Crăciunul anului 1949 sărbătorit
de noi cei nereeducaţi, a pus o amprentă deosebită asupra vieţii noastre de
deţinuţi. Ardelenii, care pun mare preţ pe sărbătoarea Crăciunului, au fost cei
care au organizat corul pentru câteva colinde şi, după ce am fost băgaţi în
camere şi uşile au fost închise, cineva care făcuse rost de o modestă crenguţă
de brad, probabil primită într-un pachet, a atârnat-o lângă becul din tavanul
camerei. Şi cum marea majoritate dintre noi eram grupaţi pe cercuri de prieteni
şi de colegi încă de afară, mâncând împreună pachetele ce le primeam de acasă
indiferent de calitatea şi cantitatea conţinutului, am servit în mod simbolic
câte ceva mai deosebit păstrat special pentru această noapte. S-au cântat
colinde şi în final s-a cântat colindul de închisoare pe versurile lui Radu
Gyr:
în altă sărbătoare.
Mă văd copil cu păr bălai
şi ochii de cicoare.
Revăd un scump şi drag
cămin
şi chipul mamei sfinte,
imagini de Crăciun senin
mi-apar şi azi în minte.
în amintiri s-arată.
În vis zâmbeşte ca un crin
copilul de-altădată.
Întregul cer era deschis
deasupra frunţii mele,
azi strâng doar pulbere de
vis
şi numai scrum din stele…”
După aceste manifestări a vorbit Roţ Ion de prin părţile
Hunedoarei arătând în câteva cuvinte importanţa sărbătorilor pentru noi românii
şi ne-a îndemnat să respectăm şi să păstrăm tradiţiile creştine şi româneşti.
În camera mică a celor ce lucrau în ateliere, unde predominau cei
reeducaţi, nu s-a petrecut nimic deosebit. A fost o zi de puşcărie obişnuită,
peste care evenimentul Crăciunului a trecut nebăgat în seamă, conform dealtfel
noilor convingeri căpătate. Când s-a bătut toaca şi s-a anunţat stingerea nici
un deţinut nu era culcat. Au început gardienii să bată în geamuri şi să ne
ameninţe să terminăm forfota şi să ne culcăm. Pentru mine şi pentru mulţi
dintre noi acest Crăciun a fost trăit cu o intensitate care nu se putea compara
cu cea de-afară. Ecoul sărbătorilor de Crăciun nu s-a stins repede din mintea
noastră.
Venea Anul Nou şi trebuia marcat şi acest eveniment al tradiţiei
româneşti de către deţinuţi. Pe data de 30 decembrie 1949 au fost anunţaţi
să-şi ia bagajele şi să se prezinte la grefa închisorii doi buni prieteni şi
colegi de liceu de-ai mei: Modreanu Vasile şi Boghiţoi Teodor. Ei aveau
pedeapsa expirată de mai bine de un an şi aşteptau să le vină rândul să fie
eliberaţi, dar ziua întârzia să vină. Le-a venit rândul acum când aveau
prilejul să le facă bucurie părinţilor într-o asemenea zi mare din calendar.
M-am bucurat de plecarea lor, dar eu am rămas cu golul singurătăţii în suflet
pentru încă doi ani şi jumătate cât mai credeam că mai am de făcut dintr-o
condamnare de patru ani. După plecarea lor am intrat din nou în ritmul normal
de puşcărie fiindcă aveam experienţa de un an şi jumătate şi aveam destui
prieteni, cu care împărtăşeam impresii şi sentimente.
Istrate Grigore originar din Oglinzi-Neamţ era un om cu
preocupări literare şi cu înclinaţii de versificator. El a compus un pluguşor
sau o urătură, cum se obişnuieşte prin Moldova. În noaptea de Sf. Vasile (Anul
Nou), în intervalul de timp dintre numărătoarea deţinuţilor şi închiderea
uşilor şi stingere, am pornit cu pluguşorul în cele două camere ale închisorii.
