ION GAVRILĂ OGORANU

Omul cu trei vieţi trăgând după el o căruţă de dosare

 

 

După circa 45 de ani, Ion Gavrilă din comuna Gura Văii, Făgăraş, şi-a cercetat la C.N.S.A.S. cele 140 de dosare, din care 30 erau ale Miliţiei, restul întocmite de Securitate. El, numit „Moşu" de cei care l-au urmat, scrie în Testamentul din 1952, după prima sa condamnare la moarte: „...Am pornit pe un asemenea drum având credinţa că aceasta ne era datoria, altfel nu puteam. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa noastră va ieşi un viitor mai bun pentru neamul românesc".

Calvarul a început pentru Ion Gavrilă chiar în ziua de 15 mai 1948, când se aniversa centenarul adunării de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. in acea dimineaţă colegii săi Laurean Haşu şi Vaier Lungu au observat, când au ajuns aproape de facultate, poliţia la uşa căminului. Frecventaseră împreună cu Ion Gavrilă cursurile Facultăţii de Agronomie de la Cluj şi, bănuind că nu e lucru curat, s-au întors la gazdă ca să-1 anunţe pe acesta, care plecase de dimineaţa la poştă şi s-a întors mai târziu la gazdă.

Lămurindu-se care e situaţia, Haşu a plecat cu Ion Gavrilă la un muncitor din comuna Baciu, Braşov. Şi de atunci plecaţi au fost.

În 1949 Ion Gavrilă s-a întâlnit de mai multe ori cu Ion Chiujdea, Melu Novac, Gheorghe Şovăială, Minai Maga, Silviu Socol, Virgil Radeş şi Andrei Haşu. În anul următor s-a constituit grupul „Carpatin Fâgârâşan" al luptătorilor anticomunişti care a lansat un manifest: „...Munca ta furată, ţăran român, robia ta, muncitor român, umilinţa ta, intelectual român, vor avea sfârşit. Pentru voi, cei bătuţi şi schingiuiţi, purtaţi din temniţă în temniţă, va sosi ziua eliberării. Voi, ce aţi fost omorâţi în chinuri, împuşcaţi, arşi de vii de cele mai nelegiuite fiare care au călcat vreodată pământul românesc, veţi fi răzbunaţi...

Totodată, scursuri ale satelor, care v-aţi făcut unelte ale Satanei pentru a robi pe fraţii voştri, ţineţi minte că drumul pe care târâţi pe alţii va fi astupat cu stârvurile voastre ...".

Satele au început să fie înţesate cu miliţieni şi numărul informatorilor Securităţii creştea prin şantaj sau cu plata a o mie de lei pentru informaţiile ce duceau la descoperirea partizanilor, sumă ce reprezenta preţul unui viţel. Se ajunsese să se vândă frate pe frate. In acţiunile de prindere a partizanilor s-a ajuns chiar a se da foc la gospodării.

La sfârşitul anului 1950 Ion Gavrilă avea cu el în munte 11 partizani, iar numărul celor care îi ajutau era foarte mare. Până la urmă numărul acestora se ridica la peste 1 000 de familii, din rândul cărora mulţi au fost arestaţi, torturaţi şi condamnaţi. Dintre cei ce eventual se eliberau unii deveneau informatori.

La începutul anului 1951 are loc arestarea stareţului Mănăstirii Sămbăta, socotită de Securitate un focar al reacţiunii, şi grupul lui Ion Gavrilă hotărăşte să nu mai ţină legătura cu călugării de acolo, pentru a nu îngreuna situaţia mănăstirii.

Prima condamnare la moarte a lui Ion Gavrilă, într-un lot de 17 partizani, a fost pronunţată în Sentinţa nr. 678/16 iulie 1951 a Tribunalului Militar din Oraşul Stalin, în dosarul nr. 553/1951.

Securitatea deplasează apoi din ce în ce mai multe cadre pentru prinderea partizanilor, dintre care se evidenţiază Averbuchizu, care va ajunge în 1953 locotenent   major   şi   anchetator   la   Braşov   şi   apoi comandant de închisoare la Ploieşti. Printre aceste cadre îl găsim şi pe căpitanul loan Cârnu, adus în urmărirea partizanilor din Făgăraş. El a participat la uciderea lui Andrei Haşu la 23 februarie 1952, după care 1-a legat pe o scară, 1-a dus în fata Primăriei, şi a chemat tot satul şi pe copiii de la şcoală ca să-1 vadă.

