ALTE MARTURII SI CÂTEVA CONSIDERATII (4)

La început a fost Inocentiu

Cu ocazia aducerii la Blaj de la Roma a osemintelor episcopului

Inocentiu Micu

Prin aceste cuvinte, istoricul P.P. Panaitescu a vrut sa arate ca

adevarata istorie a Transilvaniei, ba mai mult, a neamului românesc, a

început cu acest prelat cu chip de haiduc: Inocentiu Micu.

Povestea începe cu un fecior de român, care s-a dus într-o zi cu

tatal sau sa vânda lemne la Sibiu. A trecut pe acolo un calugar iezuit,

care a fost impresionat de cautatura dârza a acelui copil al muntilor.

Drept urmare l-a cerut tatalui sau, Oprea Micu, ca sa-l învete carte. Si

Ioan, ca asa îl chema pe fecior, a învatat carte multa la Sibiu si

Târnavia în Slovacia. A învatat bine, mai usor decât colegii sai

germani, maghiari si slovaci, caci pe atunci se învata în latineste,

limba pe care el o stia pe jumatate de acasa.

S-a impus înca de pe bancile seminarului, fiind ales episcop al

Bisericii Române Unite cu Roma, desi nu fusese înca sfintit preot. Era

de-abia în anul trei de studii. Primeste numele de calugar Inocentiu si

în 1730 este consacrat episcop. În fata lui se ridicau greutati mai mari

decât muntii din care a plecat.

Ca sa-i fie eparhia mai la îndemâna, muta resedinta de la Fagaras

la Blaj, punând piatra de temelie a actualei catedrale si totodata a

orasului, cu tot ce a însemnat pentru istoria românilor acest orasel

asezat ca si Roma tot pe sapte coline, Mica Roma, cum îi va spune

Eminescu.

Scaunul episcopal ramânea mai mult gol. Cu caruta, calare, pe

jos, vara si iarna, cerceteaza sat cu sat, catun cu catun, îndemnând,

mustrând, dar dând oamenilor mereu speranta: Ridicati-va fruntile din

tarâna, iobagilor! Stramosii vostri au stapânit lumea si voi va temeti

de niste nevolnici domni de pamânt? Vorbele vladicii dadeau roade în

bordeie si la stâne. Constiinta latinitatii noastre împânzeste Ardealul.

Tot românul se mândrea ca este nepotul lui Traian. Copiii nu se vor

mai boteza Chirila, si Nichita, ci Traian, August, Corneliu, Septimiu,

Silvia, sau Livia.

Din primul moment a înteles sa fie aparatorul neamului sau, în

întregimea lui. Iata cum se adresa Dietei maghiare din Cluj: Suntem

cei mai vechi locuitori ai acestor meleaguri...suntem cei

multi...suntem cei care trudim pamântul...trebuie sa folosim si

roadele lui. S-a izbit de ura de veacuri a asupritorilor neamului

românesc, fiind în pericol de a fi ucis.

Are curajul sa atentioneze pe însasi împarateasa Maria Tereza:

Majestate, din partea lui Dumnezeu ati primit autoritate de a face

dreptate poporului român. Majestate, faceti-ne dreptate. În caz ca nu

ne faceti, ne obligati sa facem apel la tribunalul Dumnezeului celui

viu, care, cu siguranta, va va judeca . Din dragoste pentru ai sai, cei

oropsiti, sa-L sfadeasca pe însusi Dumnezeu. Odata, într-un sat fara

biserica, pe când savârsea liturghia, sub cerul liber, a început o ploaie,

ce a udat sfânta împartasanie din potir. Cu ochii în lacrimi, privind

spre cer, vladica Inocentiu a exclamat: Asa îti trebuie, Doamne, daca

ai dat pamântul acelora, care nu vor sa-ti lase loc pentru un acoperis .

Timp de 14 ani se razboieste cu guvernul vienez, cu Dieta

maghiara din Cluj si Curtea din Viena. Chemat aici si anchetat pentru

îndrazneala cererilor sale, care zguduiau rânduiala de atunci a

împaratiei, refuza sa se prezinte la judecata, sustinând ca un episcop

nu poate fi judecat decât de un tribunal ecleziast. Pleaca la Roma

sperând într-un ajutor al Papei, ajutor care nu a fost eficient,

împarateasa ramânând neînduplecata: nu i-a mai permis sa se întoarca

în Ardeal.

Timp de 22 de ani cât dureaza exilul sau la Roma, nu înceteaza a

face memorii la Sfântul Scaun, la Viena, la Dieta si a da îndemnuri si

sfaturi celor de acasa: Avem lipsa de oameni învatati, care sa lupte

pentru drepturile românilor. Faceti scoli! Simtindu-si sfârsitul

aproape, îsi face testamentul în 1768, cu câteva luni înainte de

moarte: Nu stiu prin ce nostalgie ne reclama pamânturile natale...

Zilele mele se îndreapta spre asfintit si as vrea ca sufletul meu sa fie

încredintat Creatorului sau, iar oasele sa astepte obsteasca înviere în

manastirea de la Blaj... Eu am fost cel care a pus prima piatra si am

ostenit pentru ea.

Acum, dupa 229 de ani, în 19 octombrie, la Blaj, i se va îndeplini

ultima dorinta. Ar trebui ca toate clopotele bisericilor românesti sa

anunte evenimentul si toata suflarea româneasca sa îngenunche o

clipa în fata sfintelor lui moaste. Caci de la Inocentiu au pornit toate.

Vladicii Blajului, si nu numai ai Blajului, au cautat sa-i calce pe urme,

zidind biserici si scoli. Din ele s-au ridicat luptatori, care au dus

flacara nationala mai departe spre biruinta. Daca a fost o Alba Iulia

1918, e pentru ca a fost un 1848 la Blaj, unde s-a aprins revolutia .

