Capitolul XIX

Lenuta Faina „craiasa muntilor“ - o figura dârza în lupta de

rezistenta armata anticomunista

Motto:

Comoara sufletului si a mintii

E sa iubesti pentru a putea ierta

Mihail Codreanu

Luptatorii din rezistenta anticomunista, acum batrâni, cer celor

tineri sa detroneze pentru totdeauna minciuna, sa studieze istoria si

s-o refaca.„ Sa realizati asanarea morala a acestui neam. Fara ca

sufletul sa fie vindecat de frica si sa-l preamareasca pe Dumnezeu nu

puteti face nimic. Trebuie sa stie copiii vostri despre viata si faptele

înaintasilor si sa le urmeze pilda“, spun vocile eroilor care au strigat

în Pitesti, Gherla, Jilava sau în alte închisori si lagare comuniste.

„O, Doamne, unde esti?

De ce n-aprinzi minuni,

minuni ceresti?!”

Rugile pâna la lacrimi ale celor anchetati, torturati, umiliti si

dispretuiti de pleava neamului românesc au fost întotdeauna auzite si

împlinite, pentru ca în adâncul sufletului lor ei puteau ierta, iubind.

Un personaj aparte si unic din rezistenta anticomunista

româneasca a fost Lenuta Faina. În anul de prigoana, Lenuta si-a luat

numele de Ana Din Alunis, facând asfel fata timp de 4 ani furiei

Securitatii. Curajul cu care Lenuta Faina a înfruntat tavalugul i-a atras

porecla de „craiasa muntilor“. Lenuta privea aceste lucruri cu detasare

si uneori comenta: „Toate legendele au un sâmbure de adevar... Ca

aveam un par bogat, ce îmi ajungea pâna la brâu. Si o „craiasa“ cum

putea sa fie, decât frumoasa....“

Date despre acest personaj mi-au fost puse la dispozitie de catre

Ionita Greavu din Noul Român, lu ptator în rezistenta anticomunista

din Tara Fagarasului.

Lenuta Faina s-a nascut la 12 mai 1927 într-o familie din satul

Margineni, judetul Fagaras, Victor si Carolina Faina. Termina studiile

liceale comerciale la Blaj si Brasov. Ultimul ei domiciliu a fost

Brasov, strada Transilvania nr. 5. Nu era casatorita si nu avea

serviciu.

Luna octombrie a fost hotarâtoare pentru Lenuta Faina. Într-una

din serile acelei toamne a vizitat-o la Margineni, la casa parinteasca,

Ioan Dumitriu, un adept al Miscarii Legionare care evadase din

închisoarea Arad. Acesta o anunta ca Victoria Fulicea, sora ei,

împreuna cu sotul ei, Alexandru, au fost arestati de colonelul de

securitate Teodosiu de la Brasov.

Casa Fulicea de la Brasov era cunoscuta ca punct conspirativ

unde se ascundeau legionarii. Lenuta Faina a plecat împreuna cu

Dumitriu la Brasov. S-au oprit la Terezia Fulicea, pentru a se informa

în legatura cu cele întâmplate. Securitatea era peste tot. Ajunsi la casa

Tereziei, au gasit usa încuiata. Din interior, au deschis doua persoane

îmbracate în pijama. Pe cei doi i-a întâmpinat o imagine

surprinzatoare: doua uniforme de securitate asezate pe un scaun, iar

pe masa chipiurile si armele celor doi securisti. Erau doi ofiteri de

securitate cu grad de locotenent. La început securistii s-au intimidat

vazând doua persoane straine, dar si-au revenit destul de repede.

Unul a luat pistolul de pe masa, apoi plapuma cu intentia de a le

arunca pe cei doi. A urmat un schimb de focuri din care cei doi

securisti au murit. Lenuta si Dumitriu au fugit spre Tâmpa, dar în

graba lor, fata si-a uitat sacosa în care se aflau actele ei, alimente si

haine. Datorita acestui fapt Securitatea a aflat cu usurinta cine sunt

autorii. Au început cautarile si arestarile. Primii arestati de securisti

au fost parintii Lenutei de la Margineni, apoi rudele lor apropiate.

Lenuta si Dumitriu au luat trenul spre Fagaras, au coborât în gara

Persani, au trecut peste deal la Sinca Veche si au mers pe jos spre

Margineni. În sat erau multe masini ale securitatii, iar ofiterii îi cautau

prin tot satul. „Pentru ca Dumitriu era strain de aceste locuri, totul a

ramas pe umerii mei. Am mers la o matusa a mea, Lina Urs, care avea

casa la marginea satului. Ea ne-a spus ca parintii mei au fost dusi cu o

masina undeva iar copiii au fost lasati singuri în casa si încuiati. Ne-a

sfatuit sa plecam unde vom vedea cu ochii pentru ca securistii sunt

foarte furiosi si trag cu armele dupa omenii din sat. N-am avut de ales.

Am plecat spre munte cu scopul sa ajungem la Manastirea

Brâncoveanul de la Sâmbata de Sus, la parintele Arsenie Boca în care

aveam încredere si care ne putea adaposti. Din pacate am aflat ca

parintele a fost arestat de Securitate. Ne aflam în mare încurcatura.

Mi-a venit în minte ca la Cârtisoara, cumnatul meu, Alexandru

Fulicea, avea o familie prietena, Orlanda Ioan. Am plecat peste câmp

si pâraie, noapte fiind, am ajuns într-un târziu la Cârtisoara la familia

Orlanda. La intrarea în curte ne-a vazut o vecina a acestuia. Prima

întrebare a prietenilor cumantului meu a fost daca ne-a vazut vecina

lor, lelea Mili, care era informatoarea Securitatii. Pentru ca raspunsul

meu a fost afirmativ, Orlanda a hotarât sa ne adaposteasca în alta

parte, pentru ca la ei era periculos. Tinta era Alexandru Bratu din

Noul Român. Am plecat însotiti de Orlanda pe lânga Olt pâna în acel

sat. Am aflat ulterior ca doi jandarmi au sosit la casa Orlanda imediat

dupa ce am plecat noi si l-au arestat pe tata lui Sandu, pe care l-au

batut pentru a spune despre noi. La podul de peste Valea Noului

trecea un om înalt pe care l-a abordat Orlanda. Era Ionita Greavu.

Acesta ne-a preluat, ne-a dus la el acasa, ne-a hranit, ne-a schimbat

hainele si dupa doua zile ne-a adapostit în casa profesorului dr. Ioan

Goia situata la marginea satului, un loc linistit si nu prea circulat. Aici

am fost aprovizionati cu alimente si de Petru Apost, iar cu lemne de

Aurel Filip, amândoi din Noul Român. Ionita Greavu dirija totul. Usa

o deschideam la un consemn si stam în casa tot timpul. Ionita ne-a

aprovizionat cu arme si munitie, ne-a facut buletine de identitate noi

la Primaria din Noul Român unde notar era Gheorghe Freciu, vecin cu

Ionita. Aceasta situatie de acalmie si de refacere a fortelor a durat

pâna în decembrie când a cazut prima ninsoare“, se arata în scrisoarea

Lenutei Faina pe care mi-a pus-o la dispozitie Ionita Greavu.

Pentru faptul ca Lenuta Faina si Ioan Dumitriu au fost ascunsi în

casa Goia, profesorul a fost che mat în fata Tribunalului Militar

Brasov ca inculpat. Avocatul Ionascu, aparatorul familiei Goia, l-a

scos pe profesor din cauza pentru ca acesta nu cunostea situatia. De

fapt Ionita Greavu i-a folosit casa fara acordul lui, profesorul locuind

la Cluj. La respectivul proces a fost doar avocatul si fiul profesorului

Goia, inginerul Florin Goia.

