Actorul
şi regizorul creştin Dan Puric – între curajul de a apăra
şi demnitatea de a mărturisi!...
Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat sâmbătă 19.03.2011, orele 19,00 la Ateneul Român la cea de-a cincea conferinţă organizată aici de către Fundaţia “Art Production”, avându-l ca protagonist şi conferenţiar pe maestrul, apologetul şi mărturisitorul creştin Dan Puric – care a vorbit, preţ de două ore, în stilul său specific şi foarte bine cunoscut, despre martirii secolului XX din închisorile comuniste, mai cu seamă cele româneşti.
Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie, toate acestea fiind cunoscute, recunoscute, demonstrate şi mărturisite de către Dan Puric.Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.
După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: -existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul), - în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burgezia) a fost abolit, - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.
În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.
Deşi vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinaminate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare.
Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”.
Liderii comunişti, atât cei
sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei
din
În România Mare mişcarea
comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în
calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea
la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel
naştere PCR. Modul cum această grupare politică
funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea
Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire
centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate
în
Războiul găseşte
România din punct de vedere politic într-o situaţie nu tocmai bună,
dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o soluţie pentru
conflictul ce începuse. România pierde pe rând Basarabia,
După două guverne (Sănătescu şi Rădescu) în care comuniştii erau minoritari, sovieticii vor forţa mâna regelui şi prin guvernul Groza îşi vor pune oamenii lor în toate punctele cheie. Cei care încă mai rămân în coaliţie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp căci vor fi devoraţi de acesta. Prin manipulări propagandistice grosolane, prin teroare generalizată la nivelul întregii populaţii, în România se instaurează un regim comunist care purta evident amprenta morbidă a lui I. V. Stalin, masca din spatele căreia răul acţiona asupra întregului est al Europei. Era evident că acest regim venea în totală contradicţie cu spiritul creştin. O putere atee, în care abundenţa materială răspândită egalitar era văzută ca generatoare de fericire şi parcă, într-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crimă, motivată ca necesară în lupta pentru instaurarea lumii noi.
Într-o perioadă neaşteptat
de scurtă, în România singura forţă politică ce avea un
cuvânt de spus în ce priveşte destinele ţării este minusculul
partid comunist care nu va înceta să urmeze partitura Kremlinului. Cu o
nouă lege electorală, permisivă la numeroase subterfugii,
alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan.
Intimidarea adversarilor electorali începe încă din timpul campaniei
electorale, care, pe lângă faptul că, din perspectiva discursului
comunist este foarte zgomotoasă şi virulentă în acuzaţiile
lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de război), cunoaşte
o violenţă propriu-zisă, inimaginabilă. Candidaţii
PNŢ şi PNL sunt adesea agresaţi, le este respinsă
candidatura iar în final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste,
astfel măsluirea voturilor este făcută în fel şi chip.
După expresie stalinistă: nu era important cine votează sau cu
cine se votează ci, important era cine numără voturile. 19
noiembrie anul 1946 înseamnă pentru
Din punct de vedere economic, şi nu numai
Răsturnarea valorilor pe toate planurile este evidentă, în plus separarea puterilor în stat a fost anulată. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare Naţională era obedient partidului, ca şi guvernul, astfel că avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc în anul 1948 vor fi o simplă formalitate în condiţiile în care opoziţia reprezentată de partidele tradiţionale PNŢ şi PNL fusese nimicită. La acea oră în opoziţie erau doar formaţiuni minuscule, fracţiuni ale vechilor partide.
Ulterior se vor declanşa
epurările, adică eliminarea pe criterii de clasă şi
apartenenţă politică a celor consideraţi inoportuni. În
instituţiile administrative, în învăţământ, armată, justiţie
indiferent de competenţa avută oamenii vechi au fost înlocuiţi
cu alţii noi, fideli noii puteri. Incultura şi mediocritatea sunt
ridicate la rangul de virtuţi. Rezultatul, după cum era de
aşteptat, a fost dezastruos, o degringoladă în toate domeniile astfel
că
Dar dincolo de scăderea vertiginoasă a nivelului de trai, în sânul populaţiei va fi inoculantă frica paralizantă şi dezumanizantă, principalul instrument de manipulare, menit să distrugă relaţiile interumane, să ducă la disperare şi neîncredere.
Totul este politizat şi cu precădere învăţământul, pe această direcţie se nasc noi instituţii şi şcoli, aşa numitele Şcoli de partid şi Academii politice.
Colectivizarea agriculturii va fi şi ea o etapă obligatorie şi nespus de întunecată în procesul de sovietizare la care a fost supusă România.
Şi pentru ca nimic să nu
fie omis, relaţiile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat
Cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45-’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea.
Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.
Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.
După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie.
În mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat şi sunt efectuate execuţiile, iar după această dată încep să fie descoperite şi trâmbiţate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care protagoniştii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanşează o serie de arestări între membrii PNŢ şi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopţii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i se comunice motivul.
În vara anului 1947 are loc operaţiunea Tămădău, când conducerea PNŢ este arestată cu excepţia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat şi el a doua zi, după acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante şi violente încât oricine îşi dădea seama că procesele celor arestaţi erau deja consumate înainte chiar de a începe. Poziţia puterii fusese exprimată şi acesta era singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaşi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaţiuni politice, încercând atomizarea lor şi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel naştere o serie de formaţiuni minuscule ce puteau fi foarte uşor controlate de PCR şi cu care acesta se coaliza conştient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă.
Printr-o tactică similară sunt înlăturaţi liderii PNL şi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraţi la penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de izolare şi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere şi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica şi cultura noastră. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate morală incontestabilă sfârşeşte neştiut de nimeni în condiţii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi şi singurătate.
PCR-ul nu-şi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuşi cunosc o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu şi-o va putea şterge niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraţi dar chiar cu proprii membri. Procesul şi execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agrează prea mult intelectualii şi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin eşaloanele de conducere sunt înlăturaţi. Acesta a fost cazul şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reţeta stalinistă, cu acuzaţii fantasmagorice de trădare şi complot. Fără milă sau remuşcări puterea comunistă îşi jertfea proprii fii, modelul era acelaşi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând.
Teama de intelectualitate se va manifesta şi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituţii de cultură româneşti, Academia, se produc epurări masive între membrii ei şi mulţi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziarişti, academicieni, poeţi, oameni de ştiinţă, în măsura în care nu au înţeles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaţa sau cu anii tinereţii lor verticalitatea morală pe care şi-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început şi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută şi de aici poate şi încrâncenarea şi neîncrederea pe care liderii comunişti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială.
Pentru a reuşi să implice
în procese politice de trădare naţională pe toţi
participanţii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de
inculpaţi care adesea nici nu se cunoşteau între ei şi se
brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici
măcar judecătorii nu înţelegeau mare lucru. Noua instituţie
a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îşi
făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos şi în loc
de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze
precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel
ajung în închisoare personalităţi ştiinţifice şi
economice care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă
cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase
Un număr destul de mare dintre ofiţerii trecuţi astfel în rezervă vor lua calea codrilor şi alături de alţi români disperaţi de apăsarea bolşevică vor reitera oarecum vechile mişcări haiduceşti, ceea ce va rămâne în istorie sub numele de – rezistenţa în munţi. Mişcarea de rezistenţă pe teritoriul României, deşi nu a cunoscut o organizare unitară, centralizată, fapt care a şi dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerală. Este oarecum surprinzător că, fără a fi generată de un centru, nu a existat zonă muntoasă a României care să nu adăpostească grupuri de partizani cu arma în mână ce sperau la o răsturnare a situaţiei.
Se observă că din punct de vedere politic, social, de vârstă, etc. există o eterogenitate la nivelul componenţei grupurilor de rezistenţă, ceea ce se explică prin faptul că regimul comunist a fost simţit de întreaga populaţie, fără diferenţiere de clasă (cum pretindeau comuniştii) ca fiind străin de spiritul poporului român, nepotrivit cu aspiraţiile şi credinţele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: - 1 cea specifică militarilor de carieră, care preferă ofensivă şi lupta imediată; - 2 cea de retragere în expectativă în speranţa izbucnirii unui conflict internaţional; - 3 cea mai realistă şi mai dramatică atitudine a fost a celor care erau conştienţi de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau această atitudine de frondă spre a-l infirma şi a-i demonstra ilegitimitatea.
Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzătoare având în vedere că pentru anihilarea lor forţele de armată şi securitate desfăşurau divizii întregi. Explicaţia ar putea fi voinţa extraordinară a acestor oameni de a-şi păstra libertatea şi credinţa neclintită în justeţea cauzei lor. În plus deşi numărul de membri nu depăşea pentru fiecare grup în parte câteva zeci, exista în satele şi comunele învecinate un mare număr de oameni care îi ajutau cu alimente, găzduire, informaţii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securităţii şi care adesea din această cauză, vor spori rândurile partizanilor.
Deşi logistica grupurilor de rezistenţă era mult inferioară faţă de cea a forţelor oficiale, ca şi efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate în luptele directe ci doar atunci când s-a produs o trădare. Uzând de reţele de informatori, de şantaje şi de tehnica operativă (adică de ascultare cu aparate de înregistrare), Securitatea a reuşit destul de greu să înfrângă haiducii care mai sperau într-o Românie creştină, democrată şi liberă.
