Închisoarea Târgşor

În ultima zi a Paştelui anului 1949, 27 aprilie, elevii dorohoieni şi alţi elevi de prin Bihor şi alte părţi ale Ardealului, am fost anunţaţi să ne pregătim de plecare. Am fost transportaţi tot cu un camion descoperit la Gara de Nord şi îmbarcaţi în duba CFR cu destinaţia Târgşor. În gara Târgşor am ajuns în jurul prânzului şi de-acolo am fost duşi pe jos, escortaţi de miliţieni, la închisoarea care nu era mai departe de 1,5 km. Acolo am fost lăsaţi liberi cu vechii locatari ai închisorii care fuseseră aduşi începând cu luna august 1948, când MAI stabilise ca închisoarea din Târgşor-Prahova să fie destinată elevilor din toată ţara. Aici am găsit pe foştii mei colegi de clasă şi liceu arestaţi în 1947: Boghiţoi Teodor, Modreanu Vasile, Geamăn Ion, Ibănescu Dumitru şi alţii. În aceeaşi zi şi cu acelaşi vagon dubă au fost expediaţi din Târgşor spre Aiud, disciplinar, un număr de patru elevi care erau ţinuţi izolaţi pe motiv că refuzau să participe la reeducarea iniţiată de administraţia închisorii, cu directive primite, bineînţeles, de la nivele superioare din MAI. Cei patru sunt: Turtureanu Vasile, Ciorcilă Vasile, Botez Constantin şi Bălan Iulian. Aceştia făceau închisoare din 1941 sau 1942.

Din relatările lui Ibănescu Dumitru, care în închisoarea Târgşor a încercat să ţină un jurnal personal, şi care jurnal a ajuns şi la mine în 1999, am aflat lucruri noi, pe care nu le ştiam atunci când am sosit în Târgşor în aprilie 1949. Jurnalul prezintă o perioadă foarte scurtă, cuprinsă între 24 octombrie ’48 şi 27 noiembrie ’48, reuşind să-l scoată afară la eliberare. Din el se desprindea că închisoarea Târgşor provenea dintr-o fostă mănăstire de călugăriţe, transformată probabil sub domnia lui Al. I. Cuza, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti. Închisoarea fusese în timpul războiului închisoare militară până la 1 mai 1948, când comuniştii se pregăteau de arestări masive şi-au transformat-o în închisoare civilă la dispoziţia MAI. Când a sosit Ibănescu la data de 28 august ’48 într-un grup de 21 de deţinuţi foşti elevi, veniţi de la Aiud, la Târgşor se aflau lăgăriştii judeţului Prahova (în prevenţie). Tot aici se mai găseau şapte elevi din Buzău, care făceau parte din organizaţia “Pajura neagră”, pe care ceilalţi o porecleau “cioara vopsită”. În intervalul de timp dintre 28 august şi 24 octombrie 1948 au mai sosit elevi deţinuţi din Aiud, Cluj şi restul Munteniei, ajungându-se la numărul de 80. Un număr de 13 deţinuţi dintre care şase condamnaţi în timpul lui Antonescu, au fost izolaţi de ceilalţi, din motivul că “s-au arătat ostili administraţiei”, cum scrie Ibănescu D., adică refuzau să participe la acţiunea de reeducare iniţiată şi susţinută de administraţie în scopul pentru care au fost aduşi în Târgşor. În Târgşor era o atmosferă de închisoare burgheză. Comunismul nu-şi arătase adevărata lui faţă; mai exista corespondenţă cu familia, se mai primeau pachete şi scrisori. În Târgşor se mai aflau şi deţinuţi de drept comun. Printre deţinuţii foşti elevi era o atmosferă de vag optimism că reeducarea pentru care au fost aduşi îi va elibera înainte de termen. Ibănescu arată în jurnalul lui cum n-a reuşit să-l convingă pe consăteanul său Pavel Aurel să renunţe la intransigenţa lui şi să accepte reeducarea. Pentru intransigenţa lui Pavel, Ibănescu îi acuza pe cei condamnaţi în 1941. Pavel Aurel a fost trimis disciplinar la Aiud. Un obicei burghez care s-a mai păstrat până în toamna lui 1948 a fost acela că deţinuţii din Târgşor au asistat la un serviciu religios oficiat de preotul satului. Ibănescu recunoaşte că şi-a cam pierdut credinţa în puşcărie, dar în acelaşi timp se observa că-i recunoaşte necesitatea. Din felul cum se prezintă pe sine, se vede că el era înclinat spre a accepta reeducarea.

