Canalul Dunăre – M. Neagră

În seara zilei de 20 noiembrie 1950 escortaţi de miliţieni sub supravegherea personală a comandantului închisorii, Z. Negulescu, am fost conduşi la gara din Târgşorul Nou, unde ne aştepta duba CFR. Am fost îmbarcaţi şi, călătorind toată noaptea, am ajuns dimineaţa în gara Dorobanţi din apropierea lagărului Poarta Albă. De aici, escortaţi de soldaţi securişti, am fost duşi în lagăr şi daţi în primire unui deţinut de drept comun care ne supraveghea într-o baracă nelocuită. Din când în când mai venea câte un deţinut sau chiar câte un miliţian întrebându-ne de la ce închisoare venim şi ne încurajau informându-ne despre avantajele muncii la Canal. Totul era prezentat în culori roze: mâncare bună, pachete, corespondenţă cu familia, vorbitor şi, capac la toate, visul deţinuţilor, aplicarea condiţionalului de trei luni la an, iar cei ce depăşeau norma ar fi avut şanse să-şi scurteze şi mai mult perioada de detenţie. Fac precizarea că lagărul de la Poarta Albă avea şi deţinuţi politici, dar cei mai mulţi în acea perioadă erau de drept comun. Dintre aceştia se recrutau brigadierii şi plantoanele care conduceau şi supravegheau brigăzile la muncă şi ei ţineau legătura cu administraţia lagărului.

Lagărul Poarta Albă era pavoazat cu diverse lozinci în scopul de a-i stimula pe deţinuţi la muncă: “Luptând pentru plan luptăm pentru pace”; “O normă în plus, un pas spre libertate”; “O normă în plus, un pas spre reabilitare” etc.

În acea zi de 21 noiembrie 1950, după masă, am fost îmbarcaţi în două camioane descoperite în poziţia şezând şi transportaţi sub escortă la lagărul Peninsula de lângă satul Valea Neagră. Era spre seară şi, cum stăteam adunaţi şi supravegheaţi de câţiva miliţieni pe platoul coloniei în aşteptarea unor ordine din partea administraţiei, am văzut un grup de deţinuţi care se îndreptau spre bucătărie, însoţiţi de un alt deţinut (probabil un brigadier sau şef de echipă) şi cineva din grupul nostru l-a strigat pe nume pe un deţinut din grupul celălalt. El a vrut să-l întrebe ce face şi cum e viaţa în noul loc de muncă. Deţinutul întrebat a răspuns printr-o înclinarea a capului şi n-a mai zis nimic, iar miliţianul care ne supraveghea l-a atenţionat pe-al nostru că n-are voie să vorbească. Atunci am simţit un fior în inimă, presimţind că aici se măcina altă făină la moară. Era o atmosferă apăsătoare şi o disciplină de puşcărie severă bazată pe teroare.

Târgşorul cu colindele de Crăciun, cu pluguşorul, cu moş Dumitrache, cu prim-gardianul Viţel, care ne îndemna la numărătoare “Hai măi neică, hai măi neică”, cu libertatea de a ieşi prin curte, cu discuţiile în contradictoriu din clubul reeducării, rămâneau în amintirea noastră. Aici prezentul se arăta ostil, iar viitorul sumbru. După mai bine de o oră de aşteptare, un ofiţer MAI împreună cu primul brigadier, Madan, ne-au dus în faţa unei barăci care atunci se construia. Ofiţerul ne-a spus că suntem aduşi aici pentru a construi Canalul Dunăre-M. Neagră, unde avem posibilitatea să ne reabilităm şi să ne eliberăm înainte de expirarea condamnării, dacă vom munci etc. Ni s-a comunicat că facem parte din brigada 32 şi vom fi cazaţi în baraca nr. 29, iar brigadierul nostru va fi Gherman Coriolan care era şi el de faţă. Am intrat în baracă cu bagajele noastre şi ne-am aşezat fiecare pe unde-am putut, fiindcă baraca atunci se tencuia şi n-avea nici priciuri. Am dormit pe jos cu bagajele sub cap, fiecare cum am putut. Până la ora stingerii, brigadierul Gherman ne-a organizat pe grupe, a stabilit grupa de serviciu pentru a doua zi, grupă care trebuia să aducă mâncarea şi pâinea şi l-a numit pe Livinschi Anton (Toni) ca normator al brigăzii, pe care l-a luat cu el în dormitor. Brigadierii şi normatorii aveau dormitor separat de restul brigăzii. Ni s-a atras atenţia că n-avem voie să ne ducem pe la alte barăci, fără aprobarea lui, lucru menţionat de fapt şi de primul brigadier şi de ofiţerul care ne primise. Spre deosebire de Poarta Albă, la Peninsula nu m-au izbit lozincile afişate şi scrise cu litere mari care să poată fi văzute de la distanţă. Fabrica de zvonuri şi dezinformare lucra altfel. Câţiva dintre noi care s-au dus la closetul din apropierea barăcii, printre primele lucruri aflate a fost acela că, în urmă cu două zile, a fost împuşcat un deţinut care s-a apropiat de linia cordonului de şantier. Intenţia era de a menţine teroarea printre deţinuţi, fiindcă zvonul nu s-a confirmat în zilele următoare.

