Lagărul Oneşti

În după-amiaza zilei de 29 august toată colonia a fost încolonată într-o coloană lungă de aproape un kilometru şi, la comanda “ia pe cinci şi ţine-aproape”, am pornit pe jos spre Poarta Albă unde ne aştepta o garnitură de tren cu vagoane de marfă închise şi acoperite, cu ferestrele sus, ca să nu putem privi prin ele, dar prevăzute cu plasă de sârmă ghimpată. Deplasarea noastră la Poarta Albă a fost o demonstraţie de forţă a securităţii. Escorta care ne însoţea era formată dintr-o maşină tip Jeep cu ofiţeri, care mergea înaintea coloanei; de o parte şi de alta a drumului ne flancau ostaşi din zece în zece metri cu arma în mână, gata oricând să tragă, iar în spatele coloanei alţi ofiţeri care supravegheau escorta. Ca o încoronare a vigilenţei securiste, un ofiţer mergea pe motocicletă pe o parte a coloanei întorcându-se pe cealaltă parte, pe tot parcursul deplasării. Mi s-a părut puţin caraghioasă această manifestare de vigilenţă, dar era un prilej pentru ei de a-şi demonstra ataşamentul faţă de superiori.

Ajunşi la Poarta Albă am fost urcaţi câte 50 de deţinuţi în fiecare vagon. În vagoane erau aşezate într-un colţ câte 50 de pâini şi doi ardei graşi pentru fiecare, ca hrană rece în seara respectivă şi a doua zi. De asemenea, fiecare vagon avea un butoi cu apă de băut şi cu o cană, iar în celălalt capăt al vagonului se afla o tinetă pentru murdărie. Din vagon zăream printre crăpăturile scândurilor şi alte coloane de deţinuţi care soseau şi erau urcaţi în vagoane. Erau deţinuţi de la Midia, din Castelu şi, probabil, din Peninsula. Cu toate antenele noastre îndreptate spre a afla în ce direcţie vom pleca, nici unul dintre deţinuţi n-a putut afla destinaţia. Singurul lucru de care eram convinşi era acela că se încheia un capitol din viaţa noastră de deţinuţi şi plecam cu speranţa că oriunde am pleca, nu poate fi mai rău ca la Canal, unde munca la pământ, mai ales în condiţii de muncă forţată, era istovitoare. Canalul rămânea în urma noastră din punct de vedere geografic, dar şi ca timp. El intra de-acum în istorie. Dacă Radu Gyr va rămâne în literatură ca poetul temniţelor şi zăbrelelor, Robert Cahuleanu, cu pseudonimul de mai târziu Andrei Ciurunga, va rămâne poetul sârmelor ghimpate şi al Canalului. Se cuvine să alătur memoriilor mele una din poeziile cele mai evocatoare, ca un omagiu adus autorului.

“Aici am ars şi-am sângerat cu anii,

aici am rupt cu dinţii din ţărână,

şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,

câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene

am dat cu veacuri înapoi lumina.

Amare bezne-am aşternut pe gene

şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,

bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,

am presărat cu mii de oseminte

meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de soare şi de pâine,

înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.

Să facem drum vapoarelor de mâine

am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,

va ţine minte şi-ntre foi va strânge

acest cumplit Danubiu care varsă

pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie

vor ctitori, în anii care vin,

în cărţile pe care le vom scrie,

o nouă Tristie la Pontul Euxin.”

Aproximativ pe la miezul nopţii, trenul al cărui capăt nu se vedea din cauza numărului mare de vagoane, a pornit din gara Dorobanţu. Trenul a circulat cu o viteză de accelerat toată noaptea, fără oprire. Spre ziuă s-a oprit cca. jumătate de oră undeva în câmp, fără să ne dăm seama unde suntem. A doua oprire a fost în Tecuci. Acest lucru l-am aflat întrebându-l pe ceferistul care verifica frânele trenurilor, şi tot el ne-a spus că destinaţia trenului era Oneşti. La Oneşti am ajuns la timpul amiezii, dar am fost debarcaţi după câteva ore de aşteptare.