Chiar dacă fenomenul rezistenţei în munţii şi codrii României nu poate fi catalogat ca un fenomen de masă el a avut o extraordinară aderenţă la mase, în munţi nu au fugit mii de români dar mii de români au ajutat într-un fel sau altul aceste mişcări, şi deasemenea mulţi aveau ascunsă câte o armă în speranţa venirii unui moment prielnic când o vor folosi. Există un aspect care nu trebuie scăpat din vedere atunci când se discută despre acest fenomen, şi anume componenta creştină manifestată în cazul tuturor acestor grupări. Fiecare partizan în raniţa în care îşi purta arma avea Sfânta Scriptură sau cartea de rugăciuni. În jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau în mărturiile celor ce şi-au scris memoriile apar episoade în care ei povestesc cum se rugau şi posteau. Multe dintre grupuri se formează şi activează cu binecuvântarea şi ajutorul material şi spiritual al unui preot din satul apropiat. Şi este evident că permanent ei au conştiinţa că se împotrivesc unei puteri care este contrară lui Dumnezeu. Şi în comportamentul lor în timpul luptei directe ei încearcă să adopte o atitudine morală creştină, evită uciderea iar atunci când duşmanul le cade în mână preferă doar să îl persifleze fără a-l răni grav.
Dacă discursul oficial îi stigmatiza pe „bandiţii” din munţi, glorificându-i pe soldaţii sau securiştii care îi prindeau sau erau răniţi în confruntările directe, populaţia rurală din zonele unde grupurile de rezistenţă activau îi proiectau într-o lumină eroică, fantastică. În povestirile care circulau apăreau înzestraţi cu puteri supranaturale şi cu toate conotaţiile eroului pozitiv fără pată şi fără prihană. Ceea ce ilustrează modul în care atitudinea acestor oameni era văzută de către majoritate deşi propaganda oficială îi numea trădători, bandiţi, criminali.
Rezistenţa acerbă împotriva regimului comunist care a existat în mediul rural a fost cauzată de dramaticul proces al colectivizării. Împărţind marea masă a celor 12.000.000 de ţărani în diferite categorii şi operând exproprierea lor în etape, PCR-ul uza de o tactică subversivă, ştiind că astfel va atomiza populaţia rurală şi aceasta nu va acţiona ca un tot unitar, cum s-ar fi întâmplat dacă exproprierea se producea în bloc.
Aderarea la proprietatea colectivă – cum eufemistic era numită oficial exproprierea – se spunea că se va face de bună voie, dar aceasta în condiţiile în care puterea uza de două pârghii constrângătoare şi anume sistemul cotelor şi al impozitelor care la un moment dat deveniseră într-atât de apăsătoare încât ţăranii erau nevoiţi să cumpere produse pentru a-şi achita cotele altfel erau arestaţi ca sabotori ai economiei naţionale. În numeroase judeţe din toate colţurile ţării au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, forţele de armată sau securitate trăgând în plin în ţăranii disperaţi.
Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de încrâncenare în funcţie de atitudinea represivă a puterii dar cifrele care arată numărul ţăranilor încarceraţi pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfăşurat această acţiune. Deposedarea de pământ a ţăranilor a însemnat de fapt un atac dur pe care demonul îl opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonând în veşnicie. Din perspectiva tradiţională a ţăranului român, pământul pe care îl avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care îi oferea omului sursa vieţii trupeşti dar şi duhovniceşti, căci din holdele ce se legănau în bătaia vântului se cocea pâinea albă ca faţa Domnului din care, la vreme rânduită, în Sfânta Biserică, la ceas de sărbătoare, ţăranul se împărtăşea. Dezrădăcinat, deposedat, depersonalizat, omul intră, dintr-o dimensiune spaţio-temporară a sacrului, într-una a absurdului, brusc şi fără posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul încetând treptat să mai fie un cine, devenind din ce în ce mai mult un ce.
Se observă că treptat noua putere instituie ca
lege supremă – teroarea. Populaţia gulagului românesc sporeşte
mereu pentru ca regimul să se simtă stăpân deplin. Reţeaua
de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă şi gropi
comune este înfiorător de densă şi ea vorbeşte despre
cotele la care s-a desfăşurat represiunea comunistă,
numărul celor ucişi şi încarceraţi ridicându-se în jurul a
2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Canal, Balta
Brăilei şi multe alte locuri ale suferinţei româneşti, la
care se adaugă închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc,
Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o parte arată
dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaţiul românesc,
iar pe de altă parte vorbeşte de disperarea cu care naţiunea
română născută creştină s-a împotrivit unui regim ateu
şi alogen.
O problemă spinoasă pentru puterea comunistă
o constituia Biserica. Încercarea de a intra cu Biserica Ortodoxă într-o
relaţie cordială se explică prin faptul că liderii
comunişti ştiau că această instituţie reprezenta
pentru poporul român un punct de reper mai important ca toate celelalte. Deşi
proprietăţile eclesiale sunt luate şi
învăţământul religios distrus, Biserica fiinţează în
continuare; aparatul politic încercând prin împuterniciţii de stat pentru
culte, prin reţeaua de informatori care reuşeşte să
şi-o construiască în interiorul personalului clerical să o
discrediteze şi să-i submineze autoritatea în ochii credincioşilor.
