În prima jumătate a lunii august 1952, un număr de cca. 20 de
deţinuţi, printre care şi eu, am fost anunţaţi să ne prezentăm la grefa
lagărului unde am fost identificaţi, am predat hainele de închisoare şi ni s-a
spus să ne prezentăm cu bagajele la poartă. Toţi cei chemaţi eram dintre cei cu
pedeapsa expirată şi toată lumea ne spunea că mergem acasă. Eu eram îmbrăcat
într-un costum militar suedez primit în timpul foametei când eram elev şi cu
care am făcut închisoarea. Văzându-mă aşa sărăcăcios îmbrăcat, Amzu Petre,
gândindu-se că mă eliberez şi ca să nu ajung acasă în starea aceea, mi-a oferit
o pereche de pantaloni ca să arăt şi eu mai om. Cu aceşti pantaloni mă voi
elibera într-adevăr, dar peste doi ani când voi fi trimis în Bărăgan cu domiciliu
obligatoriu (DO), dar nu vor mai fi pantalonii în stare bună cum mi-i dăduse
Amzu Petre, ci cu nişte petece mari şi albastre, care se vedeau de la distanţă,
încât aveam înfăţişarea unui clovn.
Am fost îmbarcaţi într-un camion descoperit şi transportaţi la
Midia unde ni s-a comunicat că am primit o pedeapsă administrativă de 12 luni.
Lagărul Midia avea comandant pe Liviu Borcea, brutar de prin Turda, iar
ofiţerul politic se numea Lupu. Aici am văzut că lagărul era împărţit în două:
secţia chiaburi în ţarcul mare al lagărului şi secţia legionarilor sau
sârmiştilor care erau într-un alt ţarc, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi cu care
nimeni din ţarcul mare n-avea voie să ia legătura sau să le ofere ceva de
mâncare, ţigări sau îmbrăcăminte. Cine era prins era aspru pedepsit cu zile şi
nopţi de carceră, fără hrană şi, înainte de asta, o bătaie îngrozitoare. Aici
se găseau legionarii arestaţi în 1948, dar care n-au putut fi implicaţi într-un
proces şi aveau numai condamnări administrative.
I-am văzut de câteva ori când ieşeau pe poartă la muncă, unde nu
aveau voie să se întâlnească cu alţi deţinuţi, ei având un punct de lucru
separat pe şantier. Era o coloană de umbre şi schelete ambulante, de care te
mirai cum de mai rezistă. Brigadierul lor era un borfaş de drept comun pe nume
Chiţu, care avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra lor. Şantierul cel mai
mare, unde lucrau cei din colonia Midia, era Ecluza. Aici lucrau şi sârmiştii
şi multe brigăzi din secţia chiaburi. Şantierul Ecluza era supravegheat de plutonierul
Oancea care, împreună cu Chiţu, se plimba cu câte un ciomag în mână. Asemănarea
dintre cei doi era şi ca aspect fizic, pentru că amândoi aveau o înfăţişare de
oameni nevolnici şi de stârpituri, dar puterea care li se dăduse de către
administraţie îi făcea de temut. Chiţu, când îi teroriza pe cei din brigada
lui, le spunea: “Eu sunt căpitanul vostru.”
La Midia am aflat că cei din sârmă au ajuns în aşa hal de
înfometare şi distrofie încât au prins câini şi i-au pregătit ca hrană. Treaba
asta ar fi făcut-o un farmacist al cărui nume l-am uitat. Înfometarea făcea
parte din programul comunist de dezumanizare şi animalizare, pentru a-l face pe
om să trăiască numai prin instinct. Au fost şi cazuri în închisorile comuniste
când oamenii au înnebunit literalmente de foame. La toată mizeria şi teroarea
impuse de Borcea şi Lupu se mai adăuga şi contribuţia medicului deţinut Radu,
de prin Braşov, care colabora cu administraţia aproape pe faţă. Am văzut
deţinuţi care ieşeau de la infirmeria lagărului şi care erau bandajaţi cu
hârtie de sac de ciment în loc de feşe de pânză.
