Prima mea arestare

În primăvara anului 1947 prin luna mai, din unitatea FDC a liceului Pomârla au fost arestaţi patru colegi de-ai mei: Boghiţoi Teodor, Geamăn Ion, Modreanu Vasile şi Amihăiesei Mircea. N-am aflat cum s-au petrecut lucrurile şi cum de a venit Siguranţa Statului direct la Geamăn şi l-a luat pe el întâi, apoi pe ceilalţi trei, care erau la diferite gazde din Pomârla. Eu singur eram la internat. Am auzit că s-au găsit nişte liste pe la Iaşi, la Centrul Studenţesc. Mai sigur este că unul Suditu, de la liceul din Dorohoi, era omul Siguranţei şi el ar fi dat lista cu numele celor care ajunseseră la urechea lui.

Eu am scăpat nearestat în primăvara lui 1947, deşi în urma anchetelor făcute s-a aflat şi de mine, dar nu m-au arestat lăsându-mă pentru primăvara 1948.

În dimineaţa zilei de 15 mai 1948 la ora când se dăduse deşteptarea în dormitoarele internatului, mă aflam la spălător, aşteptând să prind un loc liber la jgheabul unde ne spălam. La această oră matinală a intrat în spălător directorul liceului V. Calistru care m-a privit şi s-a retras închizând uşa. După aceea a revenit şi m-a strigat pe nume: “Iacobe, lasă spălatul şi vino-ncoace.” Eu l-am urmat şi el m-a dus în dormitorul unde aveam patul şi valiza, iar în urma noastră venea civilul despre care aveam să aflu că era comisarul Siguranţei din Dorohoi, comisar pe care-l chema Schechter. Directorul a plecat lăsându-mă cu comisarul, iar acesta i-a scos afară din dormitor pe ceilalţi elevi şi a început să-mi facă percheziţia, în urma căreia n-a găsit nimic. Mi-a spus să mă îmbrac şi am fost dus în sala de meditaţie unde mi s-a făcut percheziţie în pupitrul cu cărţi şi caiete. La terminarea percheziţiei comisarul şi şoferul autoturismului Prefecturii din Dorohoi mi-au indicat direcţia spre poarta principală a liceului, unde se afla maşina în care ne-am urcat toţi. În acest timp curtea era plină de elevi interni care aşteptau să ia ceaiul de dimineaţă şi începuseră să vină şi cei externi, fiindcă se apropia ora 8, ora deschiderii cursurilor. Toţi mă urmăreau cu privirea cum plecam.

O altă maşină cu alt comisar care se numea Rosenblat a ridicat alţi patru sau cinci elevi externi. Aceştia nu erau în aceeaşi cauză ca mine, însă fuseseră recalcitranţi la înscrierea în UTC-ul care se înfiinţase în iarnă. Refuzaseră în mod ostentativ să se înscrie, mai ales doi dintre ei: Bursuc Gheorghe şi Gaşpar Mihai. Aceştia doi au fost anchetaţi cu tot lotul judeţului Dorohoi şi condamnaţi împreună cu noi toţi. Ceilalţi doi-trei au fost eliberaţi în timpul anchetelor.

În Dorohoi am fost duşi la sediul Siguranţei şi băgaţi într-o cameră cca. 14 elevi de la liceul din Pomârla şi de la liceul Dorohoi. Aici mi s-a făcut o anchetă sumară în legătură cu cei arestaţi în 1947. La Siguranţa Dorohoi am făcut cunoştinţă cu elevii de la liceul din Dorohoi, arestaţi odată cu cei de la Pomârla. De la ei am aflat numele tuturor comisarilor din Siguranţă. Nu mai ţin minte aceste nume, ci numai ale celor doi care făcuseră arestările la Pomârla şi a comisarului şef care a făcut ancheta. Reţin că numărul comisarilor din Siguranţă era de opt din care şapte erau evrei.