Tot în aceeaşi perioadă îşi fac apariţia coloneii Ambrus Coloman şi Aurel Moiş, renumiţii călăi care săvârşiseră crime monstruoase împotriva ţăranilor din jud. Arad ce refuzaseră să treiere grâul şi să se înscrie în gospodăria colectivă.

In 1952 în munţi rămăseseră 11 partizani, iar dintre cei morţi niciunul n-a fost omorât în luptă, ci numai prin trădare, în drumurile pe care le făceau pentru aprovizionare sau stabilire de legături. Unul dintre trădătorii din această perioadă a fost Constantin Vulcu, agent veterinar, din cauza căruia s-au făcut sute de arestări. Majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor aduşi în Făgăraş erau dintre cei care participaseră la lichidarea partizanilor lui Ion Uţâ şi Spiru Blânaru.

în această perioadă Securitatea reuşeşte să-1 facă informator pe prof. Ion Qrovu, care, la rândul lui, îl convinge şi pe învăţătorul Olimpiu Borza şi, împreună, devin oamenii lui Aurel Moiş. Paralel, Securitatea îl pregătise pe Constantin Niculescu, preot, ca să meargă prin satele făgârăşene să facă slujbe şi să spovedească bătrânele, pentru a afla mişcările partizanilor şi ale ale rudelor acestora.

Pentru a înspăimânta şi mai mult populaţia, din dispoziţia lui Ambrus Coloman, procurorul locotenent major Micolae Butunaru cere rejudecarea unui lot de 28 sprijinitori ai grupului Ion Gavrilă şi majorarea pedepselor, iar lui Petru Novac să i se dea pedeapsa cu moartea. Rejudecarea a avut loc pe 17 martie 1954.

În acest timp, pe ambele versante ale vârfului Moldoveanu a avut loc o mare concentrare de armată, scotocindu-se munţii metru cu metru.

Ion Gavrilă a lansat în această perioadă unele scrisori-manifest care au fost găsite în căruţa cu dosare de la C.N.S.A.S şi în care spune: „Soldat M.A.I.! Uită-te bine la cei care te-au trimis să ne ucidem român cu român, pe potecile munţilor. Cine sunt ei, care n-au nici o legătură cu ţara noastră? Tu poţi fi minţit, dar glasul sângelui din tine nu minte. Ajută-ţi fraţii (căci suntem fraţi cu tine şi tu cu noi). Ajută-i cum poţi, pe furiş, dar ajută-i. Nu-i prigoni. Nu-ţi murdări sufletul cu uciderea de frate!"

La cumpăna anilor 1952/53, simţind că nu va mai apuca ziua răfuielii, ce apare din zi în zi tot mai puţin probabilă "ii rugăm pe supravieţuitori să nu uite că râul cel mai mare de care am suferit în aceşti ani nu vine de la duşmani, ci de la trădătorii care au stat mai mult sau mai puţin în rândurile noastre" - sunt cuvintele „Moşului" (numele de respect al celor care-l urmaseră pe Ion Gavrilă în Munţii Făgăraşului), cuvinte pe care le-a lăsat prin testamentul scris şi înmânat profesorului Remus Budac, spre păstrare. După 1992 1-a găsit în „căruţa cu dosare" şi din care mai merită citat: „...Am pornit pe drumul acesta cu credinţa că aceasta ne era datoria, altfel nu puteam! Dacă azi ar fi iar începutul luptei, am proceda la fel! Nu ne-am făcut nici o iluzie cu intervenţia străină şi de aceea moralul îl avem ca la început şi astăzi. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun pentru acest neam..."

În manuscrisul Moşului, scris de pe muntele Laiţa, se vede ce înseamnă singurătatea aproape absolută pe munte, când gândul îţi fuge la mama care te-a adus pe lume. Iată frânturi din inima celui ce îşi deapănă amintirile: „...şi din nou nopţi, săptămâni şi luni nesfârşite de iarna. în alte ierni, între mai mulţi, cu cărţi, creion hârtie, poveşti, timpul trecea. Dar între puţini lucrurile st schimbă. Ce şi-ar mai putea povesti trei inşi care-şi cunosc unul altuia şi cea mai neînsemnată întâmplare din viaţă .. Plictisit de întunericul bordeiului, îţi iei cojocul şi ieşi afară şi după ce te aşezi între stânci, colinzi cu ochii şi ci

sufletul nemărginirea. Aceleaşi creste de munte, otove de zăpadă, aceiaşi brazi tăcuţi, înmantelaţi în alb, acelaşi cer posomorât, pe care văluri subţiri de nori albi vin şi se duc, să nu se mai termine niciodată.