Când am ajuns eu în Târgşor, în schema conducerii închisorii era şi un cetăţean care avea rolul de educator şi care se numea Burada. El se ocupa cu aducerea câte unui ziar Scânteia din care ni se citea articolul de fond, după care punea întrebări şi răspundea cine se oferea. Directorul închisorii era Spirea Dumitrescu, iar subdirectorul se numea Vasilache, un om cu nasul turtit. Primul gardian se numea Viţel, iar gardianul titular de pe secţia noastră a elevilor se numea Dumitrache, căruia noi îi spuneam “moş Dumitrache”. Alături de secţia noastră era cea pentru foştii poliţişti din timpul lui Antonescu şi câţiva de mai înainte. În secţia noastră se afla şi atelierul cu războaiele de ţesut pe care le-au instalat şi pus în funcţiune cei veniţi în 1948. Atât elevii cât şi poliţiştii eram liberi fiecare în curţile lor, fără a ne putea întâlni. Mai schimbam câte o vorbă cu ei, fără aprobarea administraţiei, când mergeam la baie sau infirmerie, care se afla în secţia lor sau când veneau ei în secţia noastră să ridice alimente şi lemne de foc.

Cât am stat în închisoarea din Târgşor ne-am bucurat de o relativă libertate, comparând-o acum când scriu aceste rânduri, cu celelalte închisori prin care voi trece mai târziu.

Regimul comunist din România, care voia să demonstreze superioritatea ideilor marxiste, căuta pe toate căile să arate că toată lumea le îmbrăţişa şi le socotea ca fiind cele mai înaintate idei politice şi sociale ale secolului. De aceea, maşina lor de propagandă, întreţinută de politrucii partidului proveniţi din oameni semidocţi, măcina în continuu la moara minciunilor. În toată ţara şedinţele de îndoctrinare din întreprinderi şi instituţii se ţineau lanţ, dar nu se mulţumeau numai cu atât, ci vroiau să-şi oblige şi adversarii politici, care nu le împărtăşeau ideile, să participe la actul de îndoctrinare, numit de ei reeducare. În optica lor era vizat mai întâi tineretul din închisori, care era puntea de legătură ce ar fi putut să comunice cu generaţiile care urmau. De aceea, închisoarea din Târgşor a avut în schema ei de conducere doi educatori: Burada şi Antonescu. Dacă primul era puţin mai spilcuit şi mai deprins cu limbajul marxist, cel de-al doilea era lamentabil sub aspect intelectual. Dacă Burada era îmbrăcat cu un loden, care era o modă generalizată pe toată ţara, fiindcă altceva nu se găsea de vânzare pe cartelă, Antonescu, care i-a urmat, avea nişte pantofi scâlciaţi şi o scurtă cu căptuşeala ruptă, care mai atârna pe la spate. Dacă Burada putea să mai citească articolul de fond din Scânteia, fără a ţine seama de punctuaţie, Antonescu pur şi simplu nu ştia să citească sau să închege o frază. Antonescu mai era dezavantajat şi de faptul că l-a înlocuit pe Burada, iar asta îl făcea să apară în faţa noastră ca reprezentantul decadenţei procesului de reeducare şi reprezentantul ignoranţei şi analfabetismului din PCR.

Conducerea MAI, care a decis şi a urmărit procesul de reeducare din închisorile comuniste, a ales pentru Târgşor o metodă mai uşoară, un experiment mai puţin brutal. Nici condiţiile de detenţie din Târgşor nu erau favorabile unui experiment de tip Piteşti, închisoarea neavând regim celular, unde s-ar fi putut băga deţinuţii pentru a fi supuşi torturilor ca la Piteşti. Noi toţi eram liberi în curtea închisorii toată ziua şi numai noaptea eram încuiaţi în cele două camere cu o capacitate de cca. 200 de oameni fiecare. Aici se citea aproape în fiecare zi articolul de fond din ziarul Scânteia în prezenţa educatorului sau a altei persoane din conducerea închisorii. Acest lucru dovedea că acţiunea de reeducare venea de sus; conducerea închisorii nu făcea de capul ei acest lucru.

Când am venit eu în Târgşor în aprilie ’49, procesul de reeducare avea aspectul unui divertisment în puşcărie. Când a sosit la câtva timp Burada, reeducarea a început să ia o formă mai organizată. Au început să se pună întrebări deţinuţilor referitor la ce anume au înţeles din citirea articolului, iar moş Dumitrache, gardianul bătrân şi mustăcios, care aducea cu Stalin, avea ordin de a ne aduna pe toţi să ascultăm ceea ce se citea din ziar şi să nu ne mai ascundem în acel timp prin dormitoare în care simulam că facem curăţenie sau chiar prin bucătărie şi în alte locuri din curtea închisorii. El fugea după noi şi ne trimitea să facem act de prezenţă. “Treceţi, mă! fir-aţi ai dracului, şi ascultaţi ce se citeşte acolo şi nu-mi mai spuneţi moş Dumitrache, că aud ăştia şi mă bagă lângă voi!” În felul lui avea dreptate; noi ne manifestam prea familiar cu el, asta din cauza rămăşiţelor de mentalitate din închisorile burgheze.

Îmi amintesc de o inspecţie venită din partea MAI în persoana lui Baciu, directorul general al penitenciarelor şi Constantinescu, adjunctul său, care s-au întreţinut într-un mod relativ civilizat cu noi, cei ce eram prin curtea închisorii.

