Eforie Nord

Listele cu meseriaşi s-au făcut în mai multe colonii de pe Canal şi, după ce s-a completat numărul, am fost adunaţi toţi la Eforie Nord şi am fost cazaţi în vila corpului didactic, căreia trebuia să-i mai adăugăm un etaj, urmând să devină vila Comitetului Central al PMR. Şef de şantier la această lucrare era inginerul Aurică Mărăşescu, deţinut politic ca şi noi. Noi îi spuneam familiar nea Aurică, fiindcă era un om de o bunătate rară şi pentru noi a fost ca un părinte.

Pe o parte dintre deţinuţi Nea Aurică îi cunoştea mai demult de pe la alte şantiere, unde lucraseră împreună. Mulţi dintre ei erau meseriaşi veritabili, nu ca noi cei aduşi pentru umplutură sau pentru munci necalificate. El ne-a adunat pe toţi cei nou-veniţi şi pe care nu ne cunoştea şi ne-a întrebat: “Măi copii, voi aţi lucrat vreo meserie afară, ca să ştiu cum să vă repartizez la muncă?” Noi toţi am răspuns “da”, ca în faţa miliţianului care ne-a întrebat la întocmirea listelor. Nea Aurică şi-a dat seama că răspundem cu jumătate de gură sau probabil cunoştea chiar realitatea. Atunci el ne-a cerut să-i spunem adevărul, că nu ni se întâmplă nimic: “Eu vreau să vă învăţ meserie şi cred că acelaşi lucru vreţi şi voi.” Atunci ni s-au dezlegat limbile şi i-am spus că n-am lucrat niciodată în construcţii. După această convorbire am fost repartizaţi pe lângă nişte meseriaşi veritabili sau pe lângă unii care învăţaseră meseria în puşcărie, dar o cunoşteau bine. Aşa am ajuns şi eu dulgher. Pot spune fără să greşesc că în acest şantier am prins perioada cea mai bună din toată detenţia: mâncare bună şi suficientă, mulţi dintre noi primeau pachete, munca nu era într-un ritm forţat, ci în voie şi, mai presus de orice, cred că n-a fost nici un codoş printre noi, cu excepţia lui Cristescu Mihai; era un mediu de adevărată camaraderie. Chiar dacă a fost adus aici şi celebrul Oancea de la Midia pentru scurtă vreme, el nu se mai purta ca acolo, cu ciomagul în mână. Vigilenţa şi ura de clasă scăzuse mult la el. Cred că acestea erau indicaţiile primite de la Crăciun şi Cozmici, ofiţerii securişti din conducerea administraţiei Canalului de la Constanţa, fiindcă aveau interesul să aibă linişte şi să fie lucru de calitate la vila CC al PMR. Dealtfel, nu erau nici condiţii de aplicare a pedepselor, nu erau carcere, izolări sau alte mijloace de constrângere. Lăsaţi să lucrăm în voie şi fără teroarea securităţii, se lucra bine şi corect.

După ce am trecut de examenul de confirmare a noastră ca meseriaşi, în faţa lui nea Aurică Mărăşescu şi am început să ne cunoaştem mai bine între noi, am început să ne dăm drumul la gură şi a ne tachina reciproc, mai ales când ne loveam de lucruri pe care nu le cunoşteam în “meseria” noastră. “Dacă vine un ordin să împuşte toţi meseriaşii, ne împuşcă degeaba” spuneam noi. Majoritatea dintre cei tineri mai ales, care nu aveam o calificare, ne dădeam interesul să prindem cât mai bine din meseriile ce le practicam, gândindu-ne că atunci când vom fi eliberaţi e foarte probabil să avem nevoie de ele.

