Pintilie Iacob

BĂJENIE ŞI SURGHIUN

Către eventualii cititori

Greu m-am hotărît să aştern pe hârtie aceste rânduri, care cu excepţia puţinelor omisiuni pe care le-am socotit necesare, ar putea constitui biografia multor români, oameni obişnuiţi, care au trăit experienţe asemănătoare, aceleaşi sau poate şi mai amare ca ale mele. Nu vreau să spun prin asta că ar exista vieţi trăite identic dar, cu siguranţă, fiecare viaţă este, într-un fel sau altul, parte din vieţile trăite de cei din generaţia lui. Fiindcă evenimentele din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial ne-au marcat în mod deosebit, dacă nu pe fiecare în parte, atunci sigur pe marea majoritate a celor ce le-au trăit şi suportat consecinţele. Receptarea lor diferă de la om la om, în funcţie de structura sufletească a fiecăruia. Rezerva mea de a scrie a fost determinată şi de faptul că lumea de azi trăieşte acut fenomenul exploziei informaţionale şi editoriale, încât greu mai este loc şi pentru mărunţii anonimi care vor să-şi consemneze memoriile. Cu toate că ele sunt şi mai ales vor fi deosebit de folositoare tocmai după o „epocă” în care informaţiile au fost în mare măsură măsluite ori de-a dreptul ascunse. Cititorii de azi sunt mai dispuşi a viziona o telenovelă decât a citi despre mizeria umană. Desigur, viaţa ar fi mai frumoasă dacă s-ar petrece numai în cumetrii şi nunţi şi n-ar întâlni boli, neputinţe şi, în final, moartea. Dar ţin şi acestea de rânduieli peste care nu se poate trece, fiindcă fără ele vieţii i-ar lipsi ceva din plenitudinea ei.

Un alt motiv al ezitărilor mele şi nu cel din urmă, a fost acela că nu am veleităţi scriitoriceşti; departe de mine gândul acesta. Determinantă în această hotărâre a fost insistenţa fiului meu de a cunoaşte, pe cât se poate mai în amănunt, viaţa părinţilor şi înaintaşilor săi. Eu i-am oferit ce-am putut cu modestele mele mijloace de memorie şi exprimare şi, fiindcă acum când scriu am ajuns şi bunic, ele pot fi de folos, dacă nu interesante, şi nepoţilor. Spun aceasta, fiindcă amintirile mele cuprinse în aceste rânduri au şi aspecte mai deosebite ce caracterizează o perioadă istorică de aproape jumătate de veac: războiul, refugiul, seceta cu consecinţa ei foametea şi traiul sub regimul comunist cu toate ticăloşiile şi închisorile lui. Toate acestea nu le vor găsi menţionate în manualele de istorie decât tangenţial.

De asemenea, ţin ca urmaşii mei, care vor fi curioşi, să afle şi să cunoască evoluţia societăţii din anii pe care i-am trăit, pentru că am fost contemporan cu cel mai mare salt al civilizaţiei, de la râşniţa bunicii mele unde mă trimitea mama cu o traistă de grăunţe să fac crupe pentru puii de găină, şi până la maşinile puse în mişcare de energa atomică, de la plugul tras de boi, la comunicaţiile prin telefonul fără fir sau la transmiterea prin satelit a imaginilor color de pe toată planeta printr-o simplă apăsare de buton. Chiar aceste memorii sunt scrise cu ajutorul calculatorului, în vreme ce, fiind elev în clasa I primară, îmi făceam lecţiile pe plăcuţa de ardezie.

Nu acelaşi lucru îl pot spune despre evoluţia morală a societăţii, unde procesul, cel puţin sub anumite aspecte, a fost aproape invers. Mă refer la faptul că sub dominaţia comunismului pervertirea sufletului omenesc a luat forme greu imaginabile, cum este cazul celor petrecute la închisoarea Piteşti.