Semnele de întrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei şi clerului
ortodox din acea vreme nu trebuie să piardă din vedere contextul în
care aceşti oameni cu grele responsabilităţi au trebuit să
acţioneze. Există trei atitudini care au putut fi adoptate de către
clericii BOR în acea vreme: - 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatică,
în care slujitorul bisericii încerca să se plieze pe cerinţele
puterii politice fără a abjura de la îndatoririle sale (o
echilibristică dificilă care se putea solda fie cu închisoarea, fie
cu compromiterea morală totală), - 2 atitudinea de o moralitate
impecabilă, când orice concesie a fost respinsă, cei care au
adoptat-o fiind convinşi că au de luptat cu certitudine cu o putere
diabolică, - 3 cea mai nefastă poziţie a fost a acelor clerici
care de frică sau din oportunism au abdicat în faţa puterii.
Deşi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e
necesară pentru ca revigorarea morală postcomunistă nu doar a
reprezentanţilor Bisericii ci şi a întregului neam românesc să
se poată produce.
Arestările care s-au operat în rândul clericilor ortodocşi, încă din primele zile ale instaurării regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau în totală contradicţie cu noua dogmă comunistă. Deşi eticheta care li s-a aplicat celor închişi pentru credinţă a fost aceea de legionar, ei au avut mereu în vedere faptul că suferinţa lor nu este cauzată de o apartenenţă politică, ci e răspunsul pe care trebuia să-l dea comunismului. Figurile de clerici şi monahi închişi, mulţi dintre ei pentru că au dat o coajă de pâine sau un pahar cu apă se desprind din mărturisirile foştilor deţinuţi ca nişte modele de moralitate şi camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gămălău, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea Mureşan sunt doar câteva nume dintre cei care în acele vremuri întunecate au ştiut să dea mărturia cea bună.
Şi în rândul ierarhilor au
existat atitudini mai intransigente care nu au făcut concesii puterii
comuniste şi chiar dacă nu întâlnim menţionate figuri de
arhierei încarceraţi, ei au fost retraşi din scaun şi
mutaţi cu domiciliu forţat la mănăstiri, unde erau
supravegheaţi îndeaproape (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu,
Sebastian Rusan). Obstinaţia cu care comunismul a înţeles să se
împotrivească Bisericii se vădeşte şi prin măsurile
luate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de mănăstiri vor fi
închise şi mulţi monahi obligaţi să reintre în viaţa
civilă. Asumându-şi toate scăderile şi compromisurile, dar
neuitând să privească cu evlavie spre lungul şir de
mărturisitori pe care i-a dat, Biserica Ortodoxă Română se vede
ieşită din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea
dovedindu-se a fi clădită pe piatra cea tare pe care forţele
iadului nu o vor dărâma. Prin clericii închişi care şi-au
îndeplinit misiunea între zidurile groase ale închisorilor Biserica
Ortodoxă a fost prezentă în deplinătatea ei harică în
închisoarea din marea închisoare care devenise
Cu o doctrină care viza două puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinţa şi neamul), Mişcarea legionară a fost formaţiunea politică ce a ocupat locul de frunte în demonologia comunistă. Educaţi în spirit cazon şi ascetic totodată, legionarii au cunoscut prigoane numeroase şi sângeroase încă înainte de perioada comunistă. Dictatura carlistă, apoi cea antonesciană au însemnat pentru acestă mişcare ce avea adepţi cu precădere din rândurile tineretului, închisori şi execuţii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunistă. Instaurarea regimului comunist găsea deja în închisori un număr mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora înţeleseseră că temniţa poate fi receptată şi ca spaţiu al nevoinţei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptând această perspectivă ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel că vor ajunge la trăiri mistice demne de filele unui pateric. Personalităţi ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvoltă pe această direcţie constituind aşa numitul „grup al misticilor”, o adevărată şcoală monahală isihastă care practica rugăciunea neîncetată şi fapta creştină.
Legionarii şi nu numai, arestaţi după anul 1946 vor găsi la intrarea în detenţie aceste exemple care îi vor face să înţeleagă că spaţiul carceral nu este sfârşitul vieţii şi absoluta nefericire ci poate deveni un început al ei. Aşa cum mărturiseau cei intervievaţi (părintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reţeta” celor mai vechi şi s-au dezmeticit înţelegând că „nu există suferinţă fără rost (...), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabău, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personală a autorului). Încercând să depăşească imediatul cenuşiu şi disperant ei descoperă cu surprindere că : „...e păcat să ne pierdem vremea la închisoare şi să nu ieşim mai buni de aici decât am intrat” (interviu Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personală a autorului).
