Epuraţia PCdR în presa anilor 1945-1946.

 

 

      Epuraţia comunistă din România primului deceniu postbelic a fost modalitatea prin care PCdR a pus mâna pe putere şi şi-a potolit setea de răzbunare. Noul tip de totalitarism instaurat în România se prezenta drept opusul celui prăbuşit în august 1944. Cu toate acestea însă, deja din septembrie 1944 comuniştii s-au folosit de pretextul curăţirii instituţiilor şi adminstraţiei de aşa–zişii “fascişti” şi “legionari”, în scopul declanşării formale a unei crize politice, care să ducă la îndeplinirea ţelului lor final: monopolul puterii politice, concomitent cu înlăturarea şi anihilarea oricărei opoziţii. Antonescu fusese deja arestat, unităţile militare române erau dezarmate de către sovietici şi, potrivit articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu[1], era stabilită cenzura sovietică asupra tipăriturii, importului şi răspândirii în România a publicaţilor periodice şi neperiodice[2], prezentării de spectacole de teatru şi film, funcţionării staţiilor de TFF (telegrafie fără fir), telegrafului, poştei şi telefonului. Astfel, comuniştii români, sprijiniţi de sovietici, s-au putut infiltra în toate ramurile societăţii. Totodată a început campania inspirată de PCdR pentru cucerirea sub presiunea străzii a întregii puteri în stat, începând cu demiterea prefecţilor.

             Continuarea instalării cu forţa a reprezentanţilor FND la conducerea unor localităţi şi judeţe a dus la demisia în bloc a miniştrilor PNŢ şi PNL, în semn de protest, determinând astfel demisia celui de al doilea guvern Sănătescu. Generalul Nicolae Rădescu, conducătorul noului guvern, s-a pronunţat şi el pentru încetarea demonstraţiilor şi înlocuirilor abuzive de la conducerile întreprinderilor, a prefecţilor şi primarilor. Aşadar, epuraţia a început încă din acest an, Frontul Naţional Democrat neaşteptând legifererea epuraţiei.[3] Totuşi, această acţiune nu putea fi făcută de guvernul Rădescu, motiv pentru care a fost demis şi înlocuit cu noul guvern Groza. Din acest moment, apare o nouă formă a epuraţiei, Partidul Comunist procedând în chestiunea epuraţiei, după cum îi dictau interesele. PNŢ şi PNL nu au mai avut nici un angajament în actele de guvernământ. FND exercita în mod exclusiv puterea executivă şi, în acelaşi timp, deţinea cârma puterii legislative şi judecătoreşti, în urma epurărilor întreprinse aici. De pe acest podium a putut duce la îndeplinire, opera de purificare, de aşa-numită desfascizare după cele mai severe criterii. Au fost înfiinţate o serie de Comisii de purificare, care deşi trebuiau să exprime avizul celor patru partide politice - PNŢ, PNL, PSD şi PCdR - asupra cazurilor judecate, au funcţionat doar după directivele comuniste.

     Din punctul de vedere al partidelor de opoziţie, epuraţia a fost definită ca fiind o soluţie pentru înlăturarea din viaţa de stat a elementelor ce s-ar fi dovedit pătrunse de idei şi sentimente dictatoriale, cu înclinaţii ideologice către naţional-socialism, fascism sau cu interese materiale strâns legate de cele ale Germaniei lui Hitler sau sateliţilor ei. Însă, considerând că sfera de aplicare a epuraţiei era prea restrânsă, comuniştii au reuşit extinderea ei şi la profesiunile libere, la activitatea comercială şi industrială. Organul oficial de presă al Partidului Comunist, ziarul Scânteia, a pornit încă din octombrie 1944, o campanie pentru eliminarea din presă şi din rândurile scriitorilor a celor consideraţi profascişti. Sub pretextul democraţiei s-au făcut prin aceste epurări, “adevărate acte de dictatură şi teroare printre funcţionarii conştienţi, care au refuzat învestitura comunistă.”[4]

            Pentru comunişti, evenimentele de la 6 martie 1945 au însemnat intrarea ţării într-o nouă epocă a istoriei, a încadrării pe drumul cel “bun” al “democratizării”. Un argument în plus îl constituia Convenţia de Armistiţiu, care cerea democratizarea - sinonimul epuraţiei pentru comunişti -, ceea ce implica eliminarea elementelor criminale din aparatul de stat, din cadrul instituţiilor publice, armatei, întregului organism politic şi din întrega ţară. Toate piedicile de pe acest drum trebuiau nimicite, oponenţii fiind reprezentaţi de toate forţele reacţionare din trecut şi prezent. Există o mare discrepanţă între scopul declarat de PC cu privire la epuraţie, şi cel intenţionat - lichidarea opoziţiei -, între definiţia dată de comunişti epuraţiei şi punerea ei în practică.