Într-o duminică dimineaţa în care n-am fost scoşi la lucru,
ofiţerul de serviciu a cerut un număr de vreo zece deţinuţi, printre care am
fost şi eu, ca să curăţim de buruieni zona dintre gardurile de sârmă ghimpată
(zona interzisă). Aproape de amiază am fost aduşi în colonie, unde am văzut
adunaţi pe platou pe toţi deţinuţii din lagăr, iar doi gardieni ţineau de braţ
şi de subsuori pe un deţinut pe care comandantul Borcea îl bătea, lovindu-l cu
ce-i venea mai bine, cu mâinile, dar mai ales cu bombeul cizmelor, fiind
îmbrăcat în uniformă militară. Cei doi gardieni îl ţineau mai sus de pământ şi
Borcea lovea fără întrerupere. Treaba asta s-a întâmplat la puţin timp după
sosirea mea la Midia. M-am apropiat şi eu de ceilalţi deţinuţi şi am asistat la
acest spectacol criminal. I-am întrebat pe cei mai vechi şi care îl cunoşteau,
cine este deţinutul şi pentru ce este bătut. Mi s-a spus că deţinutul era
generalul Pălăngeanu şi că este bătut, fiindcă Borcea crede că el simulează că
este paralizat. Deţinuţii de pe platou îl acuzau pe doctorul deţinut Radu că el
ar fi spus lui Borcea că generalul juca teatru.
În prima parte a şederii mele la Midia am fost repartizat în
brigada lui Pazarini, iar la muncă lucram la şantierul Ecluza, adică acolo unde
în viitorul Canal urma să se facă tranzitul vapoarelor din apa Canalului în apa mării şi invers.
Aici săpăturile se făceau numai cu târnăcopul şi încărcarea cu lopata, dar roca
formată numai din şisturi la lovirea cu târnăcopul sărea în aşchii ascuţite
care ne loveau în picioare. Toţi cei ce lucram la Ecluză eram numai răni pe
picioare, pentru că eram îmbrăcaţi cu reforme militare de doc şi cu pantaloni
scurţi.
Miliţianul care supraveghea munca deţinuţilor de pe şantierul
Ecluza era plutonierul Oancea, care bătea pe oricine i se părea că nu munceşte
cum pretinde el. El avea puterea de a tăia porţia de mâncare a oricărui deţinut
care nu-şi făcea norma sau de a-i opri pe cei din schimbul I să rămână şi să
lucreze şi în schimbul II. Era de un sadism bolnăvicios; se furişa după
vagoneţi, după diverse obiecte, sau se urca într-o garnitură cu vagoneţi sau în
locomotiva care îi tracta, numai să poată prinde pe cineva stând rezemat în
lopată chiar dacă nu era vagonetul lângă respectivul, fiindcă trebuia să
pregăteşti materialul pentru garnitura următoare. Nu ierta niciodată, pe nici
un bătrân, nici pe schilod, absolut pe nimeni. După cum am cunoscut viaţa la
Canal, consider că bestia nr. 1 dintre toţi miliţienii Canalului a fost Oancea,
iar dintre ofiţeri a fost Borcea. Dintre ceilalţi, nici unul nu era înger, dar
mai erau unii care te mai ameninţau, te mai amânau c-o pedeapsă până la proxima
abatere, sau se mai făceau că nu le văd chiar pe toate. Oancea n-ar fi făcut
niciodată un asemenea gest. Era în stare să omoare un om cu foamea sau cu
bătaia fără să clipească din ochi.
