ALTE MARTURII SI CÂTEVA CONSIDERATII (2)

700 de ani de atestare documentara

a orasului Fagaras

Era o zi frumoasa de octombrie, cu soare potolit si frunza

necazuta. Am coborât în gara Fagaras cu emotiile ce mi le provoaca

întâlnirea cu locurile dragi ale copilariei si adolescentei. Retraiesc de

fiecare data când revin clipele fericite de atunci, mai ales ca atunci

n-am stiut ca eram fericit. Nu-mi tulbura nimeni amintirile, pentru ca

nu sunt cunoscut si nu cunosc pe mai nimeni. De data aceasta însa,

înca din gara observ o miscare noua: din tren coboara lume multa,

îmbracata în costume nationale. Grupuri, în masini si pe jos,

se-ndreapta în acelasi sens.

- Cum, nu stiti, sarbatorim a 700-a aniversare a orasului.

Deci asta era. Desigur, ca fagarasan, eram mândru ca am nimerit

la o asemenea fericita aniversare. În fata cetatii, un potop de lume

adunat. Înaintea casei de cultura era o tribuna lunga, bogat

împodobita, la capatul careia, în straie de piatra latoasa, se afla statuia

lui Badea Cârtan. Îmi gasesc si eu un loc lânga soclul bustului

Doamnei Stanca, pe aleea din jurul cetatii. Lânga lac, o berarie cu

barbati galagiosi consumând bere. Unii vin si-si reazama sticlele de

soclul statuiei. Nu asteptam mult si la tribune se urca, cu tricolorul în

banduliera, primarul urbei, anuntând deschiderea festivitatii si

anuntând invitatii de onoare: un reprezentant al presedintelui Iliescu,

al premierului Roman, prefectul judetului Brasov, câteva fete

bisericesti si niste frumuseti feminine. Se bate din palme, se striga:

”Sa traiasca!” Se comenteaza. Tovarasii mei cu sticle de bere nu prea

sunt entuziasmati de numele spuse si le comenteaza cu glas tare, încât

sunt suparat pe ei ca strica atmosfera momentului: “asta ce cauta

acolo, bai, se putea sa lipseasca ticalosul?” Ma si supar când

comenteaza prezenta unui preot barbos: ”si-aici ti-ai bagat matauzul,

piaza rea?” Încerc sa ma îndepartez în multime sa nu-i mai aud, dar

nu reusesc. Pentru mine lucrurile sunt cum nu se poate mai bune. Toti

îmi par persoane respectabile. Ma s i simt mândru de ceea ce spun:

- Noi, fagarasenii, care am trezit în doua rânduri Tara

Româneasca, cu Negru Voda o data si cu Gheorghe Lazar a doua

oara, care am desteptat Bucovina prin Aron Pumnul, care am dat pe

luceafarul poeziei românesti, Eminescu, caci în Vadul nostru traiesc

de secole oameni cu numele Eminovici, care am scris istorie cu

Gheorghe Sincai si am cutreierat lumea cu Ion Codru Dragusanu, care

am trecut cararile românesti peste Carpati cu desaga Badei Cârtan,

care ne-am revoltat în câteva rânduri împotriva dietei de la Cluj, noi

care aici unde-s muntii cei mai înalti ai României am avut rezistenta

cea mai lunga împotriva comunismului, adevarati eroi care si-au dat

viata etc., etc. Urmeaza alt vorbitor si altul, în acelasi ton, si nici unul

nu uita de rezistenta cu arma împotriva comunismului. Doi îmi si

pomenesc numele. Vorbesc atât de convingator ca ma simt emotionat

si ma supara când unul dintre galagiosi îi striga:

- Azi îs eroi, ma, si-atunci te-ai dus cu securitatea dupa ei sa-i

omori...

Urmau alte si alte discursuri, care oboseau. Totdeauna m-a

suparat vorba lunga si ambitia unora care cu tot dinadinsul vor sa

arate cât de-al dracului le stiu zice.

M-am retras pe departe si m-am îndreptat spre locuinta lui Ion

Ilioi.

- Ma asteptam, Ioane, sa nu te gasesc acasa, sa fii în piata la

adunare.

- Ce sa caut eu acolo? Nici n-am fost invitat si nici nu m-as duce

alaturi de cine sunt acolo.

- Mai, au amintit si de noi în discursuri.

- Nu numai în discursuri, chiar au si scris. Uite, au scos si-o carte

în care ne lauda, si te lauda de ar trebui sa ne rusinam când trecem pe

strada. Noroc ca nu ne cunoaste nimenea.

Rasfoiesc cartea aniversara. Într-adevar, trei capitole se ocupa de

noi, cei din munti. Au facut si niste medalii jubiliare din bronz si s-au

decorat unii pe altii.

- Si chiar, Ioane, de mine nu zic, ca eu nu locuiesc aici, dar pe

voi sa nu va cheme?

- Ai îmbatrânit, mosule, si n-ai invatat nimic, a zis Ilioi zâmbind

trist. Tu te asteptai la altceva? Sa-l auzi pe Gilu Rades comentând

situatia.

Prin fereastra deschisa se auzeau clar discursurile celor de la

tribuna.

- Daca au furat ei Revolutia, care s-a petrecut acum de curând,

cum sa nu fure niste morti, care nu mai pot vorbi si niste întâmplari

care au fost cu jumatate de veac în urma, rezuma Ilioi toata problema.

Uneori primesc si astfel de scrisori

“Stimate Domnule Gavrila,

Va scrie Valeria Raita, vaduva parintelui Gheorghe Raita, din

Sasciori, Fagaras. V-am citit cu emotie cartea Brazii se frâng, dar nu

se îndoiesc si ne-am întors cu durere si duiosie la vremea când,

venind de la munte, poposeati deseori la casa noastra din Sasciori,

pentru a va marturisi si cumineca. V-am primit cu drag pe toti, îmi

amintesc si de dumneata personal si din saracia noastra v-am ajutat cu

ce ne-a dat Dumnezeu. V-au cunoscut si cei trei copii ai nostri.

În 1958, sotul meu a fost arestat, anchetat cum se ancheta pe

atunci si condamnat la munca silnica pe viata pentru “favorizare si

crima de teroare”, cu greu scapând de condamnarea la moarte. A fost

condamnat si la confiscarea averii, dar avere nu prea aveam. Eu, ca

învatatoare, am fost data afara din învatamânt. Cum am trait, din

ce-am trait cu cei trei copii, numai Dumnezeu stie. În 1964, sotul meu

s-a întors din închisoare, murind însa repede de pe urma bolilor

câstigate în detentie.

Ne-am întristat însa când, amintind numele preotilor, la care

apelati atunci, ati uitat sa-l treceti si pe parintele Raita, sotul meu.”

“Stimata Doamna Valeria,

N-am uitat ce-ati facut atunci, sotul si dumneavoastra, pentru

noi. Astfel de fapte nu se pot uita. Lucrurile însa s-au petrecut astfel:

Tot atunci, în acelasi sat, Sasciori, se afla si parintele Motoc, iar

familiile se asemanau mult. Erati si unii si altii tineri. Sotii

dumneavoastra, ambii preoti greco-catolici urgisiti de stapânire, iar

dumneavoastra erati si una si alta învatatoare. Aveati copii maruntei,

pe care nu i-ati ferit sa ne cunoasca. Ne-ati primit si unii si altii cu

dragoste, daruindu-ne din saracia dumneavoastra - cum spuneti - cele

necesare. Erati atât de asemanatoare, familiile si situatiile, încât dupa

mai bine de 45 de ani memoria mea v-a comasat într-una singura,

retinând numai numele parintelui Motoc. Cu rugamintea de a ma ierta

pentru netinerea de minte si dumneavoastra si copiii dumneavoastra,

fac aici cuvenita mentiune, amintind si familia dumneavoastra, care

s-a alaturat total cauzei luptei împotriva comunismului, jertfind totul”.

Facând aceasta consemnare, îmi cer iertare de la toti cei pe care

nu i-am amintit, fie din uitare, fie asteptând sa ne putem întâlni pe

rând si sa stam de vorba pe îndelete.

N-am fost numai brate înarmate

În volumele I si II ale acestei carti am povestit mai mult

întâmplarile grupului de rezistenta, în ordine cronologica si m-am

oprit putin asupra noastra, a luptatorilor. Noi n-am fost numai brate

înarmate, ba as putea spune ca am fost în ultimul rând si numai din

necesitate asa ceva. Am avut o minte cu care cugetam, inima plina de

sentimente si idealuri, vointa si planuri, pe care, de ne-ar fi ajutat

Dumnezeu sa iesim vii din vâltoarea în care am intrat, speram sa le

punem în aplicare. Nu pentru noi, ci pentru neamul nostru.

În noptile lungi de iarna, la focuri, am rumegat mult aceste

bunuri spirituale, revenind mereu si mereu asupra lor. Din

înmanunchierea lor pot spune ca ne-am alcatuit o doctrina politica,

culturala, economica, sociala, militara si în primul rând o doctrina

religioasa despre felul cum Îl vedeam noi pe Isus prezent în viata

noastra nationala.