La această întâlnire n-am fost convocaţi în mod obligatoriu; unii dintre deţinuţi îşi vedeau de treburile lor prin curte. Eu mă aflam printre deţinuţii care eram aproape de cei doi inspectori asistând la cele ce se discutau. Unii dintre noi i-au întrebat dacă se aplică condiţionalul sau dacă ni se va da voie să avem vorbitor cu familia şi corespondenţă şi pachete lunar. Baciu ne-a spus că noi vom primi toate acestea, dar trebuie să ne îndreptăm greşelile şi să nu ne mai “ţinem de prostii” ca înainte de a fi arestaţi, pentru că “voi sunteţi nişte victime ale regimurilor trecute şi ale celor de alături, care şi-au bătut joc de voi şi de noi” (arătând cu mâna spre secţia de poliţişti). “Voi nu trebuie nici să respiraţi aerul care vine de la ei”. Acest fel de limbaj venit de la un cadru MAI, nu l-am mai auzit niciodată în tot timpul detenţiei mele, chiar şi astăzi mi se pare incredibil pentru ce aveam să văd şi să aud mai târziu.

Prin luna august ’49 a sosit lotul cel mare de elevi suceveni, fiind ultimul lot de elevi din închisoarea Suceava. Se vedea pe feţele şi privirile lor cât erau de înspăimântaţi de foamea şi mizeria de acolo. De la ei am aflat că la Suceava reeducarea continua cu Bogdanovici, care nu fusese încă trimis la Piteşti, fiindcă şefii de lot cu condamnări de 15 ani sau mai mult, au fost reţinuţi în Suceava, probabil dintr-un calcul al MAI. Fănel Moraschi se găsea printre vârfurile celor care se reeducau, dar reeducarea de la Suceava era la nivelul citirii şi comentării cărţilor marxiste, iar nu la nivelul demascărilor din Piteşti. M-am bucurat şi am mulţumit lui Dumnezeu şi-i mulţumesc şi acum că eu am scăpat cu patru luni mai devreme de cumplitul regim de înfometare de la Suceava. Mă gândesc cu groază şi acum că aş fi putut deveni şi eu un membru activ al reeducării sub influenţa lui Fănel Moraschi, pe care-l socoteam om cu experienţă şi care ştie ce trebuie făcut, precum şi sub influenţa spectrului foamei şi al promisiunilor de eliberare înainte de expirarea pedepsei, dacă ne reeducăm.

Revenind la viaţa din Târgşor, am convingerea că dacă toţi elevii suceveni ar fi venit odată cu mine în aprilie ’49, numărul participanţilor la reeducare ar fi fost mult mai mic. La sosirea mea în Târgşor, reeducarea se găsea la nivel de formalitate. Dintre deţinuţii elevi, la vremea aceea protagonistul reeducării era Ibănescu Dumitru, fost coleg de liceu cu mine, cu un an înaintea mea, care fusese arestat în 1947 de la liceul din Dorohoi unde se transferase prin 1945 sau ’46. Cu el ar fi trebuit să fiu coleg de lot la proces dacă m-ar fi arestat în 1947. El avea iniţiativa şi colabora cu educatorii în privinţa procesului de reeducare. Ibănescu Dumitru avea o condamnare de trei ani, din care executase doi şi nu mai voia să i se lungească pedeapsa, fiindcă şi în Târgşor se aflau multe cazuri de deţinuţi cu condamnări expirate, dar care continuau să nu fie eliberaţi. El era secondat de câţiva deţinuţi care nu din convingere, ci dintr-un oportunism cras, acceptau reeducarea. Îmi amintesc de un buzoian, al cărui nume nu-l reţin, dar ştiu că se încurca atunci când citea ziarul Scânteia la cuvântul “chiabur”, citindu-l cu accentul pe prima silabă, cuvântul fiind un regionalism moldovenesc şi nefolosit în părţile Buzăului, iar noi râdeam de el şi cu mare greutate s-a corectat.

Odată cu venirea sucevenilor din lotul din august, “acţiunile” lui Ibănescu au crescut, astfel că cei ce acceptau reeducarea nu mai erau câţiva, ci în spatele lui, mai bine-zis alături de el, numărul reeducaţilor a crescut, ridicându-se alţi corifei ai reeducării, care i-au luat-o înainte lui Ibănescu. Aceştia aveau convingerea neclintită că se vor elibera înainte de termen şi acţiunea lor de reeducare se manifesta cu toată profunzimea şi chiar cu ură faţă de cei care aveau rezerve sau refuzau să participe. Administraţia închisorii ne-a comunicat că acelora dintre noi care vor să scrie acasă şi să ceară cărţi marxiste, li se va da câte o carte poştală. Mulţi dintre cei reeducaţi au acceptat oferta. Au început să sosească pachete cu cărţi, care acum depăşeau pe cele puse la dispoziţie de administraţia închisorii. Cine voia să citească avea de unde alege şi se putea documenta mai mult decât ne putea oferi articolul de fond din ziarul Scânteia, care ne era servit aproape zilnic. La întrebările puse de educator sau de unul dintre supraveghetorii din partea administraţiei, de regulă directorul sau subdirectorul, se găseau uşor amatori de a răspunde şi a comenta printre cei cca. 70-80 de deţinuţi care acceptau reeducarea în formă organizată din numărul total de cca. 400 (număr variabil în funcţie de plecările şi sosirile din alte penitenciare).