În lagărul de sub comanda lui Borcea se lucra toate duminicile,
în afară de cele când paza militară, care ne supraveghea la muncă, cerea repaus
pentru ostaşi. Cât am lucrat la Ecluză, o singură duminică n-am fost scoşi la
lucru, atunci când s-au turnat primele betoane la viitoarea ecluză. Atunci au
fost aduşi muncitori tineri îmbrăcaţi în salopete noi şi curate şi au fost
filmaţi pentru jurnalul de actualităţi de la cinematograf. Era normal că nu
puteau să apară în jurnal deţinuţi în haine vărgate, slăbiţi şi cu miliţianul
cu ciomagul în mână în urma lor. Ce s-ar fi ales de superioritatea societăţii
socialiste faţă de cea capitalistă?
Aceste lucruri le-am aflat de la deţinuţii care lucrau la
întreţinerea utilajelor de pe şantier, dar nu aveau nici o tangenţă cu locul
unde se filma, fiind departe de obiectivul aparatului de filmat.
Voi povesti o glumă macabră pe care mi-o amintesc de la Midia
datorată foamei la care erau supuşi deţinuţii. Prin luna august a lui 1952,
securitatea a făcut arestări printre veteranii partidelor politice antebelice,
oameni cu vârste de peste 60 de ani, supranumiţi de cei mai tineri, dar mai
vechi în puşcărie “magi”, datorită faptului că erau bătrâni şi puţin cam
zaharisiţi. Chiar dacă erau arestaţi de numai câteva luni, erau la fel de roşi
de foame ca toţi puşcăriaşii. Într-o zi, un polonicar mai hâtru de la una din
brigăzi a făcut o glumă cam nesărată, zic eu acum, fiindcă atunci am făcut
puţin haz. După distribuirea mâncării din hârdău, oamenii erau obişnuiţi să
primească prin rotaţie un supliment de mâncare din ceea ce rămânea peste
numărul de porţii normale. Polonicarul, în loc să cheme la supliment pe cei
care urmau de drept, a anunţat cu glas tare ca s-audă toţi din brigadă: “Să
treacă la supliment cei ce au fost membri de partid afară.” Bieţii oameni
împinşi de foame s-au pornit cu gamela spre hârdăul de mâncare, când toţi din
brigadă au început să râdă cu hohote şi ei s-au întors umiliţi la locurile lor.
Erau ei bătrâni ca ani, de asta li s-a zis “magi”, dar erau tineri în
experienţa puşcăriilor comuniste. Un fapt divers până la urmă, într-o lume
terorizată de foame; un fel de haz de necaz s-ar putea spune.
În ultimele zile ale lunii septembrie 1952, într-o seară de
duminică, am fost adunaţi toţi deţinuţii din lagăr pe platoul pentru apel. Un
ofiţer a început să citească o listă mai lungă de vreo sută de persoane. Nimeni
nu bănuia nimic şi nici nu se zvonise nimic despre vreun transfer. Toţi cei
citiţi de pe listă erau încolonaţi departe de restul deţinuţilor. Printre
numele strigate s-au auzit şi unele mai sonore, ca de pildă: generalul
Mociulschi, inginer Ion Brătianu, fiul lui Dinu Brătianu, profesor Bourceanu,
şeful PNŢ din Covurlui, Balica, fiul unui funcţionar de la ambasada engleză,
Mihai Moţa, Mircea Florea, cumnatul lui Horia Sima, nişte ţărani din comuna
Mândra-Făgăraş, care se numeau toţi Sima, precum şi mulţi deţinuţi care n-aveau
nici un trecut politic sau vreun nume de rezonanţă. Au mai fost strigaţi pe
listă şi frontierişti, funcţionari, muncitori şi ţărani, până la completarea
numărului care se cerea. Penultimul pe listă am fost strigat eu. Nu mai ţin
minte cine a fost ultimul. A venit ofiţerul politic Lupu care ne-a spus să
mergem fiecare la brigada lui, să ne luăm bagajele şi să ne prezentăm la prima
baracă din partea stângă a lagărului în cel mai scurt timp. Zis şi făcut. La
noua baracă ne-a primit noul brigadier, în persoana unui deţinut de drept
comun, care se numea Manole şi care era un falsificator de bani de prin
Bucureşti. Ajutor de brigadier era tot un borfaş cu o figură tuciurie, căruia
i-am uitat numele. Colac peste pupăză ne-au adus şi vreo 40 de deţinuţi de
drept comun, tot pe motive disciplinare. Convieţuirea cu aceşti oameni de la
dreptul comun a devenit un infern. Dormeam îmbrăcaţi şi cu bocancii sub cap
fiindcă ei le furau şi le vindeau la alţi borfaşi de-ai lor pe câteva ţigări
sau pe o porţie de pâine. Din cauza izolării în care eram ţinuţi şi a pazei
severe care se făcea, nu-şi putea nici unul valorifica marfa, astfel că am mai
scăpat de “binefacerile” convieţuirii cu ei.