Aici s-a nascut Scoala Ardeleana începând cu Samuil Micu

(nepotul lui Inocentiu), Gheorghe Sincai, Petru Maior si altii. Cartile

lui Gheorghe Sincai l-au crescut pe Nicolae Balcescu. De aici a plecat

Iancu spre munte, primii lui luptatori fiind teologii Blajului.

Aici a citit Simion Barnutiu crezul neamului românesc, fiind

primul dintr-o dinastie de martiri si eroi: Coroianu, Iuliu Maniu,

Corneliu Coposu. Un fiu al Blajului, din neamul Muresenilor, a scris

Rasunetul, imnul actual al tarii.

De aici a plecat în Bucovina, condamnat la moarte în

contumacie, Aron Pumnul, dascalul iubirii de neam si tara, al lui

Mihai Eminescu. Si tot aici, peste doua veacuri, un stranepot al lui

Inocentiu, din Sadu, Ioan Suciu, vladica tineretului, a educat tineretul

de atunci o generatie de luptatori, în dragoste de Dumnezeu, neam si

tara, prin cele trei carti de capatâi Eroism, Tinerete si Mama. Prin

exemplul propriei sale vieti si jertfe, generatia respectiva a înfruntat

eroic comunismul ateu în fata altarelor, în închisori sau pe crestele

muntilor. Si ceea ce a aprins episcopul Inocentiu nu se va stinge cât

timp va rasuna pe aceste locuri vorba româneasca.

22 mai 1994, Paris

Ion Gavrila Ogoranu la un dialog între Exil si Tara

S-au spus aici multe din cele ce si eu as fi vrut sa le spun.

Vin din rândul acelora care au luat în serios versurile de piatra

ale lui Aron Cotrus: Române, cel tare nu plânge / Raspunde sângelui

prin sânge / Când tara ti-o voi-o cineva / Si nu vei sti a o apara / N-a

fost nicicând a ta. Vorbesc de oameni care si-au luat destinul în

mâinile lor, gata de moarte.

Aduc o marturie recent descoperita la Sibiu si raportul vestitului

întru ticalosie, colonel Craciun (pe care voi, cei ce ati facut puscarie,

îl cunoasteti), adresat Securitatii din Bucuresti, lui Dulgerber (iarasi

cunoscut de voi), în care se arata cum au stiut sa moara maiorul

Dabija, conducatorul Rezistentei armate anticomuniste din muntii

Apuseni si cei sase luptatori de lânga el.

Va veti mira ca se poate avea recunostinta fata de regimul

comunist: pentru ca ne-a acordat sansa sa fim cei prinsi, împuscati ca

luptatori si nu ucisi altfel. Pentru ca noi asa ne socoteam, luptatori si

nu victime. Victime au fost Lucretiu Patrascanu, Bellu Silber si

politicienii luati de pe bancile ministeriale, dar noi nu am fost asa

ceva. Este ceea ce regimul actual ar dori sa ne prezinte, ba unii au

formulat un proiect de lege de reabilitare, din partea acelorasi

tribunale care ne-au condamnat. Se încearca sa se reduca lupta de

rezistenta armata la lupta taranilor împotriva colectivizarii. A

îmbracat reistenta noastra si acest aspect, dar trebuie sa se stie ca nu

pentru hambare si patule sau pentru o pâine rumena au luptat

Gheorghii si Ionii. Nu pentru averi trecatoare, ci pentru dreptate si

demnitate au luptat acesti oameni.

Se mai încearca sa se spuna ca rezistenta a fost ceva izolat si un

fenomen local. Pun martori pe doi prezenti aici, pe care

dumneavoastra îi iubiti, Doina Cornea si Octavian Paler. În satul din

care provine aceasta luptatoare, Ileni, au fost o multime de luptatori

cu numele de Cornea, începând cu studentul Marcel Cornea, cel dintâi

cazut dintre noi. De asemeni, în coltul de sat unde îsi are casa

parinteasca domnul Octavian Paler , Lisa-Fagaras, sat vecin cu satul

meu, au fost zece luptatori implicati în rezistenta si, daca am trece

prin satele vecine, as putea enumera, numai din amintire, sute de

nume.

Când a început lupta de rezistenta anticomunista? O data cu

intrarea trupelor sovietice pe teritoriul patriei. Ca punct de referinta,

au fost alegerile din 1946, de când regimul si-a lepadat blana de oaie,

barând orice cale de democratizare a României. Un lucru, care nu se

prea stie, este ca, începând cu 1947, a existat în România un

comandament unic al luptei de rezistenta armata, format din oameni ai

partidelor istorice, ai miscarii legionare, ai formatiilor de lupta din

armata, studenti si elevi de liceu.

Ecoul acestui comandament de lupta s-a facut simtit în asa-zisul

proces al marii tradari din toamna anului 1948, în care au fost

implicati inginerii Pop, Bujoi, amiralul Horia Macelaru, profesorul

Nicolae Margineanu, Nicolae Petrascu, George Manu, Nistor

Chioreanu, împreuna cu 150 de persoane (intelectuali, militari,

studenti), toti adunati în jurul unui tel comun: lupta armata împotriva

comunismului. Istoricii nu se prea preocupa de aceasta lupta, ba sunt

unii chiar care sustin ca istoria acestor vremuri s-ar putea scrie dupa

50 de ani. Pâna atunci, securitatea la Bervoiesti si în alte parti are

timp sa distruga documentele care nu-i sunt pe plac, iar noi, martorii,

murim pâna atunci si faptele sa ramâna în uitare, asa cum s-a mai

întâmplat în istoria româneasca.

Toti muntii României si-au adus contributia lor la aceasta lupta:

muntii Banatului, Olteniei, Vrancei, obcinele Bucovinei si ai

Maramuresului. Pâna si dealurile Dobrogei (carora numai cu

îngaduinta li se poate spune munti) au avut luptatorii lor, munti

nepotriviti pentru lupta de gherila. Acolo au luptat aromânii care,

dupa spusele lui Tutea, sunt români si jumatate.