Noul lagăr era în plină organizare de şantier. Comandant al lagărului era căpitanul Timofte. Aici am primit înştiinţarea că mi s-a prelungit pedeapsa administrativă cu încă 12 luni. Tot timpul cât am stat în Oneşti am lucrat în construcţii, diverse munci de zidărie, dulgherie şi alte munci necalificate, dar incomparabile cu cele cu roaba de pe Canal. Ca zidar am lucrat la tencuirea barăcilor care se construiau şi mult timp la Rafinăria Oneşti, a cărei construcţie începuse atunci.

Iarna lui 1953-54 a fost una foarte grea, cu multă zăpadă şi cu geruri de până la minus 30-33ºC. Într-una din aceste zile am fost aduşi în interiorul coloniei mai devreme decât normal, pe la ora 14, din cauza gerului cumplit, la cererea comandantului escortei. Ostaşii de pază aveau posturi fixe şi, chiar dacă aveau şube pe ei, fiind în câmp deschis nu mai rezistau gerului. Noi deţinuţii eram avantajaţi faţă de ostaşi fiindcă ne puteam mişca datorită muncii pe care o făceam şi uneori puteam intra în baracă unde se lucrau prefabricatele, iar acolo se făcea foc ca să nu îngheţe betonul ce se turna.

În ziua când am venit în colonie mai devreme am văzut cum a murit în faţa mea un deţinut. Cetăţeanul era bolnav de inimă. Zăpada era foarte mare şi viscolea. Ostaşii şi şeful de escortă ţipau la noi să mergem mai repede. Cei mai tineri dintre noi puteam rezista la mersul acesta anevoios prin troianul de zăpadă, dar cei mai bătrâni mergeau mai greu. Când am ajuns în baracă, începusem să mă dezbrac şi m-am urcat la locul meu de la etajul priciului. În urma mea a intrat şi omul de care vreau să povestesc. Locuia şi el tot la etajul priciului, vizavi de mine. Când a pus mâna pe prici ca să se urce, n-a mai apucat să pună şi piciorul că a căzut jos ca un buştean. Grupa de deţinuţi în care era el şi cu care dormea pe acelaşi prici, era o grupă de maghiari. Unul dintre ei, care era medic, văzând situaţia a mers repede la infirmerie şi a revenit în scurt timp cu medicul, tot deţinut, care avea în mână câteva fiole şi o seringă. I-a făcut o injecţie în inimă chiar medicul maghiar, dar era prea târziu; el era deja mort. Medicul a făcut şi el semn că bolnavul a murit. S-au adunat toţi maghiarii din baracă în jurul celui mort. Printre ei era şi un preot şi au făcut o rugăciune pentru cel plecat. L-au pus într-o pătură, l-au dus la infirmerie şi dus a fost. Cât a ţinut gerul n-am mai fost scoşi la lucru, cam vreo lună de zile.

Spre primăvara anului 1954 conducerea lagărului a făcut o nouă redistribuire a deţinuţilor, de data asta după culoare politică. Pe legionari i-au băgat într-un ţarc de sârmă, separaţi de restul deţinuţilor, la fel ca la Midia, iar denuţii din partidele istorice au fost izolaţi în alte barăci, dar fără gard de sârmă, ci împreună cu restul celor fără culoare politică.

Cei izolaţi în gardul de sârmă ghimpată şi care nu beneficiau de dreptul la pachete, au fost ajutaţi mult de Râmboiu Septimiu din Cluj, un om dinamic şi curajos, care-i aproviziona în timpul nopţii cu pâine colectată de la deţinuţii din afara ţarcului.

Noi cei tineri, arestaţi din 1948, am fost consideraţi fără culoare politică şi am rămas în afara celor două categorii, legionarii şi partidele istorice.