Nu mi-am putut explica niciodată raţiunea înfiinţării acestei
brigăzi disciplinare. Administraţia lagărului hotărâse să deschidă un nou
şantier unde se construia un terasament de cale ferată. Şantierul se chema
Luminiţa. Se putea doar lucra şi cu o brigadă normală ca oricare alta, nu
numaidecât cu una disciplinară, formată după dosarele politrucului. Cred că
singura raţiune a formării acestei brigăzi era menţinerea terorii la un nivel
cât mai ridicat şi în secţia chiaburilor, în afara celor din sârmă. Eu personal
nu aveam nici două luni de şedere la Midia, nu avusesem nici o abatere, nu
fusesem pedepsit niciodată, nu avusesem nici un conflict cu nimeni din
administraţie, nu mă cunoştea nici comandantul nici ofiţerul politic, nici de
bun nici de rău şi aproape nici brigadierul, şi totuşi am fost trecut pe lista
cu pricina. Sigur numai referatul lui Chirion şi nota informativă care a
însoţit referatul şi care amândouă m-au însoţit cu dosarul meu, au contribuit
la aceasta.
Lucrările de pe şantierul Luminiţa erau supravegheate şi
coordonate din punct de vedere tehnic de inginerul Fetcu Alexandru, care avea
atribuţii strict inginereşti.
Am lucrat în aceeaşi grupă cu următorii de care-mi amintesc:
avocatul Olaru din Iaşi, procurorul Berindei din Cluj, un student Crainic
Nicolae care nu trecuse prin Piteşti, tot din Cluj, un moşier din Tecuci în
vârstă de 80 de ani care se numea Vidraşcu şi Bărbulescu Neculai, avocat din
Bucureşti pe care Manole, brigadierul, îl numise şeful nostru de grupă.
Cei doi deţinuţi de drept comun, brigadierul şi adjunctul său
terorizau deţinuţii până la limita insuportabilului. Noroc că nu era şi
miliţianul Oancea acolo. Miliţianul care supraveghea deţinuţii de pe şantierul
Luminiţa nu se manifesta aproape deloc, căci vedea că Manole îi face şi partea
lui de muncă. Pentru ca teroarea să fie mai cumplită, într-o zi Manole a luat
porţia de pâine de la mai mulţi deţinuţi ce nu dădeau randamentul cerut de el
şi a dat-o altora care erau “fruntaşi” în muncă; aşa de exemplu, i s-a luat
pâinea căpitanului Chiriţescu, fost prizonier în URSS şi adus direct pe Canal
şi unui deţinut de drept comun de prin judeţul Bacău care se numea Cojoc şi i-a
dat-o şefului meu de grupă N. Bărbulescu, dar Bărbulescu mi-a dat-o mie să i-o
duc lui Cojoc cu grija de a nu fi văzut cumva de Manole. După ce ne-am apucat
de lucru, eu i-am dus pâinea lui Cojoc păzindu-mă să nu fiu văzut de nimeni. N-am
mai văzut pe nimeni care primise pâinea altuia s-o dea înapoi, sau poate a
scăpat observaţiei mele. Iată cine împărţea dreptatea proletară insultându-ne
pe noi, deţinuţii politici că suntem puturoşi şi vrem să ajungem miniştri.