Printre aceste grupuri au fost si cele patru din muntii

Fagarasului: Arsenescu, Arnautoi si Matei, pe versantul sudic si noi

fagarasenii pe versantul nordic, precum si grupul parasutat în 1951, al

lui Saplacan.

Fiecare din aceste grupuri îsi avea tactica si strategia lui. Din

acest punct de vedere le-am putea împarti grupurile în doua: cele în

care au intrat ofiteri de grad superior si care au pornit la o lupta mare,

decisiva. Într-adevar au pornit-o, dar au si terminat-o repede.

Comunismul, inclusiv de la noi din tara, era la apogeu, atunci.

Raportul de forte era de necomparat.

Celelalte grupuri, formate din tineri studenti, ofiteri si elevi au

adoptat tactica de gherila, care are darul ca o mâna de oameni hotarâti

sa tina în alerta forte inamice de mii de ori mai numeroase, fara a

putea fi zdrobiti.

Rezistenta noastra, de aproape opt ani, poate fi explicata în

parte: eram un grup de tineri, care ne cunosteam de mici, crescusem

într-o sfânta fratie. Infiltrarea dusmanului, între noi, era exclusa.

Aveam la îndemâna cel mai compact masiv muntos al tarii, muntii

Fagarasului, lung de 100 km, lat de 60 km, care ne-a aparat. Ne

împarteam în grupe mici, mobile; nu aveam un punct fix de rezistenta,

puteam sa fim peste tot si nicaierea.

Am avut oameni devotati, care ne-au sprijinit. Oameni care ne

iubeau si pe care îi iubeam. As aminti femeile si fetele, care s-au

implicat cu un curaj care ne mira si ne încalzea sufletele. În satul Ileni

traieste Maria Cornea, al carei logodnic a fost ucis de securitate si

care s-a angajat alaturi de noi cu toata puterea.

Ne-am pus la punct un sistem de informare la poalele muntilor,

cu oameni devotati si priceputi. Ca o simpla curiozitate - desi, în afara

de trei, au murit toti luptatorii - în munti n-a murit nici unul dintre noi.

Raniti am fost, dar morti, nici unul.

În spatele fiecarui mort se afla un Iuda, stiut sau nestiut, care-si

rontaie în liniste si azi argintii vânzarii noastre.

În general, rezistenta armata anticomunista din România a avut

trei caractere:

Caracter national. Telul luptei nu era al unui partid sau al unei

miscari, ci al neamului întreg. Am avut întotdeauna constiinta ca noi

reprezentam atunci statul român adevarat. În condamnarile noastre la

moarte sta scris ca ne-am însusit prerogative ale statului. Exact asa am

si facut. În numele acestei constiinte am actionat.

O mentiune speciala vreau sa fac: cele mai multe grupuri de

rezistenta din tara, ca si al nostru, cel din Fagaras, au fost initiate si

formate din fratii de cruce din universitati si licee. Unora, culoarea

ochilor acestor foarte tineri luptatori - 16-20 de ani - nu le place. Le

pot însa raspunde lucrul urmator: muntii României au fost si pe

vremea aceea unde sunt si astazi, în mod egal pentru toti tinerii

României. Daca numai unii tineri s-au dus sa lupte, istoria va trebui sa

se multumeasca cu acestia, buni sau rai, atâti câti au fost si suntem.

Eram constienti ca suntem ostasi ai lui Christos si ai neamului

nostru.

Imnul nostru a fost cel al studentilor greco-catolici Astru. Eram

si ortodocsi, si greco-catolici. Între noi nu existau diferente politice

sau confesionale. Am cautat sa ne încadram actiunile noastre în

onoarea militara si morala crestina atât fata de prieteni cât si fata de

dusmani. Nu se va gasi nicaieri în lupta noastra o fapta de care sa ne

fie rusine sau care sa ne murdareasca moral lupta. Acesta a fost cel de

al doilea caracter al luptei nostre: cel crestin.

Cel de al treilea a fost caracterul monarhist.

Când într-o întâmplare dramatica, în 1952, am întâlnit la Cabana

Bâlea, sute de turisti, le-am spus acestora: Va rugam spuneti

oamenilor din tara, ca mai exista un colt din regatul României, care

nu si-a plecat capul în fata comunistilor si care va ramâne liber, cât

timp capetele ce le vedeti vor sta pe umerii celor ce le poarta .

La urma urmei, ce-am vrut noi sa fim?

Un strop de demnitate pentru istorie, câteva lacrimi de sânge, cu

care sa spalam fata mamei noastre România, murdarita de lasitate si

tradari.

Pentru ca tinerilor de azi si din viitor sa nu le fie rusine sa se

numeasca români!

Domnul Paul Barbaneagra (interventie la discursul domnului

Gavrila în ziua de 22.05.94: Partizanii din Fagaras)

În numele nostru al tuturora as vrea sa multumesc domnului

Gavrila pentru aceasta tulburatoare marturie, care ne-a dat lacrimi.

Vad ca mai toti plângem. Mai mult decât emotionanta, mi se pare

înaltatoare pentru ca, undeva, un mare filosof spunea ca exista o mare

deosebire între sfinti si mucenici. Sfintii reusesc sa-si asigure

ridicarea lor personala, se sfintesc si câstiga cerul. Mucenicii, martirii,

au marele merit ca prin sacrificiul lor ajuta la ridicarea în cer a unui

neam. Eu cred ca, prin cei care au murit în Fagaras, o parte din fiinta

neamului nostru s-a urcat în cer pentru a dovedi, pentru a marturisi

acolo despre ce am trait.