Un moment de revelaţie în viaţa mea de deţinut mi l-a oferit următoarea întâmplare, care m-a făcut să înţeleg că demnitatea unui deţinut politic nu înseamnă să zici ca ei şi să crezi sau să faci cum crezi tu, ci fapta şi vorba să fie identice, dar comuniştii n-au fost oameni de onoare; ei au zdrobit conştiinţe şi au măcinat suflete. Într-una din dimineţile toamnei lui 1949 am fost adunaţi în faţa atelierului de ţesătorie unde se aflau războaiele de ţesut. Aici ni s-a citit articolul de fond din Scânteia, care, mi se pare, se intitula “Fondul de rulment”. După citirea articolului de către un deţinut care se reeduca şi care se manifesta ca atare, urmau întrebările puse de lector celor ce se înscriau la cuvânt şi comentau în mod voluntar, dorind să se afirme ca oameni cu concepţii schimbate. După ce câţiva voluntari îşi epuizau vorbirea, lucrătorii din atelier plecau la lucru, iar restul ne vedeam de treburile noastre prin curtea închisorii. De data aceasta, când deţinutul lector a terminat citirea articolului şi a întrebat cine vrea să ia cuvântul, subdirectorul Vasilache, care asista la şedinţa de reeducare şi care de obicei venea rar printre noi, având mai mult o funcţie administrativă, a intervenit spunând: “Lasă-mă pe mine să aleg eu pe cel ce va vorbi.” Atunci a arătat spre un deţinut puţin mai în vârstă ca majoritatea dintre noi, căruia i-a cerut să povestească ce a înţeles din articolul care tocmai se citise. Numele deţinutului numit de subdirectorul Vasilache să comenteze articolul era Maxim Virgil. El s-a ridicat în picioare şi a spus aproximativ următoarele cuvinte: “Domnule director, fac de opt ani închisoare din anul 1941 şi am trecut prin mai multe închisori înainte de a veni la Târgşor de la Aiud. Peste tot pe unde am trecut ni s-a spus că trebuie să respectăm regulamentul închisorii fiindcă şi închisoarea este o instituţie care are normele şi organizarea ei, iar noi ca deţinuţi care executăm o pedeapsă dată de justiţie, trebuie să nu contravenim regulamentului de funcţionare a închisorii. Acelaşi lucru ni s-a spus şi când am venit la Târgşor, lucru pe care dealtfel l-am aplicat respectând administraţia şi ordinele primite în cadrul programului de închisoare, neprimind nici o pedeapsă pentru abatere de la acest program; disciplina de deţinut am respectat-o. Cât priveşte reeducarea la care suntem invitaţi să participăm, e o problemă personală a fiecăruia, fiecare având dreptul să hotărască ce are de făcut şi cum crede de cuviinţă. Personal socotesc că având în faţa mea ani mulţi de închisoare de făcut, voi medita asupra acestor lucruri şi voi decide în urma unui proces de conştiinţă pe care mi-l fac şi, când voi afla unde este adevărul, voi hotărî în cunoştinţă de cauză. Eu am o credinţă şi o convingere şi nu pot deveni comunist între zidurile puşcăriei, desprins total de realitatea de afară, acceptând o nouă convingere, căreia nu-i cunosc rezultatele în practică.”

Acesta a fost răspunsul lui Maxim Virgil la comentariul articolului de fond din Scânteia. Directorul Vasilache l-a ascultat cu răbdare, lucru pe care i-l apreciez în mod deosebit, iar noi ceilalţi parcă ne făcuserăm mai mici, aşezaţi turceşte pe jos sau pe nişte bănci de la club, şi aşteptând cu nerăbdare să vedem cum va reacţiona directorul adjunct la cele auzite. Redau cu cuvintele mele, păstrând esenţialul.

“Măi băieţi! În corpul vostru sângele circulă cu kilometri pe minut şi înţeleg că starea voastră de lipsă de libertate vă face să fiţi mai reţinuţi şi să aveţi îndoieli. Ce se întâmpla, dacă spuneai şi tu câteva cuvinte în felul cum scria în ziar? Voi nu vreţi să fiţi puşi în libertate mai devreme? Ce, vreţi să staţi în puşcărie toţi anii la care aţi fost condamnaţi? Nici noi nu avem interesul ăsta şi nici voi. În definitiv, care este deosebirea între voi şi noi? Ne deosebesc două lucruri: credinţa şi naţionalismul. Voi credeţi în Dumnezeu, noi nu credem, suntem atei. Voi sunteţi naţionalişti, noi suntem internaţionalişti. Voi aţi vrut să faceţi o ţară ca un soare, noi vrem să facem o ţară şi o lume ca doi sori. Aveţi ceva împotrivă?”