Nişte borfaşi ordinari care toată viaţa au trăit din furat şi din crime. Ei
erau mâna lungă a securităţii şi MAI-ului cu care loveau în “duşmanul de
clasă”. Aici nu era vorba de o foame de un ceas, de o zi sau de câteva zile, ci
era foamea de ani care ţi se păreau veacuri şi nu-ţi mai aminteai dacă ai fost
vreodată sătul în viaţa ta.
n-am mai prânzit, n-am stat
şi noi la cină.
Parcă de veacuri, parcă de
mii de ani
am suge fier, am roade
bolovani
şi-am hăpăi moloz şi
rogojină.
În foamea
noastră vâjâie păduri,
se cască mări, se surpă
munţi din coame.
În foamea noastră vâjâie păduri
şi parcă din străbuni sau
din scripturi,
de la-nceputul lumii ne e
foame.
năluca unui abur de
mâncare.
Ziua pândim cu nările în
vânt,
din cer, din iad sau poate
din mormânt
să ni se-arunce resturi ca
la fiare.
În bezna
nopţii ne visăm strigoi
şi ne-ospătăm cu câte-un
hoit fierbinte.
În bezna nopţii ne visăm
strigoi,
dar numai moartea muşcă
hălci din noi
ea singură înfulecă
morminte.
Radu Gyr
Despre oamenii cu care am lucrat în grupă am amintiri frumoase.
Erau oameni serioşi şi căutam tot timpul să ne întreţinem cumva în aşa fel
încât să evităm discuţiile despre mâncare care ne făceau viaţa chin. Uneori ne
mai abăteam de la regula stabilită şi mai făceam haz de necaz. Atunci când
procurorul Berindei, care era prieten cu studentul N. Crainic, când eram în
culmea foamei şi ne uitam în zare să vedem dacă nu vine căruţa cu marmitele cu
mâncare, îl întreba: “Ce-ai zice măi Nicule de-o ratotă de zece ouă? Ţi-ar
plăcea?” Atunci am aflat că ratotă în grai ardelenesc înseamnă omletă.
De la avocatul Olaru mi-amintesc povestirea
din timpul războiului din răsărit, când el era ofiţer de rezervă fiind pe
front, a trimis doi soldaţi să ia nişte fân din grădina unei case pentru caii
pe care-i avea unitatea sa militară. Atunci a ieşit din casă o femeie care a
strigat la soldaţi “Ardă-vă focul să vă ardă. Lăsaţi fânul acolo!” Auzind-o
vorbind româneşte el a întrebat-o dacă este româncă şi ea i-a spus că este
moldoveancă. Atunci el le-a spus soldaţilor să nu ia fânul din grădina femeii
şi s-o lase în pace pentru că avea şi ea nevoie pentru animalele ei. Asta se
întâmpla departe dincolo de Nistru unde se mai găseau sate româneşti.
Avocatul Nicolae Bărbulescu ne-a povestit mai multe întâmplări
din viaţa lui, din care reţin şi eu câteva. Prima povestire pe care o reţin
este cununia lui religioasă, din ziua de duminică 10 noiembrie 1940, când l-a
avut ca naş de cununie pe Horia Sima. Era în dimineaţa următoare cutremurului
din 9/10 noiembrie, în urma căruia se dărâmase blocul Carlton din Bucureşti şi
care acoperise sub dărâmăturile lui mulţi morţi şi răniţi. Tot guvernul era
mobilizat pentru a înlătura urmările dezastrului. N. Bărbulescu a telefonat lui
Horia Sima pentru a-l informa că este dispus să amâne ceremonialul religios
care era fixat pentru această zi, din cauza cutremurului care paralizase viaţa
normală a Bucureştiului. Horia Sima, care era ocupat încă din timpul nopţii cu
mobilizarea, coordonarea şi supravegherea măsurilor ce trebuia să fie luate,
i-a răspuns că nu trebuie să se amâne ceremonialul stabilit, ci numai să fie
anunţată ora exactă când trebuia să fie prezent, fiindcă nu va participa decât
în timpul strict necesar slujbei religioase. I s-a comunicat acest lucru, a
sosit la ora respectivă cu soţia în chip de naşi şi, după ce preotul a
înconjurat masa cu mirii şi naşii cântând “Isaia dănţuieşte”, s-a urcat în
maşină şi a plecat fără a mai participa la restul petrecerii.