Un alt argument care m-a făcut să mă decid a scrie, a fost constatarea că istoria postbelică a Europei se rezumă în ultimă instanţă la o balanţă cu două talere: nazismul şi comunismul împreună cu corolarul lor holocaustul şi gulagul. Dacă nazismul a fost înlăturat din conducerea statelor, din presa de largă adresabilitate şi există o condamnare aproape unanimă a lui, când este vorba de comunism, se încearcă să se treacă totul sub tăcere şi se găsesc tot felul de scuze. Rezultatul este că în ţara noastră, adepţii fostului regim de dictatură comunistă, participă în alegeri, publică mult în presă şi în literatură şi deţin posturi importante în economie, finanţe şi administraţia de stat, toate acestea după jumătate de secol de la înlăturarea nazismului de pe scena istoriei şi după zece ani de la prăbuşirea comunismului prin înlăturarea firmei şi a gazetei de perete, dar nu prin renunţarea la conţinut.

Constat din partea istoricilor o reţinere de a prezenta comunismul în adevărata lumină a ororilor sale, mai bine zis a întunecimilor sale. Ei n-au făcut încă nişte studii aprofundate asupra trecutului comunist pentru a scoate la suprafaţă numărul victimelor şi arsenalul metodologic al comuniştilor folosit împotriva adversarilor politici.

Dar în talerul holocaustului se aruncă cu tona, iar în cel al gulagului cu gramul, chiar dacă în primul taler se vorbeşte de şase milioane de victime, iar în cel de-al doilea taler de cca. 20 de ori mai mult.

În această situaţie, văzând că nu există un birou de urmărire a comuniştilor, paralel cu cel al lui Simon Wiesenthal, îmi permit să arăt cu degetul cel mic, fiindcă peste cel mare aş putea fi lovit, spre cea mai mare aberaţie şi utopie a istoriei: comunismul. Chiar dacă nu poate fi judecat de un tribunal cum sunt judecaţi ceilalţi, atunci să fie judecaţi moral în faţa istoriei şi spre acest proces al istoriei vreau să depun şi eu mărturia mea.

Aşa cum participarea mea la gulagul românesc n-a fost decât să îngroaşe rândurile celor ce-au opus rezistenţă tăvălugului roşu, tot aşa şi rândurile de faţă nu au decât pretenţia de a pune un gram în balanţa gulagului, care repet şi subliniez, nu l-am cunoscut în formele cele mai atroce şi dezumanizante, dar nici în formele pe care le-au cunoscut cei ce ne-au strivit pe noi când erau clienţi ai închisorilor “burgheziei mioape”.

Istoria în genere este presărată cu foarte multe crime. S-au făcut crime în timpul războaielor, s-au făcut crime prin pedepsirea unor vinovaţi, prin hotărâri ale unei justiţii mai mult sau mai puţin imparţiale, s-au făcut crime din răzbunare, când oamenii şi-au făcut singuri dreptate, dar crime în timp de pace într-un număr atât de mare, dirijate din vârful piramidei politice care conduce un stat, cu singura motivare că ura faţă de duşmanul de clasă nu trebuie să aibă limite, chiar dacă aceste victime nu erau răufăcători şi n-au călcat legea făcută de cei de la putere, n-au prea fost în istorie.

Ce vină avea Petrache Lupu de la Maglavit, care-i îndemna pe oameni să se roage la Dumnezeu, când el n-a ridicat un deget împotriva comunismului. Pentru ce trebuia să fie trimis la închisoare?

Pentru ce trebuia să fie aruncaţi în închisoare ţăranii care şi-au vândut brânza şi au mâncat zerul sau au vândut porcul din coteţ lipsindu-se pe ei şi pe ai lor de o mâncare mai bună pentru a cumpăra o bucată de pământ? Toţi aceştia au fost consideraţi o categorie socială periculoasă, clasa chiaburilor, care trebuia lichidată chiar dacă ea nu reprezenta altceva decât fruntea satelor.

Înţeleg că doctrina comunistă cerea desfiinţarea proprietăţii private generatoare de capital, dar ce ai cu viaţa omului? Chiar dacă a fost “exploatator” (chiabur sau moşier) a făcut acest lucru într-o societate în care legea permitea concurenţa. După ce i s-a luat omului pământul şi casa, mai trebuia aruncat în drum şi trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în Balta Brăilei, Delta Dunării sau la minele de plumb, la o vârstă când era inapt de orice efort, numai cu intenţia de a-l lichida fizic?