A doua zi am fost duşi la şantierul Peninsula la o distanţă mai mică de un km de lagărul nostru şi am început lucrul la săpat Canalul cu cazmaua, lopata şi roaba. Aici se găsea o brigadă vecină condusă de Zubrinschi, un condamnat politic pentru crime de război şi care fusese plutonier în armată. Era omul ideal pentru administraţia lagărului, ca dealtfel majoritatea brigadierilor, slugarnici cu administraţia şi necruţători cu subordonaţii. În brigada lui am văzut oameni care-şi făceau jug din ce se putea improviza (curea, brâu, cârpe sau orice putea fi folosit) pentru a susţine greutatea roabei când urcau pantele. Am văzut câteva cazuri din acestea, probabil erau din cei ce voiau să obţină cu orice preţ o carte poştală sau credeau sincer că se vor elibera mai devreme. Gura lui Zubrinschi nu se oprea din înjurături, îndemnuri sau chiar şi laude pentru stahanoviştii care erau daţi exemplu pentru cei ce nu duceau roaba plină sau se mişcau mai încet. Noi, cei veniţi de la Târgşor, din cauza muncii am făcut bătături în palme, iar din cauza apei consumate în cantitate mare precum şi a mâncării cu care nu eram obişnuiţi, ne-am îmbolnăvit de diaree mai bine de jumătate, având dureri de stomac. Brigadierul Gherman, student medicinist produs al Piteştiului, deşi vedea că mergem din jumătate în jumătate de oră la closet, nu ne lăsa să stăm deoparte să ne odihnim, ci ne obliga să lucrăm mai departe. Am fost şi eu printre cei loviţi de boală şi de “mila” lui Gherman. Nu înţelegeam cum de există lipsă de înţelegere din partea unor oameni care sunt deţinuţi ca şi noi şi care ne cereau să muncim peste puterile noastre, când noi eram istoviţi de dureri de stomac, de muncă, de slăbiciune şi de rănile din palme, care nu mai erau obişnuite cu munca fizică de ani de zile. Dar nu-i da Doamne omului cât poate duce! Peste câteva zile am fost mutaţi la un alt punct de lucru pe şantierul Mamaia. Aici nu se mai lucra la roabă, ci la încărcat vagoneţi, de la o cotă foarte joasă unde nu mai era pământul de la Peninsula în care intra cazmaua mai uşor. Aici erau echipe de patru deţinuţi la un vagon, dar roca era foarte dură şi cazmaua nu intra, iar când loveai cu târnăcopul săreau scântei. Nu mai vorbesc de calitatea mizerabilă a sculelor.

Gherman şi Livinschi erau cu gura pe noi să lucrăm mai repede şi să încărcăm garnitura de vagoane, fiindcă venea cea goală de la descărcat şi nu trebuia să aştepte pe linia moartă. Nu toate echipele erau la fel de dotate ca forţă fizică şi nu toţi vagoneţii erau plasaţi la aceeaşi distanţă de locul de încărcare. De asemenea, nu toate echipele aveau aceeaşi duritate a rocii în care săpau, nu aveam toţi aceeaşi practică a muncii la pământ şi nu gândeam toţi că trebuie să murim cu lopata în mână. Munca la pământ în condiţiile unei permanente înfometări este istovitoare. Dar cine să înţeleagă acest lucru? Cori Gherman sau Livinschi Anton? Ei trebuia să arate că brigada lor este fruntaşă şi vroiau şi ei să se reabiliteze ca să fie şi ei liberi cu preţul sănătăţii noastre, sau măcar să nu-şi piardă poziţiile de brigadier şi pontator.