A doua relatare pe care o reţin de la N. Bărbulescu este aceea în
care ne-a povestit cazul comisarului de poliţie Ionel Dumitrescu, din timpul
lui Carol al II-lea. Acesta fusese arestat odată cu cei ce au fost executaţi în
Jilava în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, fiind acuzat de maltratările
aplicate legionarilor arestaţi şi anchetaţi de el, în timpul domniei regelui
Carol II. Ionel Dumitrescu, ca şi toţi ceilalţi, încercau pe toate căile să
obţină legături cu persoane din conducerea Ministerului de Interne sau cu cei
din apropierea conducerii pentru a fi eliberat. Printre colegii lui de
studenţie erau şi mulţi legionari, cum era şi N. Bărbulescu. Nici unul însă nu
i-a dat vreo speranţă de scăpare de anchetă sau de eliberare. Toţi i-au spus că
faţă de cele ce are el pe conştiinţă trebuie să se resemneze că nu va scăpa
fără proces. Ionel Dumitrescu a spus că-şi dă seama de situaţie şi că nu-i
roagă altceva decât să-i înlesnească un vorbitor cu mama sa în închisoarea unde
se afla (probabil Jilava sau Poliţia Capitalei). I s-a aprobat cererea şi, în
ziua respectivă, când mama lui a venit la vorbitor, din cauza emoţiei
întâlnirii sau din altă cauză a alunecat şi s-a accidentat la o mână, motiv
pentru care a fost internat în spital. Datorită acestei întâmplări în noaptea
fatală din 26/27 noiembrie a scăpat cu viaţă când toţi cei 64 de arestaţi din
Jilava au fost executaţi. Destinul însă, l-a urmărit pe Ionel Dumitrescu în
continuare. Doi dintre legionarii care-l aveau în colimator, l-au ridicat din
spitalul unde era internat, l-au dus la marginea Bucureştiului într-o pădure
şi, la câţiva metri de şosea, l-au coborât din maşină şi au descărcat asupra
lui în întunericul nopţii gloanţele din cele două pistoale, după care au
plecat. Probabil că cei doi care l-au împuşcat, din cauza întunericului şi a
emoţiei nu l-au lovit mortal. Aşa rănit cum era, s-a târât cei câţiva metri
care-l despărţeau de şosea, unde a aşteptat un prilej să apară cineva care să-l
ajute. A apărut un ţăran cu căruţa care mergea spre Bucureşti, pe care el l-a
rugat să-l ducă la Bucureşti la o adresă pe care i-o indicase, Ionel Dumitrescu
plătindu-l pe căruţaş cu ceasul de aur de la mână şi cu banii pe care-i avea în
buzunar. Căruţaşul l-a dus la adresa respectivă unde era o rudă de-a lui
Dumitrescu. Rudele au adus un medic acasă ca să-l îngrijească, dar şi rudele şi
medicul dându-şi seama de situaţia creată şi de teama să nu fie pedepsiţi, au
anunţat pe şeful poliţiei legionare, prinţul Alexandru Ghica. Toţi cei
implicaţi în întâmplarea respectivă aşteptau cu sufletul la gură deznodământul.