În ziua de 25 mai 1948 am fost îmbarcaţi toţi cei deţinuţi la Siguranţa din Dorohoi şi transferaţi la închisoarea din Suceava cu autobuzul şcolii normale din Şendriceni. Aici am început să cunosc adevărata viaţă de închisoare. Dacă la Dorohoi în privinţa mâncării n-am simţit mizeria, fiindcă era voie în acele prime zile să se primească mâncare de-acasă, la Suceava s-au închis toate cărările şi toate legăturile cu exteriorul. La Dorohoi primeau mâncare zilnic cei din oraş, de la părinţi, şi ne dădeau şi nouă celor din judeţ, ai căror părinţi nu puteau veni zilnic. La Suceava am făcut cunoştinţă cu terciul şi ciorbele străvezii, care ne-au pus la pământ în câteva săptămâni.

Ministerul de Interne, care preluase şi administraţia penitenciarelor de la Ministerul de Justiţie, a hotărât ca închisoarea din Suceava să devină centru de anchetă pentru toate judeţele din nordul Moldovei: Rădăuţi, Câmpulung, Suceava, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Baia, Neamţ, Vaslui, Roman şi Bacău. Cele din sudul Moldovei erau dirijate la Galaţi.

De a doua zi după sosirea noastră, a dorohoienilor, au început să sosească zilnic câte două-trei dube cu arestaţi. Contribuţia cea mai mare cu popularea închisorii cred că a dat-o judeţul Iaşi, cu mulţi studenţi, muncitori şi intelectuali. Şi-au făcut apariţia şi anchetatorii din fiecare judeţ, din care mi-amintesc: de la Dorohoi şeful Siguranţei, Hudescu Carol (fost Segal Carol), de la Botoşani Ruckinstein Izu, de la Neamţ comisarul Aramă, de la Bacău comisarul Volcescu, de la Iaşi comisarii Pompilian, Blehan şi Danielevici, de la Suceava şeful Siguranţei regionale Popic şi comisarul Mareş care folosea în multe situaţii expresia “minţiţi ca o evanghelie” sau alteori ne spunea: “Dacă ar fi după mine, de mult vă făceam îngeraşi”. El era delegatul Securităţii Suceava în relaţiile cu penitenciarul.

În câteva zile închisoarea s-a transformat într-o instituţie de tortură care producea vaiete şi urlete înfiorătoare. Fiecare etaj avea câte o celulă sau două transformate în camere de anchetă. Pe coridoarele închisorii, pavate cu piatră, se auzeau paşii celor fugăriţi de doi anchetatori postaţi în cele două capete ale coridorului; fuseseră bătuţi la tălpi şi acum li se aplica tratamentul pentru dezumflarea tălpilor.

Studenţimea reprezenta segmentul social cel mai conştient şi mai viguros al rezistenţei anticomuniste din România; deci ei trebuia să fie ţinta MAI-ului şi asupra lor trebuia să se reverse toată ura comunismului care se instaura în ţară. Mulţi dintre anchetatori au funcţionat şi în regimul antonescian şi îşi spălau păcatele lor de poliţişti, care anchetaseră şi comunişti. Acum căutau să se reabiliteze în faţa noilor stăpâni prin torturile aplicate legionarilor arestaţi în primăvara şi vara anului 1948. Un caz concret este comisarul de poliţie din Iaşi, Pompilian, care după ce şi-a făcut “datoria” prin bătăi şi torturi cumplite, a fost băgat la închisoare de către comunişti, astfel că l-am întâlnit mai târziu la Târgşor.

Închisoarea din Suceava, prin tradiţia pe care o avea în istoria închisorilor româneşti de dinainte şi din timpul lui Antonescu, era o închisoare cu caracter disciplinar, deci cu un regim de detenţie mai sever decât celelalte închisori, chiar în regimul zis burghez. Ştiu că o dată am văzut prin geamul celulei, care atunci nu avea jaluzelele pe care le-au pus comuniştii mai târziu, pe unii legionari condamnaţi în timpul lui Antonescu şi transferaţi disciplinar la Suceava, care erau scoşi la plimbare. Printre aceştia i-am văzut pe: prinţul Alexandru Ghica, doctorul în drept Victor Biriş, pe Vasile Turtureanu. Aceştia, la scurtă vreme după începerea arestărilor din mai 1948, au fost evacuaţi din Suceava şi transferaţi probabil la Aiud, pentru a nu lua legătura cu cei recent arestaţi. Atunci am văzut pentru prima dată costumul penal vărgat cu dungi roşii.