As vrea sa va rog un lucru, pentru a sfârsi cu demnitate acest

moment, sa sfintim cu respect memoria lor si pentru asta va rog sa

pastram un moment de reculegere. Va multumesc.

MESAJ ADRESAT PRESEDINTELUI

EMIL CONSTANTINESCU, LA ADUNAREA GENERALA A

FUNDATIEI LUPTATORII DIN REZISTENTA ARMATA

ANTICOMUNISTA DIN ROMÂNIA DIN 6 DECEMBRIE 1997

Domnule Presedinte,

Supravietuitorii luptei armate împotriva comunismului si urmasii

celor ce au cazut luptând, rugam Conducerea Suprema a României ca

în mod oficial:

1. Sa recunoasca lupta si jertfa Rezistentei armate anticomuniste, ca

lupta pentru apararea fiintei neamului nostru, a demnitatii

nationale, a credintei în Dumnezeu, pentru un viitor fericit al

României, ca o pagina glorioasa din Istoria Patriei.

Este vorba de mii de luptatori (militari, preoti,

învatatori, studenti, elevi de liceu, tarani, muncitori) barbati si

femei, care pe întreg cuprinsul României s-au organizat în grupuri

de rezistenta armata împotriva regimului comunist, platind

îndrazneala cu moartea sau cu ani grei de închisoare, cu

confiscarea averii si alungarea familiilor din case si chinuirea lor.

La vremea respectiva acesti luptatori au avut

constiinta ca ei reprezinta adevaratul stat român si nu cel instaurat

prin forta ocupantului sovietic.

2. Reîncadrarea luptatorilor în Corpul Armatei Române, fiecare la

foaia lui matricola, dupa meritele ficarui luptator, precum si

încadrarea în acelasi Corp a celor ce nu erau luati în evidenta

militara datorita tineretii lor. Am avut convingerea ca la vremea

aceea, noi cei ce luptam împotriva statului comunist reprezentam

adevarata armata româna si nu cea umilita sa cânte: O, Moscova,

patria mea. Cu aceasta convingere am luptat atunci.

3. Sa se considere fostii luptatori înca în viata ca veterani de razboi,

sotiile celor morti ca vaduve de razboi, iar copiii lor ca orfani de

razboi.

4. Sa se abroge legile, dispozitiile, hotarârile judecatoresti, abuzurile

facute sub orice forma de catre regimul comunist, cu caracter

defaimator si represiv, cu privire la luptatorii din Rezistenta

anticomunista (amintim ca si în momentul actual în cazierul nostru

sunt trecute toate condamnarile avute cu aceleasi calificative

defaimatoare ca atunci când au fost pronuntate.

5. Sa se deschida la lumina toate arhivele securitatii, si ale altor

autoritati comuniste pentru a se afla tot adevarul, care este aproape

necunoscut). Cele mai multe actiuni ale luptei din Rezistenta s-au

desfasurat în locuri departate ochilor publici. Memoria

luptatorilor e înca învaluita în minciuna, ura, defaimare sau tacere.

La televiziune, în afara Memorialului Durerii (si el marginalizat si

defaimat), Rezistenta armata anticomunista înca nu a avut acces.

Se scriu înca si azi, dupa Revolutie, carti în care suntem tratati ca

tradatori, spioni, banditi, teroristi, în timp ce cei ca Nicolski sunt

prezentati ca patrioti. Cei ucisi dintre noi nu mai pot raspunde, iar

supravietuitorii nu avem posibilitatea de a marturisii, adevarul. În

cei sapte ani de la revolutie am fost îngaduiti ca victime ale

comunismului, calitate ce nu o acceptam. Noi am fost luptatori, nu

victime.

6. Sa se afle, din documente si din anchetarea celor vinovati de

uciderea luptatorilor, locul unde zac îngropati, pentru a-i scoate de

acolo si a-i înmormânta crestineste.

Trebuie spus, domnule Presedinte, ca nu noi luptatorii, morti sau

vii, avem nevoie de aceasta Recunoastere a luptei si jertfei noastre.

Nu pentru gloria desarta sau bunuri materiale ne-am jertfit tineretea si

viata. De aceasta Recunoastere are nevoie fata României, murdarita

de atâtea lasitati si tradari, de ea are nevoie istoria României.

Telul luptei noastre l-am scris într-un Testament atunci, în focul

luptei, când ne-am adresat vesnicei Românii:

Mama Tara, iarta-ne ca am cutezat sa luptam si sa murim

pentru Tine!

Supravietuitorii Rezistentei Armate Anticomuniste nu vor sa

serveasca interese politicianiste

Fundatia Luptatorii pentru rezistenta armata anticomunista face

cunoscut opiniei publice urmatoarele:

În 6 decembrie 1997 a avut loc la Muzeul Taranului Român o

adunare pe tara a supravietuitorilor Rezistentei Armate Anticomuniste

si a urmasilor lor. Au venit oameni din toate colturile tarii, fiecare

dintre ei cu povara unor amintiri si dureri, carora numai tarâna

mormântului le vor putea pune capat. S-au citit mesajele celor care,

din cauza batrânetii, bolilor si saraciei, nu au putut fi prezenti fizic la

adunarea din Bucuresti. Era pentru prima data când ne aflam la un

loc. Luarile de cuvânt s-au desfasurat într-o atmosfera de rugaciune.

Prezenta presedintelui României, a ministrului de Interne si a altor

oficialitati a adâncit climatul de reculegere si speranta.