În mod deosebit la
deţinuţii cu afinităţi legionare este subliniată
această viziune a suferinţei pentru propriile fărădelegi,
dar şi pentru ale neamului. Ei sunt nişte sacrificaţi pe altarul
neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curăţit şi s-a
fortificat Ei nu doar că nu regretă sacrificiul, ci îl consideră
un privilegiu şi din această viziune încărcată de eroism
şi sacralitate vine forţa lor de tărie morală şi
adesea chiar fizică. Plecând de la experienţa unui pedagog sovietic,
A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practică la penitenciarul
Mişcare elitistă, Rugul Aprins s-a născut la mănăstirea Antim şi l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a răsturnării valorilor, a afimării ca punct de reper a materialităţii, intelectualitatea bucureşteană şi nu numai, simţea nevoia unei regăsiri a propriului sine, a propriului suflet şi cum ar fi putut altfel decât prin rugăciune şi meditaţie. Sub oblăduirea unui călugăr isihast rus, Ivan Culighin şedinţele Rugului Aprins se desfăşoară realizând un nucleu de practicanţi ai rugăciunii isihaste care se vor trezi, într-o singură noapte, după gratiile Securităţii. Acuzaţi că „au vrut să dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu şi alţii” vor primi, în urma unui proces mascaradă precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani muncă silnică (Părintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) şi 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea dată avea 74 de ani şi căruia detenţia îi va fi fatală.
Trezindu-se în spaţiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins şi-au dat seama că li se oferea cadrul propice exerciţiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relaţia lui cu Dumnezeu în detenţie, unul dintre membrii lotului mărturisea: „...mai aproape de Dumnezeu am fost când ăştia mă băteau până ce cădeam în comă şi atunci Dumnezeu mă readucea la viaţă şi eu Îl simţeam cel mai aproape, în inimă.” (interviu Arhim. Adrian Făgeţeanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personală a autorului).
Aparatul represiv comunist nu a cruţat nici femeile. Deşi mai reduse numeric ca bărbaţii ele au cunoscut rigorile temniţei cel mai adesea datorită ajutorului sau legăturilor pe care le aveau cu rudele şi cunoştinţele lor întemniţate. Cele care au fost închise pentru convingerile lor politice au fost în cele mai multe cazuri membrele Mişcării legionare. În cazul acestora regimul a fost necruţător şi adesea pe lângă pedeapsa primită la proces mai primeau şi un supliment administrativ astfel că cel mai adesea cumulul anilor de detenţie depăşea numărul de zece. Mărturisirea Aspaziei Oţel Petrescu referitoare la anii detenţiei este făcută cu seninătate şi, am putea spune cu bucurie, rugăciunile făcute în comun, postul, minunile evidente care le-au îmbogăţit anii detenţiei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani în închisoare şi a ieşit la 40, cele mai frumoase momente ale vieţii ei. Ea, ca şi celelalte camarade ale ei, intră în închisoare cu conştiinţa că Iisus Hristos îi cere această jertfă. Perioada de detenţie o numeşte „exerciţiu de iubire” şi fiecare nouă restricţie care le era impusă însemna o potenţare a acestui exerciţiu. Relatarea cea mai tulburătoare pe care ne-o face şi despre care va pomeni şi o altă mărturisitoare cu care am stat de vorbă, Tanţa Moţei, este vindecarea de o boală gravă, nediagnosticată, a Elenei Codreanu, pe când se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc în urma a 40 de zile neîntrerupte de rugăciune pe care deţinutele le-au făcut pentru ea. Neîncetat, ziua şi noaptea, în timpul inspecţiilor şi al percheziţiilor, fără oprire a curs şuvoiul de rugăciune, iar în a 40-a zi bolnavă s-a vindecat complet.
După o
mărturisire plină de evenimente în care graniţa dintre imanent
şi transcendent este estompată, deţinuta afirmă: „Deci, cu
adevărat, suferinţa este o cale de catharsis, o cale de purificare
şi este o măsură plină de binecuvântare dacă ajungi
să-i înţelegi rostul.”(interviu Aspazia Oţel Petrescu,
22.08.2008, Roman, jud. Neamţ, arhiva personală a autorului). Mărturiile
orale sau scrise ale femeilor trecute prin temniţele comuniste, unele
dintre ele cu tinereţea îngropată acolo au această
Atunci când credinţa nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detenţie fortifiat ci rănit şi ani în şir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestată doar la câteva luni de la naşterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul să-i fie tăiaţi sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o execută integral. Iar după detenţie nu poate scăpa de ispita urii, îşi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, - dovadă evidentă că singura posibilitate de salvare în încleştarea cu sistemul diabolic comunist este răspunsul creştin, altfel salvarea morală a persoanei intrate în acest conflict devine imposibilă. Deţinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temniţă pentru că nu şi-au trădat soţii (Elisabeta Rizea) sau pentru că nevrând să-i trădeze au fugit cu ei în munţi (Lucreţia Jurj), privesc detenţia ca şi relaţia lor cu noua putere dintr-o perspectivă specific tradiţională, conform căreia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului şi vieţii nu pot fi încălcate. Rabdă închisoarea şi torturile ştiind că altfel nu se poate, că în contextul dat, ăsta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.
