UN NUME PENTRU ETERNITATE

Am crezut din totdeauna în Dumnezeu, mai ales în felul în care m-a învăţat maică-mea să-L văd şi să-L "pipăi": în destinul oamenilor, în întorsura neaşteptată pe care o luau lucrurile pentru a-l vădi pe mincinos ori pe ticălos, în faptele frumoase ale altora şi, din când în când, ale mele. Într-un apus de soare sau într-un boboc de floare ori de raţă, miracolul vieţii şi al spiritului uimindu-mă şi azi!

Însă abia după 1989, după "Revoluţie", am descoperit că nu crezusem în Diavol. Nici nu mi-am făcut probleme în privinţa sa, că ar exista sau nu. Nu-I simţisem până atunci că ar fi existând...

A venit însă Decembrie 1989, lumea, tineretul mai ales, a ieşit în stradă cântând ori strigând "Cu noi e Dumnezeu!", s-a întâmplat ce s-a întâmplat atunci şi mai ales după, iar una dintre surprizele mele cele mai mari a fost să descopăr, să mă surprind, că foarte multe din cele ce se petreceau în jur mă obligau să constat că lumea nu mai putea fi înţeleasă fără să-l introduc în ecuaţie şi pe dumnealui Nefârtatele... Adică pe oamenii din jurul meu ale căror fapte, consecvent ticăloase, nu puteau fi înţelese decât ca expresie a Răului personificat, a Răului bine organizat, instituţionalizat. Îmi vine chiar a zice "a Răului ca religie", dar ştiu că aş greşi faţă de cuvântul "religie", deşi în felul acesta, prin metafora astfel riscată, mulţi mă vor înţelege mai bine ce vreau să spun. Dar poate că mai potrivit ar fi să vorbim de "activiştii" Răului, de politrucii Răului. Oricum, adevăraţii satanişti, mi-am dat seama, nu sunt de găsit printre tinerii rătăciţi, bolnavi deja în termenii patologiei clasice, ci ei sunt uşor de identificat în guvern, în conducerea unor partide şi importante instituţii, făcând răul cu bună ştiinţă şi cu încântarea pe care ţi-o dă senzaţia de împlinire, că reuşeşti să faci lucrurile pentru care te-ai născut să le faci...

Da! Se pare că lumea nu mai poate fi înţeleasă decât acceptând că Diavolul are puterea pe care o. are, o putere cu care pe mulţi reuşeşte să-i amăgească cum că el ţine frâiele acestei lumi...

Mişcarea Legionară, dintre toate expresiile pe care românismul Ie-a căpătat în acest veac al 20 - lea, este, fără îndoială, cu şansele cele mai mari să semnifice ceva, şi încă ceva foarte important, pe plan general ontologic, teologic chiar, în istoria umanităţii. Ea nu poate fi înţeleasă corect decât pricepând că lumea în care trăim este creaţia lui Dumnezeu, dar în grădinile edenice ale acestei lumi Dumnezeu a lăsat să zburde şi şerpii îndoielii. De ce a făcut-o Dumnezeu? Dumnezeu ştie!

Aş zice că în meciul pe care Dumnezeu îl dispută cu Satanail, românii s-au implicat de mai multe ori, uneori făcând de ruşine chipul după a cărui asemănare am fost croiţi, dar de multe ori, nu puţine, reuşind să-L bucurăm pe bunul Dumnezeu şi să-l dovedim că bine a judecat lucrurile atunci când a pariat pe Om, pe capacitatea oamenilor de a-l umili pe cel Nenumit, de a-l înfrunta până la capăt, de a nu ceda amăgitoarelor sale ispite, ruşinându-l.

Prin Mişcarea Legionară românii au urcat în fazele cele mai înalte ale competiţiei, ale disputei dintre cele două principii, al Binelui şi al Răului. Poate că numai Brâncovenii, prin martiriul lor fără egal, au reuşit să acceadă într-o "fază" superioară a campionatului...

De partea cui a fost Mişcarea Legionară? De partea lui Dumnezeu ori de partea Şeitanului?...

Cartea doamnei Aspazia Oţel Petrescu ne dă un răspuns, aş zice definitiv la această întrebare. Pentru cei care au căutat până acum acest răspuns, printre care mă număr şi eu, sunt sigur că răspunsul corect Ie-a fost greu să-l afle în măsură în care, tot ca şi mine, foarte mulţi au pierdut din vedere să ia în calcul şi pe fetele din Mişcare, doamne şi domnişoare, nu puţine şi deloc cu rol (exclusiv) decorativ. Gingaşe şi delicate, inteligente şi culte, spirituale şi spiritualizate, curate şi neclintite în credinţa lor, femeile din Mişcarea Legionară, aşa cum ni le înfăţişează doamna Aspazia Oţel Petrescu în memorialul "Strigat-am către Tine, Doamne...", camaradele autoarei şi autoarea însăşi, citind despre pătimirile lor, m-au făcut să-mi dau seama încă o dată că în destinul (destin am spus, nu istorie), în destinul neamului românesc femeile au avut şi au un rol mult mal important decât al bărbaţilor. Mişcarea Legionară, în partea ei cu care aspiră să intre în definiţia eternă a românismului, este - abia acum pricep - de neînţeles dacă nu luăm aminte şi la numărul şi calitatea umană a fetelor şi femeilor legionare... Asupra acestui aspect esenţial, cartea doamnei Aspazia Oţel Petrescu este pe deplin şi definitiv lămuritoare.