“Fara de Mine nu puteti face nimic”, a spus Isus. Si Isus e

Dumnezeu. Deci nu numai pe plan spiritual nu putem face nimic, dar

nici pe plan politic, economic, cultural, social etc. Primul pas al

României scapate de comunism îl vedeam în încrestinarea întregii

vieti nationale, începând cu Biserica, care trebuia sa-si primeneasca

rândurile, îndepartând orice zgura lasata de comunism. Apoi ar fi

urmat sa ne întoarcem privirea asupra noastra însine, sa ne judecam

întâi pe noi.

Bine ca nu am fost ales deputat

Trebuia sa vorbesc cu un amic care a ajuns deputat si pentru asta

ma aflam în biroul lui parlamentar la ora indicata pe usa pentru

audiente, ora la care deputatul a fost punctual. În birou, vreo zece

persoane stateau la rând.

“- Asteapta, te rog, pâna termin, mi-a spus amicul deputat. Ramâi

în birou.”

Am ramas.

“- Ce-i necazul, nene?” se adresa celui dintâi.

“- Îi tot ala, domnu deputat, ca ma baga-n pamânt fata asta a

mea, ca n-a intrat acolo unde ati sfatuit-o sa dea examen, si plânge si

îi e rusine de lume si nu mai vrea sa vina acasa, ca altele au intrat si ea

nu, si sa faceti ce stiti sa o bagati undeva, ca de nu puteti

dumneavoastra, cine poate? si eu v-am votat si vom fi si noi

recunoscatori.”

Nu stiu ce raspuns i-a dat amicul meu, ca a intrat a doua

persoana, o femeie.

“- Ei, ati reusit sa va pensionati?”

“- Reusit, n-as mai fi reusit, ca-mi da numai 20.000 de lei si

vecinei mele îi da 29.000 de lei si-am avut tot atâtea zile la colectiv, si

eu stiu ca are pe cineva acolo la pensii, dar nu stiu pe cine. Va rog pe

dumneavoastra sa aflati si sa ma pensioneze si pe mine cu 29.000 lei,

ca eu v-am votat si dau si eu cât a dat vecina.”

Al treilea era un taran, beneficiar al legii 18.

“- Am primit, domnule deputat, adeverinta de punere în posesie,

numai c-a trecut-o si pe cumnata mea. Ca daca fratele meu îi mort, ea

ce neam mai e cu tata? Ca are copii de la fratele meu, dar tata n-a

putut-o suferi cât a trait si acum vine o vinitura sa intre în mosia

parinteasca, ca-i da legea. Dar legea îi cum o face de la primarie, si

dumneavoastra sa ma ajutati sa o stearga de pe adeverinta...”

N-am mai avut rabdare sa-i ascult pe toti zece, multumind lui

Dumnezeu ca n-am fost ales ca deputat, sa am si eu birou parlamentar

si sa fiu si eu la dispozitia celor ce m-au ales.

Terorismul de stat

“Noi, românii, am fost un popor blând, tolerant. Noi n-am avut

ca altii inchizitie, razboaie religioase. A trebuit sa vina comunismul,

care sa perverteasca sufletul nostru curat. Strainii: maghiari, evrei,

tigani au fost de vina. Ei erau mari si tari în partid si în securitate”.

Dar atâtia schingiuitori de trupuri si suflete n-au fost toti straini. De

obicei strainii se aflau în posturi înalte de conducere si numai

comandau. Executia, munca murdara cadea în seama românilor.

Craciun, Ciungu, Cârnu, Ciolpan, Goiciu, Maromete si alte mii ca ei

au fost români. Când au intrat în serviciul securitatii, erau gata

educati. E o mare greseala sa aruncam vina numai asupra

comunismului si a strainilor. Comunismul, ca doctrina atee,

propovaduind ura de clasa, n-a facut altceva decât sa ridice la cota cea

mai înalta tendintele criminale, care existau latente în sufletul acestor

calai.

Fara comunism, ciolpanii si goicii si-ar fi batut poate nevestele si

copiii, s-ar fi încaierat prin cârciumi, ar fi facut la nevoie si vreo

crima din razbunare sau la betie, dar nimic mai mult. Ori poate de

frica n-ar fi facut nimic din acestea, murind ca niste oameni obisnuiti.

A fost nevoie de o forta a statului, a puterii, pentru ca acesti

criminali sa-si poata arata tot iadul sufletului lor, ca sa fie

transformati în unelte.

Dar, oare, e pentru prima data în istoria noastra când s-au

întâmplat astfel de crime ale puterii de stat? Din pacate, terorismul de

stat, crima puterii a început din zorile istoriei noastre. Citind Iliada,

aflam ca regele Traciei, Tiresias, e caracterizat drept “cel care-si

hranea caii cu carne de sclavi”. Desigur, si pe atunci caii nu erau

carnivori, dar atunci, ca si azi, daca arunci un om în stava de cai,

acestia îl zdrobesc cu copitele si îl zdrentuiesc cu dintii. Câteodata

istoria mai aminteste si despre uciderile cu si fara “giudet” ale

domnitorilor nostri. Daca suntem cunoscuti în istoria universala, nu

suntem prin luptele lui Mircea, Stefan si Mihai, nici prin bunatatea lui

Alexandru cel Bun si Neagoe Basarab, nici prin cavalerismul fratilor

Buzesti sau martiriul lui Brâncoveanu, ci prin excesele lui Vlad

Tepes, cunoscut sub numele de “Dracula”.

Nici România moderna nu face exceptie de la aceasta funesta

cale. Reprimarea revoltelor taranesti din 1881, 1888 si 1907 sunt o

pagina tare trista în istoria noastra. Crimele facute atunci arata

dispretul si ura fata de taranime a claselor conducatoare, care se

socoteau ca facând parte din alta lume.

Dar a venit unirea cea mare, tara s-a marit, lumea a evoluat, însa

naravurile au ramas. Jandarmeria si politia politica nu erau decât

instrumente oarbe ale stapânirii, care, la nevoie, ca si în trecut, nu sta

la îndoiala sa foloseasca armata ca în cazul atelierelor Grivita în 1933.

De forma, stapânirea ramânea în cadrul mai mult sau mai putin

democratic, dar când era vorba sa-si piarda privilegiile, nu se da în

laturi de la nimic. Iata doua exemple consemnate în memoriile lui

Armand Calinescu. În anul 1924, citim ca în Basarabia a fost batut

într-un sat de catre jandarmi Pan Halipa. E ca si când ai spune ca

într-un sat din Ardeal ar fi fost batut Iuliu Maniu. Si daca Pan Halipa

a fost batut de jandarmi în provincia pe care a unit-o cu România, cum

se vor fi purtat jandarmii cu muritorii de rând din aceasta provincie?

Faptul ca acum în Basarabia populatia româneasca vorbeste de rau

stapânirea româneasca dintre cele doua razboaie mondiale nu e numai

o urmare a unei propagande rusesti. În Basarabia au fost trimise de

guvernul României cele mai nepregatite elemente ale statului si

jandarmii cei mai rai.

Tot în memoriile lui Armand Calinescu, în plina democratie

(1937), sta consemnat planul lui Gabriel Marinescu, aprobat de rege si

de camarila regala: de ucidere a lui Corneliu Codreanu si a altor

fruntasi legionari cu ajutorul unor detinuti de drept comun, plan dus la

îndeplinire dupa instaurarea dictaturii regale de însusi Armand

Calinescu, tot cu ajutorul jandarmeriei. 14 detinuti politici în frunte cu

Corneliu Codreanu sunt strangulati, apoi împuscati în ceafa, aruncati

într-o groapa comuna, turnându-se peste ei vitriol si var, totul fiind

acoperit cu o placa de beton. Sute de oameni, fara o judecata

prealabila, sunt ucisi si expusi în pietele publice pentru a se crea

groaza si ascultarea neconditionata. Oamenii sunt mânati de forta

armata ca turmele la vot pentru a spune “DA” în favoarea regimului

dictatorial. Apoi cenzura, perchezitii, propaganda, înscenari, tribunale

militare, curti martiale, lagare si închisori. Pentru un manifest gasit

sau pus de agentii sigurantei, te astepta condamnarea la moarte.

În buna masura, regimul antonescian a fost o copie fidela a celui

carlist, folosindu-se de aceeasi oameni de represiune. În plus, a avut la

îndemâna un mijloc de reprimare mult mai potrivit: razboiul.