Prima cameră în care am urat a fost camera mare a nereeducaţilor. Printre cei
care hăiau m-am aflat şi eu, îmbrăcat cu un suman ţărănesc de-al tatei, pe care
îl primisem la pachet când ni s-a aprobat să primim îmbrăcăminte pentru iarnă. Pluguşorul
lui Grigore cuprindea aspecte din viaţa noastră din închisoare şi urări pentru
eliberare cât mai grabnică. După schimbul de glume între urători şi “gazde”,
adică cei ce ne priveau şi ascultau de pe priciuri, am trecut şi-n camera mică
a închisorii unde erau cei ce lucrau la atelier şi unde se aflau şi cei care
participau la reeducare. În camera mică, bineînţeles că s-a repetat acelaşi
pluguşor care s-a spus şi-n camera mare, numai că aici am fost primiţi cu
foarte mare răceală. Când Grigore a ajuns cu citirea pluguşorului la versurile
care le zgâriau timpanele celor reeducaţi, în loc de mulţumire ei ne-au făcut o
primire şi o demonstraţie de înalt nivel politic marxist pe care şi-l
însuşiseră, dându-şi pantalonii jos şi arătându-ne fundul gol. Gestul lor ne-a
jignit profund şi este regretabil că nici acum mulţi dintre ei nu încearcă să
se apropie de restul foştilor deţinuţi şi să caute să promoveze relaţii umane
în care să recunoască greşelile inerente vârstei şi minciunilor cu care au fost
intoxicaţi. Sigur c-ar avea de câştigat şi ar fi acceptaţi cu înţelegere de cei
pe care i-au denigrat atunci.
Staţi puţin şi nu mânaţi,
Că-s trudiţi boii bălţaţi
Şi-au ajuns l-ai noştri
fraţi
Tot ca noi încarceraţi
Cu mulţi ani împovăraţi.
Hai fraţilor, ce-aşteptaţi?
Deschideţi uşile voastre
Să intre vorbele noastre.
Hai voinici şi mai strigaţi
Că găzdaşii nu-s culcaţi…
Îndemnaţi voinici
flăcăi…hăi, hăi…
Fraţi de lanţ şi de cătuşă,
Ori ne-am chinuit degeaba
În beciurile din Suceava?
Sau la iadul din Jilava?
Fraţii noştri din Piteşti
Aiud, Gherla, Văcăreşti
Amarnic v-au judecat
Cum credinţa le-aţi trădat
Pentr-un turtoi şi mâncare
Aţi primit reeducare,
Aţi primit pe-un blid de
linte
Satanice-nvăţăminte,
Aţi băgat la închisoare
Pentr-un colet şi-o
scrisoare,
Părinţi, fraţi şi surioare.
Nu vă temeţi, Domnu-i mare,
Şi milostiv în iertare
La căinţă şi-ndreptare.
Îndemnaţi voinici flăcăi
Din bice şi zurgălăi…hăi,
hăi…
Pentr-un pachet sau o carte
Că de-ai făcut rău sau
bine,
Mănânci tot un sfert de
pâine…
Astă seară, bunăoară,
Ai mâncat o ciorbă chioară
Cum am mâncat-o şi eu,
Prieten sau duşmanul tău…
Câte cătuşe nu vezi,
Arme, lanţuri şi obezi;
Către noi sunt îndreptate,
C-am pus preţ pe libertate.
Iată-ne-n groapa murdară-a
Vânzătorilor de ţară;
Noi nu ne ştim vre-o vină,
Ştim că ne-am născut din
tină
Şi Domnul ne-a dat lumină.
Ne-a supranumit români
Şi ne-a botezat creştini…
Fraţilor, daţi-ne mâna,
Nouă, crucea ni-i stăpâna,
Trădătorul ni-i duşmanul
Ce ne pângăreşte neamul
Cu secera şi ciocanul.
Neamul nostru-adevărat
Din oraş şi de la sat,
Acolo în astă seară
Vin cu plugul şi ne ară
Prieteni şi colegi din
ţară.
Iar pe inimile noastre
Ar-un plug cu şase brazde,
Nu cu boi, ci trag la ele
Suferinţe, zbucium, jele…
Sămânţă ne dă mereu
Numai bunul Dumnezeu
Ca pe inimi să ne crească
Flori de dragoste
frăţească,
Ia mai daţi din clopoţei
Şi strigaţi la bălţaţi măi,
hăi, hăi…
Se-ntâlnesc cu-a mamei-n
cale
Şi te plâng copil iubit
Că şi-acuma ai lipsit
Un colac frumos acasă
Sfinţeşte faţa de masă
Pentru cei ce-n astă seară
Vin cu plugul şi ne ară.
În zâmbet mama-i primeşte,
Deloc nu se-nveseleşte;
Ia colacul şi îl frânge
Apoi plânge, plânge,
plânge…
Îl sărută şi-l împarte,
Apoi plânge mai departe…
Sfânta zi a libertăţii,
Sfântul soare-al dreptăţii
Toţi dorim ca să răsară
Peste scumpa noastră ţară…
Suntem singuri, izolaţi,
Fără părinţi, fără fraţi
Ca o pleavă aruncaţi!