Şi ochii îţi rămân pironiţi asupra unui brad sau stâncă, ceasuri întregi, ca şi când ai căuta acolo dezlegarea unei enigme. Şi încolo, nimic, nimic în imensitatea acestei tăceri, nici pasăre, nici izvor, nici gând, nici visuri, nici iluzii. Peste tot domneşte ca într-o cetate imensă, zăvorâtă, apăsătoarea şi chinuitoarea tăcere. Şi sufletul cu doruri şi visuri, cu patimi şi dorinţi, ţi-1 simţi pierdut, topit în apa chinuitoare a aceleiaşi tăceri ... şi sufletul ţi se umple de chipul aceleia în care a fost încarnată toată dragostea din lumea asta pentru tine, de chipul mamei. O vezi şi acum aplecată asupra pătucului tău, ... o vezi îngenuncheată la icoana altei Mame, rugându-se pentru tine ... Şi acum te văd, te văd şi acum purtată-n lanţuri în aceleaşi închisori în care am fost şi eu. Nu chinuită de durere şi de foame, nu gârbovită de povara anilor, nici de loviturile de par ale Securităţii, nici de tăria curentului electric, de care tot trupul tău tresărea ca o frunză, ci îngândurată de soarta mea. Şi eu, mamă, nu ţi-am putut aduce nici o bucurie în cei treizeci de ani ai mei. Atât timp cât te mai ştiu încă vie într-o temniţă rece cu vuiet de vifor în zăbrele, primeşte în acest miez de noapte gândul ce ţi-1 trimit: IARTĂ-MĂ, MAMA!".

Aşa a trecut şi iarna 1952/53 şi la început de primăvară se zvoneşte că a murit călăul de la Moscova şi Moşu se gândeşte că mai au până la întâlnirea grupului pe 1 mai 1953, ca să se facă planul contracarării acţiunilor Securităţii, care îşi fixase 15-20 de oameni la flecare post de Miliţie din satele de sub munte. Aceştia dormeau ziua, iar noaptea ieşeau la pândă. Şefii acestor pândari îşi făceau planuri, în timpul zilei se gândeau la momeli. Una a fost cea făcută unchiului lui Gelu Novac, de către o rudă din Securitate, care i-a promis că dacă se predau nu li se întâmplă nimic, că vremurile s-au schimbat şi a venit timpul iertării. Deodată se trezesc că li se trimite cadou un aparat nou de radio şi după ce-1 desfac constată că este complex, şi de recepţie, şi de emisie, aşa ca să poată fi depistaţi în orice moment.

În jur de 10 iulie, noaptea, a trecut un avion ce nu semnaliza şi pe la Arpaşul de Sus a făcut un unghi drept luând-o spre nord. Era perioada când a fost paraşutat grupul căpitanului Sabin Mare, asta s-a întâmplat spre Lăpuş. Peste câteva zile, într-o dimineaţă, mergând dincolo de pădurea Cornăţelului, partizanii au găsit tot terenul răscolit, la izvoare se găseau munţi de cutii goale de conserve şi învelişuri de ţigări. Peste Olt, la Arpaşu, trecuseră camioane cu ostaşi şi o companie de Miliţie călare.

Securitatea a încercat o diversiune ca să introducă un radiotelegrafist, cunoscător de franceză şi germană, ca venit din partea căpitanului Mare, de care se auzise că a fost paraşutat. Securitatea dispunea pentru această capcană de 23 de informatori calificaţi şi de 49 necalificaţi. Dar Ion Gavrilă nu accepta pe cineva nou în grup decât daca el îl cunoştea bine din trecut.

Consilierul sovietic care era pe lângă Securitate în luna ianuarie 1953 a hotărât ca în toate rapoartele numele partizanilor să fie trecute cu cifre. Lui Gavrilă i se fixase nr. 52.