Un incident neplăcut a fost atunci când sergentul Alexiuc din Suceava, care era şeful pazei la acest punct de lucru, l-a bătut pe Gelu Popovici, elev din Tecuci, în urma unui schimb de cuvinte la care Alexiuc a considerat că i s-a ştirbit din autoritate. Bătaia a avut loc în subsolul vilei, seara, după terminarea lucrului. A doua zi dimineaţă, la propunerea lui Jucan Simion, noi toţi deţinuţii am refuzat să lucrăm şi am cerut să fie chemat comandantul lagărului. Cum eram toţi adunaţi lângă vila unde lucram, Alexiuc insista să începem lucrul, iar soţia lui a ieşit şi ea afară din locuinţă şi ne privea cu ochi rugători, cerând parcă să ne fie milă de ea şi de soţul ei. Ea nu vorbea nimic însă, ci numai ne privea. Alexiuc nu se aştepta că vom reacţiona în felul acesta. Noi am continuat să refuzăm începerea lucrului. Atunci Alexiuc l-a chemat pe inginerul Mărăşescu şi pe brigadierul Puia separat în clădire unde au discutat mai bine de jumătate de oră. După discuţia dintre cei trei au venit în faţa noastră inginerul Mărăşescu şi Puia şi ne-au convins să reluăm lucrul. Noi i-am ascultat, fiindcă eram convinşi că nici unul dintre ei nu erau oamenii administraţiei, ci total de partea noastră. Ne-au făcut să înţelegem că exista riscul de a fi trimişi într-o brigadă disciplinară la muncă cu roaba sau s-ar putea lua alte măsuri draconice de care erau capabili. Din cele două rele am ales varianta cea mai acceptabilă.

Alt eveniment neplăcut care a avut loc la Eforie Nord, a fost când într-o duminică după-masă, când nu se lucra, au sosit în gară două vagoane cu nisip, care trebuia descărcate în timp foarte scurt, pentru a nu se plăti locaţie de întârziere la CFR. Pentru descărcarea vagoanelor, care aveau nisipul îngheţat în ele, am fost scoşi un număr de cca. 15-20 oameni, printre care şi eu, şi sub escortă am fost trimişi la gară să executăm lucrarea. Pe drum şeful escortei, un sergent, şi-a scos pistolul din toc şi nu ştiu pentru ce îl tot şurubărea, închizând şi deschizând piedica. La un moment dat pistolul s-a descărcat cu zgomotul specific de armă şi un deţinut, care era cu un pas înaintea mea şi puţin la stânga, a strigat “domnule sergent, m-aţi împuşcat.” M-am uitat la el şi l-am văzut cum şi-a dus mâna la pulpa piciorului în timp ce sângele îi curgea prin pantaloni. Sergentul, galben la faţă, ne-a oprit şi ne-a întors înapoi spre dormitoare, unde l-am lăsat pe rănit şi cu un alt şef de escortă am revenit la gară. Peste o zi sau două au venit doi ofiţeri de securitate care au anchetat cazul, interogând şi doi deţinuţi, cei care au fost vecini cu rănitul în timpul deplasării, luându-le declaraţii. Cel rănit se numea Cotlarciuc şi era din Câmpulung-Bucovina. A fost un noroc că securistul a ţinut pistolul cu ţeava spre pământ şi ricoşeul n-a fost într-un unghi mai mic, fiindcă se putea ca glonţul să nimerească în pieptul sau capul unui deţinut.

Evenimentele politice pe care le-am aflat în timpul când eram la Eforie Nord au fost moartea lui Stalin, executarea lui Beria şi discursul lui Eisenhower din primăvara lui 1953, evenimente care ne-au dat unele speranţe zadarnice. În condiţiile de la Eforie Nord aflam mai cu uşurinţă veştile de-afară decât în coloniile de muncă unde paza era mult mai severă. Aici se mai putea lua legătura cu civilii şi mai făceam rost de câte un ziar pe care-l citeam prin rotaţie ascunşi în WC, prin camerele clădirii sau chiar în podul vilei, supraveghindu-ne unii pe alţii pentru a nu fi prinşi de gardieni. În ziua înmormântării lui Stalin nu s-a lucrat. Când l-am întrebat pe Alexiuc de ce nu lucrăm, el ne-a răspuns că din motive de ordin tehnic. După conflictul dintre Alexiuc şi Gelu Popovici, la punctul nostru de lucru n-au mai fost prilejuri de încordare de această natură între noi şi paza securistă. În ultimele zile ale lunii februarie 1953 s-a pornit o ploaie însoţită de tunete. Atunci deţinuţii spuneau că acesta este un semn care prevesteşte ceva, deoarece nu s-au prea produs asemenea fenomene meteorologice în februarie. Într-adevăr, în mai puţin de două săptămâni a murit Stalin.

