a sfâşiat degetul mare de la mâna dreaptă; am fost pansată dar n-am fost scutită de normă. Era un chin să conduc lucrul cu degetul îndurerat.

Se apropia Crăciunul. A fost un Crăciun fără colind şi fără pom cu daruri ca în anii din urmă. Reuşisem noi să obţinem din timp o creangă de brad dar n-am reuşit să o păstrăm. O percheziţie drastică ne-a determinat să renunţăm; dacă ne prindeau era greu de explicat cum am ajuns la ea şi ce vroiam să "organizăm" folosindu-ne de ea. Ne-am înţeles ca la ora 12 Genia D., şefa secţiei de confecţii, să anunţe: "e ora 12" şi atunci fiecare să spunem în gând troparul naşterii.

Cu ocazia acestei percheziţii am văzut-o pe cea mai liniştită şi mai cuminte dintre noi scoasă din sărite. Este vorba despre Ţăndărel, fiinţa ale cărei mâini erau pentru mine o uluire. Deşi avea foarte multe dioptrii, broderia care ieşea din mâna ei era o perfecţiune, părea executată de mână de zână măiastră. Un reprezentant de la centru asista la percheziţionarea noastră corporală, făcută la piele. Revoltate, deţinutele au cerut să iasă imediat din cameră, dar el nu s-a sinchisit de protestele pline de indignare. Ţăndărel a făcut doi paşi în afara frontului şi a strigat către cea care era mai indignată arătându-l cu degetul pe nesimţit:

"- Dacă lui nu-i este ruşine, ţie de ce să-ţi fie?"

Efectul a fost uluitor. Vacarmul a încetat pe loc iar ofiţerul a părăsit camera lăsându-ne pe mâna miliţiencelor.