O serie întreagă de alte exemple mărturisitoare de la personalităţi exemplare ca Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, şi până la destine comune ca Gheorghe Stănciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probează prin viaţa lor, în care detenţia a însemnat un moment crucial că, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentraţionar rămâne soluţia mistică a credinţei. Rostind în ultimele clipe ale vieţii acel zguduitor „Să nu ne răzbunaţi!”, profesorul Vulcănescu pe lângă faptul că ne lăsa de îndeplinit o datorie grea, el mărturisea despre modul în care înţelesese el să privească pe cei care se făcuseră uneltele crimei. Asumându-şi dreptul de a suferi pentru Adevăr a ştiut că pentru a construi ceva nu se poate să pui ca temelie răzbunarea ci temelia trebuia să rămână jertfa lor, a celor ce în gropi comune şi în cimitire fără cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12: 24)
Una dintre probele grele prin care cetăţeanul gulagului românesc trebuia să treacă era relaţia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravieţuire şi la delaţiune, regimul spera în închistarea deţinuţilor într-un egoism feroce care să provoace ură şi respingere faţă de celălalt. Soluţia nu putea veni din altă parte decât din morala creştină şi astfel: „În celulă, din ce în ce mai mult, fiecare va simţi că suferinţa nu e numai a lui şi că devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celulă, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc şi până la cele de altruism şi sacrificiu de sine experienţele carcerale surprind toate formele de ajutor şi dragoste pentru aproapele, condiţie sine qua non a calităţii de creştin. Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei rămâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor şi milă creştină în temniţele comuniste. Protagoniştii episodului sunt Costache Oprişan, măcinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Piteşti şi Gherla, Iosiv V. Iosiv şi el un fost piteştean, şi Marcel Petrişor (Mircea Petre), viitorul scriitor şi memorialist. Condamnaţi la moarte lentă într-o celulă subpământeană îşi găsiseră echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugăciune şi iertare. Observându-i starea gravă, Calciu îşi rupe cu dinţii venele de la încheietura mâinii şi scurge sângele în gamelă, apoi îl lasă să se decanteze încercând să-i dea lui Oprişan limfa să o bea, dar în ciuda efortului, Oprişan moare. Gestul deşi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe Oprişan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeşte un memorialist) de la Piteşti făcuse toate câte i se ceruseră.
Memorialistica detenţiei comuniste ne relevă adesea chipuri de oameni integraţi aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfuncţiuni”. Ei nu se comportă după normele îndoctrinării primite ci demonstrează, prin atitudinea lor, că fondul creştin îi este propriu persoanei umane şi că nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate şi violente, de spălare a creierului care se practicau în instruirea personalului administraţiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele), căpitanul Elena Tudor (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzaş, Raza din catacombă) şi un lung şir de alţi anonimi dar pomeniţi prin faptele lor demonstrează că maşinăria comunistă nu a funcţionat fără reproş şi că în ciuda oricăror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfăşura forţe gigantice spre a distruge omul ca persoană, aceasta nu s-a reuşit. Scânteia de divinitate din fiecare şi de a fost întunecată nu a putut fi ucisă.
Dată fiind situaţia cu
totul particulară a închisorii Piteşti, în timpul
cutremurătorului experiment al reeducării, ajutorarea şi mila
pentru semen capătă alte forme de manifestare decât cele
obişnuite. Acolo faptă
creştină putea deveni şi o lovitură de ciomag care era
dată mai uşor, mai simulat. O şoaptă de încurajare sau o
scuză spusă celui pe care trebuia să-l baţi erau în
Piteşti fapte de sacrificiu căci, odată descoperite, ele ar fi
declanşat o serie de torturi inimaginabile. O singură privire
plină de compasiune şi prietenie, care nu durează mai mult de o
clipă şi o şoaptă strecurată este, în reeducarea de la
Pe lângă rugăciune şi faptele milei creştine închisoarea comunistă a fost şi spaţiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinătatea sa harică. Sfinte Liturgii, Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie şi în cîteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spaţiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor şi lipsei de speranţă. Mărturisirile Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conţinea vin adus clandestin de aceştia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinţită.”(Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).