Opozantii, fie liberi, fie din închisoare, erau trimisi pe front în conditii

de moarte sigura, oferind dusmanului sarcina calaului. Aceste

dictaturi au lasat tara înspaimântata, cu o populatie cu spinarea

îndoita, cu o lectie de umilinta bine învatata. În timpul lor, cei ce si-au

avut spinarea dreapta au fost ucisi în cea mai mare parte. În primii ani

ai perioadei comuniste, regimul s-a folosit de aceiasi tortionari din

perioada celor doua dictaturi, care si-au pus experienta în slujba

noului stapân (cazul lui Eugen Cristescu, seful sigurantei), stapân

care, dupa ce s-a folosit de ei, i-a trecut în rândul victimelor. Am

asistat odata la o scena când un capitan de jandarmi a dat ordin unui

plutonier sa-l aresteze si sa-l aduca pe un popa.

“- Am înteles, sa traiti, de barba vi-l aduc, si de s-ar ascunde în

gaura de soarece! si pe tata îl aduc daca dati ordin dumneavoastra.”

Peste câtiva ani, amândoi îl vor aresta din nou pe acelasi popa,

ducându-l în lagar de dragul comunistilor, pentru ca în cele din urma

sa aiba si ei soarta celui arestat de doua ori.

Se pune din nou întrebarea:” Unde au fost fortele morale care sa

se opuna acestor nelegiuiri? Unde a fost Biserica în acest timp?”

În perioada când a fost strangulat Corneliu Codreanu, seful

guvernului era însusi patriarhul tarii, care prin functia lui politica era

în cunostinta de cauza de cele întâmplate sub guvernarea lui, si deci

de acord cu cele ce s-au facut.

O alta întrebare: “De ce represiunea comunista a fost la noi, cu

exceptia Uniunii Sovietice si a Albaniei, cea mai crâncena dintre toate

tarile comuniste? Si Havel si Walesa au facut închisoare, dar au facut

închisoare domneasca, cu ziare, radio si televizor, si au fost câteva

sute, poate mii de detinuti, nu sute de mii ca la noi. O prima explicatie

ar fi ca cei care au dat ordinele criminale au fost în marea lor

majoritate straini. Ce aveau comun cu România Ana Pauker, Luca,

Nicolski sau Teohari Georgescu si altii ca ei? Dar examinând de

aproape crimele, nu acestia le-au executat. Acestia numai au dat

ordin. Treburile murdare ale regimului au fost facute în marea

majoritate de români. Ei amenintau populatia, ei bateau în case, pe

ulite, la securitate. Ei ucideau din ordin sau din zel, ei condamnau (ca

bunaoara colonelul Alexandru Petrescu, care are pe numele lui mii de

condamnari, caci de constiinta nu poate fi vorba). Românii erau cei

care-i executau pe condamnatii la moarte, ei îi chinuiau în închisori,

ei colectivizau satele, ei stramutau satele în Baragan, ei au facut

reeducarile la Pitesti, Gherla si Aiud. Si faceau acestea cu zel pentru a

fi laudati si recompensati de stapânii lor, straini de neamul românesc.

Cititi cu câta mândrie raporta capitanul de securitate Gheorghe

Craciun colonelului Dulgheru (Dulbergher) executarea grupului

Dabija.

Atât Tov. Lt. Colonel care a citit degradarea celor doi

condamnati cât si procurorul, au avut o atitudine demna.

Plutonul de executie s’a comportat conform instructiunilor

primite dela comandantul de ploton, care dupa executie a spus

ostasilor: “Tovarasi ne-am îndeplinit datoria fata de clasa

muncitoare”.

Cadavrele celor 7 au fost transportate dela locul executiei si au

fost îngropate de catre organele de militie si Securitate sub

supravegherea directa a noastra.

Executia celor 7 a decurs în ordine, asistentii fiind Comandanti

militari din Sibiu, avocatii aparatori si membrii din Biroul Judetenei

P.M.R. Sibiu.

Paza a fost în tot timpul asigurata de catre organele noastre,

ajutate de catre organele de militie.

LT. COLONEL LT. DE SECURITATE

DE SECURITATE V. Nistor

Gh. Craciun

Dupa aceasta condamnatii au fost legati la ochi. În care moment

Dabija s-a exprimat ca el nu vrea sa fie legat la ochi, fara a i se

îndeplini aceasta dorinta. Au fost asezati la locul executiei si înainte

de deschiderea focului au început pe rând sa se manifeste prin

anumite exprimari. Astfel Traian Mihaltan a spus: “Cu aceeasi

moneda va vom plati”, Bolfea Silvestru: “Doamne ajuta”, iar Dabija

a strigat: “Traiasca România”.

A urmat apoi împuscarea lor, apoi medicul legist a constatat

moartea tuturor celor sapte.

Cum a fost posibil ca în sânul neamului nostru sa fie atâtia

executanti ai crimei? pentru ca nu pot crede ca erau convinsi ca fac

acest lucru pentru România. Aici trebuie cautat si dat un raspuns de

catre istorici, psihologi, etnologi si scriitori.

Las la urma întrebarea cea mai umilitoare: Cum a fost posibil ca

un popor sa-si plece capul si sa nu se revolte in fata atâtor umilinte?

Nu cumva suferind atâtea veacuri lanturile robiei si umilintei nu ne

mai simtim bine fara ele?

Am fost tot timpul în Ardeal, noi, românii, veacuri de-a rândul,

în mare majoritate si nu am fost recunoscuti ca natiune, ci umiliti si

ucisi de o mâna de asupritori ridicati tot din sânul nostru. Dar înafara

câtorva rabufniri, ca la Bobâlna sau sub Doja si Horea, în rest tot

timpul noi ne-am dus osânda ca boii la jug.

S-au ridicat în 1848 natiunile la lupta pentru libertatea lor.

Putinii maghiari din Ardeal au alcatuit o armata sub generalul Bem.

Noi? S-au strâns în jurul lui Avram Iancu cam la 10.000 de luptatori.

Unde au fost restul românilor din Ardeal? Au fost ucisi 40.000 de

români “ca niste miei nevinovati”, cum se scrie într-o carte de istorie

româneasca. Vom învata ceva din aceasta lectie vie a istoriei?

Làtina spurcata

În Transilvania, în locurile în care traiesc si maghiari, când se

cearta un român cu un ungur, zice unul, zice si celalalt câte le vin la

gura, dar la urma tot pe-a românului ramâne, ca-i arunca în fata ocara

“làtina spurcata” si atunci ungurul nu mai are ce spune si se retrage

rusinat.

Au fost popoare care s-au mândrit, fara temei, cu nume

împrumutate, ca bunaoara grecii-fanarioti, care îsi ziceau “romei”

(adica romani), dar ca un popor sa batjocoreasca strainii cu propriul

lui nume nu cred ca a mai existat.

De altfel nici numele de român nu l-am tinut noi la mare cinste

într-o buna parte a istoriei. Astfel, “rumân” pe timpul lui Matei

Basarab era tot una cu iobag sau serb, om de categoria a doua, adica

supus unui stâpân, neavând drepturi, fara avere, cu lipsuri morale.

Daca cineva facea parte din “rumânie” trebuia sa se simta umilit si

dezonorat. Aceasta, în timp ce tagma boierilor si a negustorilor se

socoteau drept ceva deosebit, si nu aveau nimic comun cu “rumânia”.

Acelasi lucru s-a întâmplat si cu alte valori mostenite de la

stramosii romani. În timp ce tot al treilea bulgar sau sârb se mândrea

cu numele de Troian (Traian), în toata istoria noastra nu se gaseste un

singur barbat sa poarte acest nume.

A trebuit sa apara un vladica tânar - Inocentiu Micu, care sa

strige pe plaiurile transilvane: “Ridicati-va capul din tarâna, iobagilor!

Stramosii vostri au stapânit lumea si voi va temeti de niste stapâni

adusi de vânturi?” A fost nevoie de multa îndrazneala si multa

suferinta, înfruntata multa prostie, pâna a ne simti mândri de numele

ce-l purtam, pâna sa avem constiinta identitatii noastre nationale si

mândria de a fi români sa se concretizeze în fapte: unire si

independenta.

Se va zice ca si cronicarii munteni si moldoveni au zis ca “de la

Râm ne tragem”. Este adevarat, dar ei au zis-o, ei au auzit-o.

“Rumânii” de pe mosiile lor habar nu aveau ca ei sunt urmasi de-ai lui

Traian, ca numele ce-l purtau e un nume de glorie si nu de batjocura.

Minunea aceasta s-a întâmplat întâi în Ardeal. Constiinta

latinitatii noastre a coborât de la vladici si învatati la preoti si

învatatori, si mai departe în sezatori, în bordeie si la stâna.