Eu nu m-am numărat niciodată printre fruntaşii brigăzii, căci efectiv nu puteam să dau un randament mai mare. Când îi spuneam lui Livinschi că atâta pot şi nu mai mult, el îmi răspundea “nu te mai miorlăi atâta, eşti puturos şi nu vrei să munceşti”, iar în una din seri când Gherman făcea o analiză a muncii în faţa brigăzii, m-a scos în faţă şi mi-a dat două palme tot pentru că nu vroiam să muncesc. Eram un exemplu negativ pentru ceilalţi şi tratat ca atare. Au mai fost şi alţi deţinuţi care au fost bătuţi de Gherman.

Cum puteam să dau randamentul dorit de Gherman şi Livinschi, când dimineaţa la deşteptare ne punea să facem mai întâi gimnastica de înviorare. Asta ne mai lipsea nouă după o zi lumină de muncă la pământ şi un timp insuficient de somn. Seara când veneam în lagăr, aşteptam cu orele până se făcea numărătoarea pe platoul de adunare a coloniei, schimbând greutatea corpului de pe un picior pe altul. După număr ni se servea mâncarea, compusă din soté de morcovi (morcovi fierţi în apă), praz sau varză, iar după aceea eram programaţi o parte la corvoadă la bucătărie, iar altă parte la curăţenie în baracă până după ora stingerii. Scopul acestor măsuri nu era grija faţă de deţinuţi, ci grija administraţiei de a nu avea nici un pic de timp liber să gândim sau să ne întâlnim şi să punem ceva la cale.

Obsesia administraţiei ca deţinutul să nu aibă nici un timp de răgaz cât de mic, era imensă. Erau situaţii când se ivea un timp mort în organizarea muncii de pe şantier, în care nu aveai ce lucra, ca de exemplu atunci când erai în echipa de descărcare a vagoanelor cu pământ. După descărcarea garniturii de vagoane şi curăţarea lor de pământul care nu cădea, după nivelarea pământului basculat şi după curăţarea căii ferate, practic nu mai era nimic de făcut decât să aşteptăm sosirea garniturii următoare. Normal era în asemenea situaţii să ne odihnim. Dar cine să accepte asemenea lucru? Nu numai că n-aveai voie să te aşezi jos, dar dacă era cineva din conducere în inspecţie pe şantier, trebuia să te prefaci că lucrezi ceva, îndepărtând un bolovan sau curăţând o traversă, sau săpând şi împrăştiind pământul de lângă linia ferată. “Mişcaţi- vă, că se uită domnul comandant la noi că nu lucrăm”, tuna vocea brigadierului. După ce sosea garnitura următoare, scăpam de teroarea şefilor şi începea teroarea muncii care ne istovea.

Prin sistemul diabolic de reeducare şi prin cooptarea unora din ei ca informatori (codoşi), se realizase neîncrederea între oameni şi nu puteam să convenim să lucrăm toţi într-un ritm mai puţin infernal, în care să ne dozăm efortul în funcţie de puterile noastre. Am fi fost demascaţi ca sabotori sau bandiţi care eram împotriva celor ce vroiau să depăşească planul şi să se elibereze mai repede. Dacă n-ar fi fost această dezbinare şi neîncredere, s-ar fi putut realiza un consens ca cei mai dotaţi fizic să muncească la nivelul celor mai puţin dotaţi fizic, fiindcă aşa ceva era posibil; invers, ca cei slabi să muncească la fel ca cei puternici, era imposibil. Nu mai spun că unii se sileau să încarce vagonetul mai repede ca să aibă timp să se odihnească, până încărcau cei rămaşi în urmă. Chiar dacă brigadierul îi mai punea uneori să-i ajute pe cei rămaşi în urmă, tot greu înţelegeau că erau propriul lor duşman. Cei ce nu munceau cât şi cum vroia brigadierul erau acuzaţi că nu aveau conştiinţă morală şi că sunt duşi în spate de cei ce muncesc.

Dar cine-i punea să ne ducă în spate? Îi obligam noi codaşii să fie ei fruntaşi în producţie? N-aveau decât să fie şi ei codaşi ca să nu ne ducă în spate. Dar, deh! Praf în ochii naivilor şi credulilor trebuia aruncat. Din când în când se făceau liste pe brigăzi cu toate datele: “mama, tata şi baraca” după expresia deţinuţilor şi mai ales la ce dată expiră pedeapsa, pentru aplicarea, vezi-doamne, a “condiţionalului de muncă”. Se mai servea o porţie de oxigen credulilor, ca un pai celui înecat.