Nu ne temem, astea toate
Le-am trece cu sănătate
Căci avem un Tată-n cer
Şi o Mamă tot la fel
Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte
Şi cu harul ne sfinţeşte…
Primiţi-o în închisoare.
Nu cerem colaci, nici bani…
Ci dragoste…La Mulţi Ani!
Pluguşorul lui Istrate Grigore n-a rămas
fără urmări, el fiind trimis disciplinar la Jilava cu un grup de vreo 30 de
deţinuţi pe data de 5 martie 1950.
S-au înfiinţat camere de izolare pentru cei
consideraţi nereeducabili de către cei din tabăra opusă. Dintre cei izolaţi, un
grup a fost trimis disciplinar la Jilava la începutul lui martie 1950: Iencea
Victor, care a murit în scurtă vreme la Jilava, Maxim Virgil, Coriciuc Traian,
Coriciuc Vasile, Bardac Nicolae, Râmboiu Septimiu, Neagu Dumitru, Stoica Aurel,
Popescu Vasile, Stamu Dumitru, Vanghele Vanghele, Iorgulescu Constantin,
Lupoaie Constantin (Titi), Voloşniuc Constantin (Nică), Nour Mihai, Obreja
Aurel, Negoiţă Constantin (Titi), Bandrabur Constantin, Dipşe Gheorghe, Man
Nistor, Balaban Octavian, Daina Dumitru, Fulea Ion, Popa Ilie, Roţiu Ion,
Străchinaru V. şi Istrate Grigore.
Cu excepţia celor trimişi disciplinar, iarna
1949-50 a trecut fără evenimente deosebite, faţă de cele de până atunci, care
se limitau la cele specifice Târgşorului şi a venit primăvara cu bucuria că am
scăpat de frigul iernii şi cu tristeţea că ne găseam tot sub cheie.
Îmi mai aduc aminte de diferite momente, pe care nu mai sunt
sigur dacă s-au petrecut în vara lui 1949 sau 1950. Le voi menţiona pentru
ineditul lor. În sala de lectură (clubul reeducării) eram aduşi de gardieni să
participăm la cursul de reeducare aşa cum se practica. Într-una din zile se
dezbătea cu aprindere problema superiorităţii moralei proletare faţă de morala
burgheză. De la tribuna reeducării vorbeau Stoian şi Ungureanu şi demonstrau cu
vehemenţă că morala proletară are cele mai înalte principii faţă de toate
moralele religioase sau politice din lume. Nu ni s-a pus la dispoziţie un cod
al moralei proletare, ci numai citate din “marii dascăli ai proletariatului”,
iar morala burgheză se reducea după lectorii reeducării la principiul “homo
homini lupus”. Ei prezentau această maximă latină care reflecta o realitate
socială, ca pe un principiu de morală burgheză; de principiile moralei creştine
nici nu aduceau aminte, fiindcă n-ar fi putut s-o combată.
Nădăban Fredolin din judeţul Arad s-a ridicat şi a încercat să
dea un răspuns celor ce susţineau superioritatea moralei proletare, spunând în
faţa tuturor că el a primit o educaţie burgheză de la părinţii lui, dar această
educaţie îşi avea baza în morala creştină. Morala creştină este o morală a
iubirii, iar ceea ce se afirmă de la tribună că maxima “homo homini lupus” este
un principiu al moralei burgheze, este un mare neadevăr. Acesta nu este un
principiu de morală, ci o constatare a societăţii omeneşti care trăieşte în
afara principiilor moralei creştine sau în afara oricărei morale. Bineînţeles
că dialectica reeducării respingea orice argument de bună credinţă şi de bun
simţ, susţinând că infrastructura determină suprastructura, deci morala făcând
parte din suprastructură este un produs al maţului plin sau gol.