Lenuta si Dumitriu erau obligati sa ia din nou drumul pribegiei.

S-au hotarât sa apeleze la un prieten din Arpasul de Jos, doctorul

veterinar Gheorghe Petrascu. Plecarea din casa Goia a avut loc seara

pe la orele 21. Lenuta Faina, Dumitriu, Petru Apost si Ionita Greavu

plecau în noapte pe drumul spre Arpas. La nici 2 km parcursi au fost

somati sa se opreasca de catre doi paznici Aurel Negru si Nicolae

Dindeal. Au scapat cu greu de ei pentru ca aveau ordin sa duca la

postul de jandarmi pe toate persoanele întâlnite noaptea în câmp.

„Am plecat cu trenul de noaptea spre Sibiu. Ne-am oprit în Avrig

la familia Oancea. Aici am poposit trei saptamâni dupa care am fost

nevoiti sa plecam mai departe. Singurul loc unde ne puteam adaposti

era la familia Dumitriu în Muntii Apuseni. Aici am stat doar câteva

zile, pentru ca familia lui Dumitriu avea o casa mica si neîncapatoare.

Am hotarât amândoi sa urcam în munti, unde erau casele provizorii

ale oamenilor ce vara faceau fân. Ne-am strâns alimente si

îmbracaminte si am urcat pe munte. A fost o iarna grea si foarte

geroasa pe care am trait-o departe de sat si de oameni. Vântul a

troienit zapada, a fost un ger naprasnic, cea mai grea iarna din viata

mea. Traian, fratele lui Dumitriu, ne aducea din când în când cartofi si

apa“, se mai arata în scrisoare.

Spre primavara cei doi fugari au fost nevoiti sa paraseasca

muntele si pustietatea lui. Zapada nu era înca topita. au gasit într-un

colt al colibei o troaca pe care au folosit-o la coborâre. Seara erau

deja în sat la familia camaradului ei de suferinta Dumitriu. Dupa ce au

mâncat si s-au odihnit, o sora a lui Dumitriu i-a anuntat ca sunt cautati

de securitate prin sat. Au parasit satul la miezul noptii îndreptându-se

spre Sibiu si Fagaras. „Se formase prin satele judetelor Sibiu si

Fagaras un sir de oameni ce ne primeau cu drag si cu multa caldura“.

În vara anului 1951, cei doi au fost gazduiti de Ioan Rodeanu din

Poiana Sibiului. Ei si-au facut un bordei chiar lânga stâna lui

Rodeanu, unde se simteau în siguranta. Aceasta stare n-a durat însa

prea mult, pentru ca Securitatea a aflat de ei de la informatori. Au

plecat spre Sebes unde au fost primiti de oameni sufletisti care le-au

oferit cazare în case, sopuri si fânare. Astfel, i-au cunoscut pe Vasile

Savu, pe croitorul Stanila Gheorghe, pe învatatorul Vasile Lupu si pe

Urzica. „Era un om foarte simpatic. La o ancheta la Securitate Urzica

a declarat ca noi aveam o pusculita cu teava strâmba cu care puteam

pusca dupa zid. Mult au mai cotrobait securistii sa gaseasca acea

pusca. Dar nu a fost gasita pentru ca nu exista“, i-a povestit Lenuta

Faina lui Ionita Greavu.

De la Sebes au plecat la David Ratiu la Racovita, dar si aici

Securitatea i-a depistat. Didu, cum îl numeau pe prietenul lor, Ratiu,

i-a scos din sat într-o caruta, acoperiti cu tulei de porumb. Au plecat

spre munte, dar într-una din zile s-au confruntat cu securistii în lupta

directa.

„Pe o carare de munte am întâlnit patru padurari în uniforma.

Unul pe nume Bobanga s-a aruncat ca o fiara la picioarele lui

Dumitriu pentru a-l imobiliza. A urmat o lupta din care Bobanga a

fost grav ranit, decedând în drum spre spital. În fata acestei situatii eu

am strigat: Toti armele jos si patru pasi înapoi. Am reusit sa scapam

în adâncul padurii“, se mai arata în scisoarea Lenutei Faina.

Acest incident a fost foarte dureros, pentru ca acel Bobanga era

fratele lui Ioan Bobanga, cel care i-a gazduit pe fugari cu multa

bunavointa. Lenuta si Dumitriu si-au continuat drumul. Au ajuns la

Avrig, la Oancea, care i-a gazduit un timp. De aici au plecat spre

Sacadate. În drum spre gara Avrig au fost opriti de doi jandarmi, care

i-au legitimat si le-a luat actele la postul de militie, retinându-le pâna

a doua zi. Ei nu s-au mai dus sa-si ridice actele. La trei saptamâni

dupa acest incident, la primaria din Noul Român au venit doi securisti

cu buletinele confiscate. A fost interogat notarul Freciu în privinta

acelor acte. Notarul n-a recunoscut ca le-a eliberat el chiar daca au

fost luate amprente si probe de scris. Ancheta a durat doua saptamâni

dupa care cazul a fost abandonat. De la Sacadate a urmat Glâmboaca,

unde Aurel Moisin si un anume mos Tavala i-a gazduit parinteste

timp de doua saptamâni. Pentru ca era tot mai greu sa se ascunda de

securisti ei s-au hotarât sa se alature grupului din munti condus de

Ogoranu. Pentru aceasta aveau nevoie de ajutorul lui Ionita Greavu

din Noul Român. Facând slalom printre privirile vecinilor lui Ionita

care erau informatori au ajuns în sopronul prietenului lor. Erau

obositi, aveau încaltamintea distrusa si munitiile pe terminate. Ionita

Greavu le-a completat toate cele necesare: binoclu, harti, 150 de

cartuse si bocanci. Au stat doar câteva zile pentru a se odihni si apoi

au plecat. În acea perioada podurile de trecere peste Olt aveau paza

militara din comanda securitatii si care aveau ordin sa legitimeze

orice trecator. Cu ajutorul lui Gheorghe Bucureasa, seful gradinii de

zarzavat de lânga Olt, prieten cu Ionita Greavu ei au trecut Oltul cu

barca. Operatiunea le-a reusit, dar Bucureasa a fost anchetat de

Securitate fiind pârât de Aurel Negrut, paznicul de noapte. Dupa acea

actiune, securistii au confiscat toate barcile de pe Olt. Lenuta si

Dumitriu au ajuns din nou la Ioan Rodeanu la Poiana. De aici au

plecat pe la multi alti prieteni si cunoscuti. Lenuta a ajuns la un

cojocar unde a învatat meserie si sa brodeze. Acolo oamenii au

cunoscut-o sub numele de Ana de la Alunis. Ea ajuta în acel sat la

secerat. De multe ori securistii care erau prezenti printre taranii care

secerau îi laudau harnicia nestiind însa cine este acea tânara priceputa

si harnica. Într-o zi, Lenuta s-a hotarât sa mearga din nou la David

Ratiu la Racovita. Era prima data când cei doi fugari se desparteau.

Dumitriu, pe numele adevarat de Ionele Gheorghe, originar din

Arieseni-Scarisoara a ramas la Poiana. Acolo el s-a înfruntat cu

securitatea. În lupta deschisa cu securistii a fost tradat si omorât.

Eroul Ioan Dumitriu zace într-un mormânt necunoscut, fara cruce,

familia lui nestiind nimic despre modul în care a trecut în nefiinta fiul

lor.