Cam aşa s-a încheiat şedinţa de reeducare din ziua aceea, Vasilache dând de înţeles că n-am avea nimic de pierdut dacă vom accepta reeducarea, chiar numai formal. În urma acestei întâmplări nu s-a luat nici o măsură disciplinară împotriva nimănui şi nici chiar împotriva lui Maxim Virgil. În schimb corifeii reeducării, care s-au impus din lotul celor veniţi de la Suceava şi care îl depăşeau acum pe Ibănescu prin vigilenţă şi studiu politic, pătrunşi de un fel de ură de clasă, îl manevrau pe noul educator Antonescu să ia măsuri împotriva celor ce nu acceptau reeducarea. Printre cei mai zeloşi şi convinşi reeducaţi, care erau capabili să sară peste cal, se numărau: Stoian Ion din Bacău (cel ce avea să fie executat odată cu Ţurcanu Eugen în procesul “Memorialul ororii” din Piteşti şi Gherla, cum foarte inspirat l-a denumit editura Vremea), Cobzaru Iosif tot din Bacău, Ungureanu Traian din judeţul Neamţ, Burlacu Gheorghe (mi se pare, tot din Bacău), Livinschi Anton din Iaşi (pe care l-am avut normator la canalul Dunăre-M. Neagră), Bârsan Florin din Tg. Frumos, Văideanu Pompiliu, Roşu Valentin, Solomon Vasile, Gorgos Gheorghe, toţi din Neamţ, Cristescu Mihai din judeţul Botoşani, Iosipescu Romeo din Iaşi şi alţii pe care nu mi-i amintesc.

Procesul de reeducare continua în sensul unei forme din ce în ce mai organizate. Comitetul de reeducare a început să-i organizeze pe deţinuţi în grupe care să studieze în special cursul scurt de istorie a PC(b) al URSS, cu accent pe materialismul dialectic şi istoric, fiecare grupă având un responsabil propriu. Acest sistem se aplica celor ce acceptau reeducarea în formă organizată. Chiar şi cei care nu acceptam reeducarea eram obligaţi să facem act de prezenţă în clubul închisorii pentru a asista la dezbaterile şi comentariile celor ce erau organizaţi în grupe de studiu. Când eram întrebaţi de educatori sau de administraţie de ce nu acceptăm această formă organizată, noi motivam că facem studii individuale şi nu acceptăm studiul colectiv în care responsabili erau cei cu condamnări mai mari decât noi şi de a căror bună credinţă ne îndoiam. Nu acceptam să-i avem ca lectori pe cei care au ajuns în puşcărie ca toţi ceilalţi şi care s-au trezit dintr-odată comunişti. Cei ce acceptă studiul cursului de istorie a PC(b) în formă organizată n-au decât s-o facă; nu-i opreşte nimeni, noi însă facem studiul în mod individual. Cei reeducaţi replicau că din cauza noastră nu pot ieşi nici ei afară şi nu vom ieşi nici noi, până nu ne vom schimba concepţiile burgheze-reacţionare.

A doua materie a reeducării era citirea zilnică a unui fragment din “Poemul pedagogic” al lui Macarenco. Acest lucru era considerat ca o literatură, şi la care nu se făceau seminarii ca la cursul scurt de istoria PC(b). În “Poemul pedagogic” era vorba despre reeducarea făcută unor minori dintr-o închisoare de drept comun sovietică, sau un centru de reeducare de minori, nu ştiu precis, fiindcă n-am citit-o personal, ci numai am auzit-o când era citită în clubul închisorii unde eram duşi de miliţieni la cererea celor din comitetul de reeducare. Ca o consecinţă a citirii poemului lui Macarenco, cei mai zeloşi dintre reeducaţi nu se mai adresau între ei cu numele mic româneşte, ci cu numele traduse în ruseşte: Mişa, Vanea, Grişa, Şura, Colea etc.

Deşi n-am fost omul care să sfidez deschis reeducarea sau să am conflicte deschise cu administraţia, într-una din zile am fost citit pe o listă de vreo 25 de persoane de către miliţianul de pe secţie şi băgaţi într-o izolare pe secţia de elevi, în urma unor denunţuri făcute de cei reeducaţi şi nu de gardianul de pe secţie, pe care nu-l interesa cine se reeduca şi cine nu. Regimul de izolare consta în lipsa dreptului de a fi liberi prin curte şi numai la o plimbare de o jumătate de oră, iar dormitul se făcea pe jos. Izolarea fiind de cca. o săptămână, nu-mi amintesc decât numele a trei deţinuţi: Popşa Ion, Grad din Cluj şi Popa Aurel din Neamţ. În săptămâna când eram la izolare a venit o mare inspecţie din MAI compusă din următorii: Baciu, directorul general al penitenciarelor, Constantinescu, adjunctul său, Jianu, ministru adjunct de interne şi Nicolschi, şeful securităţii statului, acesta în uniforma de general. Pe primii doi îi cunoşteam dintr-o inspecţie anterioară, dar pe Jianu şi Nicolschi atunci i-am văzut prima dată. Noi, cei din camera de izolare, vedeam prin geam cum moş Dumitrache, gardianul secţiei noastre se agita prin curte dând ordine şi punând echipa de corvoadă să strângă gunoaiele. Apoi a venit şi în camera noastră şi ne-a spus să fim îmbrăcaţi corect, să punem păturile întinse pe locurile de dormit, fiindcă nu erau paturi în camera de izolare şi să aşteptăm inspecţia de la minister. Cei din curte au fost trimişi şi ei în camerele lor, curtea rămânând goală; nu se vedeau alţi deţinuţi decât cei de la bucătărie sau de la echipa de corvoadă a închisorii. După cca. două ore de aşteptare a apărut în secţia noastră echipa cu cei patru din MAI, urmată de directorul general Spirea Dumitrescu, de directorul adjunct Vasilache, prim-gardianul Viţel şi gardianul de serviciu Dumitrache. Au trecut destul de repede prin curte, pe la bucătărie şi prin ateliere, dând ocol întregii secţii şi au ajuns la camera noastră de izolare, unde au intrat toţi cei patru, primii trei în haine de piele, iar Nicolschi în uniforma de general, cu reverele mantalei roşii şi cu lampas roşu la pantaloni. Noi, după indicaţiile miliţianului, ne-am aşezat în semicerc în mijlocul camerei. Primul care a rupt tăcerea a fost Jianu, care ne-a întrebat de ce stăm acolo, sau nu ne place să stăm afară la aer curat. Nicolschi nu zicea nimic, ci ne studia cu privirea înverşunată a duşmanului de clasă. Mi-l amintesc pe Nicolschi că purta o mustaţă foarte blondă şi, să mi se ierte comparaţia, dar de la ochi în jos semăna mult cu figura lui Marin Sorescu pe care l-am văzut la televizor.