S-au scris nenumărate cărţi despre legionari! îmi dau abia acum seama că aproape toate cărţile sunt lacunare până la deformarea sensurilor, lacunare prin absenţa referirilor necesare, impuse de realitate, de adevăr, asupra componentei feminine a Mişcării, a destinului acesteia. Idealul legionar, de la care bărbaţii s-au abătut, în chip tragic şi cu consecinţe tragice, de atâtea ori; a fost atins când şi când, şi acest merit istoric l-au avut îndeosebi studentele, profesoarele şi tărăncile înscrise în Mişcare. Câteva dintre ele nu pot lipsi nici din cea mai succintă istorie a rezistenţei anticomuniste din munţii României.

Cartea căreia mi se face onoarea de a-i scrie aceste câteva rânduri înainte mergătoare către cititori este o carte în mai multe feluri excepţională, care va intra - sunt convins, în bibliografia de aur a Mişcării Legionare, în proximitatea cărţilor scrise de Căpitan. În mod deosebit ţin să subliniez această perspectivă: ea ne face să pricepem că prin Mişcarea Legionară neamul românesc s-a înscris în focul cel mai aprins al luptei dintre Bine şi Rău, s-a înscris în primele rânduri, în linia întâi a frontului deschis de când lumea între credincioşii întru lisus Hristos şi hulitorii Săi şi ai Tatălui şi ai Sfântului Duh! în această confruntare, de însuşi Dumnezeu rânduită ca să ne pună la încercare pe fiecare dintre noi, indivizi sau popoare, Mişcarea Legionară trebuie aşezată acolo unde îi este locul. Iar dacă locul este unul cu totul şi cu totul deosebit, această izbândă a Neamului Românesc li se datorează şi fetelor din Mişcare!... lată mareJe adevăr a cărui revelaţie (şi demonstraţie) ne este ocazionată de lectura acestei cărţi mărturisitoare de Dumnezeu şi de Neam!...

...Pentru mine însă, personal, această carte înseamnă foarte mult. Citind-o, am căpătat iluminarea deplină, ultimă, prin care mintea şi sufletul meu dobândesc definitiv reperul, nedoritul reper, al conştientizării lucide a existenţei Satanei! A fost oare uşuratecă credinţa mea de până acum în Dumnezeu de vreme ce nu-L vedeam decât pe El în tot ce se întâmpla în jurul meu? E oare un păcat faţă de Dumnezeu faptul că n-am avut nevoie de ... Celălalt?

Există în cartea doamnei Aspazia o relatare a unei întâmplări ciudate: aflată în ancheta dură a securităţii, un mic detaliu o face pe autoare să-şi aducă aminte de ţiganca din Laz, ghicitoare sau chiar vrăjitoare, care, cu ani în urmă îi ghicise. Îi ghicise fără ca fătuca de atunci să-i ceară, ci ţiganca insistase, cu insistenţa celui care are ceva foarte important de spus. Şi într-adevăr avea ceva deosebit să-i spună tinerei domnişoare: o aştepta un viitor cumplit, de încercări peste firea omului de grele, de nedrepte, pe care i Ie-a descris chiar şi cu multe detalii al căror înţeles avea să-l priceapă peste ani de zile, când destinul se împlinea punct cu punct după "scenariul" cotoroanţei. Ţiganca însă - suflet "caritabil", s-a oferit s-o dezlege pe juna copilă de blestemul unui destin atât de nedrept şi i-a spus ce trebuie să facă pentru a-şi preschimba viitorul după voia inimii sale. Şi ţiganca i-a descris procedeul de magie, destul de simplu, la care trebuia să recurgă, dar a cărui încheiere şi încununare decisivă consta în rostirea unor blesteme la adresa Maicii Domnului. Cu cât mai triviale vor fi blestemăţiile rostite în obrazul Sfintei Fecioare, cu atât mai senine şi mai împlinite vor fi zilele ce o aşteaptă!

Scena confruntării - căci confruntare a fost - cu ţiganca (cu Diavolul însuşi?) este zguduitoare. Dar de dincolo de harul literar, scriitoricesc, pe care autoarea îl dezvăluie şi cu această ocazie, sensurile scenei descrise sunt teribile. Eu m-am priceput să pricep doar atât: că prin anii ce au urmat, petrecuţi în anchete şi detenţie, condamnată la ani grei de temniţă, domnişoara Aspazia a fost pedepsită de "cineva" pentru refuzul ei de a scuipa în obrazul Madonei. Că, mutatis mutandis, cam asta a fost, în general, soarta legionarilor, care au supărat pe "cineva" prin îndârjirea senină cu care au refuzat orice negociere pe seama aderenţei lor totale la învăţătura şi morala eristică, evanghelică. Au ştiut ce-i aşteaptă, aşa cum însăşi pe domnişoara de atunci Aspazia a avertizat-o ţiganca de ceea ce urma să i se întâmple, şi şi-au asumat fără să ezite destinul de martiri, de martiri cei mai mulţi neştiuţi de nimeni, cum neştiut ar fi rămas şi martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească.

Ion Coja