Balla Cornel, de prin părţile Bihorului, s-a aflat în tabăra
reeducaţilor pentru multă vreme. Era un tip foarte inteligent şi care pleda de
multe ori cauza reeducării. În urma schimburilor de idei dintre cele două
tabere şi văzând atitudinea majorităţii celor ce refuzau reeducarea, într-o zi,
când de la tribună se argumentau cu cifre şi procente cât a progresat URSS faţă
de ţările capitaliste, el intervine în discuţie. Toţi ne aşteptam, cunoscându-i
antecedentele, să bată tare în struna reeducării. Dar surpriză. Balla Cornel nu
s-a întins la vorbărie multă, ci a exemplificat diferenţa de nivel de trai
între societatea capitalistă şi cea comunistă prin următorul contrast, spunând:
“Da, e adevărat că Uniunea Sovietică a progresat mult de când a
renunţat la societatea capitalistă, fiindcă până ieri mâncau mămăligă cu ceapă
şi azi mănâncă mămăligă cu lapte, iar capitaliştii mâncau pâine cu lapte şi azi
mănâncă cozonac cu lapte şi cu cafea. Cam asta este diferenţa de progres dintre
cele două societăţi.” Toţi deţinuţii, bineînţeles cei nereeducaţi, au izbucnit
în râs. Tabăra reeducaţilor s-a abţinut de a se manifesta în vreo formă
potrivnică unui om reeducat din tabăra lor. Parcă s-au ridicat câţiva dintre
zeloşii reeducării să-l combată, dar nu-mi amintesc ce s-a spus, deoarece n-am
acordat nici o importanţă faptului, iar deţinuţii începuseră să părăsească
sala. Cred că Balla Cornel avea o condamnare mică şi se apropia de eliberare,
fiindcă nu-mi amintesc ca el să fi mers cu noi mai târziu la canalul Dunăre-M.
Neagră, sau o fi avut o condamnare mare şi o fi fost trimis la Gherla sau în alte închisori. Nu l-am mai întâlnit şi
nu am auzit nimic despre el până în decembrie 2000 când în numărul 32 al
revistei „Memoria” i-am citit un text de rememorare a Târgşorului, text din
care am aflat că după expirarea pedepsei a fost eliberat, a fost rearestat şi
condamnat pentru a doua oară.
Un alt deţinut reeducat şi foarte zelos, căruia îi plăcea să iasă
în faţă şi să se afirme demonstrând superioritatea moralei proletare faţă de
cea burgheză, când prezenta la club broşura în care se dezvolta maxima
latinească homo homini lupus, era Burlacu Gheorghe de prin părţile Bacăului.
Fiind şi el şi eu moldoveni, pe mine mă tachina un alt coleg de detenţie, Niţu
Gheorghe din părţile Făgăraşului şi îmi spunea: “Măi Iacobe, voi moldovenii
aveţi un mare filozof.” “Pe cine?” întreb eu. “Cum, nu-l cunoşti? Pe Jorj
Biurlé” adică Gheorghe Burlacu. “Nu l-ai văzut câtă filozofie făcea cu morala
proletară?” Am înţeles aluzia lui Niţu
şi am râs împreună de felul cum l-a caracterizat.
Tabăra reeducaţilor evolua în forme mai
organizate. Au introdus în activitatea lor funcţia de ofiţer de serviciu care
purta pe mâna stângă o banderolă din pânză roşie pe care scria O.S. (ofiţer
serviciu). Datoria acestui ofiţer era să organizeze orele de studiu colectiv
ale grupelor de studiu în cele două schimburi care lucrau în atelierul de
ţesătorie. Un caz deosebit pe care îl cunosc foarte bine şi care mi-a produs o
mare decepţie, a fost Lupeş Ion, pe care l-am observat că începuse să se
apropie de tabăra reeducaţilor şi să colaboreze cu ei. Surpriza mare pentru
mine a fost atunci când l-am văzut cu banderola roşie pe mâneca hainei. Lupeş
Ion era la data arestării elev la liceul din Moineşti-Bacău şi era originar din
Tescani-Bacău. El a fost adus la câteva zile după sosirea lotului de dorohoieni
la închisoarea Suceava şi tot în acele zile a fost adus şi studentul Parizeanu
Gioga. Ei se cunoşteau de afară, dar evitau să recunoască faţă de cei din
cameră, deoarece era în perioada de anchetă şi nu trebuia să ştie toată lumea.
Deşi Lupeş avea un caracter ferm şi dur, l-am văzut plângând lângă Parizeanu
Gioga, când acesta venea bătut de la anchetă şi cu nervii zdruncinaţi, până aproape
de nebunie. Lupeş Ion a sosit la Târgşor în vara lui 1949, prin luna august,
odată cu lotul mare de suceveni. În cele cca. zece luni cât am stat cu Lupeş în
aceeaşi cameră am constatat că era un tip inteligent, cu un nivel ridicat de
cultură generală. Nu era prea comunicativ şi demonstra a fi un caracter
hotărât.
Sosit la Târgşor, chiar după o perioadă mai lungă de şedere în
Suceava, Lupeş a stat rezervat, neaderând la tabăra reeducaţilor mult timp,
până prin primăvara anului 1950. Mi-amintesc foarte bine că în una din aceste
zile când era ofiţer de serviciu şi-şi manifesta atribuţiile ca atare,
privirile noastre s-au întâlnit. El a observat privirea mea cu semn de
întrebare şi după câteva secunde şi-a întors capul, schimbând direcţia de mers.