Nu s-au cerut autoritatilor statului nici bani, nici alte avantaje

materiale, ci doar întelegere, pretuire si anularea unor abuzuri si

sechele ale perioadei comuniste. Am invitat sa fie prezenti pe

reprezentantii mass-media, care au relatat desfasurarea lucrarilor dupa

priceperea si inima fiecaruia si carora le multumim pe aceasta cale. La

amiaza s-a prânzit pe treptele muzeului din ce au pregatit câteva

familii bucurestene si din ce au adus oaspetii din tara în traista. S-a

vizitat o expozitie facuta anume de catre tineri din Bucuresti si de

doua cercetatoare de la Arhivele Nationale din Cluj-Napoca.La orele

15, au fost reluate lucrarile adunarii. Adaugam ca noi am invitat sa fie

prezenti pe câti îi interesa problema rezistentei anticomuniste. Nu am

legitimat pe nimeni si nu am cerut nimanui sa-si faca autobiografia. În

buna noastra credinta, ne asteptam sa vina oameni cu sufletul ca si al

nostru, caci noi nu ofeream nici un beneficiu pentru nimeni. Din

pacate, unii dintre cei veniti dupa amiaza au confundat consfatuirea

noastra cu o adunare electorala de prost gust, cu acuze de ce-a facut

sau n-a facut unul si altul în perioada comunista. Au huiduit numele

unor personali-tati-simbol al rezistentei anticomuniste. Invitati sa vina

la microfon, sa spuna cine sunt si ce doresc, cei turbulenti au refuzat.

Siliti sa paraseasca sala, au plecat amenintând, lasându-ne cu un gust

amar.

Am avut atunci banuiala, iar acum, dupa aparitia unor articole în

ziare, ca acela din România libera de luni, 7 decembrie, avem

certitudinea ca a fost vorba de o provocare de care ne delimitam.

Anuntam înca o data, daca mai este nevoie, ca scopul fundatiei

noastre este de a aduce în memoria poporului român lupta armata

anticomunista si figurile unor eroi care s-au jertfit pentru neam si tara.

Nu vom servi interesele politicianiste ale nimanui. Primim pe oricine

vine cu gânduri curate sa ne ajute în aceasta actiune. Nu ne vom lasa

atrasi pe panta unor polemici murdare si sterile, ci ne vom vedea

linistiti de scopul nostru.

În numele Consiliului Director,

Ion Gavrila Ogoranu

Mihai Timaru

Dr. Gheorghe Cornea

Statutul Rezistentei Armate Anticomuniste

din România

Cuvântare tinuta la Romfest, la Bucuresti,

septembrie 1998

Suntem singura tara din estul Europei, care a avut o rezistenta

armata anticomunista, ce a durat 10 ani .

Sunt cuvintele Presedintelui României, rostite în plenul

Congresului American. Cine a auzit sau a citit aceasta afirmatie e

îndreptatit sa creada ca în România aceasta pagina de istorie se bucura

de aprecierea societatii românesti.

Nu voi face aici o istorie a rezistentei anticomuniste. Spun doar

atât: ca Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista a

inventariat circa 100 de grupuri înarmate si vreo 20 de grupuri de

parasutati cu sprijinul puterilor apusene, si inventarul nu e complet.

Când spun grup înseamna un numar de luptatori morti în lupta, altii

ucisi la securitate, altii condamnati la moarte si executati, o multime

condamnati la închisoare, familii alungate din vatra parinteasca, copii

marginalizati.

Sa luam pe rând sectoarele vietii românesti care ar fi trebuit sa se

preocupe de aceasta problema:

1. Asociatia Fostilor Detinuti Politici

Va rog cititi statutul din 1990 cu adaugirile ulterioare. În nici un

paragraf nu se aminteste în vreun fel de rezistenta armata. Dar oare

mai era nevoie, de vreme ce asociatia cuprinde pe cei care au facut

închisoare, canal? Da, pentru ca nu toti cei implicati în rezistenta au

facut închisoare. În cazul grupului nostru fagarasan sunt zeci, daca nu

sute de oameni care au ramas nearestati, necunoscuti de securisti. Iata

o fata pe atunci de 18 ani, Anica Iftim, care ne-a sprijinit ani de-a

rândul. Daca s-ar fi aflat, ar fi costat-o viata, cum s-a întâmplat în alte

cazuri. Ea stia la ce risc se expune si totusi si l-a asumat. N-a cerut si

nu va cere vreo recompensa nici materiala, nici morala. Dar ma

gândesc eu, nu era cazul ca macar numele sa-i fie amintit undeva

într-un rând, într-o pagina ca o recunostinta a patriei? Acelasi lucru se

poate spune despre sotiile, parintii, fratii si copiii celor ce au luptat si

au murit.

Iata cazul a doua vaduve de luptatori din grupul nostru. Au

divortat înca pe timpul când sotii lor se aflau la munte, la îndemnul

lor, dar nu s-au recasatorit. Dupa statutele AFDPR-ului si Decretul

118, ele nu pot avea calitatea de vaduve de detinut politic. Problema

ramâne si în cazul sotiilor care s-au recasatorit dupa moartea sotilor

lor. E vorba de femei tinere atunci. Le-au crescut copiii luptatorilor.

Nu-i nevoie de o recunostinta cât de târzie pentru devotamentul si

implicarea lor de atunci?

Nici în Ordonanta din iulie 1997 nu existam. Sunt considerate

persecutate din motive politice urmatoarele categorii de persoane:

– care au facut detentie

– deportati în strainatate si prizonierat

– internati abuziv în spitale psihiatrice

– cei cu domiciliu obligatoriu.

Cât poate gresi o astfel de lege se poate vedea din urmatorul caz:

Ion Ilioi, elev de liceu, dupa sase ani si jumatate de lupta în munti,

cade ranit grav în mâinile securitatii. Scapa de executie printro

minune si face sase ani si jumatate de detentie. Anii de detentie sunt

luati în considerare, dar cei din munti sunt pe nicaieri.

Personal, desi am la activ condamnari de zeci de ani de

închisoare si doua condamnari la moarte, ma aflu, dupa statute, ilegal

în AFDPR, obtinând calitatea în urma unei umilitoare actiuni de

constatare în justitie.