          Epurarea aparatului de stat a fost formula prin care PCdR a eliminat pe toţi oponenţii, indiferent de afilierea lor politică. Răzbunarea era o caracteristică a comuniştilor. Masacrele[5] şi detenţiile prin care au trecut le erau încă proaspete în memorie. Nici nu era posibil să uite, o mare parte a membrilor fruntaşi comunişti fiind ei înşişi întemniţaţi în urmă cu câţiva ani, cum e cazul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca. În viziunea comunistă, pacea şi implicit construirea noii epoci de prosperitate nu putea fi realizată decât după ce “democraţia” ar fi învins hitlerismul şi adepţii acestuia. Stârpirea hitlerismului era marea problemă de care depindea însuşi viitorul ţării. Hitlerismul trebuia să fie “scos din toate ascunzişurile”, să-i fie “rupte de pe faţă toate măştile”. Trebuia să-i fie smulse şi ultimele “rădăcini blestemate”, rădăcini reprezentate şi de duşmanii “istorici” ai democraţiei: Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, cunoscută fiind conlucrarea dintre liberali, ţărănişti şi legionari împotriva comuniştilor. Activitatea “duşmanilor”, spuneau aceştia, era camuflată în partidele istorice, iar guvernele ce s-au perindat la cârma ţării până la 6 martie, n-au exprimat interesele poporului şi n-au vrut ca România să devină un stat puternic şi independent. Mai mult, citim în Adevărul Ardealului, Organul Comitetului General pentru Nordul Ardealului, că “politica greşită, criminală a guvernelor trecute a trimis în administraţia românească multe elemente fasciste din administraţia trecută, a dictaturii antonesciene, care au căutat să continue şi pe mai departe spiritul dictaturii.”[6] Guvernele reacţionare nu au simţit că s-au schimbat vremurile şi au continuat “politica trădătoare a conducătorilor aşa ziselor partide istorice.”[7] Împotriva acestei stări de fapt, ţara întreagă s-a ridicat “ca un singur om”. La apelul de nimicire a opoziţiei era chemat fiecare “democrat român adevărat”, fiecare cetăţean trebuind să fie un focar al epuraţiei. Într-o cuvântare, Ana Pauker spunea: “Casa noastră astăzi este pe alocurea pângărită, murdărită. În casa noastră mai miroase rău a dihanie fascistă, legionară… Deci, o muncă de primă importanţă este să ne curăţim casa, să respirăm aer curat în ţara noastră. Munca de epuraţie şi de arestare a criminalilor de război şi a fasciştilor este bine pornită de guvern. Ea va fi continuată şi trebuie ajutată de toţi democraţii.”[8]

 

 