În camera 38 de la etajul I unde am stat până la procesul din martie 1949, „locatarii” eram în cea mai mare parte elevi de la liceele din Dorohoi şi Pomârla. Mai erau şi câţiva bătrâni din judeţul Dorohoi, însă nici unul dintre noi nu mai fusesem până atunci clienţi ai închisorilor, astfel că de fiecare dată ne loveam de situaţii absolut noi. Peste câteva zile a fost adus în camera noastră un cetăţean care se numea Surugiu şi care era dintr-o comună din judeţul Dorohoi, mi se pare Grămeşti, şi care mai făcusese închisoare ca legionar. El ne-a familiarizat cu atmosfera şi viaţa de închisoare. De la el am aflat că deţinuţii pe care-i văzusem pe geam erau cei menţionaţi mai sus şi tot el ne-a spus că dungile vărgate roşii indică felul condamnărilor, adică muncă silnică, forma cea mai aspră de pedeapsă. N-a stat prea mult cu noi în cameră, fiindcă a fost luat şi dus în altă închisoare. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el şi nu l-am întâlnit niciodată în timpul detenţiei mele. Îmi amintesc despre el că atunci când a fost adus în camera noastră ne-a spus că a mai fost închis ca legionar, dar că acum nu avea nici o activitate, ca dovadă că nici n-a apărut în procesul care a urmat.

Dintre povestirile lui reţin o scenă când fusese arestat în ianuarie 1941, în timpul aşa-zisei rebeliuni. Se afla în arestul poliţiei din Bucureşti unde au fost aduşi şi nişte ţigani care în timpul evenimentelor s-au dedat la furturi şi jafuri, iar acum erau taxaţi drept legionari. Când soţia unuia dintre ţigani a venit să-i aducă de mâncare la poliţie, ţiganul i-a strigat ca să fie auzit, să aibă grijă de el şi să-i caute un avocat bun ca să-l apere la procesul la care se aştepta. Ţiganca i-a răspuns furioasă: “Harhanghelul te-a băgat, Harhanghelul să te scoată!

Mi se pare, nu mai sunt sigur, că legionarul cu numele Surugiu, împuşcat pe 22 septembrie 1939 în judeţul Dorohoi, pe timpul lui Carol II odată cu cei trei legionari pe fiecare judeţ, era fratele acestui Surugiu.

Dintre cei cu care am stat în camera 38 de la Suceava, mi-aduc aminte de următorii:

Bursuc Gheorghe, elev la Pomârla;

Gaşpar Mihai, elev la Pomârla;

Teodoriu Adrian, profesor la liceul din Dorohoi;

Teodoriu Constantin, elev la liceul din Dorohoi, fratele profesorului;

Tudose Petru, elev la liceul din Dorohoi, fost elev la Pomârla;

Tudose Teodor, elev la liceul din Dorohoi;

Ştefan Alexandru, elev la liceul din Dorohoi, care a murit înainte de proces în urma unei encefalite căpătate în detenţie;

Ailoaie Constantin, elev la liceul din Dorohoi;

Buţureanu Neculai, elev la liceul din Dorohoi;

Goraş, preot din Păltiniş-Dorohoi;

Dubiţ Gheorghe, cântăreţ bisericesc din Havârna-Dorohoi;

Dăscălescu, învăţător dintr-un sat de pe malul Prutului.

Mai târziu, pe măsură ce dubele aduceau noi arestaţi din jumătatea de nord a Moldovei, dar mai ales studenţi din Iaşi, în camera unde eram eu au mai sosit: Lupeş Ion din Tescani-Bacău, Juncu Ion, preot din Roman, Stanciu, muncitor din Bacău şi Botez, chelner din Bacău;

De asemenea, mai erau cu mine în cameră: Ionescu Ştefan, învăţător din Darabani, care a murit la Aiud, Jitaru, învăţător din Darabani şi alţii pe care i-am uitat.