O altă întrebare care rămâne fără răspuns pentru mine, este aceea că de ce oamenii politici din perioada interbelică, care n-au opus nici o rezistenţă anticomunistă, au fost şi ei întemniţaţi? Ei au făcut politică într-o societate care la vremea respectivă recunoştea oficial orice opinie politică.

Ce răspuns se poate da, de asemenea, la întrebarea că legionarii care au stat în închisori împreună cu comuniştii, ţinuţi acolo de acelaşi regim politic antonescian, au continuat detenţia şi sub regimul comunist? Faptul că erau adversari politici nu-i o motivare, fiindcă fiecare partid politic este adversarul politic al celorlalte partide cu care concurează.

Dacă Partidul Comunist Român (PCR) a fost ţinut în ilegalitate de partidele burgheze, asta s-a datorat faptului că a fost singurul partid din România care a fost antinaţional. Ca să fie pe placul ruşilor a fost de acord cu dezmembrarea României ca stat naţional. Este de prisos să spun că PCR a ajuns la putere pe o cale absolut ilegală, impus de URSS, puterea străină care pe parcursul istoriei a militat pentru dezmembrarea României.

Am scris acest cuvânt adresat “eventualilor mei cititori”, pentru că amintirile care urmează sunt adresate nu atât marelui public, ci mai ales cercului familial şi eventual unui cerc restrâns de prieteni. Aceasta pentru a mă verifica pe mine însumi dacă nu cumva intru în contradicţie cu realităţile trăite. Ca orice lucru şi lucrarea mea poate fi, dacă nu perfectibilă, cel puţin ameliorată sau îndreptată în părţile în care am martori oculari, contemporani cu evenimentele. De aceea, ea este dedicată, în mod special, celor care vor fi mult mai îngăduitori şi înţelegători cu mine, urmaşilor mei “Iacobini”, care sper că după ce vor citi-o, vor trage o învăţătură oricât de modestă ar fi ea. Dar eu le doresc să nu repete experienţa mea, nici ei şi nici nimeni altcineva.

*****

Manuscrisul cărţii de faţă l-am dat mai multor colegi de detenţie să-l citească şi eventual să exprime un punct de vedere cu privire la conţinut şi la exactitatea datelor, la care ei au fost martori. Acolo unde nu am martori, rămâne ca răspunderea să cadă asupra mea, sau să fie contestată sau susţinută de cei care au participat la evenimente, dar pe care eu le-am uitat în momentul transpunerii lor pe hârtie.

Destul de mulţi dintre cei care au citit-o în forma aceasta m-au sfătuit s-o public, întrucât are şi o valoare documentară şi că merită să vadă lumina tiparului. Dintre toţi cei care m-au sfătuit, îndemnat şi încurajat cel mai mult, au fost tot cei doi cu care am format tripleta unei prietenii care şi astăzi se păstrează nealterată şi rodnică: Ion Ioanid şi Emil Căpraru. În felul acesta am găsit de cuviinţă să consimt la publicarea cărţii, nu pentru valoarea ei literară, ci pentru valoarea ei de modest document al timpurilor când ruşii ne-au procopsit cu “fericirea” comunistă.

Sper că în acest mod cartea de faţă să poată completa într-o foarte mică măsură golul care trebuie umplut de condeiele şi talentele consacrate care s-au pierdut pe parcursul anilor petrecuţi în Gulag, dar şi al anilor care se scurg şi care nu iartă nimic.

Aşa cum în vremurile biblice a fost nevoie de 40 de ani de rătăcire prin pustiu ca să dispară o generaţie care purta cu ea mentalitatea de rob, fiindcă parcurgerea distanţei geografice dintre Egipt şi Canaan s-ar fi făcut în câţiva ani chiar şi cu o cămilă şchioapă, poate că şi în timpurile noastre este nevoie să dispară o generaţie sau să i se spele creierul pentru a nu depune mărturie asupra unei epoci la care au fost martori şi victime în acelaşi timp. Nenorocirea este că în istorie, dar mai ales în politică, ţi se recunoaşte atâta dreptate câtă putere ai.

Pintilie Iacob

Piatra Neamţ, 30 aprilie 2000