Eu n-am fost un prieten intim cu el, n-am avut schimburi de gânduri sau de
păreri, dar ştiam fiecare pe ce poziţie ne aflam până atunci. Nu sunt absolut
sigur, dar îmi pare că şi el se afla cu mine la izolare când a venit în
inspecţie Nicolschi, fiindcă-mi amintesc comentariul lui ironic despre
proletarii care au venit toţi îmbrăcaţi în haine de piele. Nu bănuiam şi nu-mi
închipuiam ce intenţii avea el pentru mai târziu. Prietenia lui intimă şi
puternică era cu Măzăreanu Petre. Căpătând încrederea nucleului conducător al
reeducării, Lupeş a obţinut avantajul de a lucra în atelier şi i s-a dat un
război de ţesut în care mi se pare că era în acelaşi schimb sau în schimburi
diferite dar la acelaşi război cu Măzăreanu. Amănuntele evadării care urma să
aibă loc nu le ştiu prea bine, fiindcă nu lucram în atelier.
La începutul toamnei lui 1950, secţia deţinuţilor foşti poliţişti
s-a desfiinţat prin plecarea acestora la Făgăraş, unde au fost instalaţi în
fosta cetate a Făgăraşului transformată acum în închisoare. Secţia elevilor s-a
modificat prin faptul că a rămas numai ca secţie de ateliere de ţesut şi de
întreţinere a atelierului de ţesătorie. Secţia poliţiştilor a fost ocupată de
elevi, iar cei ce lucrau în ateliere erau duşi în secţia de ateliere (fostă a
elevilor) numai la lucru în cele două schimburi.
Viaţa de închisoare îşi continua drumul ei obişnuit, cu
deosebirea că devenise mai apăsătoare. Directorul Spirea Dumitrescu a fost
schimbat şi înlocuit cu Zaharia Negulescu, ofiţer MAI care nu mai era îmbrăcat
civil, ci cu uniformă de miliţie. El aplica un regim mai sever şi ne atenţiona
mereu să nu cumva să ne gândim la evadare. Probabil avea o premoniţie. Plecase
un prim lot de elevi la Canalul Dunăre-M. Neagră şi numărul de cunoştinţe şi
cercul prietenilor se micşora. Trăiam cu toţii sentimentul unor schimbări şi al
necunoscutului ce ne aştepta.
Un eveniment deosebit, care avea să ne marcheze viaţa din
închisoare, s-a petrecut în noaptea de 6/7 noiembrie 1950, ziua “marii
revoluţii socialiste din octombrie”. Îmi amintesc perfect cum am aflat că s-au
petrecut lucrurile. Era trecut de miezul nopţii când schimbul doi din atelier
venea la dormitor, când l-am auzit pe Obreja Octav, care dormea lângă mine,
întrebând pe un alt deţinut din dormitor: “Ce spui bre, a evadat Lupeş?” M-am
trezit şi eu din somn şi odată cu mine au început să se trezească toţi din
cameră comentând evenimentul. Momentul evadării se petrecuse cu puţin înainte
de ora zece noaptea, când afară era întuneric beznă şi o vreme cu burniţă, când
lumina se stinsese pe toată închisoarea în urma unui scurtcircuit provocat de
Lupeş. S-a dat alarma de către paza exterioară a închisorii şi toţi cei care
lucrau la atelier în schimbul doi au fost adunaţi şi număraţi să vadă dacă
lipseşte cineva. Până au fost adunaţi toţi deţinuţii din atelier, până s-a
verificat numărul lor care nu mai ieşea din cauză că unul lipsea şi nu se ştia
cine-i acela, până s-a aflat cine este cel care lipsea, timpul s-a scurs şi
acum era trecut de miezul nopţii. Când miliţienii îi anchetau şi îi băteau la
numărătoare pe cei din atelier să spună cine lipseşte, după ce au aflat că
Lupeş era cel ce evadase, îi întrebau dacă Lupeş era la reeducare sau nu. Cei
de la atelier s-au împărţit în două tabere; o parte spuneau că Lupeş a fost la
reeducare (probabil cei nereeducaţi), iar alţii spuneau că n-a fost (probabil
cei reeducaţi, care se simţeau compromişi).