Dintre studenţii ieşeni pe care i-am cunoscut cel mai bine, menţionez pe Parizeanu Gheorghe (Gioga) student la medicină în Iaşi, un om care a produs o puternică impresie asupra tuturor prin faptul că era torturat cu sălbăticie de anchetatori. Când a fost adus în camera noastră, venea direct din ancheta lui Pompilian şi Blehan şi nu putea călca pe unul din călcâie din cauza loviturilor cu ciomagul, pe care le primise. Când a intrat în cameră, deşi bătut crunt, a schiţat un zâmbet şi s-a prezentat spunându-ne că este macedonean din Moineşti. Cineva din cameră, mai puţin cunoscător al istoriei românilor macedoneni, l-a întrebat de când se află în Macedonia, iar el a răspuns că din timpul când împăratul Aurelian şi-a retras armatele din Dacia. După mai multe zile de anchetă şi tortură, a avut mai multe crize de nervi care se manifestau cu urlete în timpul nopţii, prin somn şi de mai multe ori în timpul zilei, când vorbea necontrolat şi urla de se auzea în toată închisoarea. El fusese arestat la un depozit de armament de prin munţii Bacăului.

Într-una din zile, când am fost scoşi toţi cei din cameră la plimbare în curtea închisorii, el a rupt-o la fugă din coloana deţinuţilor care ne plimbam, urlând de durerea de cap pe care o acuza când îl apucau crizele, s-a suit pe o grămadă de pietriş care se afla în curte şi a început să povestească cum “domnul ministru Nichifor Crainic ne-a vorbit nouă, elevilor de la liceul românesc din Sofia, despre România. Eu am venit în România fiindcă am iubit-o, dar aici criminalii m-au schingiuit”. Atunci vreo doi-trei gardieni l-au luat cu forţa, fiindcă el se zbătea în mâinile lor şi l-au dus în cameră. Apoi au întrerupt şi plimbarea noastră fiind trimişi în cameră. În cele câteva minute de criză a lui Gioga, toţi deţinuţii de pe partea de sud a celularului din Suceava au apărut la geamuri şi au asistat la scenă.

Anchetele au ţinut aproape toată vara lui 1948. Pe la sfârşitul lunii august mai erau anchetaţi cei arestaţi târziu, care nu fuseseră găsiţi în primăvară sau fugarii care mai erau prinşi. Ancheta mea a fost uşurată de faptul că toţi cei din unitatea mea fuseseră arestaţi în 1947 şi n-aveam cu cine să fiu confruntat, astfel că am fost acuzat doar pentru omisiune de denunţ şi ca simplu membru al unităţii FDC, fără altă activitate.

Penitenciarul Suceava fiind o închisoare disciplinară, cu regim sever, devenind depozit al Siguranţei (încă nu se transformase în Securitate) îşi păstra în continuare caracterul de închisoare cu regim aspru. Deţinuţii care aveau experienţa închisorilor vechi de pe timpul lui Antonescu şi Carol al II-lea, aşteptau, ca noi toţi de altfel, să ni se aplice un regim de penitenciar în condiţii normale de execuţie a detenţiei, cu legături normale (reglementare) cu familia, dreptul la pachete cu îmbrăcăminte şi alimente şi corespondenţă lunară sau trimestrială cu familia, lucru care nu se prea vedea. În toamna anului 1948 Siguranţele judeţene (Securităţile) au început să aducă pachete cu câte o maşină, dar de care nu beneficiau toţi cei arestaţi, ci numai cei cărora Securitatea le anunţa familia. Se primeau mai multe pachete cu îmbrăcăminte şi mai puţine cu alimente. Scopul urmărit de securişti era dublu: 1. să ni se aplice un regim de înfometare, arma dintotdeauna a comunismului şi 2. crearea de suspiciuni şi neîncredere între deţinuţi.