Lenuta spunea tuturor: „Niciodata n-am stiu ce-i frica, am avut

un curaj nemaipomenit. Adevarul e ca am simtit aripa ocrotitoare a lui

Dumnezeu în momentele grele ale vietii mele“. Prin închisori,

detinutii politici vorbeau foarte des de Elena Faina, zicându-i „craiasa

muntilor si zâna padurilor (femeie vrajita), pentru ca nimeni nu se

putea apropia de ea, nici securitatea. Erau de fapt basme cu care

oamenii înfometati si chinuiti îsi faceau inima buna“.

Ramasa singura, Lenuta Faina a continuat pribegia prin tara.

„Simteam ca o chemare arzatoare de a mai vedea o data familia

lui Ionita Greavu, care în momentul cel mai greu si de rascruce al

vietii mele m-a primit cu drag si cu caldura riscând foarte mult. Aveau

trei copii mici si doi batrâni de peste 80 de ani. Cu toate acestea,

Ionita si Victoria Greavu au riscat foarte mult, fiindu-mi prieteni si

sfatuitori. A fost ultimul meu drum la Noul Român. Am venit pe

podul de peste Olt de la Arpas. M-a oprit santinela si m-a întrebat cine

sunt. I-am raspuns ca sunt din Scorei si am mama grav bolnava si mi-a

cerut sa o anunt pe sora mea din Noul Român sa vina acasa. Soldatul

m-a crezut si mi-a spus sa ma duc. La Noul Român am stat o noapte si

o zi. În a doua noapte, prietenul si camaradul lui Ionita, Aurel Filip, a

venit cu un car cu boi sa ma scoata din sat. M-au acoperit cu otava si

am plecat spre Arpas. Am mers cu carul pâna aproape de Scorei unde

ne-am despartit. Prietenii mei s-au întors acasa pe alt drum pe la Cârta

scapând usor de somatia santinelei. Eu am ramas la familia Oancea. În

ajunul Craciunului în 1952 pe la miezul noptii, a venit securitatea sa

ma aresteze. Am fost din nou tradata. În fata securistilor era Dordea

din Sibiu. Era un om slabut si mic de statura, care stia pe unde ma

ascundeam. M-au luat din pat unde dormeam cu fata lui Oancea si

m-au scos în curte temându-se sa nu trag în ei cu arma automata. În

strada ma astepta un camion militar plin cu soldati si alte trei masini

mici. Toti erau într-o tensiune si o nervozitate nemaiîntâlnita. Un

capitan mi-a luat poseta. L-am întrebat zâmbind de ce era nevoie de o

armata pentru a aresta o singura femeie. Daca nu eram arestata

intentionam ca în dimineata aceea de Craciun sa urc la Suru.

Nenorocul meu, ghinion. Se încheiau patru ani de pribegie prin tara.

M-au dus la Sibiu la securitate. Din celula care mi-a fost

repartizata, cu ochelari de tabla, m-au dus în fata colonelului Craciun.

Acesta m-a întrebat pentru început de ce nu m-am predat pâna atunci.

I-am raspuns: Pentru ca în anul 1948, pâna sa-ti dovedesti nevinovatia

erai omorât în bataie. Dupa aceasta prima întâlnire cu cel mai odios

securist a urmat drumul lung si greu al anchetelor de zi si noapte. Au

fost atât de grele, dar le-am suportat cu cinste si demnitate. În tot

timpul cât eram în celula ma rugam la Dumnezeu. Am fost

condamnata la 25 de ani munca silnica“, se arata în scrisoarea Lenutei

Faina.

Nu am gasit date despre perioada de detentie a Lenutei Faina.

Dupa executarea a 14 ani de munca silnica a fost eliberata. S-a

casatorit cu Aurel Popa, legionar, din Decea-Alba. Se uneau astfel

doua vieti marcate de lagarele si temnitele comuniste. În aceeasi

scrisoare, ca de altfel si în volumul „Lacrima Prigoanei“, ambele

semnate de luptatoare, apar urmatoarele:

l. Ionica Fulicea a murit în închisoarea Gherla chinuit si torturat

în actiunea demascarii duse de Popa Tanu.

2. Sandu Fulicea a ajuns acasa la Margineni dupa sapte ani de

detentie împreuna cu sotia lui, Victorita. Sandu s-a stins din viata fara

a i se putea stabili un diagnostic.

3. Dumitriu (Ionele Gheorghe) a murit împuscat în lupta cu

securitatea în Poiana Sibiului, doarme undeva fara cruce, fara sa stie

cineva.

Elena Faina Popa a murit la 21 februarie 1996 si este

înmormântata în cimitirul din Decea.

Capitolul XX

Marturiile Mariei Cornea din Ileni

Motto:

Rugati-va, iertati-va, iubiti-va, principiul

dupa care m-am ghidat în toata viata mea

Maria Cornea

Localitatea Ileni a fost unul din punctele în care luptatorii din

rezistenta anticomunista au gasit sprijin si încredere. Foarte multe

familii de aici au suferit pentru activitatea pe care au desfasurat-o

împotriva comunistilor si a securitatii, fiind nu de putine ori tinta

agresiunilor acestora.

Un ajutor semnificativ pentru grupul din munte condus de

Ogoranu a fost familia Cornea din Ileni numarul 22. Credinta si

patriotismul care au caracterizat întotdeauna familia Cornea a atras în

mijlocul ei multi nevoiasi sau persoane aflate în primejdie, pe care i-a

ajutat material sau spiritual. Generatie de generatie, acesti corneni din

Ileni au dat totul ajutându-si semenii, iar ca rasplata au primit doar

suferinta. „În viata, partea fizica reprezinta prea putin comparativ cu

partea spirituala, sufleteasca. În acest sens, pot spune ca am o

multumire fara margini pentru ca am reusit întotdeauna sa fac bine.

Am reusit rugându-ma, iertând si iubind“ afirma Maria Cornea la cei

85 de ani ai sai. Acest capitol l-am rezervat domnisoarei Maria

Cornea si familiei ei, drept recunostinta la tot ceea ce a reprezentat

pentru rezistenta anticomunista. Este un dar simbolic pentru

atitudinea, verticalitatea si dârzenia de care a dat dovada înfruntând

gulagul comunist.

S-a nascut la sfârsit de ciresar în 1914, în plin razboi. Aceasta

familie de plugari, David si Paraschiva Cornea, a avut trei copii, din

care doar ultima fetita, Maria, a supravietuit devenind sprijinul si

totodata unicul mesager al idealurilor familiei. Maria si-a cunoscut

tatal abia la vârsta de 5 ani când acesta s-a întors din prizonieratul din

Italia. „Mi-aduc aminte când mama ma ruga sa-i spun tatalui meu la

întoarcerea de pe front: Bine ai venit taicutule, sanatos. Nu puteam sa

spun asa cuvinte pentru ca nu eram obisnuita cu un tata“, povesteste

Maria Cornea. Era o fetita cuminte, ascultatoare si harnica. De mica

era mâna dreapta a mamei si sfatuitorul acesteia, lucru ce s-a dovedit

si peste ani dupa moartea tatalui ei. A facut scoala primara în Ileni si a

continuat studiile la Fagaras, la Gimnaziu de Fete pe care l-a absolvit

în 1930. Nu a putut sa-si continue studiile din cauza pamântului, cu

toate ca a mai facut un an la Scoala de Baieti din Fagaras. Din 1941

când tatal ei a decedat a ramas doar cu mama cu tot greul gospodariei,

al celor 7 ha de pamânt si al cotelor care trebuiau date la stat. „Munca

multa, truda si sudoare a însemnat toata viata mea. Am demonstrat

tuturor ca se poate chiar daca eram doar doua femei. Pentru a face

fata am luat sezonieri la munca. Asa am cunoscut luptatorii din

rezistenta anticomunista din munti. Vecina cu noi era familia Pirau.

Unul din baietii lor, Toma ne ajuta în treburile gospodariei si ale

câmpului. Era un baiat frumusel, istet si cu o voce foarte frumoasa.