Pentru lichidarea grupului Gavrilă colonelul Ambrus Coloman concentrează, în toamna lui 1953, forţe ale Securităţii din Braşov, Drăgăşani, Tr. Măgurele, Orâştle, Floreşti, Tecuci, Oradea şi 50 de câini de serviciu dresaţi. In acelaşi timp, regiunea a fost invadată de informatori ca să se vadă starea de spirit şi să se culeagă informaţii. Se hotărâse ca In această urmărire să fie 14 ofiţeri pe cap de partizan.

In primăvara anului 1954, cei din grupul „Carpatin- Făgărăşan" şi-au întocmit testamentul şi l-au încredinţat lui Remus Budac. În el mărturisesc: „Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-am purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi în creierul nostru am purtat o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremurile ce vor să vie ... noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem contribuţia noastră de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră ... Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventura, nici din ură pentru nimeni ... Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi in măsura în care te jertfeşti pentru această iubire..."

Deşi Sabin Mare fusese găsit împuşcat într-un lan de secară cu snopi în formă de cruce Ia căpătâi, Securitatea alimenta    legenda    cu    introducerea    lui    Ilie    Rada, radiotelegrafistul paraşutat, în grupul lui Ion Gavrilă prin Nicolae Burlacu (cod „Vasiliu"). Din 1952, Olimpiu Borza, învăţător din Viştea, era în legătură cu Remus Sofonea din grupul  lui Ion Gavrilă. În august 1953 profesorul Ion Grovu aflase de partizani şi-l spune Iul Borza că are să le comunice   ceva   important   fugarilor   în   legătură  cu paraşutaţii.   In   25   octombrie   Securitatea,   aflând   de legăturile lui N. Burlacu cu partizanii, 1-a anchetat şi, după ce acesta a recunoscut,  1-a făcut informator.  Eliberat, Burlacu i-a spus însă lui Grovu că Securitatea a aflat de legăturile lor şi că trebuie să-şi pregătească plecarea din ţară.

Pe 10 martie 1955 Securitatea 1-a anchetat pe Olimpiu Borza In legătură cu relaţiile lui cu partizanii şi 1-a făcut agent. Ca şi Burlacu, face însă joc dublu transmiţându-1 lui Ion Gavrilă, prin Remus Budac, să fie precaut pentru că Viştea a căzut.

Între timp Securitatea face planul "ieşirii" din ţară cu „popa" Costică Niculescu şi Ion Grovu. Se întâmpla însă că, pe 11 iunie 1955, Remus Sofonea a fost rănit la picior şi Olimpiu Borza i-a adus la el în casă, pe el şi pe Laurian Haşu, aducându-1 şi pe doctorul Lucian Stanciu de la Braşov ca să-1 îngrijească pe rănit. În timp ce O. Borza s-a dus la întâlnirea cu col. Aurel Moiş, continuând jocul dublu, cei doi, Remus Sofonea şi Laurian Haşu, au hotărât să se sinucidă, trăgând unul în altul. Când s-a înapoiat Borza 1-a găsit pe Sofonea mort, iar pe Haşu rănit grav la cap. Pe Sofonea 1-a îngropat în grădina lui, iar pe Haşu 1-a îngrijit cu dr. L. Stanciu până la vindecare.

 

Securitatea găseşte Iude pentru dislocarea partizanilor din Făgăraş

 

În timp ce Remus Sofonea şi Laurean Haşu erau în casă la Olimpiu Borza, acesta plănuia plecarea în Grecia, după planul lui Aurel Moiş, aranjat de Securitate. După informaţiile confecţionate de Securitate, profesorul Ion Grovu şi dr. Burlacu s-ar fi găsit la Medgidia să cumpere porumb. De fapt, pe 9 aprilie 1955 Olimpiu Borza luase legătura la Sibiu cu Ion Grovu prin Costică Niculescu.

Ion Gavrilă, fiind pus Ia curent cu pregătirile „plecării în Grecia", refuză, bănuind că e o capcană. Dar ceilalţi, sătui de şapte ani de alergături prin munţi, sunt hotărâţi să plece. Pe 27 iulie 1955 Costică Miculescu a venit cu cinci-şase buletine de identitate false şi pe 31 iulie a plecat din gara Viştea de Jos prima grupă, formată din Laurean Haşu şi Ion Chiujdea, însoţiţi de Costică Miculescu şi, de la Gara de Nord, merg cu un taxi la acesta acasă pe str. Teodor Aman nr. 42. Au urmat Andrei Haşu şi Gheorghe Haşu, Victor Metea, Melu Novac, Ion Pop-Fileru. A doua zi au plecat cu un autobuz spre Constanţa şi după ieşirea din Bucureşti au fost arestaţi. Autobuzul era, de fapt, al Securităţii.