Regimul alimentar era unul de exterminare. Deţinuţii au început să-şi dea seama că politica comunismului nu urmărea numai înlăturarea noastră din societate şi aplicarea unui regim de izolare, ci avea alte obiective mai îndepărtate către care tindea. Când mai apărea câte o inspecţie făcută de securişti, care acum începuseră să vină în uniformă militară, fiindcă schimbaseră firma, li se raporta de către noi că nu cunoaştem şi nici nu ni se aplica un regulament al închisorilor. Ne zâmbeau şi ne promiteau că vom primi tot ce scrie la regulament după ce vom fi judecaţi şi, dacă vom fi găsiţi vinovaţi, vom merge în închisori de execuţie, iar cei nevinovaţi vor pleca acasă, numai să avem răbdare, că toate se vor rezolva. Aşa se pronunţau în faţa noastră Ciupagea, Popic, Blehan şi alţii.

Îmi mai amintesc din timpul anchetelor, că într-una din zilele verii lui ’48, au fost scoşi din închisoare deţinuţii care formau loturi compacte judeţene sau cu număr mai mare de membri şi duşi undeva în afara închisorii şi fotografiaţi în poziţie de şedinţă legionară. De la mine din cameră a fost scos Gruia Eugen din Vaslui şi mi-a povestit că a fost dus cu tot lotul lui din Vaslui undeva în câmp, şi fotografiaţi în trei poziţii:

salutul legionar,

momentul rugăciunii,

şi

împreună cu şeful unităţii, vorbindu-le.

La fel au fost fotografiaţi studenţi de la Iaşi şi din alte judeţe. Eu personal n-am fost fotografiat fiindcă unitatea mea fusese arestată cu un an înainte, în 1947. Pe unii i-au fotografiat cu arme luate din corpul de gardă al gardienilor închisorii. Asta trebuia să demonstreze caracterul paramilitar al organizaţiei, chiar dacă în FDC se făcea numai educaţie patriotică şi creştină.

Până în luna martie 1949, când a avut loc procesul lotului Dorohoi, din care făceam parte, am stat în aceeaşi cameră nr. 38 de la primul etaj al închisorii. Auzisem că începuse procesul studenţilor de la Iaşi şi al celor din alte judeţe, care se ţinea la parter, în clubul închisorii, amenajat în acest scop. Judecarea se făcea de către Tribunalul Militar Iaşi, deplasat la Suceava. În rarele plimbări pe care le făceam, eram scoşi în curtea închisorii tot etajul şi atunci aveam prilejul să ne informăm reciproc de cele ce se mai vorbea în închisoare. Se vorbea printre cei mai în vârstă, de o acţiune de reeducare ce se va întreprinde, şi în urma căreia vom beneficia toţi deţinuţii de libertate. În camera în care mă găseam eu, nu erau aşa-zise figuri sau şefi, ci numai noi cei mai tineri şi mai necunoscători în ale politicii.

Din timpul plimbărilor îl ţin foarte bine minte pe Bogdanovici Alexandru, un tânăr blond şi foarte înalt cu o şapcă tip german, care începeau să fie interzise fiind socotite de tip nazist. El se întreţinea totdeauna cu oameni mai în vârstă ca noi. Noi, cei mai tineri, nu ne băgam şi nici nu ne preocupau în prea mare măsură problemele politice, fiindcă nici nu eram băgaţi în seamă şi ne vedeam şi noi de lungul nasului.

Planton pe coridorul etajului I era un deţinut de drept comun; după terminarea anchetelor în toamna lui 1948, a apărut Ţurcanu Eugen, student la drept la Iaşi, ca nou planton. Era un tip bine legat, ca statură peste medie, cu maxilare puternice şi umerii obrajilor pronunţaţi. Pe cap purta o şapcă maron. El îl ajuta pe gardianul de pe secţie la activităţile de pe etaj: deschiderea camerelor pentru ieşirea la program, închiderea uşilor după terminarea programului şi intrarea noastră în cameră. Prin program se înţelege scoaterea tinetelor, golirea şi spălarea lor la WC. În timpul programului el mai stătea de vorbă cu deţinuţii. La vremea aceea avea un comportament normal. Ţin foarte bine minte că, nu ştiu prin ce împrejurare, făcusem rost de două ţigări şi cum eu nu fumam, l-am rugat pe Ţurcanu să i le ducă lui Sapariuc Dumitru (Miţa). Acesta era un student medicinist din Ştiubeni-Dorohoi, pe care-l cunoşteam de afară şi care acum se afla cu mine în închisoare, la alt etaj. Cred că i le-a dat, dar n-am putut verifica. Nu s-a arătat deloc lipsit de bunăvoinţă. Servicii de acest fel făcea şi altora şi chiar l-am văzut aducând diverse lucruri de la alţii în camera mea. Nu plana la vremea aceea asupra lui nici o bănuială c-ar fi omul administraţiei, cel puţin în camera mea. De fapt, în acea vreme, nici nu se concepea şi nu se gândea în mentalitatea securistă de mai târziu. Nu gândea nimeni la o reeducare în care oamenii să se împartă în două tabere care să se urască de moarte; cel mult se gândea că te poţi face frate cu dracul, până treci puntea şi după asta vom mai vedea ce este de făcut.