Obisnuia sa cânte la biserica si la sezatori. Când s-a instituit aria, în

1949 si eram obligati sa treieram toti satenii într-un singur loc, Toma

a fost solidar cu oamenii. Într-o adunare convocata la caminul satului,

Toma a fost cel care s-a ridicat si a vorbit comunistilor cu o

înversunare de necrezut. Mi-amintesc perfect cum acuza si lua

apararea oamenilor în fata securistilor. Era foarte curajos. De atunci a

fost luat în vizor de catre securitate si urmarit. Pentru a evita

consecintele acelei revolte a fugit în munti, raliindu-se grupului

format deja. Dar, nici acolo nu a scapat de securisti. Toma îsi ajuta

parintii la aprovizionarea cu lemne pe care o faceau de pe valea

Sebesului, dar niciodata nu a mai venit pâna în sat. Într-una din zile,

militianul din Ileni a plecat sa-l întâlneasca pentru a-l determina sa se

predea securitatii. Toma i-a spus acestuia care era înarmat: Ori tragi,

ori dau eu cu toporul. A fost lasat însa de acel militian sa plece. Dupa

ce lucrurile s-au mai linistit, Toma a fost luat în armata si repartizat

undeva în Moldova. Si acolo s-a dovedit a fi refractar la ideile

comuniste. Pentru ca a cântat Hristos a Înviat de Pasti a fost pedepsit

cu arest si cu un program dur de instructie. În urma acestuia Toma s-a

îmbolnavit grav si a fost trimis acasa. M-am trezit într-o zi cu Toma

care ma anunta ca trebuie sa plece înapoi în Moldova la unitate. Dupa

circa trei saptamâni, într-o dimineata, am gasit poarta de la sura

deschisa. Era un semn neobisnuit la noi în gospodarie. Nu mare mi-a

fost mirarea când i-am gasit acolo pe Toma Pirau si pe Silviu Socol,

baiatul preotului Ghedeon din Berivoii Mari. Ei erau înarmati. I-am

spus atunci lui Toma sa nu cumva sa te omori. Hristos n-a umblat cu

revolverul, tu de ce porti arma? Au stat pâna dimineata urmatoare,

rastimp în care le-am dat mâncare. De atunci nu l-am mai vazut pe

Toma. În schimb Socol si-a mai gasit refugiul în sura noastra de doua

ori, o data cu Mogos si alta data cu Mazilu. Chiar daca n-am facut

niciodata politica, i-am alimentat pentru ca eram sigura ca ei nu vor

decât binele tarii. Prin Socol am trimis hrana grupului din munti de

cinci ori. O data faceam mâncare în bucatarie. Au venit patru baieti

voinici printre care era unul Hasu. I-am adus în bucatarie si le-am dat

si lor mâncare. Alta data au venit murdari si flamânzi. Atunci le-am

dat apa sa se spele, hrana si carti de rugaciuni. N-am spus la nimeni

ca-i ajutam pe acei tineri, dar s-a aflat. Îmi amintesc, de asemenea,

ziua de 23 august 1950, când satul Ileni a fost propus pentru

colectivizare. Ca peste tot convingerea se facea cu arma. Atunci

Mogos si Mazilu s-au hotarât sa-l dezarmeze pe seful de post. Cei doi

tineri au fugit, scapând pentru moment de comunisti. A vuit atunci

întreg satul. Nu dupa mult timp, când m-am întors seara acasa de la

câmp era în sop Mazilu si purta ochelari. Era urmarit si s-a refugiat la

noi pentru ca întotdeauna m-am purtat frumos cu toti din grupul lor si

avea încredere ca nu-l voi trada. Mi-am spus: nu-mi convine sa dau

mâncare unui criminal, dar mi-a fost mila de el si l-am ajutat. Seara

însa l-am condus sa plece din sat. Asa eram noi plugarii legati de

tarina si de sufletul omului aflat în primejdie. Am aflat apoi ca Mogos

si Mazilu s-au ascuns la Toderita de unde au plecat în Banat si unde

au fost împuscati nu dupa mult timp. Pe Mazilu îl retin mai mult

pentru ca avea un talent poetic iesit din comun. Am aflat apoi si de

sfârsitul tragic a lui Toma Pi rau. În decembrie 1950 s-a împuscat în

sura unchiului sau, Dumitru Cornea din Ileni când l-au descoperit

securistii. Ramân la parerea mea ca s-au dat mari viteji, exagerând

uneori si riscându-si viata. Sunt de laudat faptele lor, dar au fost

situatii în care au facut pasi riscanti“, a marturisit Maria Cornea.

Datorita informatorilor si tradatorilor, care au existat si în satul

Ileni, Maria Cornea, ca de altfel multi altii, au fost arestati. „Era 14

noiembrie, ziua de lasat de post. Au venit securistii în zori. Eu si

mama mea eram trezite si dereticam prin casa. Eu lucram la o vesta a

mamei. Securistii mi s-au adresat cu Lenuta, confundându-ma cu

verisoara lui Marcel Cornea. Chiar daca au aflat ca este o confuzie nu

au renuntat la actiunea lor. Au luat-o pe mama sub forta armei, au

perchezitionat sura, apoi ne-au dus pe amândoua pe holul bisericii.

Acolo, când am vazut crucea rastignirii lui Iisus, am simtit tainic si o

voce parca îmi spunea: Veniti la mine si va voi ocroti. M-am rugat

mult atunci. Ne-au dus la Fagaras la Securitate în casa lui Giurca.

Acolo i-am recunoscut printre oamenii adusi pe învatatorul Pridon si

pe sotia lui. Au început anchetele si bataile. Era un securist ciung

foarte dur, Stoica, ce îmi cerea sa spun despre varul meu. Raspunzând

ca nu am nici un var si era adevarat mi-a tras o palma cât a putut de

tare. Atunci am strâns pumnii cât am putut concentrându-mi toata

forta în ei si mi-am fixat privirea într-un colt al camerei si mi-am zis

cu convingere si credinta: Iisuse, ajuta-ma. Mi-a mai dat o palma

pentru reactia mea înversunata dupa care eu i-am replicat dur: Pacat

de tineretea mea daca am ajuns sa ma bateti asa fara motiv. Ulterior

am aflat de la o nepoata a lui Cornea ca acel ciung ar fi afirmat ca de

atunci n-a mai avut liniste. Dupa patru zile m-au transferat la Brasov.

Mamei i-au dat drumul acasa a doua zi, dar au continuat sa o

ameninte. În grupul care a fost transferat cu duba la Securitatea din

Brasov eram eu si 18 barbati. Eram singura fara catuse din duba. Ma

rugam coninuu sa-mi lumineze Dumnezeu mintea sa nu fac nimanui

rau prin ceea ce declar la anchete. Am hotarât sa spun adevarul. La

Brasov au durat anchetele sapte saptamâni din care trei au fost foarte

dure. Anchetatorii m-au catalogat ca reactionara si s-au comportat cu

mine ca atare. Am plâns de cred ca si peretii s-ar fi înduiosat de mine,

dar securistii aveau sufletul de piatra. Cred ca lacrimile, multele

lacrimi varsate în celulele comuniste mi-au usurat situatia. La Brasov

m-au dus la Cetatuie. Era decembrie si frig. Acolo erau închise doar

unguroaice. Îmi era dor sa aud pe cineva vorbind cu mine româneste.

A urmat procesul. Tribunalul Militar al orasului Stalin ne-a judecat în

grup. Eram eu si cei 18 barbati si n-am avut aparator. A fost alaturi de

mine mama mea. Îmi amintesc vorbele ei pe care mi le-a spus la

proces: Draguta mamei cum era sa spunem noi când n-au spus cei ai

partidului. Cu emotie si durere îmi ascultam sentinta prin care am fost

condamnata patru ani la închisoare pentru favorizare de infractori.