De altfel, cred, AFDPR-ul a început cu stângul când a acceptat

postura de victima a regimului comunist. Noi nu am fost victime, ci

luptatori. Daca reprezentam ceva, e pentru ce am facut împotriva

regimului comunist si nu pentru ca am suferit.

Cu sprijinul puterii s-a creat imaginea bunului detinut politic.

Mai întâi, el nu trebuia sa fi facut nimic. Ba daca era si de stânga era o

nota buna în plus. Cu toate acestea, a fost arestat, chinuit si

condamnat la multi ani închisoare. Fie ca el moare acolo, fie ca iese,

el îi iarta pe toti câti i-au facut rau, se retrage si sta cuminte în bancuta

lui.

Pentru cele de mai sus, noi, putinii supravietuitori ai Rezistentei

Armate, am înfiintat Fundatia Luptatorilor din Rezistenta Armata

Anticomunista cu scopul de a face cunoscuta tarii aceasta pagina din

Istoria României.

2. Cum ne privesc istoricii? Personal, nu cunosc un studiu istoric

macar, care sa se ocupe de aceste evenimente. Revistele istorice nu

scriu asa ceva, parca nici n-ar fi existat.

În istoria Românilor, manual pentru clasa a XII-a de Mihai

Manea si Bogdan Teodorescu, problema este condensata în trei

rânduri: Au fost lichidate cu brutalitate încercarile de rezistenta

armata din zona muntilor Bucegi, Fagaras. S-a manifestat, desi firav,

o rezistenta militara la instaurarea regimului comunist. Au actionat

astfel grupuri înarmate, ca de exemplu în Banat - Tanase, Ionescu,

Blanaru, Spiru, în Oltenia - Dumitriu, în Arges - Traian Marinescu,

în Fagaras - General Arsanescu si fratii Arnautoi . Atât. Deci nume

fictive, necunoscute: Tanase, Ionescu, Dimitriu... Din Spiru Blanaru

face doi: Spiru si Blanaru, iar Colonelul Arsenescu devine General

Arsanescu. Nu s-a ostenit nici macar sa le treaca numele de botez.

Scapare din vedere? Nici vorba. E vorba de batjocura curata.

Sa ne mângâiem ca nici alta rezistenta nu a fost tratata mai cu

respect? Iata: între 1947-1952 au fost înscenate numeroase procese

politice ca cel al Partidului National Taranesc, Iuliu Maniu si Ion

Mihalache, care s-au soldat cu pedepse grele la închisoare sau

lagare de munca, unde au pierit multi adversari ai comunistilor .

Atât. Din astfel de manuale învata înca elevii din clasa a XII-a.

Sa ne miram ca participantii la olimpiada de istorie din 1998 era

preocupati de probleme ca: deosebirile dintre marxismul clasic al lui

Marx de cel al lui Lenin, Kautski, Trotzki si Stalin, ca o tânara

cercetatoare îsi ia ca obiect de studiu: Împartirea dupa categorii

sociale a deputatilor din Marea Adunare Nationala din 1948 ,

ajungând la concluzia ca ea a fost foarte justa?

3. Cum ne priveste mass-media.

Pentru Televiziunea Româna, în afara Memorialului Durerii, si

el marginalizat si sabotat, noi nu existam. O singura televiziune

particulara, Tele 7 ABC, ne-a chemat o data într-o emisiune pentru a

raspunde unor ofiteri de securitate care au defaimat rezistenta.

Serialul s-a desfiintat, iar moderatorul a fost îndepartat.

Pentru ziarele mari, lupta noastra nu este o preocupare. În

decembrie trecut, fundatia noastra a avut adunarea pe tara la Muzeul

Taranului Român. Am invitat toate posturile de televiziune de stat si

particulare. Nu a venit nici unul. Am invitat toate ziarele centrale. Un

singur ziar a pierdut o informare printre stiri din pietele Bucurestiului.

Altul l-a sfadit pe Presedintele tarii ca a fost prezent la adunarea

noastra si alt ziarist se întreba retoric: Oare pentru democratie au

luptat cei din munti?, ca si când atunci, când erau ucisi oameni si

expusi la marginea drumului, când un întreg popor era batjocorit si

terorizat, când nu mai erai sigur pe viata ta, când nu stiam daca vom

mai avea tara, noi, între doua lupte, ne preocupam de cum vom face

privatizare dupa victorie, dupa metoda MEBO sau vindere pe un

dolar? Si totusi pentru democratie am luptat. Nici prin cel mai ascuns

gând nu ne-a trecut ca, atunci când comunismul va pieri, nu ne vom

întoarce la situatia tarii când a fost alungat Regele, la Constitutia de

atunci.

Dar poate au aparut carti care sa vorbeasca despre rezistenta. Au

aparut câteva memorii tiparite în tiraje mici, din lipsa banilor. Si aici

un amanunt trist. Desi fundatia noastra a apelat la sponsori, pâna în

prezent cifra înscrisa în acest cont este tot 0 lei. Cartile noastre nu au

ajuns în librarii, ai caror proprietari sunt fostii beneficiari ai regimului

comunist.

În principalele reviste literare se lauda unii pe altii tot vechii

scriitori comunisti.

O alta piedica mare e înca zavorârea pentru noi a arhivelor

securitatii, unde se afla cele mai multe izvoare istorice. Nu avem înca

o lege de scoatere la lumina a dosarelor securitatii, pentru ca cei în

drept sa o faca nu vor sa o avem. Noi, fostii luptatori, cerem scoaterea

la lumina publica a tuturor arhivelor securitatii, si nu numai a

dosarelelor personale ale celor care nu am fost membri de partid.