Pe vremea lui Badea Cârtan, daca ai fi îndraznit sa le spui

bacilor de la stâna ca nu-s nepoti de-ai lui Traian, te-ar fi luat la

bataie. Azi în satele Ardealului risti sa fii batut în fata bisericii daca

sustii ca românii au venit de la Roma si ca avem datoria de a onora

numele ce-l purtam. Poate ca e valabil si pentru românii de astazi

blestemul din imnul aromânilor:

“Cine fuge de-a lui muma

Si de parinteasca-i numa

Fuga-i doarea Domnului

Si dulceamea somnului.“

Numai aici în Ardeal pacurarii au avut dorinta sa se “repeada o

leaca pân’ la Roma”, sa vada cu ochii lor atestatul de nastere al

poporului român: Columna lui Traian. Tot de aici, din focarele

latinitatii noastre au plecat spre toate zarile românesti barbati

entuziasti cu carti în traista si foc în inima, ca Gheorghe Lazar, Aron

Pumnul, Simion Barnutiu, care au aprins alte inimi ca ale unor

Heliade Radulescu, Balcescu si Eminescu.

Ce s-a realizat pe toate planurile: politic, cultural, economic, a

pornit de la aceasta constiinta a latinitatii noastre. Din pacate, aceasta

constiinta a sosit prea târziu. Am pierdut atâtea întinderi românesti

fiindca n-am stiut cine suntem. În jurul anului 1200 aveam, împreuna

cu bulgarii, un imperiu în Peninsula Balcanica sub conducerea

împaratului Ionita. Pe hartile timpului, în sudul Dunarii exista o

Vlahia Maior si în nordul Dunarii Vlahia Minor. Ce a mai ramas din

românii sud-dunareni? Câteva ramasite ce se lupta cu

deznationalizarea.

Acelasi lucru s-a întâmplat si în Basarabia. Având aceeasi religie

cu stapânitorii, scriind cu aceleasi slove chirilice, folosind în biserica

limba stapânitorilor, neavând constiinta latinitatii noastre, românii,

care nu stiau ca sunt români, s-au deznationalizat mereu, si continua

sa se înstraineze fara sa fie siliti de nimeni.

Toate popoarele rasaritene: grecii, bulgarii, rusii au urât Roma,

din motive religioase si politice. La Roma era Papa, prezentat drept

cel mai odios nume. Numai diavolul putea fi mai negru, daca nu

cumva erau asimilati într-o singura persoana.

Din pacate, aceasta ura ne-a fost insuflata si noua, românilor. În

Basarabia, lucrurile merg si mai departe, în constiinta majoritatii

moldovene nu numai numele de Roma este ceva odios, dar chiar si

numele de român. Nu-s siliti de nimeni sa aiba aceasta comportare, ci

o fac din proprie convingere. Din 1000 de preoti câti are Republica

Moldova, doar 80 vor sa asculte de Patriarhia din Bucuresti. Restul,

chiar când slujesc moldoveneste si nu ruseste, se simt frati de credinta

cu cei din Moscova.

Dar noi, cei din România mica, chiar avem constiinta românitatii

noastre? Usurinta cu care s-a inventat la Iasi Partidul Moldovenilor

este o dovada ca ceva a murit în constiinta românilor.

Ura contra Papei, oprit sa calce pe pamântul românesc, este o

alta dovada, ca si dusmania fata de Biserica Unita pentru motivul ca e

legata de Biserica Romana. Orice aluzie la Roma si Papa creeaza

alergie.

Pentru a-si justifica aceasta atitudine si pentru a taia orice

înrudire cu Roma, carturarii si fariseii zilelor noastre cauta cele mai

aberante argumente istorice. Astfel, în Academiile teologice ortodoxe

se insista tot mai mult asupra faptului ca Apostolul Andrei, care a

predicat si la noi, a fost mai de vaza decât Apostolul Petru, de vreme

ce Apostolul Andrei a fost chemat ca ucenic înaintea lui Petru, si ca el

nu s-a lepadat de Isus, asa cum a facut Petru, si deci... Mai sa-l

aruncam pe Petru alaturi de Iuda, de vreme ce s-au cait amândoi.

Ba ca crestinismul nostru, chiar daca a fost predicat de apostolul

Andrei, dar a fost adus si de oameni din Siria, de unde de altfel au

venit si colonistii în Dacia, care sunt stramosii nostri.

Acceptam stramosi de oriunde, cât de departe, numai de la Roma

nu.

Ce s-au straduit toti Rosslerii si alti istorici straini, care

contestau latinitatea noastra în decursul veacurilor si n-au reusit,

predica astazi arhiereii si carturarii de bunavoie si nesiliti de nimeni,

uneori în fata altarelor.

M-am confruntat odata zadarnic, ore întregi, cu câteva înalte fete

bisericesti pe aceasta tema. Încercam sa le demonstrez ca sunt în

limba româna câteva cuvinte de origine latina, pe care, odata

avându-le, ne arata, fara a putea fi contrazise, de unde am venit:

mormânt, pamânt, cetate, sat, batrân etc. Cuvântul mormânt vine de la

monumentum, pamânt de la pavimentum (adica loc pardosit cu

pietre), cetate > civitas, sat > fossatum (adica loc înconjurat cu sant),

batrân de la veteran (soldat lasat la vatra). Mai sunt si altele ca

fântâna, casa, curte, fereastra, usa, masa, scaun.

Deci în mod obligatoriu stramosii nostri au venit din locuri unde

mortii aveau monumente deasupra gropii, unde exista loc pardosit cu

pietre, unde erau cetati si sate înconjurate cu santuri, unde oamenii

traiau în case cu ferestre, cu curte, cu fântâna, intrau pe usa si pe

poarta, mâncau la masa si dormeau în pat. Dar unde se gaseau toate

acestea? În Siria? Daca stramosii nostri ar fi venit din Siria, acestea

toate le-am numi în limba siriaca. Eu, cu toata stradania, nu i-am putut

convinge. La plecare, la poarta, i-am întrebat: preacucernicilor, cum

se numesc buruienile acestea pe care calcati? Patlagina, au raspuns ei.

Si acestea? Musetel, romanita, menta, cicoare, iarba. Si acesti copaci?

Plopi, arini, tei, paltini, aluni. Precuviosilor, buruienile acestea va fac

de râs teoria dumneavoastra. Aceste buruieni si acesti copaci nu cresc

în Siria, ci în Italia si în Balcani. Daca noi spunem patlagina, musetel,

grâu, pin, orz, salcie, înseamna ca stramosii nostri au venit de unde

cresc aceste plante si venind au adus cu ei denumirea lor. Dar mai

spunem noi românii: Dumnezeu, crestin, pagân, cruce, botez, îngeri,

marturisire, cuminecatura, lege, pentru ca asa le-au spus cei care au

venit aici, crestini gata facuti, si le-au spus si dacilor cum trebuie sa le

spuna când s-au crestinat. Certificatul de nastere si botez ne este scris

cu litere latine. Atâta timp cât ne vom cauta stramosii prin Siria, cât

timp vom mai batjocori strainii cu numele stramosilor nostri latinii,

cât timp ne vom socoti crestini pravoslavnici si nu binecredinciosi, cât

timp vom privi spre Roma cu ura, cât timp preotii vor mai blagoslovi

norodul si nu vor binecuvânta poporul, vom ramâne în nerozia noastra

si vom pierde în continuare, mereu.

În satul lui Badea Cârtan

Eram în clasa a doua la Liceul “Radu Negru” din Fagaras, prin

1935, având profesor de geografie un macedonean, pe nume Pariza.

Din discutiile din clasa a aflat ca noi, elevii, n-am fost în satul lui

Badea Cârtan, si ca stiam prea putine lucruri despre acest român.

“Puturosilor, sa nu va duceti voi în Cârtisoara? Duminica sa fiti toti la

trenul de dimineata.” Înainte de vremea bisericii eram în satul lui

Badea Cârtan, cautând pe cei mai batrâni oameni din sat. Am fost

îndrumati la un cântaret de biserica, rugându-l sa-si aminteasca de

acel vestit cioban.

- Pai de bolundul ala nu mai puteti dumneavoastra? ala a fost un

bolund, ca numai un bolund îsi putea pustii starea ce-o avea si sa se

primejduiasca umblând ca si nebunii, peste munti, cu cartile în desagi.

Si macar de-ar fi umblat cu carti crestinesti, si nu din cele cu slove

papistasesti. Si zicând, ne arata cartile cu slove chirilice din care cânta

el la strana.

N-am putut alege mare lucru de la acest batrân si ne-am întors

din sat cu un gust amar. Profesorul Pariza n-a zis decât atât: ”Greu se

desteapta un popor din somnul cel de moarte, mai copii, dar este

datoria voastra sa faceti acest lucru.”

A existat în istoria noastra o adânca bezna în care am dormit si

uneori ne-am complacut veacuri de-a rândul, un mare balast care ne-a

tras înapoi spre moartea nationala. Greu s-a facut desteptarea. De la

prima carte tiparita cu caractere latine, a lui Petru Maior, carte de

rugaciuni, si pâna la generalizarea scrisului latin, a durat aproape un

veac. Si câta împotrivire n-a fost la procesul de românizare a scrisului,

împotrivire care dureaza înca si astazi în Basarabia.