Am facut recurs, dupa care pedeapsa a scazut cu un an. A urmat

închisoarea de la poalele Tâmpei al carui prag l-am trecut în martie

1951. Am aflat aici cât de batuti erau baietii prinsi din grupul din

munti. Am reusit la anchete sa nu-l tradez pe Mogos. O data le-am zis

securistilor sa-mi aduca în fata pe unul dintre cei pe care i-am ajutat,

ascuns sau hranit. M-au pus în fata unui baiat pe care au zis ca îl

cheama Hasu. Securitatea confectionase un Hasu pentru a ma

determina sa recunosc ceea ce vroia. A urmat un dialog în trei: Îl

cunosti? Eu am spus nu. O cunosti? Acel Hasu a spus da. Atunci l-am

întrebat pe acel baiat: Dumneata ai fost la noi, în care sura? (aveam

doua si îi gazduiam în ambele). Atunci securistii s-au repezit la mine

cu pumnii. Le-am replicat: Daca ei v-au spus, atunci va spun si eu. Si

am vorbit...

M-au azvârlit în închisoarea de la Mislea. Aici eram peste 500 de

femei. Am îmbracat zeghea închisorii de sarbatoarea Sfântului Ilie în

1952. Acolo mi s-a impus un program de munca cu desteptarea la ora

6, primeam un terci dupa care teseam si coseam încontinuu. Prânzul

consta în cartofi, fasole sau varza cu uger de vaca si 15o gr pâine.

Timp de un an si sapte luni am tesut la razboi sau am cusut la masina

de cusut. Era în mijlocul închisorii o biserica transformata în magazie,

acolo ne gaseam linistea rugându-ne si privind picturile peretilor. Tot

acolo am întâlnit femeile legionare pe care le-am admirat. Îmi face

placere sa vorbesc despre învatatoarea Bordeianu o adevarata

doamna. Avea doua fete si sotul ei era preot. Am urmarit-o

îndeaproape. A suferit foarte mult, era foarte bolnava si paralizase.

Deseori au bagat-o la izolator de unde o scoteam patru fete pe umeri.

Aceleasi cuvinte de lauda le am pentru doamna Mihalache, pentru

mama lui Gavrila Ogoranu, pentru Lenuta Faina. Toate au suferit

enorm în închisoare, dar s-au dovedit a fi adevarate românce. Doamna

Mihalache îmi spunea: Felicitari mamei tale ca a stiut sa educe un

copil bun ca tine. Cumparam pâine si bomboane si le duceam pe furis

acestor femei deosebite. Era cea mai mare bucurie a lor, iar a noastra

pentru ca ne binecuvântau. Lenuta Faina din Margineni mi-a povestit

tot chinul ei. Plângea foarte mult. M-a rugat când m-am eliberat sa-i

duc mamei ei o poezie care suna cam asa: Mamica mea iubita /

Taticul meu dorit ...

Dupa ce s-a eliberat nu m-a vizitat niciodata si nu-mi explic de

ce. Am mai întâlnit-o la Mislea pe sotia maresalului Antonescu. Era

înalta si îmbracata în negru. Era scoasa din celula doar noaptea. Când

se ducea hârdaul îi trimiteam mâncare. M-a rugat sa transmit ceva

unei persoane din Fagaras când m-am eliberat. Cu 30 de zile peste

termenul de pedeapsa m-am eliberat în 18 decembrie 1953. La ora 23

am ajuns în gara Fagaras. Era o noapte cu luna. Am plecat pe jos spre

sat. Ma chinuiau tot felul de gânduri si întrebari. Nu-mi doream sa

întâlnesc pe nimeni pâna acasa. Am intrat prin gradina, dar

apropiindu-ma de casa inima îmi batea foarte tare. Gradina îmi parea

parasita, dar în grajd erau aceleasi vite care rumegau. Mi-am dat

seama ca mama traieste, dar îmi faceam griji pentru ea la revederea

noastra. Mama fusese de doua ori în pragul pierderii mintii. Am intrat

în tinda, lampa era data la minim. Ea sta cu coatele pe soba, parca în

asteptare. Am batut usor la usa si am intrat. Emotii, lacrimi si iubire.

Am ramas la discutii toata noaptea. Am stat trei zile în casa sa-mi

revin, dupa care am reluat lucrul alaturi de mama. În 1961 am ramas

singura pentru ca mama s-a îmbolnavit de cancer si a decedat. Mama

îsi dorea sa construiasca în curtea noastra un sanatoriu pentru toata

lumea. Nu dupa mult timp vechea mea problema, boala de picioare,

s-a agravat si am ramas în cârje. Nu m-am casatorit. A fost poate si un

nenoroc. Dar aveam pretentia sa fiu eu pretuita, eram o idealista.

Ajunsesem la concluzia ca cel mai mare bine din lume este sa salvezi

suflete. Asa ca am luat decizia sa donez casa bisericii greco-catolice,

pe care o iubeam. Astfel, toti preotii satului au locuit în casa Cornea

de la numarul 22 din Ileni. Pamântul pastrat de familie, necolectivizat,

l-am împartit rudelor. Odata cu aceste decizii mi-am asumat riscurile

si problemele care au decurs de aici. Acum locuiesc în doua camere

ale casei mele, restul fiind ocupata de preotul ortodox. Îmi duc

singura batrânetile si fara ajutor.

Maria Cornea a încercat sa ma convinga ca atât activitatea pe

care a desfasurat-o împotriva comunistilor, cât si întreaga ei viata au

reprezentat doar crucea pe care trebuia sa o poarte si pe care i-a dat-o

Dumnezeu. În timp ce Maria Cornea îmi povestea despre viata dura si

neiertatoare a s-a mi s-a înfiripat în minte ideea ca în cruce sta totul si

în rastignire se afla totul si nu este alt drum spre viata si spre

adevarata pace launtrica decât drumul sfintei cruci si al rastignirii

zilnice. Tot Maria Cornea spunea sa lasam mângaierile în seama lui

Dumnezeu, El sa le orânduiasca dupa cum îi place Lui mai mult.

Capitolul XXI

Marturiile parintelui Ioan Glajar din Ucea de Jos

Motto:

„Spuneti-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngradira

Cu averea si marirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furara, în veci vezi cum conspira

Contra celor ce dânsii la lucru-i osândira

Si le subjuga munca vietii lor întregi“

M. Eminescu - Împarat si proletar

Prigoana comunista a însemnat pentru românii adevarati lagare,

tortura, înfometare, presiuni, sicane, capcane, obstructii si

minimalizari. Sute si mii de oameni au trecut cu fata nepatata acest

iad pentru ca au stiut sa astepte cu rabdare momentul favorabil

destainuirii de la suflet la suflet. Cei care au murit împotriva ideilor si

puterii Kremlinului si a aservitilor lui, memoria si idealul sub pavaza

caruia si-au daruit ce aveau mai de pret, vor dainui peste veacuri.

Trecutul, oricât de dureros a fost pentru prezent, pentru generatia

momentului este o poveste adevarata. Nu se mai poate face nimic

decât doar sa fie redat corect sau sa-l falsifici; poti sa spui adevarul

sau poti sa minti despre trecut povestindu-l sau falsificând adevarul.

Chiar daca exista divergente de opinii în privinta trecutului, în timp va

triumfa doar adevarul.

Marturiile parintelui Ioan Glajar vor completa relatarea vietii lui

Remus Sofonea, luptator în rezistenta anticomunista din munti.