În zilele de duminică nu lucram şi aveam şi noi preocupări culturale: învăţam poezii, ne informam unii de la alţii despre lucruri pe care afară nu avusesem timp să le învăţăm. Printre noi erau şi doi intelectuali de marcă, care ne întreţineau şi ţineau anumite prelegeri. Primul dintre ei era profesorul de filosofie Anton Crişan de la Cluj care ne vorbea despre canalul de Suez, iar ziaristul Iftimie, de prin Paşcani mi se pare, ne vorbea despre probleme de istorie. Vorbind despre asasinarea lui Corneliu Codreanu, Iftimie a spus că la acest asasinat sunt trei autori:

1. Nicolae Iorga, autor moral, care prin scrierile lui a influenţat ideologic curentele naţionaliste din ţara noastră după care a declanşat o campanie de presă împotriva lui Corneliu Codreanu, pregătind arestarea, procesul şi în final condamnarea lui. Printre punctele vizate de el a fost şi comerţul legionar, chiar dacă i-a sfătuit pe tineri să practice comerţul şi nu violenţa;

2. Carol II, autor juridic care a anulat vechea constituţie înlocuind-o cu cea nouă concepută de Istrate Micescu şi prin care a desfiinţat partidele politice;

3. Armand Călinescu, autor fizic, prim-ministrul care a premeditat şi executat asasinatul, prin oamenii săi din Jandarmerie.

Ziaristul Iftimie ne-a relatat despre o întâlnire cu Corneliu Codreanu la unul din restaurantele legionare, când au luat masa împreună, într-o duminică după ce participaseră la slujba de la biserică. După ce s-au aşezat la masă, Corneliu Codreanu le-a spus camarazilor săi: “Ei băieţi, haideţi acum să bem şi noi!” Unul dintre legionari, mai “habotnic” i-a replicat: “Cum Căpitane, legionarii beau până la beţie?” la care el le-a răspuns: “Să nu răstălmăciţi cuvintele mele. Daăc te-mbeţi dintr-un pahar, bei numai jumătate, dacă te-mbeţi din două, bei numai unul, dacă te-mbeţi din zece, bei numai nouă.”

Profesorul Anton Crişan, om de frumoasă cultură, avea şi talent poetic. Dintr-o poezie de-a lui în care se foloseau expresii de brigadier şi de miliţian şi pe care atunci o ştiam pe de rost, mai reţin următoarele: “ia pe cinci şi ţine-aproape” sau “dă-i bătaie până mori” etc.

Dintr-o altă poezie, cu specific autentic al muncii de pe Canal, am putut reconstitui doar o strofă:

“Afară, iarna-n sârme plânge

De-atâta frig în mine ninge

Tu spală-ţi sufletu-n sudori

Şi dă-i bătaie până mori.”

Altă poezie a lui Anton Crişan pe care n-am uitat-o şi care s-a prins uşor de memoria mea, este o parodie după cunoscuta poezie comică “Zece negri mititei” şi se intitulează “Zece membri de partid”:

“Zece membri de partid

Duc o viaţă nouă,

Unul a vorbit prin somn

Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid

În marxism s-au copt,

Unul însă s-a răscopt

Şi-au rămas doar opt.