A doua zi dimineaţă, pe 7 noiembrie, se arătase soarele de după
norii din timpul nopţii, şi prin curtea închisorii erau bălţi de ploaie. Trecuse
ora când trebuia să se schimbe paza şi să se facă numărul. Bucătarii deţinuţi
care erau scoşi în fiecare zi înainte de-a ne scoate pe noi afară, n-au mai
fost scoşi. Aşteptam toţi cu simţurile încordate să vedem ce se va întâmpla.
După vreo două ore de aşteptare, am văzut cum se umple curtea de gardieni şi se
aşează în două şiruri în faţa uşii de la ieşirea din cameră, fiecare având în
mână câte un mijloc contondent: ciomege, bucăţi de lemn sau câte un scaun sau
taburet. Cu un astfel de taburet urma să fiu lovit şi eu, dar cum ieşeam din
cameră câte unul sau doi deodată, în momentul când mi-a venit rândul,
gardianului care urma să mă lovească i s-a răsucit scaunul în mână şi eu am
scăpat neatins. După ce am fost scoşi toţi afară, când aproape fiecare a încasat
cel puţin o lovitură peste cap, spate sau unde se nimerea, ni s-a ordonat să
executăm poziţia de “drepţi” şi “culcat” în mijlocul curţii care era plină cu
bălţile de apă. Cei dintre noi care căutau să evite bălţile încasau câteva
ciomege în plus. De data asta n-am mai avut norocul de la ieşirea din cameră să
scap nelovit. Măsura aceasta de pedepsire a durat cam o oră, în aşa fel încât
să nu scape nimeni nebătut. Întregul spectacol a fost supravegheat de cele trei
persoane sosite în această dimineaţă de la Direcţia generală a penitenciarelor,
cărora nu le-a tihnit sărbătoarea din 7 noiembrie. După terminarea răfuielii am
fost băgaţi în camere şi încuiaţi cu lacătul, fără a avea dreptul să ieşim în
curte. Toată ziua nu ni s-a dat nimic de mâncare fiind anulate cele trei mese:
terciul de dimineaţă, mâncarea de prânz şi de seară. Astfel am sărbătorit ziua
de 7 noiembrie 1950, cea de-a 33-a aniversare a “marii revoluţii socialiste din
octombrie”, prin post negru.
Alimentele pregătite şi scoase din magazia închisorii pentru ziua
de 7 noiembrie 1950 în care se repartizase mult dorita şi aşteptata fasole,
s-au dat în consum a doua zi, pe 8 noiembrie. Deţinuţii glumeau între ei
spunându-şi: “Vedeţi că mâncarea mai bună nu trebuia s-o mâncăm de ziua
comuniştilor, ci de ziua Arhanghelului Mihail şi ştiţi voi a cui sărbătoare
este azi.”
Voi relata acum pe scurt modul în care a avut loc evadarea, după
cele auzite de la deţinuţii care erau în atelier la lucru în schimbul doi şi
unii care au asistat la ancheta făcută de gardienii închisorii. Atelierele de
ţesătorie şi fostele camere unde erau dormitoarele elevilor aveau peretele
exterior direct afară spre câmp sau spre sat. Prepeleacul soldaţilor de pază ai
MAI (securişti) era lângă zidul închisorii. Din atelierul de ţesătorie se putea
intra în fostele dormitoare care erau atunci un fel de magazii sau pur şi
simplu erau camere goale şi neluminate în care rămăseseră priciurile. În
intervalul dintre zid şi priciuri Lupeş putea lucra şi, în câteva zile, a
reuşit să scoată câteva cărămizi, suficient cât să iasă un om pe burtă. A
lucrat cu mare atenţie şi răbdare, în aşa fel încât tencuiala exterioară a
zidului să nu cadă şi să nu poată fi observat de patrulele militare din jurul
închisorii. Toată munca aceasta a făcut-o împreună cu Măzăreanu, prietenul său.