Trebuie stiut cine dadea ordinele de arestare miilor de oameni, de

ucidere în masa, ca bunaoara a celor luati din închisori în trenurile

mortii. Vrem sa aflam din arhiva securitatii care au fost expeditiile

facute în munti pentru distrugerea noastra, care unitatile armate

securiste. Pentru a aprecia amploarea rezistentei anticomuniste

trebuiesc cunoscute fortele care au activat pentru distrugerea ei.

4. Cum suntem priviti de armata.

Noi, luptatorii, ne-am considerat totdeauna ca suntem adevarata

armata româna, si nu cea silita sa cânte pe strazi O, Moscova, patria

mea. Asa ne si iscaleam: Armata Nationala Româna. Era de asteptat

ca, imediat dupa Revolutie, cei ce au luptat în rezistenta, între care

multi ofiteri, sa fie reintegrati în Corpul Armatei Române, fiecare

dupa meritele lui, sa li se recunoasca gradul, decoratiile si statutul

avut. Lucrul nu s-a facut. Iata un caz.

Cele doua vaduve amintite, ale caror soti au fost condamnati la

moarte si executati, au cerut sa fie socotite vaduve de veterani de

razboi, deoarece sotii lor luptasera pe front si fusesera raniti si

decorati. Li s-a raspuns ca lucrul nu este posibil, deoarece sotii lor au

fost scosi din evidenta militara în baza condamnarilor avute.

5. Din punct de vedere juridic, ne aflam în aceeasi situatie ca în

regimul comunist. Condamnarile date de instantele juridice de atunci

sunt toate trecute în cazierul nostru. Iata cazierul meu. Pe lânga

condamnarile la închisoare, în condamnarea la moarte este trecut

calificativul: alcatuire de banda terorista.

Doamnelor si domnilor, de noua ani societatea româneasca

doreste zadarnic sa cunoasca un terorist în carne si oase. Iata, îl aveti

în fata dumneavoastra, atestat cu acte oficiale.

Fundatia noastra a cerut Ministerului Justitiei sa initieze o lege

prin care sa se anuleze sentintele date în baza legilor regimului

comunist. Ni s-a raspuns ca nu este posibil si ca fiecare sa-si faca

reabilitarea pe cont propriu. Dar a fost o revolutie, si o revolutie se

justifica prin sine însasi. Ar fi nu numai o umilire, dar si o

imposibilitate sa poti dovedi ca am fost condamnati pe nedrept dupa

legile de atunci. Noi am faptuit actele de care am fost acuzati. Ne-am

constituit în grup înarmat, am instigat, ne-am împotrivit fortei

comuniste cu arma, n-am fost condamnati degeaba! Daca se vrea sa

fim absolviti de condamnarile avute, e nevoie de o lege prin care sa se

recunoasca ca actiunile noastre au fost benefice pentru natiunea

româna, pentru demnitatea ei.

Înca un lucru. Toate condamnarile nastre au fost urmate de

confiscarea averii. Cei mai multi dintre noi n-am avut asa ceva, dar au

fost sute de oameni în munti carora li s-au confiscat gospodariile.

Într-un sat din Apuseni, 140 de oameni au fost în situatia aceasta.

Barbatii au fost ucisi sau închisi iar femeile si copiii stramutati în

Baragan. Casele au fost confiscate si date celor ce au ajutat

securitatea. Dupa legile votate acum de curând confiscarea a ramas

legala si definitiva. Am în fata o sentinta data de Curtea de Apel din

Alba Iulia prin care o casa facuta de sot si sotie, sotul condamnat la

moarte, a ramas confiscata inclusiv partea care i s-ar fi cuvenit sotiei,

cu toate ca ea nu a fost condamnata la confiscarea averii.

Trebuie stiut si spus ca o gospodarie în Muntii Apuseni nu este o

valoare comerciala ca o casa în Bucuresti, ci e cu totul altceva: o

valoare morala. În gradina casei sunt îngropati parintii si mosii. Un

astfel de om îmi arata acum de curând o gospodarie.

– Vedeti casa aceea? Pietrele care sunt puse ca fundament la

cotetul porcilor sunt crucile pe care le-au avut la cap parintii si mosii

mei.

E posibil ca în casa învatatorului Arnautoi sa ramâna în

continuare legal Postul de Politie?

Câteva cuvinte despre organele de ancheta. Am dori si noi sa fie

anchetati fostii tortionari si ucigasi ai fratilor nostri si ai familiilor

noastre. Nu pentru razbunare, nici pentru dreptate. Voim doar sa

aflam unde i-au aruncat pe fratii nostri ucisi. Unde zac oasele celor

din trenurile mortii? Ce-au facut cu ei? Ce-a facut cu copilul, smuls de

la pieptul Alexandrinei Teglaru, ofiterul ce i l-a luat? Unde l-a dus?

Acestea nu-s persoane necunoscute. Le dam noi numele si adresa

exacta. Este vorba numai de buna credinta a persoanelor abilitate de a

întreprinde o ancheta în acest sens.

6. Cum suntem vazuti de organele de stat.

Comunisti cu stare vechi în bolsevizarea tarii sunt înmormântati

cu funeralii nationale, iar un Udrea Slatinaru, care s-a luptat ani de

zile cu securitatea, a fost îngropat acum de curând într-un sat izolat,

nestiut de nimeni ca oricare tete Ghiorghiut.

7. Cum suntem vazuti de biserica noastra nationala?

Am lasat la urma acest subiect. Nu mai amintesc de cum sunau

afuriseniile la adresa noastra atunci. E vorba de cum ne priveste

astazi, ca institutie, Biserica. Nu stiu sa fi luat o atitudine limpede de

condamnare a comunismului. Cât despre o apreciere favorabila a

celor ce s-au opus comunismului, în nici într-un caz. Macar fata de

sutele de preoti care au fost alaturi de noi în munti si au fost ucisi

acolo sau condamnati la moarte si executati, sau au umplut închisorile

si coloniile de munca. Si noi am avut constiinta ca am aparat acolo nu

numai fiinta si demnitatea neamului, dar si Credinta în Iisus Hristos.