Închisoarea de la Râmnicul Sărat, destinată la un moment dat foştilor membri PNŢ, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bătăile morse în ţeava caloriferului sau la tuşitul morse, o practică ce nu este întâlnită decât la acest penitenciar. În astfel de condiţii totuşi deţinuţii au reuşit să se mărturisească: „Printre puţinele întâmplări ce mi-au schimbat ‹‹o clipă din şirul zilelor la fel›› îmi amintesc că, de Crăciunul anului 1961 sau de Paştele anului 1962, în tot cazul, după revenirea mea a doua oară de la spital, părintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufletească. Considerând că-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, să acorde asistenţă spirituală unor oameni năpăstuiţi, deşi şi el se găsea în tagma năpăstuiţilor ne-a propus să ne spovedească, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sărbători. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugăciunile respective, iar noi eram atenţi şi fiecare ne mărturiseam în gând păcatele, multe, puţine, câte erau. După aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar părintele Balica confirma recepţia şi ne dădea dezlegarea păcatelor în conformitate cu ritualul creştin (…) Spoveditul, făcut chiar în atare condiţii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temniţa – destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).
În aceste împrejurări şi condiţii săvârşirea Sfintei Liturghii era mai lesne de făcut în lagărele de muncă decât în închisori, dar cu mari riscuri şi în condiţii precare s-a oficiat sfânta taină şi în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relatează despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine şi mulţi erau gata să-şi sacrifice raţia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea să fie sfinţită pe un altar acoperit de un antimis care conţine moaşte din trupul unui martir. Or, noi moaşte nu avem.
- Dar avem martiri vii printre noi, a spus părintele Andronic.
Au consacrat pâinea şi un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zăcea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Puţini au fost de acord cu această liturghie, motivând că ea nu era după Carte. Dar Cartea nu fusese scrisă în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 275).
În afară de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai relevă cîteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuţa Zoe, nou născută, acolo în închisoare dă semne de boală şi deţinutele se decid să o boteze: „Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după Sanda a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe-n braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”
(Aspazia
Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine,
Doamne, p. 80, accesibilă pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).
Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania şi Împărtăşania multora dintre cei închişi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinţei în gulagul românesc, pătrunzând acolo pe căi nebănuite: în reverul unei cămăşi, într-un bob de mei, sub un petic de haină veche, luminând tainic întunericul celulei şi sufletele celor obidiţi. Prezenţa preoţilor în spaţiul concentraţionar comunist a făcut posibilă trăirea unei vieţi în Iisus Hristos deplină şi poate de aceea sistemul a fost nu de puţine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preoţilor era brigadă disciplinară, supusă unui regim exterminant. Pe lângă munca epuizantă, deţinuţilor preoţi le erau administrate sistematic bătăi. Remus Radina mărturiseşte: „Călăul Chirion (comandantul lagărului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti Părintele Liviu Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, pp. 39-40).
În continua şi permanenta încercare a celor închişi de a duce o viaţă creştină, sărbătorirea Naşterii şi Învierii Domnului erau considerate puncte esenţiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sărbătorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipă, să se simtă acasă, împreună cu cei dragi. Iar pe de altă parte, era şi o formă de opoziţie, de rezistenţă, demonstrând că sistemul nu este imbatabil, că prezintă fisuri şi că speranţa, chiar şi din această perspectivă a imediatului, nu a murit. Sărbătorirea Naşterii Domnului în ciuda eforturilor administraţiei care îşi înmulţea şicanele rămân pentru deţinuţi momente încărcate de emoţie şi seninătate de care toţi mărturisitorii îşi amintesc cu plăcere. La tradiţionalele melodii se mai adăugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poeţii închisorilor: „Şi în lagăr la Cavnic, de Crăciunul din anul 1952, am avut parte de acelaşi teatru: alarmă, percheziţie, mâncare proastă, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţi, creştea numărul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.
Cei doi gardieni de la corfă au schiţat gestul de a interveni şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă şi, impresionaţi probabil de numărul nostru şi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii, către abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închişi, sărbătoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotaţie cu atât mai profundă cu cât închisoarea comunistă semăna mai mult decât orice altceva din această lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a deşertat temniţele iadului.
Părintele Dimitrie Bejan îşi aminteşte Învierea dintr-un lagăr de muncă în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagră›› sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine de faţă cu aceştia, predica zilei:
- A venit momentul când ştiinţa alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ţinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca să părăsiţi idioatele şi bolnavele învăţături înapoiate, cu sectanţi, închinătorii lui Iehova.
Care aţi îmbâcsit capetele oamenilor până acum şi dacă vreţi să vă întoarceţi în societatea de astăzi, să vă lepădaţi de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaţi.
Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului şi subalternilor lui:
- Să-i omorâţi! Vă dau ordin să-i omorâţi! Pe răspunderea mea! Paştele mamii lor de dobitoci!
Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare: - Hristos a înviat, fraţilor!