Pe 7/8 octombrie 1955 a fost chemat şi Olimpiu Borza la Bucureşti ca să plece şi el. A doua zi, s-a suit într-o maşină mică cu „unchiul" lui Costică Niculescu, de fapt col. Ivan, ajutorul lui Gheorghe Crăciun în reeducarea de la Aiud, şi a fost arestat pe şoseaua spre Giurgiu, după trecerea de Jilava.

În decembrie 1955, fiind chemaţi prin „legende", în aceeaşi zi au fost arestaţi circa 20 de locuitori ai satelor făgărăşene, pentru ajutorul dat celor din munţi.

Procesul lor a fost judecat în 4 loturi în august 1957. Capul de Iot a fost Ion Gavrilă, condamnat a doua oară la moarte, în contumacie.

Pe 6 august 1957 condamnaţii primului lot au fost puşi în lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini şi au plecat în două maşini de la Sibiu, prin Făgăraş şi Braşov spre Bucureşti. La intrarea în Azuga s-au oprit maşinile şi li s-a dat să bea apă de la izvorul de lângă şosea.

Peste 30 de ani. Ion Grovu, ajuns director la liceul din oraşul Victoria, mergea cu soţia şi contabilul spre Bucureşti. Era iarnă şi chiar în dreptul izvorului fiind gheţuş pe jos, maşina a derapat şi s-a răsturnat. A murit numai Ion Grovu. Coincidenţă? Locul era chiar cel în care cu 30 de ani în urmă şase partizani erau urcaţi în autobuz.

În noaptea de 14/15 noiembrie 1957, şase partizani din lotul de opt au fost executaţi, doctorului Burlacu şi lui Olimpiu Borza comutându-li-se pedeapsa.

Calvarul lui Ion Gavrilă a reînceput odată cu primăvara lui 1955, când ieşiseră din iarna petrecută despărţiţi în grupuleţe mici. Ion Gavrilă fusese împreună cu Ion (Jean) Popa Fileru, care-şi fracturase piciorul şi trebuia îngrijit şi purtat în spate. Refăcut, Jean s-a despărţit de Gavrilă, rămânând în apropierea casei. Din cauza dorinţei celor din grup, manifestată înaintea iernii, de a pleca în străinătate. Ion Gavrilă a căutat să găsească altă soluţie de a se ascunde şi încerca să ia legătura cu foştii colegi de la Cluj.

Despărţirea dintre Jean Fileru şi Ion Gavrilă avusese loc în apropierea comunei Boarta, unde şi-au dat îmbrăţişarea din urmă. Primul a mai colindat până la 24 mai 1956, când a fost trădat şi a ajuns victima Iui Qh. Crăciun la Securitatea din Sibiu, de unde a luat drumul execuţiei de la Jilava. Ion Gavrilă a pornit cale de circa 50 km spre Copşa Mica ca să încerce să dea în Săntimbru de urma colegului Minai Maga. în seara de Săn Petru a reuşit să doarmă în podul familiei Moldovan şi dimineaţa a aflat

de dezastrul din Apuseni, unde fuseseră decimaţi o serie de cunoscuţi din lotul maiorului Dabija.

Ziua de Sf. Petru (29.06.1955) i-a fost de ajutor, deoarece atunci a întâlnit-o pe Ana Săbăduş, văduva prietenului Petre Săbăduş, omorât în închisoarea Gherla. Aceasta 1-a pus la curent cu arestările din lotul Centrului Universitar Cluj, din 15.05.1948 şi, fiindcă îl cunoştea pe Minai Maga, a fost rugată să meargă la Cluj să dea de urma lui. A aflat că era în vacanţă, acasă. Ana Săbâduş locuia cu cei doi copii la o mătuşă pe numele de Mârza, care o înfiase. S-a oferit să-1 găzduiască şi, în septembrie, i-a adus vestea că băieţii trecuseră în Grecia şi s-a oferit să-i facă legătura şi lui Gavrilă, dacă vrea să plece. Când s-au văzut după vacanţa de Crăciun, Mihai i-a spus Anei să transmită că a fost o vânzare şi toţi partizanii sunt arestaţi.