Scopul era să se încheie cât mai repede acest proces, pentru a nu fi “stânjeniţi în opera de reconstrucţie”. Duşmanul trebuia urmărit şi nimicit complet, fără nici o milă, pentru că cei care îşi meritau soarta nu puteau fi priviţi cu înduioşare. Nu exista compătimire, continuă Adevărul Ardealului, “pentru fiarele cu chip de om, care au luat parte la maltratarea şi deportarea evreilor” şi au lăsat ţara într-o situaţie dezastruoasă. [9] Mass-media, controlată de comunişti, repeta continuu că poporul întreg vrea epuraţia, că ţara întreagă o cere, că aceasta era “dorinţa” întregului popor. Presa comunistă lăsa să se creadă că toate acţiunile PC erau validate de popor, deşi însuşi preşedintele SUA, Harry Truman, aprecia că regimurile comuniste din România şi Bulgaria nu asigură tuturor elementelor democratice dreptul de a-şi exprima liber părerea şi prin sistemul lor de guvernare nu reprezintă voinţa poporului.[10] Aceste formulări erau menite să creeze în auditoriu o atmosferă de teroare, care venea, dacă ar fi să dăm crezare presei comuniste, din partea fasciştilor şi legionarilor, a oamenilor lui Antonescu. Un exemplu era Scânteia, care repeta în numeroase numere, cum mulţimea scanda: “Să fie curăţat aparatul de stat!” , “Afară cu legionarii!”, “Cerem arestarea trădătorilor!” etc. Comuniştii creau o imagine în care poporul, cu excepţia reacţionarilor - ce reprezentau în opinia lor o minoritate - era pornit împotriva opoziţiei comuniştilor. Activiştii PCdR, autointitulându-se “reprezentanţi ai voinţei populare”, au început să înlocuiască prin forţă administraţia locală, sub pretextul epurării sistemului administrativ de “fascişti” şi a “democratizării” acestuia. FND a trecut la înlăturarea tuturor elementelor de conducere, fără a fi preocupat de găsirea unei culpe fasciste în sarcina celui epurat. Au fost calificate drept fasciste şi reacţionare, şi ca atare epurate, persoane nevinovate, acuzate după motive imaginare, deşi se susţinea că toate arestările au fost făcute cu atenţie şi cu grijă şi numai pentru motive serioase şi temeinice, fără nici un fel de brutalităţi, schingiuiri şi violenţe. Elementele care se încadrau în Legea de epurare erau trecute în “tabelul de epuraţie”  şi erau “decorate” cu “diplome de reacţionar” fascist sau legionar.[11] Aceste elemente îndepărtate au fost înlocuite cu persoane nepregătite, dar care profesau credinţa politică a FND-ului. Dintre cei înlăturaţi, mulţi au fost repuşi în funcţii în urma înscrierii într-unul dintre partidele FND-iste. Buletinul informativ privind starea de spirit a populaţiei, din 10 februarie 1946, conţinea informaţia conform căreia în grupările politice ale FND s-au înscris mulţi legionari, în scopul prealabil de a se sustrage urmăririi organelor poliţieneşti.[12] Presa ţărănistă scria că epurarea nu a lovit pe cei care fuseseră sprijinitori ai dictaturii: legionari, fascişti sau hitlerişti, ci ea a lovit pe cei care nu au voit să se înscrie în FND. Toţi vinovaţii adevăraţi care s-au convertit la ideologia comunistă au scăpat de eliminare. Pentru a facilita aceste aderări, dată fiind nevoia comuniştilor de noi cadre, indiferent de calitatea acestora[13], FND a imaginat o serie de “purgatorii”, dintre care: Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor.[14]

Însuşi ministrul de interne, Teohari Georgescu, a afirmat că faptul că unele persoane au făcut parte din mişcarea legionară în urmă cu ani de zile, nu a constituit pentru Ministerul de Interne temeiul unor măsuri împotriva lor, dacă în ultimii ani, şi mai cu seamă după 23 august 1944, au dovedit prin faptele lor, că nu mai au nimic comun cu această mişcare străină de interesele poporului nostru.[15]  Drept urmare, PNŢ definea epuraţia ca fiind neîncadrarea în vederile programului comunist, motiv pentru care comuniştii declarau că ţărăniştii sunt împotriva epurării, dorind astfel să denigreze imaginea întregii opoziţii care, în opinia lor, se opunea pedepsirii criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării. PNŢ în schimb, declara că nu este împotriva epuraţiei, aceasta reprezentând un punct principal în programul opoziţiei. Se opunea însă sistemului, a procedeului după care se făcea epuraţia, folosită ca mijloc de presiune politică, ca pretext pentru a recruta partizani sau ca acte de răzbunare personală[16] a unor membri ai comisiilor de epuraţie. PNŢ cerea măsuri egale pentru toată lumea, severitate nu numai pentru duşmanii comuniştilor, ci şi pentru cei care s-au pus sub ocrotirea FND-ului şi care doreau să fugă de răspundere.[17]

 

 

Pe lângă motivele interne care au determinat epuraţia, au fost şi unele motive externe, reprezentate de presiunile Moscovei. A. I. Vâşinski, comandantul trupelor Armatei Roşii din România, declarase că va oferi comuniştilor tot sprijinul pentru eliminarea fasciştilor şi progermanilor, şi în numeroase rânduri, s-a declarat nemulţumit de modul lent în care se realiza, “datorită sabotajului unor funcţionari influenţi”, impulsionându-i pe comunişti la noi asalturi asupra societăţii.