La rândul său prinţul Ghica l-a anunţat pe Horia Sima de cele întâmplate.
Atunci Horia Sima împreună cu Alexandru Ghica s-au deplasat la locul cu
pricina, în casa unde se afla rănitul. După întâlnirea cu rănitul, Horia Sima a
spus că destinul a vrut ca acest om să fie salvat de două ori de la moarte şi
că noi n-avem voie să-i luăm viaţa. A dat dispoziţie apoi, ca cei mai buni
medici să-l îngrijească.
Timpul a trecut, guvernarea legionară a luat sfârşit odată cu “rebeliunea”
lui Antonescu şi, aproape după un an, N. Bărbulescu s-a întâlnit cu I.
Dumitrescu. Ei amândoi erau olteni şi foşti colegi de facultate. Când N.
Bărbulescu l-a întrebat ce mai face şi cu ce se mai ocupă, acesta i-a răspuns:
“Dragă, viaţa mea s-a schimbat radical. Mă ocup în satul meu natal cu
prepararea unor copii care vor să înveţe carte şi-i ajut fără să le iau bani,
iar în zilele de duminică şi sărbători sunt cântăreţ bisericesc şi servesc
acolo unde este nevoie de mine. Mi s-a oferit prilejul de a intra din nou în
poliţie sub regimul Antonescu, dar am refuzat. Mă mulţumesc că sunt în viaţă şi
altceva nu-mi mai trebuie.”
Aşa mi-a relatat N. Bărbulescu întâmplarea, aşa o prezint şi eu,
poate cu excepţia unor mici scăpări din vedere din cauza timpului scurs şi
împrejurărilor în care am ascultat-o, care n-au fost de natură să înregistrez
cu acurateţe cele spuse.
Cea de-a treia relatare a lui N. Bărbulescu a pornit de la
mâncarea de mazăre care ni s-a dat într-o zi pe şantierul Luminiţa când eram împreună,
o mâncare pe care o consideram bună, dar din păcate ni se dădea foarte rar.
Oamenii ştiau din presa comunistă că se făcea mult caz pe chestiunea mâncării
de mazăre care s-a dat evreilor din Transnistria şi care se spunea atunci că li
s-a servit mazăre furajeră care influenţa sistemul nervos uman.
Într-o zi, când căruţaşul care adusese marmitele cu mâncare şi pe care grupa de serviciu le descărca, când polonicarul a deschis marmitele noi ne uitam să vedem ce mâncare este înăuntru. Ne-am bucurat când am văzut că era mâncare de mazăre. Câţiva dintre noi au făcut observaţia că s-ar putea să fie mazăre furajeră. Atunci N. Bărbulescu a spus celor din jurul lui că în România nu există şi nu se cultivă mazăre furajeră. Era un lucru nou pentru mine, deoarece nu ştiam, deşi auzisem vorbindu-se de mazărea furajeră. După ce am mâncat şi ne-am apucat de lucru, l-am întrebat pe N. Bărbulescu ce ştia despre mazărea furajeră. El mi-a spus că în cariera lui de avocat a pledat această cauză într-un proces, în care un fost comandant de lagăr din Transnistria era acuzat de nişte evrei că i-a hrănit cu mazăre furajeră. N. Bărbulescu, fiind apărătorul acelui acuzat s-a consultat cu oameni de specialitate, citind şi cursuri universitare şi n-a găsit nicăieri că se cultiva undeva mazăre furajeră. Mi se pare că acuzarea avea un document (o factură) în care era menţionată livrarea unei cantităţi de mazăre furajeră, iar el nu ştia cum să contraargumenteze. Până la urmă a fost îndrumat de cineva să cerceteze Monitorul Oficial din perioada războiului, unde a găsit o hotărâre a guvernului prin care se stabilea din motive economice şi financiare că mazărea din depozitele armatei care conţine o cantitate mai mare de 5 % corpuri străine să fie declarată mazăre furajeră. Aceasta se datora faptului că depozitarea se făcea în magazii unde se aflaseră anterior alte produse agricole, precum cereale, floarea-soarelui sau chiar pământ şi alte impurităţi. Toate aceste impurităţi se puteau înlătura prin sortare, spălare, vânturare, ele nefiind toxice. Cu aceste argumente N. Bărbulescu a câştigat procesul, clientul său fiind achitat.