După executarea celor din lotul partizanilor s-a trecut la urmărirea sistematică a lui Ion Gavrilă. Mama i-a fost condamnată, încercându-se ca prin ea să-1 prindă pe băiat, dar Ana Gavrilă a declarat şi la ancheta şi la proces că numai Iuda 1-a trădat pe Hristos şi ea chiar dacă ar şti ceva nu ar trăda. După trei ani au eliberat-o, urmârind-o însă pas cu pas şi trimiţându-i acasă fel de fel de spioni, după ce casa o burduşiseră cu „urechi", adică microfoane.

Au pus-o în urmărire şi pe Ana Săbăduş, dar au confundat-o cu o altă Ana Săbăduş, din Alba Iulia, str. 6 Martie, pe care au urmărit-o pas cu pas până în 1964, când Securitatea s-a lămurit că ea nu este persoana căutată.

După această data Ion Gavrilă era urmărit sub numele de cod „Făgăraş" şi, de asemenea, erau supravegheaţi toţi colegii lui din clasele primare şi de la liceu, bănuindu-se în 1965 că 27 de persoane ar fi suspecte de găzduirea lui.

După cum până la arestarea partizanilor se folosiseră de o armată ca pe timp de război, concentrata în Munţii Făgăraş, acum erau sute de agenţi şi miliţia din toată ţara pe urmele lui Gavrilă. Se răscoleau toate mănăstirile şi se trimiteau ghicitoare, călugăriţe şi călugări să o ispitească pe mama lui şi chiar să o spovedească. Cu toate acestea, Ion Gavrilă reuşeşte în 1973 să meargă acasă la Netotu şi să vorbească cu mama şi cu sora lui.

Călugărul Gică Timaru de la Mănăstirea Sămbăta mergea deseori s-o spovedească pe Ana Gavrilă, în timp ce alţii veneau să-i aducă vestea că fiul ei s-a căsătorit cu fiica mareşalului palatului reginei Angliei. Atât mama, cât şi surorile de 12 şi 14 ani au fost anchetate şi torturate la Securitate de nenumărate ori.

Maica Tatiana din Sămbăta o vizita deseori, dar nu putea afla nimic nou.

În acest timp Ion Gavrilă făcuse căsătoria religioasă cu Ana Săbăduş, oficiată de preotul greco-catolic Ion Coman, din Oiejdea, după ce acesta ieşise din închisoare şi din domiciliul obligatoriu. Tot el cu preoteasa Aurelia i-au fost şi naşi de cununie.

Ion Gavrilă ajunsese la concluzia că „în ţara românească ajunseseră să fie mai multe cozi de topor decât topoare". Securitatea încerca, prin copiii Anei Săbăduş, la care veneau colegi de liceu, să se infiltreze şi să afle ce se întâmplă în casă.

Securitatea a trimis trei persoane să dea câte o declaraţie dacă-1 cunosc pe Ion Gavrilă. În acelaşi timp, în curţile vecinilor intraseră securişti cu arme. Numai o minune a făcut ca Ion Gavrilă să scape din această situaţie.

Atunci s-a hotărât să plece spre frontiera cu Iugoslavia şi a ajuns la Buziaş, de unde s-a îndreptat spre Clopodia şi a ajuns la pădurea de la Lătunaş, unde a stat două săptămâni ca să găsească o noapte favorabilă cu ploaie şi vânt puternic pentru trecerea frontierei care se vedea şi era păzită şi luminată de trasoare. Terminându-se mâncarea, a fost nevoit să se întoarcă la Galţiu, cu mari peripeţii.

Dar „acasă" situaţia era tot mai nesigură şi pericolul plutea asupra casei, fapt ce 1-a determinat să ia drumul Banatului.

Pe 9 decembrie, simţind pericolul în apropiere, a plecat iar în pribegie, deşi era în pragul iernii, şi a ajuns în pădurea Silagiului, unde şi-a construit un bordei ajutându-se de un briceag pentru săpat şi de o lopată ca să împrăştie pământul. Noaptea auzea lupii urlând sau grupuri de mistreţi răvăşind pământul. Pe 28 februarie 1976, când zăpada se mai topise, în pădure s-au auzit lovituri de secure apropiindu-se. Pentru a nu fi depistat a astupat bordeiul şi s-a îndreptat spre Buziaş făcând cale întoarsă spre casă. Ajuns acasă, a doua zi a constatat că nu mai putea merge, ologise.