Lotul judeţului Dorohoi, din care am făcut şi eu parte, a fost judecat la începutul lunii martie 1949 fiind printre ultimele procese judecate. Procesul a avut loc în clubul de la parterul închisorii, iar completul de judecată se compunea din magistraţi ai T.M. Iaşi. Procurorul a spus în rechizitoriul său printre altele: “Această organizaţie paramilitară, de tip fascist, în speţă legionară, a încercat să submineze şi să dărâme temeliile tinerei noastre republici populare, făurită de clasa muncitoare” etc, etc şi a cerut pedepsirea noastră exemplară. După interogatoriu au luat cuvântul avocaţii apărării, pe care nu-i cunoşteam; am aflat ulterior de la cei care-i cunoşteau că erau doi evrei din Fălticeni, care au cerut indulgenţa justiţiei pentru noi, cei din boxă şi ne-au îndemnat şi pe noi să cerem indulgenţa justiţiei. Când ni s-a dat ultimul cuvânt a început Moraschi Ştefan, şeful lotului (nea Fănică, cum i se spunea), dar cu care nu ne-am întâlnit niciodată pe durata şederii noastre la Suceava. Atunci l-am văzut pe nea Fănică luând cuvântul şi spunând că-şi regretă faptele şi recunoaşte că a greşit. Dealtfel, a vorbit frumos şi curgător, fără să se poticnească. Eu cu mintea mea de atunci şi cu lipsa mea de experienţă, am socotit că nea Fănel ştia ce face şi că face bine, fiindcă scopul e să scapi din încurcătură şi trebuie să zici ca ei şi să faci ca tine. A terminat prin a cere indulgenţa completului de judecată şi ne-a îndemnat pe toţi să facem la fel, ceea ce am şi făcut. Nici un moment n-am gândit că Fănel Moraschi şi-a schimbat convingerile cu care a intrat în închisoare. Procesul s-a terminat seara târziu. După proces am fost trimişi toţi în alte camere decât cele din care proveneam, stând câteva zile împreună până la citirea sentinţei. Între timp continuau procesele şi pronunţările de sentinţe, printre care şi cel al studenţilor ieşeni, unde se găsea şi Felicia Moraschi, sora lui Fănel. Când a trecut prin dreptul celulei noastre venind din sala de şedinţe unde i se citise sentinţa a strigat: “Fănele, 5 ani.” Atunci l-am văzut pe Fănel Moraschi dând frâu liber reţinerilor de până atunci, înjurând pe cei din cauza cărora a intrat în închisoare. Nu la anchetatori se referea el, ci la foştii lui camarazi făcea aluzie. Atitudinea lui din seara aceea m-a descumpănit, fiindcă mă gândeam că de data asta nu mai era în faţa completului de judecată faţă de care vrea să-şi mascheze convingerile, ci era între noi, cei care-l stimam şi-i acordam tot creditul. Tot în sinea mea mi-am zis că probabil condamnarea de 5 ani a surorii sale l-a făcut să-şi piardă controlul şi să răbufnească în acest mod, fiindcă şi el contribuise probabil la cooptarea surorii sale în rândurile celor din rezistenţă. Peste o zi sau două am fost din nou mutaţi în alte celule, pe criteriul condamnărilor.