Cine erau Gherman şi Livinschi? Despre Gherman Coriolan am aflat atunci când l-am avut brigadier, că era student la Medicină la Cluj, era originar de prin judeţul Sălaj şi că la Piteşti a făcut parte din grupa lui Ţurcanu. Pe vremea aceea înţelegeam foarte puţin din tot ce se petrecuse şi se mai petrecea la Piteşti, fiindcă lucrurile se povesteau pe şoptite şi fragmentar, iar eu le taxam drept zvonuri lansate de administraţie. Îmi imaginam că reeducarea de la Piteşti era ceva de genul Târgşorului: cu izolări şi cu regim de frig şi înfometare, cu bătăi din partea administraţiei pentru cei mai recalcitranţi şi alte hărţuieli mai apropiate de normalul regimului de închisoare comunistă.

Vedeam la ieşirea pe poarta lagărului sau la intrare renumitele brigăzi 13 şi 14 formate numai din studenţi piteşteni, care pe lângă faptul că erau străvezii de slabi, erau de o disciplină ieşită din comun din cauza terorii în care erau ţinuţi. Într-o seară ne-a vizitat baraca şi brigada Bogdănescu, brigadierul uneia dintre cele două brigăzi. Gherman mi se părea mie atunci puţin complexat faţă de Bogdănescu, iar Bogdănescu avea aerul unui inspector; aşa îl arăta şi constituţia lui robustă de om bine hrănit, roşu la faţă, în total contrast cu studenţii care-i erau subordonaţi şi păreau ca nişte umbre din cauza muncii şi a foamei.

Într-una din duminicile din primăvara anului 1951, când nimeni nu era scos la muncă, în schimb eram scoşi toţi cu saltele, pături şi bagaje pentru scuturat şi curăţenie, am profitat de ocazie şi m-am întâlnit cu Sapariuc Dumitru (Miţa) din Ştiubeni-Dorohoi, pe care-l cunoşteam de afară. L-am invitat să stăm de vorbă şi ne-am aşezat lângă peretele unei barăci, unde nu erau ochi care să ne cunoască. Ne-am aşezat alături şi am schimbat doar două vorbe pe care le redau textual: “Ce mai faci Iacobe? Am poticnit-o? Am poticnit-o!” “Ce să fac? Fac puşcărie, dar cred că n-o să ţie comunismul ăsta cât lumea, tot scăpăm într-o zi.” Atât a durat conversaţia dintre noi. S-a ridicat de lângă mine şi a plecat fără nici o explicaţie. Eu am rămas pe loc, bănuind că s-a dus după o ţigară sau şi-a adus aminte c-a uitat ceva, dar el nu s-a mai întors. În febra activităţii din lagăr amestecată cu praful scos din saltelele şi păturile scuturate se auzeau ţipetele gardienilor şi brigadierilor să intrăm în barăci pentru că se apropia ora de masă. Am plecat după vreo două minute de aşteptare şi nu ţin minte să mă mai fi întâlnit cu Miţa Sapariuc vreodată. Nu realizam la vremea aceea ce fel de reeducare s-a făcut la Piteşti. La timpul potrivit voi arăta cum am aflat adevărul despre Piteşti. Miţa Sapariuc a murit după eliberare, dar după ce a plecat de lângă mine nu s-a dus la Bogdănescu ca să-i spună ce-am spus eu, ca să fiu repartizat la brigăzile 13 sau 14, care aveau şi rolul de brigăzi disciplinare, unde sub masca unei muzici de acordeon ţi se rupeau ciolanele de către bătăuşii reeducaţi. Dumnezeu să-l ierte pe Miţa Sapariuc, care chiar după trecerea prin Piteşti a rămas un om de caracter.