În primăvara anului 1976 a apărut cineva suspect, amator să i se închirieze o cameră. Cum în fiecare an mergea la Cluj să-şi viziteze colegii, pe profesorii Gavrilă şi Grecu, Ion Gavrilă a amânat călătoria pentru a se mai încălzi vremea. Şi pentru a nu da de bănuit a trimis-o pe soţie să cumpere biletul de la agenţia de voiaj din Alba Iulia.

Cu ocazia Paştelui din 1976, când sora lui Gavrilă a mers să se spovedească la Mănăstirea Sămbăta de Sus, călugărul informator „Gică Timaru" i-a transmis acesteia că este o lege că după 20 de ani pedeapsa s-a prescris şi Ion Gavrilă poate să se întoarcă acasă şi că este bine ca în pomelnice să-1 treacă la vii. Prin lt. col. Olariu Securitatea va trimite preoţi instruiţi la Gura Văii pentru a întări ideea să fie trecut Ion Gavrilă la vii, că a apărut prescripţia.

Ion Gavrilâ şi-a dat seama că a fost urmărit de la Galtiu, pe tren, până la Cluj, unde a fost arestat, chiar în ziua de Sf. Petru, dată la care cu 21 de ani în urmă o întâlnise pe Ana Săbâduş-Ogoranu, care acceptase să-1 ţină ascuns şi care-i devenise soţie, prin cununie religioasă.

 La Securitate s-au purtat omeneşte, l-au lăsat să se odihnească, i-au dat mâncare şi chiar un costum de haine bune. A doua zi a venit col. Nagy şi 1-a luat la Bucureşti cu maşina în care mai era şi generalul Gergely şi în după-amiaza de 30 iunie a ajuns în Securitatea de pe Calea Rahovei, unde l-au instalat în camera celulă nr. 1, anunţându-1 că are la dispoziţie un colonel care se va îngriji de tot ce are nevoie. În această nouă „locuinţă" avea dreptul să facă ce voia, să privească pe geam, să se plimbe, să stea unde vrea, să scrie, să citească, dar totul sub supravegherea unui colonel, care nu-1 angaja în discuţii, ci doar îl studia. Mâncare i se dădea din abundenţă, de calitate, iar din două în două zile venea frizerul şi i se aduceau de la bibliotecă zilnic ziare şi căiţi.

Anchetatorii se purtau cu mănuşi pentru a nu-1 enerva pe Ion Gavrilă, dar cu insistenţă. Voiau să ştie toate depozitele de arme îngropate, toţi prietenii, pe cine a întâlnit, revenind din timp în timp asupra întrebărilor ca să vadă dacă e sincer.

La sfârşitul lui noiembrie 1977, într-o duminică, un colonel 1-a dus în camera 7, unde pe masă era hârtie, şi i-a spus că mai e nevoie să scrie încă o dată o declaraţie şi, pentru că e duminică şi nu s-a făcut foc în acea încăpere, îl roagă să nu deschidă ferestrele. L-a încuiat şi a plecat. Rămas singur, s-a aşezat la măsuţa anchetatului şi a încercat s-o mişte, dar era fixă şi de metal. Avea şi un orificiu ca de cheie şi se auzea un zumzet din interior. Şi-a dat seama că este vorba de o iradiere şi s-a mutat la fereastră, a deschis geamul şi a inspirat aer de afară. A mâzgălit hârtiile cu schiţe pe pervazul ferestrei. După o jumătate de oră colonelul a deschis uşa şi l-a invitat să iasă, fără ca el să intre sau să ceară hârtiile. Dumnezeu l-a ajutat să trăiască ca să relateze metoda diavolească.

Pe la jumătatea lui decembrie l-au fotografiat şi i-au spus că vor să verifice dacă-1 cunoaşte cineva, că nu s-a anunţat prinderea lui.

 

Eliberare cu cântec

 

La început i s-a dat un apartament pe locul unde fusese demolată Biserica Sf. Vineri, cu consemnul că poate circula în Bucureşti unde voieşte. După trei zile i s-a pus o maşină la dispoziţie, având un colonel ca şofer, şi apoi l-au dus să viziteze I.A.S.-uri din jurul Bucureştiului, punându-1 să facă pe reporterul.

I s-a dat voie să meargă acasă la Galţiu şi la Făgăraş şi chiar la Netotu, iar după o săptămână să se întâlnească la muzeul din Sebeş cu securistul care îl avea în grijă.