Ioan Glajar s-a nascut în 24 martie 1929 în Ucea de Jos. Aici a

învatat primele patru clase, urmând apoi sapte clase secundare la

Liceul Radu Negru Fagaras în perioada 1941-1948, iar a opta dupa un

an de întrerupere. Parintele Ioan Glajar îsi aminteste despre

regulamentul si calitatea activitatii scolare de la liceele din Fagaras

din acea perioada. În duminici si sarbatori elevii de la Radu Negru si

elevele de la Liceul de Fete Doamna Stanca mergeau la biserica

incorpore, cei ortodocsi la capela din cetate, iar cei greco-catolici la

biserica Brâncoveanu. Profesorii lor de religie slujeau la altar si

predicau, iar elevii cântau în strana. Toate acestea au durat pâna în

1945, când influentele comuniste si-au pus amprenta în toate

domeniile. În scoli era obligatorie o gazeta de perete care trebuia

pavoazata cu articole progresiste. Clasa în care era elev Ioan Glajar a

sustinut ca la acea gazeta de perete sa apara materiale cu titlul

„Regele si patria“. Încercarea elevilor a fost respinsa însa. În acea

perioada, respectiv pâna în 1947, elevii erau educati de profesorii lor

într-o atmosfera nationala, patriotica, religioasa si anticomunista,

lucru ce a deranjat noul regim. Nu a fost de mirare când, începând cu

1948, unii profesori de la Radu Negru au fost arestati. Ca o

concretizare politica a educatiei scolare si cetatenesti facuta elevilor

de cadrele didactice a fost organizatia secreta anticomunista „Fratia

de Cruce“. „Elevii care faceau parte din Fratia de Cruce erau buni la

carte, seriosi si cu sufletul curat, idealist si altruist. Elevii din clasele

superioare membrii în fratie recrutau si îi instruiau pe cei mai mici.

Se stabiliea între ei o relatie de prietenie în care, atunci când era

consolidata, se putea discuta despre problemele tarii si ale neamului

din trecut si prezent. Daca noul tânar era sensibilizat, acestuia i se

largea orizontul educativ prin primatul valorilor spirituale fata de cele

materiale, despre patrimoniul spiritual al neamului, rolul religiei,

despre personalitatile nationalismului-crestin, despre necesitatea

formarii omului moral care sa-si asume misiunea istorica de salvare a

neamului românesc si capabil de spirit de sacrificiu. Astfel, caracterul

noului membru era modelat urmând apoi sa se obtina consimtamântul

acestuia. Dupa aceasta pregatire i se dezvaluia existenta organizatiei

si i se permitea participarea la întrunirile ei. El devenea treptat un

militant de factura national-crestina si anticomunista. Ca elev, el

trebuia sa fie harnic la învatatura, onest, stapân de sine, ordonat,

disciplinat, prietenos si devotat adevarului si binelul neamului si tarii

pâna la jertfa suprema. Fratia de Cruce de la Radu Negru se întâlnea

întotdeauna seara pe întuneric si în afara orasului, de obicei în

padurile de pe dealul Galatului si în tufisurile de la marginea Oltului.

Sedintele constau dintr-o comunicare pe tema morala, religioasa,

istorica sau patriotica pregatita dinainte de catre unul dintre noi,

urmata de analiza vreunei situatii deosebite. Începea întrunirea cu o

rugaciune si se încheia cu un cântec religios. Fratia era în legatura si

primea îndrumari de la organizatia similara a studentilor de la

Academia Comerciala din Brasov. În anii 1947-1948 studentul de

legatura era Arapu, care în 1948 a fost arestat si ucis. Cred ca

Securitatea a aflat despre organizatia noastra de la Fagaras din

declaratiile unor studenti brasoveni. Eu am fost pregatit pentru Fratie

în 1945 când aveam 16 ani de catre Traian Corsatea, originar din

Ileni, ce era student la facultatea de Drept din Cluj. În acea perioada

faceau parte din Fratia de la Radu Negru: Victor Rosca (seful

organizatiei), Nicolae Mazilu, Iuliu Scorei, Silviu Socol si Nicolae

Lungoci toti din clasa a opta (actual clasa a 12 de liceu) iar din clasa a

saptea (respectiv clasa 11 de liceu): Gelu Novac, Remus Sofonea,

Ioan Ilioiu, Ioan Barcutean, Ioan Novac si eu, ce eram casierul

organizatiei. Din clasa a sasea erau Gheorghe Motoc, Gheorghe

Sergiu Bârsan, iar în curs de pregatire mai erau înca patru elevi. La

încheierea anului scolar 1947-1948, conducerea organizatiei mi-a fost

încredintata mie, pentru ca Victor Rosca absolvea liceul. Despre

elevul Nicolae Lungoci nu s-a scris în nici o carte si în nici un

articol.El era din Dridif si fusese nascut în America. Dupa eliberarea

din închisoare el a plecat la scurt timp în SUA unde a studiat

medicina si a ajuns medic. Victor Rosca, Ioan Mogos, Gelu Novac,

Remus Sofonea, Ioan Barcutean si cu mine aveam vocatie pentru

matematica iar Nicolae Mazilu pentru literatura si poezie. El initiase

cenacluri literare care se tineau în casa colegului sau Stroia, fiul

medicului Stroia. Gelu Novac visa sa ajunga aviator, iar eu profesor

de matematica. Remus Sofonea venise la liceu îmbracat taraneste cu

cioareci, camasa cu strafuri, pieptar înflorat, brâu tricotat în loc de

serpar si palarie cu ciucure ca la Dragus. În clasele I si a II-a a obtinut

premiul I pe liceu. Mogos si Mazilu erau prieteni buni. Aveau o fire

de oameni voluntari, dârzi, neînduplecati, aprigi chiar. În luna iunie

1948, Securitatea a început arestarile în rândul membrilor Fratiei de

Cruce. Victor Rosca, Ioan Mogos, Nicolae Mazilu, Iuliu Scorei,

Nicolae Lungoci, Gheroghe Motoc, Gheorghe Sergiu Bârsan si eu am

fost arestati în ultimele zile ale lunii iunie, iar ceilalti s-au ascuns si cu

timpul au devenit partizani în Muntii Fagarasului. Ceia care erau

absolventi ai clasei a VIII-a intrasera în exemenul de bacalaureat,

proba scrisa, trei dintre ei fiind arestati în timpul examenului, iar

ceilalti doi de acasa în timpul noptii. Se obisnuia ca elevii clasei a

saptea de liceu sa asiste la examenul de bacalaureat, partea orala,

sustinut de colegii lor mai mari. În 28 iunie, o mare parte din acesti

elevi s-au prezentat sa asiste la examen. Atunci am aflat ca au fost

arestari. Am intrat în panica, am iesit din sala toti si ne-am oprit în

piata orasului. Eram Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Ilioiu, Ioan

Novac si eu. Lipsea doar Ioan Barcutean. Am discutat vreo doua ore

si n-am gasit o solutie. Erau doar alternativele: disparitia, ascunderea

sau asteptarea acasa a ceea ce se putea întâmpla. Eu am hotarât sa

plec acasa cu consateanul meu Aurel Greavu, un invalid de razboi

care îsi aproviziona bufetul sau din sat cu bere de la Fagaras. Clipa în

care m-am hotarât sa plec acasa a fost hotarâtoare pentru soarta ma si

cred ca atunci Dumnezeu m-a condus spre preotie. Am ajuns acasa

dupa masa si eram foarte tulburat, pentru ca am lasat lucrurile sa se

desfasoare în voia sortii. Ma gândeam ca în fiecare ora ar putea veni

securistii sa ma aresteze. N-am spus nimic parintilor mei. M-am

hotarât sa ramân acasa si sa ma ascund. A doua zi dimineata m-am

sculat ceva mai târziu caci era sarbatoarea Sf. Petru si Pavel (29 iunie

1948). Doi securisti din Fagaras au venit la si noi mi-au zis: Trebuie

sa mergi cu noi pâna la Fagaras sa dai o declaratie. Dupa aceea te

aducem noi cu masina acasa. Nu credeam într-o asemenea întoarcere.