Nu ştiu dacă Lupeş a ales
în mod special noaptea de 6 / 7 noiembrie pentru evadare sau atunci îşi
încheiase toate pregătirile, fiindcă la asemenea zile festive toţi gardienii
erau consemnaţi în interior şi vigilenţa era mult mai ascuţită. Fapt cert este
că evadarea s-a produs în acea noapte după următorul procedeu: fiind întuneric
beznă, nopţile de toamnă fiind lungi, a profitat de momentul şi vremea care îl
avantajau. Fiind amândoi în schimbul doi au putut aranja ca să evadeze
împreună. La momentul potrivit şi stabilit de ei, înainte de expirarea timpului
de lucru, s-au dus în camera unde era pregătită spărtura din zid, au provocat
un scurtcircuit astfel că toată închisoarea şi paza exterioară au rămas pe
întuneric. Cu o lovitură de pumn au spart tencuiala care se ţinea de cărămizile
nescoase şi Lupeş a ieşit primul afară, dincolo de zid. Deşi întuneric,
soldatul din prepeleacul de pază a observat o mişcare şi a tras un foc de armă,
dar Lupeş s-a făcut nevăzut. Măzăreanu care era al doilea, auzind focul de armă
şi luminile care probabil se aprinseseră, n-a mai ieşit, ci a căutat să revină
între războaiele de ţesut din atelier. La locul evadării a rămas zeghea unuia
dintre ei. Bineînţeles că s-a dat alarma, toţi gardienii fiind consemnaţi în
corpul de gardă, s-a restabilit reţeaua electrică, s-a dat ordin deţinuţilor
din atelier să iasă afară şi au fost aduşi la poarta secţiei dormitoare. La
numărătoarea făcută şi repetată de mai multe ori, văzând că lipseşte un deţinut
s-au făcut din nou controale în secţia războaielor de ţesut. Constatându-se în
continuare lipsa unui deţinut, i-au pus pe deţinuţi să se aranjeze pe echipele
de lucru. În felul acesta s-a aflat că cel care lipsea era Lupeş.
După venirea lui Negulescu la conducerea închisorii Târgşor,
regimul de detenţie s-a înăsprit; nu mai primeam carte poştală şi nici pachete.
Educatorul Antonescu plecase şi el şi activitatea de reeducare se mai
împuţinase, iar înainte de venirea lui fusese arestat maistrul civil al
atelierului de ţesătorie bănuit de favorizarea deţinuţilor. În toamna anului
1950 deţinuţii discutau mult despre plecarea noastră la canal, unde sperau să
obţină condiţii mai bune de detenţie şi aplicarea condiţionalului de muncă,
adică reducerea pedepsei cu trei luni pentru fiecare an. Despre canal circulau
printre deţinuţi două feluri de zvonuri:
1.
E bine că poţi coresponda cu familia, se dau 750 g de pâine pe zi, două
feluri de mâncare la prânz, se primeşte pachet de acasă, eşti liber prin
colonia de muncă după terminarea lucrului, se aplică condiţionalul etc.
2.
Munca la roabă e foarte grea, se lucrează zi lumină, norma e mare şi cei
ce n-o fac nu primesc dreptul la scrisoare şi pachete, cei ce nu primesc
pachete sunt insuficient hrăniţi şi nu fac faţă muncii care se cere, e mai bine
la închisoare decât la canal.
Eu eram foarte atent la tot
ce se vorbea, cu urechile ciulite la toate zvonurile şi veştile care ne
parveneau prin diverşi deţinuţi ce treceau prin Jilava, închisoarea de tranzit
a României, care veneau ca noi arestaţi sau trimişi şi întorşi de la diverse
anchete şi procese. Din toată zvonistica eu mi-am format o convingere fermă. Eu
n-am de unde primi pachete, fiindcă mama mea nu are nici o posibilitate
materială; ea trebuie să-şi asigure existenţa personală. În situaţia dată m-am
hotărât să fac tot ce pot şi să mă eschivez de a fi trimis la canal, preferând
închisoarea, fiindcă prin structura mea, aveam o viaţă interioară mai bogată,
cu care-mi umpleam golul creat de puşcărie, făcându-mi planuri şi iluzii care să
mă ferească de apăsarea pereţilor celulei. Hotărârea fiind luată aşteptam
desfăşurarea evenimentelor.
Într-una din zilele începutului lui noiembrie 1950 apare la
Târgşor directorul adjunct al Direcţiei generale a penitenciarelor,
Constantinescu şi ne adună pe toţi în curtea închisorii. Ne-am dat seama despre
ce-i vorba fiindcă cu câteva săptămâni mai înainte tot el se ocupase de
expedierea la canal a primului lot de elevi din Târgşor. I s-a adus o masă şi
un scaun la care s-a aşezat şi, asistat de un ofiţer de miliţie, treceam pe
rând prin faţa lui şi măsurându-ne din cap până-n picioare ne întreba pe
fiecare ce condamnare avem şi dacă suferim de vreo boală. După răspunsul
fiecăruia şi după aprecierea lui făcea un semn cu degetul arătător la stânga
sau la dreapta. Cei din stânga erau cei ce urmau să rămână pe loc, având
condamnări de peste zece ani; cei din dreapta lui urmau să meargă la canal.