La întrebarea pusă de ministrul Jianu, deţinutul Grad a răspuns: “Nu noi am cerut să stăm aici, ci am fost băgaţi aici de conducerea închisorii în urma unor liste date de cei de la reeducare.” “Dar voi de ce nu vreţi să vă reeducaţi?” la care Popşa a răspuns: “Pentru că noi nu vrem să ne înveţe comunism nişte deţinuţi ca şi noi pe care-i considerăm că au fost nesinceri şi înainte de închisoare şi după ce au fost arestaţi.”

Cum noi stăteam în picioare în semicerc, Nicolschi a început să ne întrebe pe fiecare de la stânga la dreapta: “Dumneata pentru ce ai fost condamnat?” “Pentru că am făcut parte din Frăţiile de Cruce” i s-a răspuns. “Bine” a zis el. Întrebarea s-a repetat cam la cca. 12 persoane, la care a primit acelaşi răspuns, cu excepţia unuia sau doi dintre deţinuţi, care erau condamnaţi pentru altceva. Răspunsurile lui Nicolschi au fost aceleaşi ca şi la primul. Apoi s-a oprit de a mai întreba. Eu mă găseam plasat cam în ultima treime a semicercului şi la mine n-a mai ajuns cu întrebarea. Toţi au plecat. Afară îi aştepta conducerea închisorii care n-a intrat în camera de izolare cu ei şi s-au îndreptat spre poarta de ieşire a închisorii.

Evenimentul s-a petrecut toamna târziu când vremea dădea semne de apropiere a iernii şi timpul se răcea. Atunci în cabinetele MAI se pregăteau ororile de la Piteşti, de care noi cei de la Târgşor nu bănuiam şi nici nu ne puteam imagina câtă nemernicie şi neomenie zăcea în capul celor din fruntea MAI. După plecarea acestor “înalţi vizitatori” nu s-a simţit nici o schimbare în bine sau în rău în viaţa noastră din Târgşor. Probabil că marii potentaţi din MAI, şi mai ales Nicolschi, şi-au dat seama că Târgşorul nu îndeplinea condiţiile practice ale Piteştiului.

Aşa cum am arătat mai înainte, zeloşii reeducaţi deţinuţi erau plini de iniţiativă şi nu dădeau semne de oboseală. Ei au început să pună în practică istoria PC(b), Poemul pedagogic şi evenimentele care se desfăşurau în România sub conducerea PCR. Cu alte cuvinte, au introdus şi pus în practică lupta de clasă. Făcând un paralelism cu viaţa din afară au susţinut în faţa administraţiei ca toate pârghiile (activităţile din închisoare) să nu mai fie lăsate în mâna celor nereeducaţi care sabotează bunul mers al vieţii din închisoare. Au cerut ca toţi deţinuţii care lucrau în atelierul de ţesătorie să fie înlocuiţi cu deţinuţi reeducaţi şi li s-a aprobat. Au început să se provoace la întreceri socialiste pe războaie şi pe echipe, iar fruntaşii în producţie erau evidenţiaţi în timpul şedinţelor de reeducare. Aceste măsuri corespundeau cu naţionalizarea mijloacelor de producţie de afară, cu întrecerile socialiste şi cu subotnicele comuniste propuse de Lenin. Când în sala de lectură se ţineau discursuri despre realizările din URSS şi despre Stalin, se ovaţiona numele lui Stalin şi al URSS. Reeducaţii au mai cerut administraţiei ca în una din cele două camere să fie separaţi cei ce lucrează în atelierul de ţesătorie. De asemenea, au schimbat şi pe bucătari. Unul din noii bucătari era Geo Braşoveanu din Piatra Neamţ.