Ţurcanu Eugen, plantonul de pe secţie, a făcut nişte liste în care a trecut profesia fiecărui deţinut. Noi, care eram elevi, bineînţeles că ne-am declarat ca atare. De Fănel Moraschi ne-am despărţit pentru totdeauna şi nu-l voi mai vedea niciodată. În schimb m-am întâlnit cu mulţi alţi deţinuţi care au stat împreună cu el, dar nici unul nu mi-a vorbit frumos despre el. Cele câteva zile după proces în care am stat împreună nu ne-a făcut nici o aluzie despre reeducare, de fapt nu era nici timpul şi nici momentul potrivit. Spre deosebire de Fănel care ne-a dezamăgit, despre sora lui n-am auzit vorbindu-se de rău.

Din lotul de condamnaţi din judeţul Dorohoi, pe care i-am cunoscut la Siguranţa Dorohoi sau la închisoarea Suceava reţin pe următorii:

Moraschi Ştefan, şef de lot, 15 ani condamnare;

Teodoriu Adrian, profesor din Dorohoi;

Mucea Mihai, elev din Pomârla;

Teodoriu Constantin, elev din Dorohoi;

Buţureanu Neculai, elev din Dorohoi;

Ailoaie Constantin, elev din Dorohoi;

Tudose Petru, elev din Dorohoi, fost la Pomârla;

Tudose Teodor, elev din Dorohoi;

Bursuc Gheorghe, elev din Pomârla;

Gaşpar Mihai, elev din Pomârla;

Ionescu Ştefan, învăţători din Darabani;

Jitaru, învăţător din Darabani;

Gherasim, învăţător din Păltiniş;

Dubiţ Gheorghe, cântăreţ bisericesc din Havârna Dorohoi;

Moga, ţăran din Darabani;

Sudor Ion, student din Dorohoi;

Asandei Ion (Nelu), elev la liceul industrial din Dorohoi.

Pe o parte dintre ei i-am uitat, fiindcă nu-i cunoşteam nici afară înainte de arestare.

Prezenţa lui Sudor Ion în camera nr. 38 din închisoarea Suceava, îmi trezeşte amintirea neplăcută a modului de cum eram trataţi de administraţia închisorii, cu rea intenţie şi bună-ştiinţă. El era tebecist staţionar, iar din cauza alimentaţiei sub orice critică şi a mizeriei din închisoare, i s-a deschis din nou caverna din plămâni şi a început să expectoreze sânge. Noi, cei din cameră, am cerut prim-gardianului şi medicului închisorii să-l interneze în spital, pentru a fi izolat de noi, dar nu s-a ţinut seamă de cererea noastră şi a fost menţinut printre noi până aproape de proces. N-au vrut să ne dea nici măcar o cană de băut apă în plus pentru cel bolnav, ca să nu fim obligaţi toată camera să bem din aceeaşi cană, chiar dacă hemoptizia continua într-o formă acută. ATUNCI AM ÎNCEPUT SĂ NE DĂM SEAMA CĂ INTENŢIILE SECURITĂŢII NU ERAU DE A NE PEDEPSI CU IZOLAREA DE SOCIETATE, CI ERAU INTENŢII DE TEROARE ŞI EXTERMINARE. Urmările s-au văzut, deoarece de aici, de la Suceava, au început acţiunile aşa-zisei reeducări.

Eu am primit o condamnare de patru ani închisoare corecţională. Făcând o comparaţie cu condamnările din anul precedent, primite de cei anchetaţi tot la Suceava, s-a constatat o majorare a pedepselor. Se observa saltul de la regimul monarhic la un regim “democrat-popular”. La mizeria închisorii Suceava, în afară de foame se mai adăugau păduchii şi ploşniţele. La intervale foarte mari mai venea în câte un control directorul închisorii care se numea Tiron, un om lipsit de personalitate, probabil din cauză că era în creştere autoritatea securiştilor, care se manifestau din ce în ce mai duşmănos. Acest director se oprea în faţa uşii şi ne făcea observaţie nouă, deţinuţilor, de ce am murdărit pereţii cu sângele ploşniţelor pe care le omoram. Până să primim praful DDT pentru dezinsecţie, a funcţionat din plin etuva unde predam lenjeria săptămânal. Medicul civil al închisorii era evreul Michelsohn.