Intra Stefan cel Mare si Sfânt în Valahia, taie si arde cetatile,

bine ca nu l-a prins pe Radu cel Frumos, ca-l taia si pe el, dar îi ia

nevasta si fata ca ostatice. Nu are nevoie de talmaci ca sa se înteleaga

cu muntenii pe când îi taia, dar un rând nu scriu cronicile ca s-ar fi

simtit ca facând parte din acelasi neam cu cei învinsi.

Învinge Petru Rares pe Voievodul Ardealului, Stefan Mailat, de

origine româna, îl ancheteaza în moldoveneste si nu se mira nici o

cronica ca se puteau întelege fara talmaci, îl judeca, îl condamna si îl

taie în fata cetatii Fagaras fara sa-si dea seama ca ucide pe un frate

de-al sau.

Chiar si la 1700 mitropolitul Valahiei îi cere episcopului

ardelean sa tina slujbele în slavoneste si greceste, si nu pe româneste.

Sa ne mai miram ca si astazi exista o ramura a bisericii, stilistii,

care tin calendarul iulian si nu pe cel papistasesc gregorian sau ca

pravoslavnicii moldoveni de peste Prut ce asculta de patriarhia

Moscovei, refuza sa scrie si sa citeasca cu litere românesti.

Suflete de iobagi

Cu trei ani în urma însoteam echipa de filmare a doamnei Lucia

Hossu Longin la locul unde au fost ucisi în 1954 luptatorii fagaraseni

Gelu Novac si Gheorghe Sovaiala, în hotarul satului Obreja-Alba, sat

asezat pe malul Târnavei. Era o zi rece de iarna cu ger. Condusi de

localnici la fata locului, am reusit sa-mi imaginez cum s-au desfasurat

lucrurile.

Era 6 august 1954, sarbatoarea Schimbarii la Fata. Câmpul de

lânga sat era cultivat cu porumb, care la data aceea era cu stiuletii tari.

Cei doi tineri îsi aveau popasul sub o salcie ramuroasa la varsarea

Secasului în Târnava, cam la 2 km. de sat. Pesemne ca erau aici

asteptând ceva, sa ia legatura cu cineva sau asteptau un raspuns. Parca

îmi amintesc destul de tulbure ca Gheorghe mi-ar fi spus odata ca

într-un sat de pe malul Târnavei ar fi avut un coleg de liceu la Brasov

al carui tata ar fi avut un atelier mecanic. De mirare e ca erau asezati

atât de aproape de sat, când spre vest si spre sud era câmp liber de

zeci de km cu porumb, unde ar fi fost mai bine ocrotiti. Ma-ntreb de

asemenea cum au avut încredere în doi oameni de slaba calitate, un

paznic de câmp si un ciurdar, carora le-au dat bani sa le cumpere

pâine. În situatia data se putea trai cu ce dadea câmpul: stiuleti de

porumb, fasole, sâmburi de bostan si de floarea soarelui, fructe

salbatice si la nevoie se putea încerca sa se fure ceva de mâncare din

sate, fara a fi vazuti de cineva. Iar în cazul în care te vedea cineva în

care nu puteai avea încredere, te deplasai o bucata de drum în orice

directie, doar facusera acest lucru 6 ani de zile. La fata locului, era în

1995, au venit oameni din casele din jur, care fusesera martori ai

întâmplarii si cunosteau si numele celor doi morti. Din confruntarea

martorilor a reiesit cum s-a desfasurat actiunea securitatii.

Paznicul de câmp l-a înstiintat pe secretarul de partid (un

maghiar de pe la Deva) de prezenta celor doi luptatori în câmp.

Acesta a dat porunca unui slujbas de la sfatul popular, parca

perceptor, care avea bicicleta, sa se deplaseze la militia din Mihalt,

sa-l anunte pe seful de post de prezenta celor doi. Paznicul de câmp,

ciurdarul si secretarul de partid erau morti în 1995. Slujbasul comunal

traia si povestea:

“- Am primit poronca si m-am dus cu bicicleta la Mihalt si nu

l-am gasit pe seful de post la Militie. Atunci m-am dus de l-am cautat

unde era dus si i-am spus poronca secretarului de partid”.

“- Dar, interveni îndurerata doamna Lucia, dumneata nu puteai

sa întârzii pe drum? Puteai sa dezumfli bicicleta, te puteai întoarce pe

alta cale la cei doi si sa-i anunti ce pericol îi pândeste. Puteai sa-l

cauti pe seful de post pâna dimineata, pe unde nu se afla.”

“- Poronca e poronca, eu eram slujbas al statului, nu se putea,

daca am primit porunca...”

Atunci pe loc mi-am adus aminte de memoriile lui Vasile

Moldovan, unul dintre prefectii lui Avram Iancu, unde era descris

ceva asemanator. Cu doua saptamâni înainte de adunarea din

duminica Tomei de la Blaj, deci pe la Florii, prin satele de pe Târnava

Mica un solgabirau maghiar, însotit de doua catane, a dat porunca ca

la marginea satelor românesti iobagii sa ridice furci (spânzuratori) si

le-au ridicat. “Poronca era poronca”, or fi zis iobagii satelor. Într-o

100 de ani de istorie nationala, iobagul a ramas tot iobag.

Vorvecel

O problema destul de grea trebuia rezolvata la oamenii nostri de

sprijin, care aveau copii si la care trebuia sa poposim o zi, doua sau

mai mult timp. Era foarte greu sa nu fi descoperit de copii, ori cu câta

prudenta s-ar fi lucrat. Cei mai multi dintre oameni rezolvau

problema, facându-i si pe copii partasi la secretul casei lor. Copiii mai

mari erau informati ce fel de oameni eram si ca ne cauta securitatea sa

ne omoare si ca pentru asta nimeni nu trebuie sa stie ca ne aflam la

casa lor. Pe vremea aceea copiilor nu trebuia sa li se explice ce era

militia si securitatea si ce urmareau. Oricât de în soapta ar fi vorbit cei

în vârsta, copiii auzeau si întelegeau sau numai intuiau din

comportamentul parintilor lor lumea în care traiau. Caci pe atunci

frica era un sentiment omniprezent, chiar si pentru beneficiarii

regimului.

Au fost multi copii care au stiut ca parintii lor ne ocrotesc, dar în

nici un caz nenorocirea nu a venit din partea copiilor. Copiii stiu

pastra un secret mai bine decât oamenii maturi. Nu au vorbit copiii

nici chiar atunci când au fost amenintati, batuti si chinuiti ca sa spuna.

Exista însa o vârsta, între 4 pâna la 7 ani, depinde de copil, când

poti spera ca-i poti exclude de la secretele casei. Copiii îsi vad de

joaca lor, neatenti la schimbarile din casa lor si nu se aventureaza în

locuri pe unde de obicei se tem sa umble sau nu le gasesc interesante

pentru joaca, ca bunaoara sopul cu fân.

Asa credeau parintii si asa credeam si noi când ne aflam odata în

sopul cu fân la Ion Grecu din Soars. Avea patru copii maruntei, mai

veneau si din vecini altii si se jucau în curtea larga. De unde eram, îi

urmaream cu nostalgie. Între copii, cel mai mare era baietelul de cinci

ani al lui Ion. Copiii se jucau si prin sura, dar nu ne gândeam ca s-ar

putea sa le treaca prin cap sa mute scara de unde era pusa si sa se urce

în pod. Si totusi baiatul s-a urcat ca o pisica (poate a auzit vreun

zgomot suspect), s-a uitat cuminte la noi din întuneric (noi nu l-am

vazut), apoi a coborât tot asa de usor si s-a dus la tatal sau, luându-l

deoparte si spunându-i în mare taina: “tata, la noi în sop sunt niste

oameni, care dorm acolo si au si vorvecel”. Interesant a fost ca n-a

strigat, nu s-a speriat, n-a plâns, a simtit si el ca se afla în fata unei

taine, ce trebuia pastrata în familie.

În anii urmatori nu ne-am mai dus sa stam la oameni, ci intram

numai seara în sate, rezolvând problemele sau dându-ne întâlnire în

afara satului. Copilul, care crescuse în cinci ani si caruia îi ziceam cu

totii Vorvecel, continua sa-i aminteasca tatalui întâmplarea si totodata

fagaduiala ca despre acest lucru nu trebuia vorbit nimanui.

Tara si Taran

(Interviu dat domnului Martiniuc pentru Viata Satului, 1992 )

Spunem “tara” patriei unde vietuim, asa cum i-au spus stramosii

nostri romani, si ne numim tarani, adica oameni ai tarii, cei ce ne-am

nascut în tara, care muncim pamântul tarii însamântându-i brazda si

culegând roadele muncii noastre.

Cei ce ne înfratim cu pamântul pe care-l calcam.

Cei ce ne-ngrijoram în vreme de seceta si ne temem de grindina,

cei ce nu putem dormi noaptea daca pe câmp lucrurile nu-s cum le

dorim noi.

Cei ce în ziua de Rusalii iesim la holde sa-I multumim lui

Dumnezeu pentru darurile date si rugându-L sa nu pedepseasca

câmpul pentru pacatele noastre.