Totul era aranjat, un compartiment în tren cu un „sufleţel" duios, care avusese o dragoste nefericită ... nefericita îi mai apărea pe traseu, ca din întâmplare, la întâlnirile prin ţară programate de colonelul Nagy.

Tot de Sf. Petru, dar în 1977, a fost chemat la Bucureşti unde de la tribunal i s-a dat o dovadă că pedeapsa cu moartea neexecutată timp de şapte ani se comută în muncă silnică pe viaţă, iar aceasta se prescrie după 20 de ani şi deci Ion Gavrilă este un om liber. A fost trimis cu actul eliberat de Justiţie să-şi facă buletin de identitate în comună. Surprinşi, primarul şi secretarul au cerut telefonic relaţii de la Securitatea judeţului Alba şi numai după aceea i-au eliberat buletinul.

Înainte de primirea buletinului, tovarăşul „Ion Pop" fusese trimis de col. Nagy la Combinatul „Faur", unde a fost angajat ca reparator de lădiţe. La sfârşitul lui mai 1977 un ofiţer de miliţie a controlat şi a aflat că nu există cineva cu numele lui în registrul stării civile şi i-a cerut să aducă certificatul de naştere. Intrat în această încurcătură, Ion Gavrilă i-a dat telefon col. Nagy, care i-a spus să părăsească Hunedoara.

În sat la Galţiu, ajunsese zvonul că doamna Anuţa a ţinut ascuns pe cineva timp de 21 de ani.

După vreun an de încercări de angajare. Securitatea din Alba, Tg. Mureş, Hunedoara şi Cluj refuza ca el să fie angajat pe aceste teritorii. După ce Gavrilă i-a dat telefon colonelului Nagy, acesta i-a spus să se prezinte la I.A.S. Apoldul de Sus, unde a fost angajat şi apoi mutat ca tehnician la Miercurea Sibiu, de unde era chemat de multe ori la Securitatea din Sibiu de acelaşi colonel Nagy.

La Sibiu ajunsese şef al Securităţii colonelul Popovici şi, prin 1985, Gavrilă a mai fost chemat o dată şi s-a repetat scenariul din camera 7 de la Securitatea din Rahova. A fost condus de un maior şi „invitat" să aştepte într-o cameră până vine cineva să stea de vorbă cu el. Maiorul n-a intrat. După plecarea lui. Ion Gavrilă a ieşit şi s-a plimbat pe coridor. Peste o jumătate de oră s-a dus la poartă şi i-a spus

maiorului că n-a venit nimeni şi el pierde trenul. După ce s-a uitat la ceas, acesta i-a spus: „nu ştiu

de ce n-a venit. Dumneata du-te!" Deci problema cu „Radu", adică iradierea, era generalizată.

Prin 1987, un binevoitor al cărui tată fusese închis şi auzise vorbindu-se frumos de Golea şi Gavrilă, i-a trimis o sticlă de vin de Jidvei şi i-a transmis că va veni să-1 vadă. Un muncitor i-a spus că individul este de la Securitate, dar deja Ion Gavrilă golise sticla în chiuvetă, întrucât era mal versat decât Securitatea.

După atâtea şicane pentru a-şi câştiga existenţa, după ce cozile de topor încercaseră să-1 dea afară din casa la Săntimbru şi să i-o vândă la licitaţie. Ion Gavrilă a reuşit să iasă la pensie în primăvara lui 1989. Sfârşitul anului, lovitura de stat, l-au prins pe Ion Gavrilă prezent în faţa Televiziunii, trăgând căruţa cu dosarele de urmărire după el, încercând să spună că s-a putut apăra fiinţa şi demnitatea neamului românesc. Dar aceleaşi cozi de topor i-au blocat intrarea în Televiziune, continuând să-i oprească drumul spre libertate.

Dragi tineri, Ion Gavrilă a murit întrebându-se: până când se mai poate bloca drumul spre dreptatea şi libertatea poporului român?

Coşmarul Securităţii timp de 30 de ani. Ion Gavrilă Ogoranu a intrat în legendă când, la 1 mai 2006, la 83 de ani, a plecat la cele veşnice.

Ana Ogoranu 1-a urmat pe soţul şi camaradul său de luptă în ceruri, la 10 iulie 2006. Recunoscuse că 1-a ascuns 21 de ani, a cerut Justiţiei să i se recunoască şi ei „calitatea de luptător anticomunist", dar nu i s-a acordat această onoare.