     În faţa acestei situaţii, opoziţia a ripostat cu toate resursele ce le avea, oricât de limitate au fost ele. Este uimitor cât de tăioase au fost atacurile din presa acesteia, la adresa politicii guvernului. De exemplu, Dreptatea era un ziar critic de la un cap la altul la adresa PCR şi cu atât mai mult la adresa campaniei guvernului de epurare a administraţiei publice de “colaboratorii” vechiului regim.[18] Totuşi, cu toate protestele opoziţiei, epurările au continuat pe tot parcursul regimului comunist din ţara noastră, perioadele de teroare alternând cu cele de relativă destindere. După unele estimări din surse anticomuniste, în perioada 1945-1964 ar fi trecut prin închisorile politice din România aproape un milion de persoane.[19]

 

 

                                                   Nicoleta Chicinaş

 


[1] Convenţia  de  armistiţiu  s-a  semnat,  în  noaptea  de  12/13  septembrie  1944,  la  Moscova,  marcând  intrarea  României,  cu  începere  în dimineaţa  zilei  de  24  august  1944,  în  războiul contra  Germaniei  naziste. Acesta nu a acordat însă  României  regimul  la  care se  aştepta: calitatea  de  cobeligerant  al  Naţiunilor  Unite. 

[2] Prima listă a autorilor si scrierilor “indezirabili/le” a fost alcatuită încă din 1945, în 1948 lista cuprinzând deja, după unele estimări, peste 8000 de titluri.

[3]Dreptatea, Organ al Partidului Naţional Ţărănesc, anul XXI, (seria a III-a), “Politica epurării”, nr. 5, 9 februarie 1946, p. 3.

[4] Dreptatea, Ioan Filip, “Epuraţiile de la Ministerul Afacerilor Interne în lumina adevărului”, nr. 6, 10 februarie 1946.

[5] masacrul de la Râbniţa – 17 martie 1944 - când au fost asasinaţi de către hitlerişti circa 400 de deţinuţi antifascişti  (Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940-1995, Ed. Niculescu SRL, Bucureşti, 1997, p. 28).

[6] Adevărul Ardealului, Organul Comitetului General pentru Nordul Ardealului, anul I, “Şovinismul, orice ură dintre naţionalităţi trebuie să fie ştearsă”, 24 martie 1945, nr. 12, p. 5.

[7] Idem.

[8] Adevărul Ardealului, “Cuvântarea Anei Pauker la întrunirea de la Marna”, nr. 8, 26 aprilie 1945, p. 1.

[9] Adevărul Ardealului, “Tainiţele fascismului român”, nr. 4, 1 aprilie 1945, p. 6.

[10] Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940-1995, Ed. Niculescu SRL, Bucureşti, 1997, p. 50.

[11] Dreptatea, “Epuraţiile de la Ministerul Afacerilor Interne în lumina adevărului”, nr. 6, 10 februarie 1946, p. 3.

[12] România, Viaţa Politică în documente 1946, Ed Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 112.

[13] deşi susţineau că trebuie să ferească cu toată vigilenţa Partidul ca nu cumva să se strecoare în rândurile lui elemente legionare şi alţi agenţi ai fascismului.

[14] Dreptatea, “Politica epuraţiei”, nr. 7, 12 februarie 1946, p. 3.

[15] Adevărul Ardealului, “Declaraţiile domnului ministru Teohari Georgescu”, nr. 8, 26 aprilie 1945, p. 8.

[16] Este şi cazul muncitorului Borăscu Ion, care în 1933 luase parte la luptele muncitorilor ceferişti de la Atelierele Griviţa, fapt care i-a atras o gravă condamnare, în urma căreia şi-a petrecut mulţi ani în închisoare. Acum el era conducătorul comitetelor cetăţeneşti care au efectuat, printre altele, şi arestarea lui Vaida-Voevod (Plugarii, Gazeta Frontului Plugarilor din România, regiunea Cluj, anul II, “Arestarea lui Vaida-Voevod”, nr. 30, 4-11 aprilie 1945, p. 4).

[17] Dreptatea, “În materie de epuraţie”, An XXI, nr. 12, 17 februarie 1946, p. 1.

[18] Keith Hitchins, “România, 1866-1947”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 566.

[19] Nedelea Marin, op. cit., p. 57.