Suntem tarani, cei ce-n vremuri de primejdie ne aparam

pamântul pe care-l calcam.

Si ne numim tarani, cei ce la vremea hotarâta de Dumnezeu ne

vom adauga în pamântul tarii mosilor si stramosilor nostri, lasând în

urma noastra copii si nepoti gata sa ne urmeze aici în vecii vecilor.

Nu poate fi tara fara tarani, si nici tarani fara pamânt. Nimeni,

din cei ce lucreaza pamântul fara sa fie al lor, nu sunt tarani. Taran e

numai acela care are o bucata de pamânt si care e numai a lui: “de aici

si pâna aici”; el sa fie proprietar.

Înainte de a avea nevoie de pâine, tara are nevoie de tarani.

Pentru aceasta nu e nevoie de exploatari agricole, ferme sau cum li se

va spune, muncite de proletari agricoli, oameni fara radacina si fara

demnitate, ci de gospodarii taranesti puternice si prospere. Avem

nevoie de sate fauritoare de traditie si cultura, asa cum a trait neamul

nostru mii de ani, sate cu gospodarii personale, si nu de blocuri cu

chiriasi, care astazi sunt aici, iar mâine cine stie unde.

Informatori si “informatori”

Imediat dupa Revolutie, când în fostii securisti intrase panica

sau mustrarile de constiinta, într-un orasel, un fost ofiter de securitate,

temându-se ca-i sfârsitul lumii, a prezentat fostilor detinuti politici un

caiet cu lista informatorilor securitatii, în ordine alfabetica, uneori cu

pseudonimul lor, cu transferul lor si cu alte amanunte. Erau în numar

de circa 1.500 la cei 15.000 locuitori ai orasului. Nu figureaza în lista

nici un nume de ofiter de securitate si nici un membru P.C.R. În lista

însa se afla numele mai tuturor persoanelor ce au însemnat ceva în

acest orasel, unii chiar cu ani de închisoare, canal sau morti pe acolo

(profesori, avocati, medici, judecatori, preoti).

L-am gasit în lista pe doctorul C., omul nostru de sprijin, cât am

fost în munti, care ne-a ajutat cu medicamente si cu care ne-am

întâlnit ani de-a rândul în casa parintilor lui. Noi stiam ca el da

informatii securitatii. Daca ar fi vrut, ne-ar fi putut vinde cu usurinta,

dar am avut tot timpul deplina încredere în el. Ne-a relatat totdeauna

ce voia securitatea de la el si ne-am sfatuit împreuna ce sa declare. În

cartea de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc am dat multe

amanunte despre astfel de “informatori”.

În lupta noastra de rezistenta am avut zeci de astfel de cazuri cu

astfel de oameni, care informau ceea ce noi vroiam sa stie securitatea.

“Joc dublu”, vor spune unii. Nu, ei au jucat un singur joc, jocul

nostru, jocul rezistentei anticomuniste. Probabil, în vreo lista

figureaza chiar si Fileru, care, înainte de a veni la munte, a fost trei

ani ca padurar, prin însasi meseria lui “informator” dând securitatii ce

voiam noi sa stie. De altfel toti paznicii de câmp, paznicii de noapte

din sate, pastorii vitelor, ciobanii, drumarii erau trecuti în lista

informatorilor si obligati prin meseria lor sa dea informatii.

Ar fi o crima ca acesti oameni sa figureze pe o lista oarba si

infamanta ca informatori.

Era o vreme când a refuza securitatea de a deveni informator era

totuna cu a fi arestat sau mai rau. Strâns cu usa, omul accepta, dar se

ferea sa dea vreo informatie de pe urma careia cineva sa sufere.

Tot informatori au fost socotiti si cei retinuti, arestati si chinuiti

si obligati sa dea declaratii adevarate sau false. Declaratiile au fost

introduse în fisiere si numele lor trecute în lista informatorilor. Putem

sa condamnam un om ca a informat în aceste conditii?

Nu de la o lista oarba cu numele informatorilor trebuie pornit, ci

de la informatia care a facut un rau cuiva: marginalizare, arestare,

închisoare, moarte. Daca nu e bine sa ramâna informatori

necunoscuti, nu trebuie sa se arunce cu noroi în numele sau în

memoria unor oameni cinstiti, ei însisi victime ale regimului sau chiar

eroi ai rezistentei anticomuniste.

Octavian Alexi

În volumul întâi al acestei carti am amintit de numele a trei

camarazi studenti nasaudeni de la Facultatea de Agronomie din Cluj,

arestati în ziua de 15 mai 1948 de politia din Cluj, de la cursuri, cu

sprijinul unor “colegi”. Era vorba de Ilies, Gotea si Alexi. Nici unul

nu s-a mai întors din închisoare.

Iata ultima scrisoare pe care Octavian Alexi a reusit sa o trimita

fratilor sai din închisoarea Pitesti printr-un camarad de suferinta, în

cazul când acesta va reusi sa fie eliberat. Am tinut ca acest

cutremurator testament sa figureze în aceasta carte:

“Pitesti

6 Octombrie 1949

Dragii mei,

Simt ca sfârsitul se apropie, boala care am primit-o mi-a distrus

sanatatea.

Dumnezeu sa ma aiba sub ocrotirea lui nemarginita. N-am

putere sa scriu cu mâna câteva rânduri.

Prietenul meu de suferinta si lupta ma ajuta si am speranta ca,

daca va scapa cu viata, va va trimite aceasta dorinta a mea.

E iarna. Pe geam vad picuri înghetati si-mi aduc aminte de casa

parinteasca, pe care nu am speranta sa o mai vad.

Va rog, daca veti gasi ramasitele mele pamântesti, sa le puneti

alaturi de parintii si stramosii mei.

As dori ca, lânga mine, sa fiti voi, scumpii mei frati si surori.

Daca nu e posibil, nu plângeti pierderea mea si încercati sa ma uitati,

caci am cazut luptând pentru viitorul vostru si al copiilor vostri.

Prin despartirea noastra s-a facut un gol în rândul luptatorilor

si în familie, dar altii vor duce mai departe lupta, ca victoria este a

noastra.

Ramas bun, scumpii mei, ultima mea dorinta este sa faceti în asa

fel ca trupul meu sa se odihneasca alaturi de cei care mi-au dat viata,

m-au crescut si iubit.

Mai bine este asa. Dumnezeu m-a scapat de suferinta asta grea.

Daca Dumnezeu va aduce ziua eliberarii, sa stiti pe cine trebuie

sa pedepsiti. Acei ce vor ramâne nu vor lasa nepedepsita tradarea, ca

a fost tradare.

Se vor prezenta unii care vor putea fi rasplatiti si totodata va

vor da relatii. Unul cu numele C., iar altul cu M., mai mult nu pot sa

scriu.

ADIO, Octavian”

Numele detinutului, care a scos scrisoarea din închisoare si a

transmis-o familiei este Crisan C., Cluj, str. Câmpului, nr.94.

Citind cartea lui Nicolae Ciolacu

(Prefata la volumul de memorii “Haiducii Dobrogei” )

Trecând printre colinele dintre Dunare si Mare, carora numai cu

multa îngaduinta li se poate spune munti, m-am întrebat mereu: “Oare

cum v-ati încumetat, camarazi dobrogeni, sa porniti o lupta de

partizani anticomunisti în aceste dealuri despadurite si slab

accidentate?”

Nici un grup de rezistenta din tara nu a avut parte de un teren

mai nepotrivit.

Si totusi, aici, în aceste locuri s-a luptat si s-a murit ca în oricare

din adevaratii munti ai României.

Explicatia este una singura: elementul uman, ce-a pornit

actiunea, era de cea mai buna calitate.

Unii veneati din Muntii Macedoniei, aducând cu voi virtutile

milenare ale neamului nostru. Stramosii vostri erau români cu câteva

secole înaintea daco-românilor din Dacia traiana. Erati urmasii

singurei ramuri de români ce-au cladit un imperiu în secolul al XII-lea

sub împaratul Ionita.

Alta parte dintre voi erati urmasii altor oameni de munte, oieri

ardeleni, ce-au colonizat Dobrogea.

Asa cum ati fost plamaditi de veacuri, nu v-ati mai târguit

înaintea luptei, ca ce si cum, ci v-ati daruit total, realizând si pe acest

colt de tara cel mai mare lucru pe care-l poate face omul pe pamânt,

asa cum a spus Isus: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu o

are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai, (Ioan 15:12)”.

Glorie voua, “frati din muma si din tata”, cinste celor care v-au

nascut si v-au alaptat, ferice de neamul românesc, care în vremuri de

cumpana a avut parte de barbati ca voi.

Am avut fericirea sa-l cunosc pe Nicolae Ciolacu, marturisitorul

rândurilor de fata.

Tare de mult, la închisoarea Vaslui, mergeam noi, copiii, frati de

cruce, la gradina din marginea orasului, unde gradinarea “badia

Ciolacu” si ne primea cu de toate.