Livinschi Anton era cel mai mic dintre cei trei fraţi din Iaşi arestaţi şi anchetaţi la Suceava. Fratele muncitor a fost dus la Gherla, iar fratele student a fost dus la Piteşti, unde a fost colaborator foarte apropiat al lui Ţurcanu şi executat la Jilava împreună cu Ţurcanu după procesul “memorialului ororii”. Datorită fratelui student, Toni Livinschi a fost ales de Gherman Coriolan ca pontator al brigăzii de elevi adusă la canal, din care am făcut şi eu parte. Nu ştiu ce condamnare a avut Livinschi şi nu ştiu când s-a eliberat. Eu, prin luna mai 1951 am fost transferat la Poarta Albă şi de-atunci nu l-am mai întâlnit. Am auzit c-a fost arestat a doua oară prin 1958-1959 şi când i s-a cerut de către securitate să colaboreze, se spune c-ar fi refuzat pe motivul că lecţia fratelui student de la Piteşti îi este prea suficientă. Spun din auzite pentru că nu cunosc realitatea. Mă surprinde arestarea lui a doua oară, fiindcă dintre deţinuţii care au acceptat reeducarea, n-am prea întâlnit în a doua detenţie.

Pe şantierul Mamaia care era unul din şantierele mari ale Canalului, se afla şi o brigadă mecanică de depanare auto al cărei brigadier era deţinutul Dumitrache, originar din Ploieşti, mecanic de meserie şi bun profesionist. Această brigadă se ocupa cu repararea tuturor maşinilor de pe şantier şi a vagoneţilor ce transportau pământul scos din Canal. Într-o dimineaţă când am ieşit cu brigăzile la lucru în primăvara lui 1951 la şantierul Mustaţă unde lucram cu schimbul I, am aflat de la deţinuţi că, în noaptea precedentă, Dumitrache evadase. Această veste a mirat pe toată lumea pentru că locul de muncă al lui Dumitrache era foarte convenabil şi el se bucura de aprecieri favorabile din partea administraţiei. Nu mai ţin minte sigur dacă în ziua aceea sau a doua zi, când ne întorceam de la muncă de pe şantierul Mustaţă în schimbul I, unde se descărcau vagoanele cu piatră excavată de la cariera Canara, iar brigada mea o sorta, la intrarea în colonie l-am văzut pe Dumitrache legat de un stâlp pe platoul de adunare al coloniei. Era bătut de soare şi bâzâit de muşte de care nu se putea apăra. Dumitrache a fost ţinut legat de stâlp până noaptea târziu ca să poată fi văzut de toate brigăzile care se întorceau de la lucru. Bineînţeles că nimeni dintre deţinuţi nu se putea apropia de el ca să-i vorbească. Ajunşi în baracă nu ni s-a dat voie să ieşim prin curte, decât supravegheaţi de brigadier dacă plecam la vreo corvoadă. A doua zi, când ieşeam din nou la muncă, l-am văzut pe Dumitrache împuşcat şi aruncat între cele două garduri de sârmă care înconjurau lagărul, având o rogojină aruncată peste el aşa fel ca să-l recunoaştem pe cel ce “a vrut să evadeze”, lucru prea cusut cu aţă albă. La întoarcerea de la lucru cadavrul lui Dumitrache nu mai era acolo. Comentariile ce s-au făcut şi zvonurile care au apărut după această întâmplare văzută de toţi deţinuţii din colonia Peninsula au fost diverse. Eu nefiind în brigada condusă de el, am aflat ceea ce se colporta printre deţinuţii din lagăr. Dumitrache fiind un bun meseriaş cu rezultate vizibile în muncă, era apreciat de administraţia lagărului şi se bucura de încrederea acesteia precum şi de conducerea civilă a şantierului şi chiar de încrederea şefului de escortă, el putând ieşi chiar şi în afara cordonului de pază când era solicitat.

Pe şantierul Mamaia lucrau şi nişte femei şoferiţe pe autobasculantele care transportau pământul excavat din albia Canalului. Brigada mecanică de depanare vrând-nevrând venea în contact cu lumea civilă care lucra la Canal şi mai ales cu şoferii şi mecanicii de pe utilajele şantierului.

Gurile rele de printre deţinuţi spuneau că aceste femei şoferiţe proveneau dintre femeile de moravuri uşoare din cartierul bucureştean “Crucea de Piatră” pe care PCR le recalificase în şoferiţe, după ce le desfiinţase vechiul loc de muncă. N-am aflat adevărul, nici n-am avut cum şi nici nu m-a interesat. Fapt cert este că Dumitrache, pentru a câştiga timp şi spaţiu suficient de a se îndepărta cât mai mult de cordonul de pază, s-a servit de concursul unei şoferiţe care lucra pe şantier şi, spre ghinionul lui a fost prins în prima sau a doua noapte după evadare în trenul mărfar ce urma să treacă podul de la Cernavodă.