Când mi-a venit mie rândul, după ce am răspuns la tot ce mă întreba, a urmat
întrebare hotărâtoare, dacă sufăr de vreo boală. Cum eram hotărât să nu optez
pentru canal, am spus că sufăr de dureri în piept şi că mă simt fără putere,
lucru care părea că l-a convins, fiindcă eram şi slab la înfăţişare. Atunci a
făcut semn cu degetul la stânga, adică spre grupul celor care urmau să rămână
pe loc. N-am făcut un pas şi imediat a revenit indicându-mi să trec spre partea
dreaptă, deci bun pentru canal, iar ofiţerul de serviciu m-a trecut pe lista
respectivă. În acel moment, fără voia mea, chiar împotriva voinţei mele şi cu concursul
lui Constantinescu, destinul mi-a fost favorabil, ferindu-mă de încercări mai
grele decât aş fi putut să le înfrunt sau să le rezist când puterile fizice şi
morale te părăsesc. Când aştern pe hârtie aceste gânduri, îmi dau seama că sunt
în viaţă situaţii când o nenorocire poate fi o salvare de la o altă nenorocire
mai mare. Dacă nu mergeam la Canal, ajungeam la Gherla, unde se reedita
varianta a doua a închisorii Piteşti şi a demascărilor lui Ţurcanu şi unde,
fiind supus torturilor şi dezumanizării, aş fi devenit şi eu la rândul meu
torţionar. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de asemenea grozăvii, unice în
universul concentraţionar al lumii.
Judecând după cei 50 de ani, sunt convins că nimeni dintre foştii
deţinuţi, dar mai ales nimeni dintre cei ce n-au cunoscut ororile comunismului
în închisorile din România, n-are dreptul să-i judece pe cei ce au trecut prin
moara de măcinat suflete şi strivit conştiinţe, care au fost închisorile
Piteşti şi Gherla. În aceste închisori oamenii au fost părăsiţi de ultimele
puteri fizice şi morale, ajungând în “mlaştina deznădejdii” prin imaginaţia
luciferică a unora ca Nicolschi, Drăghici, Sepeanu, Dulgheru şi ceilalţi şi
aplicate de un grup de deţinuţi nemernici, care au crezut în promisiunile mai
marilor MAI, dar n-au înţeles că Partidul Comunist va pune în practică la modul
absolut şi cel mai pervers şi cinic maxima lui Napoleon “iubesc trădarea, dar
urăsc pe trădător”. Grupul din MAI care a iniţiat, tolerat, supravegheat şi
condus procesul de dezumanizare precum şi nucleul de deţinuţi nemernici n-au
nici o scuză şi nu merită nici o iertare în faţa istoriei din următoarele
motive:
1.
Oamenii din MAI, cu lecţia învăţată în URSS, n-aveau nici un motiv de
răzbunare faţă de tineretul studenţesc român din Piteşti şi Gherla. Nicolschi,
un străin de neam şi ţară, trimis ca spion în România de ţara cu care eram în
război n-a primit nici o palmă de la aceşti oameni, n-a fost torturat să-şi
mănânce fecalele, să-şi bea urina sau să-i sărute în fund la propriu pe
tovarăşii lui bolşevici. Multe dintre victimele lui din Piteşti şi Gherla erau
foşti colegi de detenţie de-ai lui la Aiud, unde i-au mâncat aceeaşi păduchi în
timpul războiului.
2.
Grupul de deţinuţi care au pus în practică sistemul diabolic, n-au luat
nici măcar o palmă înainte de a deveni torţionari fără măsură.
Toţi iniţiatorii şi torţionarii au scontat pe două fapte: mai
întâi că nimeni nu va avea curajul să se privească în oglindă măcar şi să-şi
recunoască halul de decădere în care a ajuns. Apoi că nimeni, dintre cei care
vor afla ulterior aceste grozăvii, nu va crede că aşa ceva a fost posibil,
fiindcă este peste puterea de înţelegere omenească.
Se pare că şi iniţiatorii şi executanţii au avut dreptate,
fiindcă foarte târziu şi foarte greu s-au găsit oameni care să depună mărturie
despre ororile petrecute. Astfel, istoria s-a îmbogăţit cu o dureroasă
experienţă de dezumanizare.
Chiar dacă s-au găsit câteva minţi bolşevice care să dea vina pe
victime, totuşi nici unul n-a ieşit în faţă să spună: “Iată marea noastră realizare!
Am compromis toată reacţiunea şi toată rezistenţa din închisori prin tortură,
foame şi dezumanizare”; n-au curajul s-o facă şi nici neobrăzarea, fiindcă sunt
conştienţi că nu le face cinste şi nici nu pot fi crezuţi de o minte normală şi
cu bun simţ.