- Care eşti acela mă? întreabă comandantul, întors de pe coridor.
- Eu sunt.
-
Du-l la carceră, aşa dezbrăcat!
Dumnezeul mătii de bandit!... Când răsărea soarele, peste
pleşuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele
clopotelor de la bisericile din
Şi era bine! Şi pace-n suflet!
Însemn fruntea, pieptul şi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.
I-atâta pace-n carceră!
Dulce eşti Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui!
Fă-mă
Doamne, bun! Bun, ca un
Mărturisirea credinţei în Învierea Domnului conferă deţinutului o stare harică, unică, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolvă, lăsând loc acelei păci duhovniceşti, capabilă să metamorfozeze cele mai sumbre circumstanţe. Fie ca preţ plătit din liberă voie pentru păstrarea demnităţii, fie ca traseu iniţiatic în desăvârşirea spirituală, refăcând la scară redusă experienţa hristică a suferinţei, experienţa carcerală capătă din perspectivă spirituală o valoare pe care niciodată iniţiatorii ei nu i-ar fi bănuit-o.
Intrând pe
această traiectorie, universul concentraţionar (întreg decorul ca
şi personajele) se pliază pe un scenariu mistic. Exclusiv din
această perspectivă mistică poate fi înţeleasă
semnificaţia antitetică a toposului carceral infern/paradis,
concomitent şi cu aceeaşi intensitate. Închisoarea – loc al
împlinirilor nu este o utopie, ci o experienţă trăită
pentru mulţi din cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan,
la apusul vieţii declara: „Foarte frumos am trăit,
părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din
închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să mor
acolo!...”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile
suferinţei, Viaţa unui preot martir, Hârlău,
Din perspectiva trăitorilor creştini ai închisorilor, singurii adevăraţi biruitori în faţa demonului ce a operat mistificarea şi instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie să te rogi căci, oameni, adică făpturi ale lui Dumnezeu fiind, îţi sunt fraţi, chiar dacă te torturează, chiar dacă te ucid; întreaga cohortă de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizică) sunt percepute ca reţetă ascetică; în locul urii pe care regimul o cultivă cu asiduitate se naşte iubirea, înţelegerea, toleranţa; suferinţa – scară spre ceruri - devine generatoare de sfinţenie.
Incapabil de
creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic
în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe
e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau
ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică.
„Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André Scrima este
în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale.
Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează
Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea.
În cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel:
- cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie,
- cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici, creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei din prima categorie;
- mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un asemenea spaţiu;
- au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte.
Deci, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faţa comunismului.
În urma materialului consultat, a rezultat că, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.”
(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de (dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit.
Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane, potrivit afirmaţiilor făcute şi susţinute de către actorul şi regizorul creştin Dan Puric.
Prin urmare, Actorul,
Regizorul şi Artistul Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca
vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi
inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar
sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant,
însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un
exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim
toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala
şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne
caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă
parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori
aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta
fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii,
îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi
prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl
aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi
deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc,
adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi
tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere,
revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este
prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la
sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el
a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate
acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din
ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă
şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi
considerată o strădanie arheologică şi istorică
încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi
ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi
din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare,
deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori
permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere
versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea
şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi
împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care
poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru
alţii, demnă de luat în seamă.
Configurarea Omului frumos, invocat atâ de pregnant şi convongător de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu toţii suntem chemaţi la reaşezarea în locul acestora a virtuţilor şi aspiraţiilor curate şi sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme şi curajoase, plină de responsabilitate şi spirit de jertfă ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arăta faţa senină şi frumoasă a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural şi firesc, iar nu crispat ori prefăcut, ca acum, care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani, analfabeţi, inculţi şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, (şi) intelectualii autoititulaţi, epigonii cu pretenţii fără fundament, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale şi perfide, comuniste, de care am crezut că am scăpat cu totul şi definitiv. Aceasta probează încă o dată forţa şi inerţia prejudecăţilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarmă şi sensul ori rostul discursului Mărturisitorului Dan Puric…”
În încheiere, vreau să subliniez că mărturisirea de
faţă reprezintă meritul de necontestat al conferenţiarului,
care demonstrează permanent importanţa, rolul, locul şi valoarea
„Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice,
petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru
cunoaşterea Ortodoxiei, cu alte cuvinte a Bisericii. Conferinţa,
apologia şi mărturisirea de faţă ne reaminteşte
şi ne resubliniază convingerea că fără comuniune,
participare şi jertfă, creştinismul este o simplă
ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica
– care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu
reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi
artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la
faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din
apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind
chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a
sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot
bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc
şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca
să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei
fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de
referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii
autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred
că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor
birui”!...
Material documentar realizat de către Drd. Stelian Gomboş