I-am fost oaspete, mai târziu la “caseria” dumisale, unde ne-a

alintat cu cele mai bune feluri de mâncare pregatite din lapte de oaie.

- Ce-ai pus în mâncare, “badie”, de-i asa de buna?

- De toate câte un pic, dar am turnat multa dragoste si bucurie,

c-ati venit la mine.

Si l-am reîntâlnit cu câtiva ani în urma la manastirea

Brâncoveanu de la Sâmbata, sub poalele muntilor Fagaras, sub chipul

unui umil monah, dându-ne binecuvântarea la sosire si la plecare.

Sa te tina Dumnezeu înca multi ani, parinte Nectarie, sa te rogi

pentru noi, cei din lume si pentru neamul românesc.

Tineretea Oastei Domnului

Eram copil de 10-11 ani. În fiecare an în prima vinere dupa Pasti,

toata suflarea satelor fagarasene, ortodocsi si uniti, mergeau “la

Izvor”, la manastirea Brâncoveanu de la Sâmbata, pe atunci în ruina,

cu copaci crescuti pe zidurile ce au mai ramas timp de doua secole, de

când fusese darâmata de tunurile lui Bucow. Le batusera ploile,

viscolele si vremurile, dar nu si uitarea credinciosilor care veneau în

fiecare an aici.

Mai fusesem si pâna atunci dus de parinti. Ascultam slujba tinuta

în aer liber în fata zidurilor darâmate, luam apa de la fântânita sfintita

asezata la umbra unui mar în floare, apoi ne întorceam tot pe jos

acasa. De data aceasta eram martorul la ceva iesit din comun. Poiana

manastirii era plina de oameni în porturi si graiuri deosebite de al

nostru fagarasan. Grupurile purtau steaguri si prapuri cu chipul lui

Isus si cu îndemnuri scrise pe pânza. Retin înscrisul cel mai des

întâlnit: ”Îndrazniti, eu am biruit lumea!”

Tot atunci am întâlnit ceva de mare mirare pentru mine. Pâna

atunci era de la sine înteles ca la biserica, ca si aici la manastire, au

voie sa cânte numai preotii si cantorii; noi, credinciosii, trebuia sa

ascultam cuminti si respectuosi. Ori de data aceasta cânta toata

multimea de oameni de rasunau vaile si coastele muntilor. Tot de

mirare era si predica. Eu stiam pâna atunci ca despre Dumnezeu si

despre cele sfinte nu au voie sa vorbesca decât preotii. Ori dupa slujba

luara cuvântul unul dupa altul oameni îmbracati domneste, dar si

multi tarani si ma miram de unde stiu atâtea. Din toate predicile si

îndemnurile ce le-am auzit, am înteles ca e de lipsa ca toti oamenii sa

se predea Domnului Isus si sa se lege ca nu se vor mai duce la

cârciuma, ca nu vor mai sudui de Dumnezeu si de cele sfinte ca nu se

vor mai certa si nu vor mai umbla pe la judecati, vor trebui sa mearga

la biserica, sa nu leneveasca, sa-si creasca copiii în frica lui

Dumnezeu si sa cânte cântari frumoase.

Mai aflasem un lucru: ca în afara cântarilor de la strana mai sunt

pe lume alte cântari despre Dumnezeu foarte frumoase, pe care, spre

mirarea mea, le stiau si le cântau toti câti erau veniti acolo. Pe una am

învatat-o si o fredonam întorcându-ma acasa. Cineva ne-a dat-o scrisa

de mâna si a învatat-o si tata, care a cântat-o ca priceasna la biserica

în Duminica Tomii (Cruce sfânta parasita).

Acum aflasem ca toti acei oameni, care parca se cunosteau între

ei de când lumea, erau Ostasii Domnului. În anii urmatori auzeam din

sat ca ba unul, ba altul se duceau în satele vecine la adunari de ale

Oastei, apoi ca se adunau si la noi în sat duminica dupa amiazi si

cântau, ba s-au dus si la primar rugându-l sa faca crâsma seaca, adica

sa nu mai fie crâsma în sat, obicei ce a ramas câtiva ani buni.

Pe la târguri, pe drum, la lucru întâlneai barbati, femei si fete pe

care le cunosteai ca sunt din Oastea Domnului dupa vorba si purtare.

Aflai ca se predasera Domnului si ca erau altfel decât ceilalti oameni.

Mai târziu am aflat ca Oastea Domnului era condusa de la Sibiu de

parintele Iosif Trifa. Nu l-am vazut niciodata în persoana, dar îi

citeam predicile în carti si calendare. Avea niste istorioare si pilde

care îti mergeau la inima si pe care nu le întâlneai nicaieri în alta

parte.

Mai târziu am aflat cu mirare si revolta ca mitropolitul Balan nu

l-a mai lasat pe parintele Trifa sa predice. Lumea vorbea ca de teama

sa nu se duca credinciosii toti la parintele Trifa.

Au venit apoi peste tara razboiul si alte necazuri, care m-au luat

în vârtejul lor, apoi vremea comunismului cu lupta din munti. Când

eram în munte, apelând la ajutoarele oamenilor din sate, am observat

repede ca multi din cei ce se ofereau sa ne ajute erau fosti Ostasi de-ai

Domnului. De la ei am aflat ca multi fruntasi ai Oastei fusesera luati

de securitate si dusi în închisori si la canal.

Când, în sfârsit dupa ’89, tara a iesit la lumina, una din

sperantele de încrestinare a neamului nostru era tocmai Oastea

Domnului. Urmaream si speram sa întâlnesc câtiva batrâni de pe

vremea parintelui Trifa, caci numai batrâni puteau fi dupa socoteala

anilor.

De aceea n-a fost de mirare ca m-am bucurat când la telefon am

fost întrebat daca vreau sa fiu vizitat de niste Ostasi de-ai Domnului.

Banuind ca vor sosi la mine niste mosnegi frigurosi (era iarna),

am pus lemne pe foc sa fie cald în casa. Spre mirarea mea, în locul

batrânilor asteptati, au coborât dintr-un microbus vreo 15 tineri baieti

si fete, unii tineri de tot. La început am crezut ca sunt altii decât cei pe

care îi asteptam, dar m-am dumirit repede vazându-le chipurile

luminoase asa cum îmi ramasesera în amintire din vremurile de

demult, chipurile Ostasilor Domnului.

M-am mirat si m-am bucurat apoi constatând ca nu erau niste

începatori în ale credintei, stiau sa cânte foarte frumos, dar bucuria

cea mai mare era ca proveneau din toate colturile tarii si de toate

categoriile sociale: intelectuali, muncitori, studenti, unii sot si sotie; si

ca între ei era o mare dragoste, o comuniune, care nu se formeaza

decât acolo unde oamenii sunt legati între ei de un mare ideal.

Am povestit aceasta întâmplare pentru ca sunt convins ca

aceasta-i una din caile cele mai importante de educatie crestina a

neamului nostru. Crestinismul trebuie sa paseasca cu hotarâre dincolo

de usa bisericii, în lumea cea de toate zilele. Românul crestin sa stie

ca nu e singur cu barcuta lui pe marea vietii, ca are în jurul lui frati si

surori care îl iubesc si pe care îi iubeste în numele lui Isus. Si Oastea

Domnului, cu temeliile puse de parintele Iosif Trifa, cu cântecele lui

Traian Dorz, cu tributul de suferinta cu care si-a platit credinta în

lagare si închisori, are tot ce-i trebuie pentru a îndeplini aceasta

misiune. Trei pericole le vad însa în calea Oastei Domnului:

Primul: gelozia fetelor bisericesti mai mici sau mai mari, care

cred ca numai ei au dreptul de a lucra în via Domnului, temându-se ca

Oastea le ia ceva ce li s-ar cuveni numai lor.

Sunt fete care nu au înteles nimic din ce i-a raspuns Isus lui Ioan

când el l-a denuntat pe unul care “scotea draci în numele Tau (al lui

Isus) si l-am oprit pentru ca nu merge dupa noi. Nu-l opriti le-a

raspuns Isus, fiindca cine nu este împotriva voastra este pentru voi“

(Luca 9:49-50).

Un al doilea pericol e ca Ostasii sa se lase aliniati pe plutoane si

companii în spatele vreunui ierarh bataios, sa bata pasul si sa defileze

aparând ortodoxia neamenintata de nimeni. Ar fi trist ca Ostasi ai

Domnului, uitându-si misiunea ce le-a fost încredintata de

întemeietorul ei, parintele Trifa, sa stea cu parul la usa unei biserici cu

lacatul pus, ca sa nu intre în ea greco-catolicii.

Al treilea pericol ar fi ca Oastea Domnului sa se izoleze într-o

lume a ei, sectara, în sine si pentru sine, straina de viata sociala si

nationala. Daca se va tine de învataturile întemeietorului ei, va avea

ce lucra în via Domnului.