“Poemul pedagogic” al lui Macarenco n-a putut fi aplicat la Târgşor celor ce nu acceptau reeducarea, din motivele arătate mai sus. El se va aplica şi va fi depăşit la Piteşti şi Gherla. Viaţa noastră de deţinuţi se desfăşura pe două căi paralele:

1. Cei ce acceptau reeducarea şi se afirmau gălăgios pentru a demonstra administraţiei că şi-au schimbat concepţiile, precum şi a-şi demonstra reciproc nivelul de însuşire a concepţiilor materialismului dialectic şi istoric, pentru a nu fi taxaţi ca oportunişti. Când spun acest lucru, nu trebuie înţeles că toţi cei care participau la procesul de reeducare organizată se manifestau în mod fanatic ca oameni reeducaţi. Cei mai mulţi doreau să nu renunţe la avantajele ce li se ofereau, de a lucra în atelier, de a primi pachete şi corespondenţă, de a lucra la bucătărie, de a spera să fie trimişi la canalul Dunăre-M. Neagră, fiindcă începuse să ni se fluture şi perspectiva muncii la canal, unde va curge lapte şi miere şi unde ni se va da posibilitatea de a ne reabilita prin muncă. Această categorie de reeducaţi nu făcea parte din primul eşalon, nu arătau cu degetul spre noi, cei ce nu participam la reeducare, sau să spună că din cauza noastră nu sunt eliberaţi, fiindcă noi dăm cu piciorul în ocazia ce ni se oferă. Ei erau simpli conformişti ai reeducării şi nu voiau să rişte pierderea unor avantaje pe care mai mult le doreau decât le aveau. Ideile lor erau cam următoarele: nu vrem să facem puşcărie în puşcărie (adică un regim mai aspru decât cel ce li se oferea), nu putem mai mult de-atât, nu vrem s-o facem pe eroii. Ei nu turnau pe nimeni. Pericolul venea de la primul eşalon, de reeducaţi fanatici, care se considerau chemaţi de destin că trebuie să-i reeduce pe toţi, şi pe cei ce nu acceptau. Ei erau în stare în orice clipă să treacă la acţiuni de genul celor din Piteşti, dacă administraţia le-ar fi creat condiţiile. Au demonstrat acest lucru când au ajuns la Gherla şi s-au întâlnit cu cei din Piteşti. Exemple dintre cei care au sărit calul şi de care se vorbea în închisoare printre deţinuţi au fost Bârsan Florin, fiu de preot din Târgu Frumos, care în scrisoarea trimisă părinţilor le reproşa că i-au dat o educaţie burgheză şi din care cauză se află el acum în puşcărie. Un alt caz a fost Roşu Valentin despre care se spunea că l-a demascat în cercul lui de reeducaţi pe vărul său, Chiuariu Emil, că îşi face noaptea rugăciunea sub pătură. Deasupra tuturor reeducaţilor şi deasupra tuturor faptelor abjecte se situa numele lui Stoian Ion, pe a cărui figură se citea cruzimea şi caracterul lui josnic. Era dealtfel un om însemnat, fiindcă avea un deget sau două lipsă de la o mână. La Gherla el a avut prilejul de a-şi manifesta răutatea în toată plenitudinea. Ceea ce n-a putut face la Târgşor, a desăvârşit acolo, practicând şi perfecţionând metodele de tortură ale Piteştiului, precum: scuipatul în gură, hrănirea cu fecale, sărutul în fund etc. El este singurul deţinut din Târgşor care în urma torturilor de la Gherla pe care le-a aplicat altora, a fost judecat şi executat la Jilava odată cu Ţurcanu şi ceilalţi torţionari din Piteşti şi Gherla. De fapt, din comportamentul şi atitudinea lui de la Târgşor, oricine şi-ar fi dat seama că altă soartă nu putea să aibă, dacă ar fi intuit că “fenomenul Piteşti” va avea acel final, care şi astăzi se cunoaşte, dar încă nu pe de-a-ntregul.

2. Cea de-a doua cale de evoluţie a vieţii deţinuţilor din Târgşor era aceea a deţinuţilor “indisciplinaţi, nereeducaţi, ireeducabili, reacţionari, contrarevoluţionari” sau cum s-ar mai fi spus în limbajul administraţiei şi al reeducaţilor. Aceştia nu strigau lozinci, nu-l ovaţionau pe Stalin, nu le spuneau celor ce se reeducau să nu se reeduce, doar îi mai întrebau uneori în discuţiile care se iveau: “De ce n-aţi plecat acasă până acum, fiindcă sunteţi reeducaţi şi cu concepţia politică schimbată?” “Din cauza voastră, care nu vreţi să vă reeducaţi, fiindcă Partidul vrea ca toţi să ne schimbăm concepţiile.” “Pentru greşelile noastre plătim noi, dar voi vi le-aţi spălat pe ale voastre.” “Da, dar nimeni nu trebuie să mai aibă rămăşiţe de gândire burgheză şi reacţionară…”