Am intrat în casa sa ma îmbrac pentru plecare. Au intrat dupa mine si

au început sa caute printre cartile mele. În momentul acela a venit în

casa bunica mea. Am reusit sa-i soptesc doar ca sunt securisti si ca ma

aresteaza. I-am înmânat bunicii o hârtie cu evidenta cotizatiilor

noastre fara sa ma vada securistii. Bunica a luat-o si imediat a bagat-o

în gura si a înghitit-o. Intuitia si gestul bunicii m-au uimit si în acelasi

timp mi-au adus multa usurare. Eram bucuros ca securistii n-au apucat

sa descopere la mine lista c u numele membrilor organizatiei noastre.

M-au dus la Fagaras prin Dragus pentru ca drumul prin Sâmbata de

Jos era afectat de inundatii si ploi. La Sâmbata de Sus m-au întrebat

de Ioan Ilioiu. Mi-au cerut sa li-l arat pe Ilioiu pe strada unde erau

erau grupuri de fete si baieti îmbracati de sarbatoare. Au oprit în

dreptul casei lui Ilioiu dar nu l-au gasit acasa. În Dragus nu m-au

întrebat de Remus Sofonea. M-au dus la sediul securitatii din strada

Inului în casa fostului avocat Cosgarea. M-au bagat într-o celula

neagra, umeda si cu apa pe jos. Mi-au confiscat cureaua de la

pantaloni, sireturile de la pantofi si tot ce aveam în buzunare. M-au

tinut pâna seara în acea încapere. În fata celulei negre era o încapere

mai mare cu priciuri unde se aflau elevii de clasa a VIII a care au fost

deja anchetati. Erau acolo Ioan Mogos care într-un moment de

neatentie al paznicului mi-a spus pe cine au declarat ei ca facând parte

din organizatie. M-am înteles cu el sa recunoasca securistilor ca el

m-a introdus în organizatie pentru a-l putea scapa pe studentul Traian

Corsatea. Mi-a fost de mare ajutor discutia cu Mogos. În acea seara

ancheta a fost însotita de bataie pentru ca nu am recunoscut ca faceam

parte din organizatia ilegala a elevilor de la Radu Negru. Nu atât

bataia si suferinta cât teama ca as putea ramâne infirm pentru toata

viata în urma loviturilor m-a facut sa recunosc ca sunt membru al

Fratiei împreuna cu colegii pe care securistii îi stiau deja. Dupa

încheierea anchetelor am fost introdus în încaperea cu priciuri unde se

aflau ceilalti colegi. Acolo l-am întâlnit pe profesorul de matematica

Mihail Novac, tatal colegului meu Gelu Novac. Acesta era pentru

mine un profesor model, un om de caracter, aproape un zeu. Lui îi

datorez în buna parte dragostea pentru matematica si vointa morala.

El avea curajul sa ne vorbeasca împotriva comunismului, anticipând

de atunci soarta românilor în privinta colectivizarii, nationalizarii

bunurilor si bolsevizarii asa cum se întâmpla în Rusia. Profesorul a

fost arestat în locul fiului lui care se ascunsese. Toti am fost

transferati la Securitatea din Brasov si întemnitati în aceeasi celula cu

avocatul Virgil Mateias, comandant legionar si cu parintele Arsenie

Boca de la manastirea Brâncoveanu. Si aici ne-au fost luate sireturile

si curelele. Avocatul Matei as le-a spus securistilor: legionarul nu se

sinucide. Parintele Arsenie Boca privindu-l pe Mogos i-a zis: Tu de ce

esti îmbracat în negru? Timp îndelungat dupa aceea Mogos se gândea

ce a voit sa spuna parintele Arsenie prin acele cuvinte, caci el nu era

îmbracat în negru. La poarta Securitatii din Brasov lumea astepta sa

predea mâncare gatita pentru parintele Arsenie, aflând ca este arestat.

Parintele împartea mâncarea tuturor celor din arest. Se spune ca

atunci când parintele Arsenie Boca a fost urcat în masina Securitatii

pentru a fi adus în arest, spre surprinderea comunistilor, respectiva

masina nu a mai pornit cu toate ca era în stare buna de functionare.

Abia când parintele a spus securistilor: Acum putem pleca, masina s-a

urnit din loc. Si la Brasov am fost batuti. Era un securist fara o mâna

si unul Braila fostul sef al Securitatii din Arpasul de Sus. Ne-au

transferat apoi la penitenciarul din Brasov, într-o camera la parter.

Eram 44 de elevi, studenti, profesori universitari si de liceu, medici,

muncitori, ingineri, avocati si artisti în acea încapere. Suferintele

noastre erau în primul rând de ordin sufletesc. Ma gândeam ca mi-am

ratat viitorul si ca am provocat parintilor mei o durere prea mare.

Eram unica lor speranta si unicul lor copil. Pe la vârsta de 11 ani am

fost grav bolnav, vreme de 6 luni, în pericol de a mi se taia un picior.

Îmi aminteam cum parintii ma purtau în brate de la un medic la altul

si de la un spital la altul. Datorita presiunilor psihologice din partea

securistilor si administratiei penitenciarului, toti cei 44 care eram

arestati ne-am hotarât sa ripostam refuzând mâncarea. Eram slabi de

puteai atârna traista de soldurile noastre. Riposta noastra l-a

determinat pe seful închisorii sa ne pedepseasca mai grav si ne-a

închis pe toti în celula neagra. Când pericolul de moarte prin asfixiere

a devenit evident, mai ales ca unii dintre noi au lesinat, am început sa

batem în usa si sa strigam ca ne sufocam. Roman, primul gardian,

ne-a lasat sa revenim în camera noastra chiar daca seful închisorii nu

a permis acel lucru. Dupa sapte luni si jumatate de detentie, în 17

februarie 1949, a început procesul care s-a desfasurat la Tribunalul

Militar din Brasov. Ca la toate procesele detinutilor, avocatul si-a

început pledoaria sub forma: Asa cum medicul este chemat la patul

unui muribund, fara nici o sansa de salvare, tot asa si eu am fost

chemat sa apar pe acesti tineri vinovati. Sentintele stipulau: delict de

uneltire împotriva ordinii în stat, iar pedepsele difereau de la caz la

caz fara o motivatie reala. Victor Rosca 2 ani de închisoare, eu 1 an,

Ioan Mogos si Nicolae Mazilu câte 2, iar Gheorghe Motoc si

Gheorghe Sergiu Bârsan au fost achitati pentru ca erau minori. Cei

achitati si cei condamnati cu suspendarea pedepsei au fost eliberati

dupa 2-3 luni, iar cei care am primit un an cu executie am fost

eliberati dupa un an si trei luni, adica la 1 octombrie 1949“,

povesteste parintele Ioan Glajar.