Au printre noi tineri care prin viata lor s-au ridicat la nivelul sfintilor.

Am ridicat la Manastirea Brâncoveanu de la Sâmbata, Fagaras, o

cruce-monument pentru cei cazuti în acei munti. N-a trecut o luna si

Crucea a fost profanata, taindu-se cu dalta numele parintelui Arsenie

Boca de catre stareta Manastirii Prislop si confesorul acelei manastiri

sub motiv ca numele parintelui nu poate sta alaturi de ale unor

banditi. Într-o postfata a unei carti, o maica Julieta, autoarea morala a

profanarii sus-amintitei cruci, sustine negru pe alb: Comunismul a fost

de la Dumnezeu. Atunci ne întrebam noi, care ne-am împotrivit,

pesemne am fost ai dracului si nu ne mai miram ca suntem tratati asa.

8. Noi si Parlamentul. Fundatia noastra a initiat în primavara

acestui an si a prezentat Parlamentului un proiect de lege cu privire la

statutul din rezistenta armata anticomunista. Cerem în principiu:

– sa se recunoasca lupta noastra ca lupta legala pentru fiinta si

demnitatea poporului român

– sa fie reintegrati luptatorii în corpul armatei române

– sa fim recunoscuti în nume propriu ca persecutati politic

alaturi de cei care au facut închisoare din motive politice

– organele de stat sa gaseasca osemintele celor ucisi dintre noi.

Iata cum suntem tratati azi de catre lumea româneasca. Poate ar

trebui o explicatie, de ce se întâmpla acest lucru. Una ar fi ca între

luptatorii din rezistenta au fost si legionari, si legionarii sunt o

poveste despre care nu trebuie sa se vorbeasca în istoria României,

decât cel mult sa fie prezentati ca o sperietoare. Si cum cei ce au

privit rezistenta si au constatat ca în ea au fost multi legionari si-au zis

ca este mai bine sa nu se vorbeasca deloc despre rezistenta.

Dar nu cumva ar fi posibil sa despartim rezistenta în cea rea,

legionara si cea buna, a celorlalti, asa cum s-a si încercat de altfel? Ei

bine, acest lucru nu este posibil. Grupurile de rezistenta, indiferent de

cine au fost initiate, au avut în componenta lor si ofiteri, si legionari si

taranisti si cei care nu au avut vreo activitate politica. Rezistenta nu a

fost numai a unei categorii politice, ea a avut un caracter national.

Drapelul sub care s-a actionat a fost tricolorul si idealurile pentru care

s-a luptat au fost ale neamului românesc în întregime.

Iata o analogie. În 1940, în miscarea legionara erau înscrisi un

milion de tineri între 16 si 30 de ani. Dintre acestia, cel putin 400-500

mii au luptat în cei cinci ani de razboi pe front. Poate cineva sa spuna

ca nu au fost eroi fiindca erau legionari? Acelasi lucru este si cu

luptatorii din rezistenta anticomunista. Iata un caz. Într-o groapa

comuna la Sibiu au fost gasite osemintele a 7 luptatori, între care si

maiorul Dabija. Trei dintre ei au fost legionari, unul national taranist,

si doi nu stim daca au avut vreo orientare politica. Acestia au luptat

împreuna. Au cazut raniti împreuna, anchetati, condamnati la moarte

si executati împreuna. Au stat 40 de ani în aceeasi groapa,

amestecându-li-se oasele de nu esti sigur ca în cei 7 saci de plastic

sunt numai oasele celui scris pe eticheta.

Ce mâna sacrilega ar putea sa-i desparta acum în legionari si

nelegionari, în buni si rai? Luptatorii din rezistenta nu pot fi luati

decât împreuna. Si la urma urmei muntii erau si atunci tot acolo unde

sunt si astazi, în mod egal pentru toti tinerii României. Daca numai

unii dintre tineri au îndraznit sa se urce în ei si sa lupte, istoria va

trebui sa se multumeasca cu acestia buni sau rai, asa cum au fost. Nu

existenta luptatorilor legionari face sa fie marginalizata rezistenta.

Adevarul este ca sunt forte interne si externe care, din diferite motive,

nu iubesc nici un fel de rezistenta împotriva comunismului, forte care

fac si desfac multe în tara noastra.

Se vor schimba lucrurile în viitor? Sunt sigur ca da. Istoria

românilor se trezeste târziu, dar se trezeste. Mi-e teama numai sa nu

apara si cu numele nostru ceva întreprinderi de bauturi spirtoase cum

exista pe la Alba Iulia una cu numele de Avram Iancu. Trebuie spus,

daca mai e nevoie, ca cerem schimbarea atitudinii fata de noi a

societatii românesti. Nu pentru noi, luptatorii, vrem acest lucru! Pe cei

morti, acolo unde sunt, nu-i pot atinge nici laudele, nici hula

dusmanilor. Pe foarte putinii, ce mai traim, dupa ce am trecut prin ce

am trecut, nu ne mai încânta desertaciunile acestei lumi.

De recunoasterea luptei noastre au nevoie tinerii de a se simti mândri

ca au avut astfel de înaintasi. De recunoasterea luptei noastre are

nevoie Istoria României.

.

Popione Gheorghe Marius Valer Neagoe Strâmbu Aurel

Octavian Alexi Balaban Vasile Dusa Dumitru

Novac Petru Ursu Romulus Ursu Cornel Mircea

...

Mircea Coman Ion Buta Gabor Ioan

Maria Cornea Novac Aurel

Eugenia Grecu Parintele Cornel Dascal Floarea Ion

…

Victoria - sora lui Remus

Sofonea si nepoatele ei

Maria Serban - sotia lui

Jean Pop

Mormântul lui Remus

Sofonea în curtea casei lui

Olimpiu Borzea