Printre cărţile care se găseau în biblioteca închisorii, multe din ele aduse de deţinuţi şi pe care le citeam individual dacă vroiam, se găseau numai cărţi politice precum: Bazele leninismului de I.V. Stalin, Materialism şi empiriocriticism, Un pas înainte şi doi paşi înapoi de V.I. Lenin, Capitalul lui K. Marx, Antidühring de Engels, Economia politică de B. Zaharescu, Manifestul Partidului Comunist de Marx şi Engels; se găseau şi multe cărţi cu caracter literar şi ştiinţific, dar toate prezentau literatura şi ştiinţa prin prisma “progresismului sovietic” şi toate erau scrise de scriitori şi savanţi sovietici ca: Maxim Gorki, Ilia Ehrenburg, Vladimir Maiacovschi şi alţii. O carte, mai bine zis o broşură pe care n-o pot uita, scrisă de un rus al cărui nume nu-l mai ţin minte, se intitula “Un minut”. Aici erau contestaţi toţi marii inventatori ai lumii şi înlocuiţi cu ruşi, chiar dacă aceşti ruşi erau din epoca ţaristă. Astfel Marconi era înlocuit cu Popov, Lavoisier cu Lomonosov, Stephenson, inventatorul locomotivei cu aburi, era înlocuit cu alt rus de prin Siberia, avionul nici nu se discuta, era o invenţie rusească. Aş da azi cât nu face pe această carte, ca s-o citească tinerii şi să-şi dea seama de câtă minciună, subiectivism şi protocronism erau dominate literatura şi ştiinţa sovietică. Toate aceste invenţii şi descoperiri erau făcute dacă nu cu ani, cel puţin cu câteva zile înaintea inventatorilor reali, dar din cauza mizeriei şi lipsei de interes a regimului ţarist faţă de muncitori şi faţă de progres, niciodată nu s-au finalizat. Nu era în toată broşura de care vorbesc nici o invenţie care să nu fie făcută de ruşi. Acesta era internaţionalismul proletar propovăduit de ruşi în care tehnica şi ştiinţa rusească (sovietică) era superioară tuturor celorlalte popoare din lume. Nu se pierdea niciodată ocazia de a se susţine că tehnica sovietică era cea mai înaltă şi ştiinţa sovietică cea mai avansată.

Din literatura politică ce ni se punea la dispoziţie ca s-o citim, reţin cartea Bazele leninismului de I.V. Stalin, în care am găsit o definiţie a luptei de clasă, dată de omul numărul unu la vremea aceea şi omul numărul patru dintre “marii dascăli ai proletariatului mondial”. El definea lupta de clasă prin trei caracteristici; două din ele le-am uitat şi nu mai am cartea ca să le pot reconstitui, dar cea de-a treia spune textual: “violenţa nelimitată de lege faţă de burghezie”. Cred că prin această definiţie s-a spus totul despre comunism şi nu mai lasă loc la nici un comentariu, dar mă gândesc la toţi aliaţii URSS care au purtat un război împreună şi care le-au dat jumătate din Europa s-o administreze şi care, după căderea comunismului, nu sunt întrebaţi într-un proces moral, aşa cum sunt urmăriţi şi întrebaţi naziştii în procese penale după mai bine de 50 de ani. Acestea sunt gânduri pe care mi le-am însuşit din cele câteva cărţi puse la dispoziţie în condiţiile reeducării şi citite individual, fără a participa în grupe de studiu în care se serveau răspunsuri şi idei formulate după şablon. Când am citit Economia politică a lui Barbu Zaharescu, am avut şi momente de descumpănire. La nivelul de pregătire pe care-l aveam atunci de licean neterminat, nu puteam privi destul de critic toate problemele ce ni se puneau în faţă, ca de exemplu: raportul dintre muncă şi capital, plusvaloarea, exploatarea omului de către om şi altele. Nu erau posibilităţi de a cere sfatul cuiva mai pregătit şi mai cunoscător în materie. Toţi eram elevi în ultimele clase de liceu, cam la acelaşi nivel de pregătire. Mi-am restabilit echilibrul sufletesc după citirea acestor cărţi marxiste de economie politică, judecând situaţia aplicării în practică a ideilor comuniste, întrebându-mă de ce dacă ruşii luptă pentru eliberarea popoarelor de sub dominaţia străină, nu ne înapoiază Basarabia şi Nordul Bucovinei, lucru care mă privea direct. În timpul acela auzeam pe la gardienii şi funcţionarii civili ai închisorii, precum şi la unii dintre deţinuţii noştri, care veneau din alte închisori sau de pe la diverse anchete, că foarte multă armată rusească se îndrepta spre graniţa iugoslavă şi mă-ntrebam de ce comunismul lui Tito nu este pe placul lui Stalin. Am tras concluzia că lui Stalin nu-i plăcea ca cineva chiar dintre comunişti să iasă din vederile lui. Şi, ca ultim argument pentru mine, era acela că nu ruşii şi comuniştii sunt singurii pe lume care deţin adevărul absolut, din moment ce există şi alte forme politice acceptate de popoare fără să fie impuse din afară, cum era la noi. Comunismul rusesc, se vedea clar, era panslavismul în haină roşie.