Nu numai Oastea Domnului e chemata la aceasta lucrare. Sunt si

alte organizatii religioase pornite pe acest drum, ca de exemplu

AGRU, ASTRU, Reuniunile Mariane, Certasii Crestini,

ASCOR-urile, corurile crestine etc. M-am oprit mai mult asupra

Oastei Domnului, pentru ca ea a avut cea mai mare pondere în viata

crestina a neamului.

Au existat si exista organizatii de educatie a tinerilor, cu spectru

larg, ca bunaoara Fratia de Cruce, în care tânarul primeste o educatie

religioasa cu totul asemanatoare celei din Oastea Domnului, alaturi de

o educatie nationalista în sensul de a iubi din toata inima tot ce e

frumos si bun în neamul românesc (istoria lui, limba, literatura, tara

cu muntii, câmpiile si râurile ei, arta lui sub toate formele ei).

Primeste o educatie politica, întelegând prin politica totalitatea

mijloacelor prin care poate fi pus în practica tot ce e necesar pentru

tara în toate domeniile.

De asemenea o educatie a muncii, munca fiind singurul izvor de

valoare materiala, o educatie familiala, sanitara, si o educatie fizica si

care toate sa fie patrunse de spiritul crestin.

Împrumuturile externe

Stai si te crucesti cu câta slugarnicie guvernantii nostri bat pe la

toate portile închise pentru a obtine un împrumut extern. Orice

suntem în stare sa facem, numai sa obtinem bani de împrumut. În cele

mai multe cazuri ne împrumutam pentru a acoperi datorii vechi si a-i

folosi pentru consum, si nu pentru productie.

Dar oare e chiar asa de rau sa te împrumuti? Se uita de fiecare

data ca acest împrumut mai trebuie dat si înapoi si înca cu dobânda.

Daca tu azi nu-ti poti acoperi nevoile, vei putea oare mâine sa ti le

acoperi si sa mai dai si împrumutul cu dobânda înapoi? Si apoi cel ce

te împrumuta îti mai pune (uneori pe buna dreptate) “unele conditii”

sa se asigure ca îsi va recapata banii. De cele mai multe ori aceste

conditii sunt mai pagubitoare decât binefacerile ce-ti revin din banii

împrumutati (sa cumperi de unde ti se cere, sa închizi cutare

întreprindere care deranjeaza, sa micsorezi taxele la import etc.)

Dar chiar nu trebuie sa ne împrumutam deloc? Ar fi absurd sa

judeci asa. Dar împrumutând 1000$ sa fii sigur ca într-un anumit timp

vei câstiga cel putin 1000 + dobânda plus un dolar si sa nu ti se ceara

conditii care sa te înfunde si mai tare în datorii. Nu trebuiesc luate de

bune toate câte le cer marii bancheri ai lumii. Sfaturile lor, lor le

folosec. Pentru ei situatia ideala e atunci când statele nu mai pot sa-si

achite datoriile ci numai sa-si plateasca vesnic dobânda. Datoria

oricarui guvern cu cap e aceea de a nu avea datorii externe si, pentru

asta, a avea o balanta de plati echilibrata, descurajând importul de

articole zadarnice (tutun, bautura, articole de lux sau alte produse

chiar necesare, dar pe care noi le avem: sare si faina din Ungaria,

carne de peste ocean, oua din Turcia). Daca s-ar fi folosit si s-ar folosi

mai bine economiile populatiei si nu s-ar fi irosit în Caritasuri, în

constructii zadarnice ale bancilor si în alte zadarnicii, s-ar fi putut

face multe fara sa fim siliti sa ne caciulim la usa nimanui.

Statul - cel mai prost gospodar?

E o judecata care se afirma foarte des si de aici concluzia ca tot

ce e al statului trebuie sa fie distrus, privatizat, furat, risipit, vândut

pentru un dolar, oricum, numai sa nu mai fie. Se face cu atâta pasiune

aceasta distrugere, de parca nu ar fi vorba de statul român, ci de al

cumanilor sau pecenegilor. Ba mai mult, se crede ca se face un lucru

bun ca în felul acesta se distruge comunismul si se ajunge mai repede

în capitalism.

Trebuie luptat cu o mare prejudecata istorica, daca nu cu o voita

confuzie criminala. În enciclopedii, comunismul e definit ca o

doctrina economica sau o ideologie ce urmareste instaurarea

proprietatii colective în locul celei private. Oare numai aceasta a fost

comunismul? Prin aceasta translatie de proprtietate a devenit el

criminal? Daca ar fi fost numai atât, ar fi fost o experienta mondiala

economica si sociala nereusita cum au fost destule si nimic mai mult.

Comunismul a devenit criminal în ultima analiza prin înjosirea

omului, lipsindu-l de suflet, aducându-l prin dresaj la stadiul de

unealta vorbitoare si ascultatoare. Comunismul a fost criminal prin

asezarea urii la nivel de dogma, acolo unde trebuia sa domneasca

întelegerea si dragostea.

Comunismul a fost criminal prin ridicarea deasupra tuturor a

unei caste privilegiate, ce detinea puterea absoluta, în timp ce restul

populatiei se afla la discretia acelei caste. Nomenclatura comunista se

bucura de privilegii mult mai mari decât capitalistii cei mai cu putere,

ultimii având si riscul ca, pierzându-si averea, sa-si piarda si

privilegiile. Comunismul a fost criminal prin câinii de paza pe care se

baza nomenclatura pentru a le apara privilegiile: securitatea si militia.

Faptul de a avea avere în comun a fost cea mai nevinovata fata a

comunismului. A reduce comunismul numai la colectivizarea fortelor

de productie înseamna a-i da un certificat de buna purtare. Statul ca

proprietar nu e un lucru, în sine, nici bun, nici rau, depinde de cum

functioneaza sistemul, de oamenii care lucreaza acolo. Un stat rau, un

guvern rau, corupt va avea rezultate pe masura netrebniciei sale.

Acolo unde se afla oameni care sfintesc locul prin priceperea si

cinstea lor, lucrurile merg bine indiferent ca o fabrica e a statului sau

particulara. Deci nu statul e un gospodar bun sau rau, ci oamenii care

administreaza bunurile statului sunt buni sau rai.

Daca ai o casa veche

Daca ai o casa veche, nepotrivita, si vrei sa-si faci alta noua, ai

trei solutii de urmat:

Prima e sa modifici casa veche dupa dorintele tale noi, tot

schimbând, mereu darâmând si recladind; si pâna la urma casa, din

conceptie rau proiectata, tot o casa nepotrivita ramâne.

A doua solutie e sa dârâmi casa veche pâna în temelii si apoi

de-abia sa te gândesti ca vei ramâne sub cerul liber, sa umbli în stânga

si-n dreapta dupa împrumuturi ca sa-ti poti face casa noua, fiind silit

sa lucrezi în pripa, la discretia camatarilor.

A treia solutie e sa ramâi sub acoperisul casei vechi, folosindu-te

în continuare de ea si alaturea sa pornesti constructia unei case noi,

încet, cu judecata, temeinic.

Am mostenit o economie nepotrivita, cladita în buna parte dupa

indicatiile unui cizmar si ale unei nebune analfabete, dar nu toate au

fost facute dupa voia acestora. S-au investit în industria tarii:

inteligenta româneasca si truda unui întreg popor timp de 40 de ani.

Macar pentru munca si sacrificiile facute ar trebui tratata cu mai mult

respect industria noastra. Sa schimbam ce trebuie schimbat, dar sa fie

lasata sa mearga în continuare macar cum a mers sub comunism.

Alaturi sa construim o economie libera, masurând de trei ori si taind o

data. Când avem resurse, construim, când nu avem, stam în casa

veche si nu ne ploua si nu trebuie sa ne caciulim în fata nimanui. I-as

zice acestui drum politica pasilor siguri. Nu trebuie schimbat nimic de

dragul schimbarii pâna nu ai siguranta ca dupa schimbare rezultatele

vor fi mai bune decât cele dinainte.

Comunismului i-au trebuit peste 40 de ani sa faca socializarea

totala si la revolutie mai erau sectoare particulare, ca bunaoara

agricultura la munte. E absurd sa crezi ca în câtiva ani se poate face o

privatizare eficienta. Ca o economie libera bazata pe proprietatea

particulara e mai buna decât cea bazata pe proprietatea de stat e un

lucru evident în ziua de azi. Tari cu un standard de viata inferior noua,

cum au fost Turcia si Grecia, au ajuns prin economie libera la un nivel

superior noua, comunismul aducând peste tot pe unde s-a instalat

foamete si saracie. Trecerea de la economia colectivista la cea libera

trebuia însa facuta cu judecata si la timp.

Una din piedicile cele mai mari de trecere e gândirea comunista,

pe care o mai au conducatorii întreprinderilor si muncitorii însisi si

care nu se schimba cu una, cu doua, ci va mai dainui înca multa

vreme.