Dupa eliberare, pentru tânarul Ioan Glajar au continuat

opresiunile comuniste. N-a reusit sa-si continuie ultima clasa de liceu

nici la Radu Negru si nici la liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, unde a

încercat sa se înscrie. Cu greu a fost acceptat ca elev particular când

trebuia sa fie încadrat în câmpul muncii. A lucrat ca pontator si

referent tehnic pe unul din santierele care edificau Combinatul

Chimic si colonia Ucea, munca foarte grea care nu-i lasa prea mult

timp pentru pregatirea examenelor. Totusi, în vara anului 1950, Ioan

Glajar si-a luat bacalaureatul la Radu Negru. În acest rastimp s-a mai

întâlnit cu Gelu Novac, Remus Sofonea si Ioan Ilioiu care stateau

ascunsi de mai bine de un an si trei luni. „M-am dus la profesorul

Mihail Novac acasa, unde l-am întâlnit pe Gelu. Profesorul a tras un

dulap pe coltul unei camere si acolo ascunsi am stat de vorba cu Gelu

ore în sir. I-am relatat totul - arestarea, anchetele, procesul, viata din

închisoare si mai ales continutul declaratilor noastre. De atunci nu

l-am mai vazut pe Gelu. N-a mai trecut mult timp si am fost solicitat

sa ma întâlnesc cu colegii mei de clasa - Remus Sofonea si Ion Ilioiu.

Ne-a mijlocit întâlnirea sotul sorei lui Remus. Ne-am urcat calare pe

cai si am plecat la locul fixat de ei. Ne-am întâlnit cu Remus si cu

Ilioiu seara pe câmp, spre munte la marginea unui hotar cu porumb.

Am stat de vorba câteva ore, timp în care cumnatul lui Remus era

atent la orice s-ar putea ivi ca pericol pentru întâlnirea lor. Obiectul

discutiilor a fost acelasi ca si la întâlnirea cu Gelu Novac. Atunci

Remus si Ilioiu ne-au marturisit intentia lor de a forma un grup

manifest de rezistenta antico munista si de mobilizare a cunostintelor

împotriva dictaturii si a urgiei comuniste. Securitatea n-a aflat

niciodata despre întâlnirile noastre de taina. Un telefon primit la

Sfatul Popular Ucea în seara de 31 decembrie 1949 care era pentru un

var secund care avea acelasi nume ca mine m-a determinat sa stau

ascuns 7 zile si 7 nopti în sop în fân pâna când s-a dovedit a fi o

alarma falsa. M-am înscris apoi la Facultatea de Constructii din Iasi,

cu gândul ca voi putea deveni profesor de matematica. Verificarea

politica a dosarelor a facut sa nu fiu printre cei admisi. M-am înscris

apoi la Facultatea de Matematica si Fizica din Iasi, dar rezultatul a

fost acelasi. Am vrut sa dau examen la Institutul Pedagogic din Iasi de

3 ani dar secretarul institutiei care, era din Porumbacu, mi-a spus sa

nu mai pierd vremea si sa cheltui banii parintilor ca oricum nu voi fi

admis pentru ca am dosar la securitate. În aceeasi toamna m-am

înscris la Institutul Teologic Universitar din Sibiu pentru ca acolo nu

se cereau acte de stare materiala, sociala si politica. Am reusit. Dupa

un an de teologie am încercat din nou la Facultatea de Matematica si

Fizica din Cluj pentru ca doream sa devin profesor de matematica.

Am fost respins din cauza cazierului politic“, povesteste parintele

Ioan Glajar. În 1954, Ioan Glajar si-a luat licenta în teologie, a

renuntat definitiv la facultatea de matematica si s-a casatorit. A

solicitat postul de bibliotecar la Institutul Teologic din Sibiu care era

vacant. Întrucât nu prezenta încrederea necesara pentru regimul politic

comunist, acel post i-a fost refuzat. S-a pregatit apoi un an de zile

pentru examenul de doctorat în teologie, cursuri care durau trei ani. În

1958, dupa încheierea cursurilor de 3 ani, a solicitat din nou un post

în administratia bisericeasca a Centrului Eparhiahal din Sibiu. Desi

erau 13 posturi libere, lui Ioan Glajar nu i-a fost oferit nici unul.

Securitatea da tonul în toate domeniile de activitate, inclusiv la

mitropolie. „Timp de un an de zile am batut la poarta mitropoliei

pentru a primi un serviciu administrativ. Mitropolitul Nicolae Colan

mi-a transmis prin profesorul universitar Spiridon Cândea, director de

studii la Institutul Teologic Sibiu, ca Departamentul Cultelor refuza

sa-mi dea recunoasterea pentru un post în Sibiu si m-a îndrumat sa cer

o parohie. Mitropolitul Ardealului Nicolae Colan avea referinte bune

despre mine de la profesorii din Sibiu si Bucuresti si ar fi dorit sa ma

primeasca la Sibiu, dar n-a avut curajul sa-mi spuna adevarul în fata

direct si de la început. Aratându-ma dispus sa primesc un post de

preot paroh, mitropolitul a încercat posibilitatea de a ma numi diacon

si secretar la Protopopiatul din Târgu Mures, apoi diacon la o biserica

din Sibiu, dar n-a obtinut din partea organelor de stat un aviz prealabil

numirii. În cele din urma am concurat pentru ocuparea postului de

paroh la Axente Sever, lânga Copsa Mica. Dupa numire, inspectorul

de culte al raionului Sibiu, un anume Moldovan, s-a dus în biroul

consilierului bisericesc si a batut cu pumnul în masa furios: De ce l-ati

numit pe reactionarul Glajar? Dupa trei luni numirea mea a fost

respinsa de departamentul cultelor de la Bucuresti în baza referatului

negativ facut de Moldovan la dispunerea Securitatii. Între timp, a

ramas liber postul de paroh la Ucea de Jos, pentru ca preotul Marcu

Budac ajunsese în conflict cu autoritatile de stat de la Fagaras. S-au

înscris la concurs sase candidati, dar am fost numit eu de catre

Arhiepiscopia Sibiu în 9 decembrie 1959. Ajuns preot, am continuat

sa-mi ajut camarazii din rezistenta anticomunista rugându-ma pentru

ei la fiecare liturghie. Am urmarit în slujbe imunizarea enoriasilor mei

fata de ideologia ateista prin îndoctrinarea lor cu învatatura crestina.

Dupa sase luni de activitate am fost chemat de securitate si anchetat o

zi întreaga. Ancheta s-a repetat dupa înca o luna, când securistii au

încercat sa ma convinga sa devin informator. I-am refuzat categoric

spunându-le: Constiinta mea morala si religioasa nu ma lasa sa fiu fals

în relatiile cu oamenii si sa le fac rau. Am fost lasat în pace pâna în

ianuarie 1972, timp în care am fost supravegheat. La solicitarea

rectorului Institutului Teologic Sibiu am fost transferat în postul de

lector, unde am predat vreme de 14 ani. Recunoasterea numirii mele

în posturile din Sibiu s-a datorat conducatorului Departamentului

Cultelor din Bucuresti, Gheorghe Nenciu. Am ramas la Sibiu pâna la

revolutie. Pentru ca am refuzat sa fiu informator pentru Securitate am

atras unele deservicii: propuneri de burse la Oxford în 1968, Viena

1969, Paris 1972. Pentru ca ei n-au renuntat la conditii, eu am

renuntat la burse. Daca cea mai mare multumire a vietii mele a fost

aceea de a activa asa cum am aratat mai înainte, împotriva ateismului

comunist, a doua mare multumire a fost aceea de a respinge categoric

toate încercarile si presiunile Securitatii si argatilor ei care urmareau

sa faca din mine un colaborator al lor, un informator, o unealta fara

suflet. Consider aceasta victorie a mea o revansa fata de umilirile

suportate în 1948. Pâna la urma, dupa unele indicii, cred ca am ajuns

sa fiu stimat de ei ca om serios. Dar aceasta nu i-a facut sa-mi dea o

viza de iesire din tara spre a-mi petrece un concediu de o luna de zile

în Elvetia unde am fost invitat de catre Consiliul Mondial al

Bisericilor. O a treia multumire în viata a fost revenirea în tara a

regelui Mihai si a reginei Ana si vizita lor în Tara Fagarasului.