O altă relatare a lui N. Bărbulescu a fost aceea când ne-a
povestit despre alegerile parlamentare din 1937, el aflându-se la sediul
legionar din Bucureşti împreună cu alţi camarazi de-ai lui şi unde bineînţeles
se găsea şi Corneliu Zelea Codreanu.
Când după miezul nopţii au început să sosească primele rezultate
ale alegerilor de la secţiile de votare, legionarii veneau bucuroşi să-l anunţe
pe Căpitan, dar el nu se manifesta prea entuziasmat de cele ce i se comunicau,
ba chiar se arăta puţin îngândurat. Atunci unii legionari au încercat să afle
cauza lipsei lui de entuziasm şi l-au întrebat: “Căpitane, nu te bucură
succesul nostru în alegeri?” “Aş da bucuros jumătate din voturile noastre lui
Tătărăscu”, a răspuns el. “Încă nu suntem pregătiţi şi nu avem oameni destui
pentru a conduce.” Mulţi legionari au rămas nedumeriţi de răspunsul lui. Ei nu
înţelegeau exigenţa lui în materie de a realiza o elită politică superioară
capabilă de a conduce cât mai eficient destinele unui stat. Probabil întrezărea
şi presimţea posibila lui asasinare.
Despre Nicolae Bărbulescu am aflat că a murit în cea de-a doua
arestare în 1958, când a fost omorât în anchetă la Securitatea din Bucureşti.
Despre bătrânul Vidraşcu am aflat că a murit în iarna 1952-53
după plecarea mea din Midia. Era şi de aşteptat un asemenea final, la vârsta
lui şi în condiţiile de exterminare de la Midia.
În condiţiile de teroare de la Midia şi mai ales în brigada lui
Manole, vreau să menţionez un gest de solidaritate făcut de prietenul meu
Balaban Octavian din Sibiu, când dimineaţa pe întuneric, atunci când brigăzile
se încolonau pentru ieşirea pe poartă, el mi-a plasat cu o viteză uimitoare o
jumătate de pâine pe care am băgat-o în mâneca sumanului cu care eram îmbrăcat.
A fost norocul lui Tavi c-a fost iute de picior şi a fugit, pentru că Manole
observase o persoană străină ce se infiltrase în brigada lui şi a fugit după el
să-l prindă. Şi eu am avut noroc că n-a observat că am primit ceva de la el.
Este uşor de închipuit ce-am fi păţit amândoi. Pâinea am împărţit-o între noi,
cei câţiva prieteni de-ai lui Tavi: Daina Dumitru, sibian de-al lui Tavi, Mihai
Moţa şi Mircea Florea.
În timpul cât am fost pe şantierul Luminiţa, am aflat de venirea
lui Eisenhower la putere în SUA. Căruţaşul care ne aducea mâncarea şi, căruia
deţinuţii care descărcau i-au dat târcoale întrebându-l cine a câştigat
alegerile în America, le-a spus: “Aţi scăpat şi voi şi noi, fiindcă a venit Eisenhower.”
Şi oamenii de afară, ca şi noi cei din puşcărie, sperau că noul preşedinte
american ne va scăpa de robia rusească, dar n-a fost să fie.
Pe lângă numărul mare de victime, elevii din Târgşor şi-au dat şi
ei tributul de jertfă la Midia prin moartea lui Mircea Mârza din Sibiu, care
dintr-o noapte ploioasă de toamnă, când a vrut să înlocuiască un bec la
draglina la care lucra, a fost electrocutat.