Opt membri de partid

Au trecut la fapte,

Unul a fugit la Tito

Şi-au rămas doar şapte

Şapte membri de partid

Fac afaceri grase,

Unul a furat prea mult

Şi-au rămas doar şase.

Şase membri de partid

Au strigat lozinci,

Însă unul a tăcut

Şi-au rămas doar cinci.

Cinci membri de partid

Au plecat la teatru,

Unul n-a aplaudat

Şi-au rămas doar patru.

Patru membri de partid

Toţi erau ovrei,

Unul s-a repatriat

Şi-au rămas doar trei.

Trei membri de partid

Nu vroiau război,

Unul însă n-a vrut pace

Şi-au rămas doar doi.

Doi membri de partid

Salutau cu pumnul,

Unul a ameninţat

Şi-a rămas doar unul.

Un membru de partid

Se credea prea tare,

Însă a fost epurat

La verificare.”

Cred că parodia lui Anton Crişan a fost inspirată de perioada verificărilor membrilor de partid care se făceau afară.

În primăvara lui 1953, prin mai-iunie, când lucrările la vila CC-ului se apropiau de finisaj, au venit de la Constanţa Crăciun şi Cozmici, ne-au scos de la acest punct de lucru şi ne-au înlocuit cu deţinuţi de drept comun care lucrau la vila Belona sub conducerea unui deţinut de drept comun pe care îl chema Otto. Mare parte dintre noi au fost trimişi la lagărele de unde proveneam – Peninsula, Galeş etc – şi cei cca. 20 de deţinuţi politici care am rămas, ni s-a dat să lucrăm, mai bine zis să terminăm două obiective începute: terenul de volei de lângă vila CC şi teatrul de vară din apropiere. La acest teatru de vară la care am pus şi eu nişte cărămizi, fiindcă trecusem de la dulgherie la zidărie, am fost cazaţi în nişte corturi militare unde am rămas până în ziua de 23 iulie 1953.

Fiindcă rămăsesem atât de puţini, noi nu mai eram aprovizionaţi cu alimente de către lagărul de care aparţineam şi n-aveam nici condiţii de preparare a hranei. Astfel am fost trecuţi în subzistenţa unui restaurant din Eforie Nord, restaurant care urma să ne alimenteze pentru scurtul timp în care mai trebuia să lucrăm la teatrul de vară. Eveniment nefericit sau binevenit, n-aş putea să spun. Când a venit un bucătar sau ospătar cu două oale a câte cinci litri fiecare, am privit miraţi. Ne-am încolonat să ne primim porţia de mâncare şi ni s-au servit două polonice a 200 g de supă prin care pluteau câteva bucăţi de fidea. La felul doi ni s-a dat un polonic tot de 200 g de mâncare de fasole verde. Asta era o mâncare ce numai îţi declanşa sucurile gastrice şi nu să arunci cărămida pe schele, să cari mortar şi să-l prepari sau să descarci cărămida din camion. Faţă de polonicul de la puşcărie de 700 g, chiar dacă era cu arpacaş, varză, cartofi sau chiar fasole, dacă se dădea, aveai senzaţia de stomac plin. Mâncarea de la restaurant nu era suficientă nici pentru cei ce făceau plajă pe malul mării. Atunci Jucan Simion, elev de la liceul din Câmpulung, originar din Mănăstirea Humorului, cel care a avut iniţiativa de a refuza munca şi în cazul Gelu Popovici, ni s-a adresat spunându-ne că noi vom refuza mâncarea, dar vom merge să lucrăm. Şeful de escortă, care nu mai era Alexiuc, a telefonat, probabil, la Constanţa. N-au trecut două ore şi a apărut directorul adjunct al direcţiei generale a penitenciarelor din Bucureşti. Chiar ne-am mirat cum a venit aşa de repede de la o distanţă aşa de mare. El a venit cu maşina lui de serviciu şi c-un ofiţer de miliţie căruia i-a spus: “Îi îmbarci pe toţi şi-i duci la Galeş şi-i bagi la izolare.”