De grupul nostru de tineret era foarte ataşat Stan Tache, fost şef al poliţiei în timpul lui Antonescu la Brăila. Noi îi ziceam nea Tache fiindcă ne simţeam cu el ca într-o familie. Fiind mai în vârstă decât noi, şi mai ales ca fost poliţist, ne povestea multe întâmplări din viaţa lui, dar mai ales din cele ale poliţiei. Când ne-a spus că poliţia română avea în timpul războiului ceva mai mult de 22.000 de oameni, fără jandarmi, nu-l credeam deoarece, replicam noi, numai direcţia generală a penitenciarelor are mai mulţi miliţieni decât erau în timpul războiului.

Reţin din povestirile lui un fapt mult mai semnificativ. Prin 1943-44, poliţia germană (Gestapo-ul) descoperise o reţea de spionaj germană formată din militari germani care colaborau cu comuniştii din România. Fapta consta din vânzarea armamentului german şi, cu concursul unor marinari români comunişti, îl transportau cu vasele fluviale pe Dunăre, în Iugoslavia, unde era predat partizanilor comunişti ai lui Tito. Mergând pe fir, Gestapoul a ajuns cu cercetările până la grupul de comunişti români care se aflau la Brăila, unde poliţia germană nu mai avea voie să continue ancheta. În acest caz la nivel de ministere a fost informată şi poliţia română, nea Tache fiind şeful poliţiei, a primit lista de la Bucureşti cu numele celor ce trebuia să fie arestaţi. El a executat ordinul, arestându-i pe cei nominalizaţi şi, după percheziţiile făcute şi reţinerea obiectelor, cu care nu aveau voie să intre în arest, au fost băgaţi în celule.

Printre cei arestaţi se afla şi o femeie, pe care a dat-o în primire dactilografei să-i facă percheziţie corporală, fiindcă poliţia română nu avea femei angajate în această instituţie, cu misiunea de poliţist.

După arestarea şi îndeplinirea tuturor formalităţilor care erau cerute de regulamentul poliţiei, nea Tache a telefonat la Bucureşti raportând că ordinul a fost îndeplinit. I s-a răspuns să aştepte şi să-i pregătească pe arestaţi în vederea expedierii lor la Bucureşti cu un avion ce va fi trimis. Zis şi făcut. Peste două-trei ore a sosit avionul în care au fost urcaţi arestaţii şi, încătuşaţi sub escortă militară, au plecat la Bucureşti. Nu i s-a comunicat nimic şi n-a mai aflat nimic despre ei. Mai ştia un singur lucru, că militarii germani implicaţi în acţiune şi găsiţi vinovaţi, au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, iar execuţia s-a făcut după ce şi-au săpat singuri groapa.

A trecut vremea, au venit comuniştii la putere şi când s-au văzut siguri pe situaţie au început să aresteze şi pe foştii poliţişti care i-au urmărit pe comunişti, printre care, bineînţeles, şi pe nea Tache Stan. Dus la Ministerul de Interne şi anchetat, a fost întrebat ce comunişti a arestat şi anchetat el. Faptele fiind cunoscute şi existând şi acte, el a recunoscut arestarea comuniştilor din portul Brăila, dar uitase de respectiva femeie cu care aproape nici nu discutase în cele câteva minute cât a ţinut percheziţia. Anchetatorii securişti insistau să mai spună pe cine a mai arestat în afară de cei declaraţi. Neaducându-şi aminte el n-a mai recunoscut pe nimeni. După ce l-au bătut bine, i-au spus că o să-i aducă persoana arestată de el cu care-l vor confrunta, atrăgându-i atenţia că va fi aspru pedepsit. I se deschide uşa unui birou de alături de unde apare o fetişcană zglobie care-l întreabă: “Nu mă mai cunoşti?” În acest moment Nea Tache şi-a amintit şi-i spune: “Bine domnişoară, pentru dumneavoastră sunt eu bătut? Eu aşa v-am tratat pe dumneavoastră?” Ea a început să râdă, s-a întors cu spatele şi a plecat. Rămânând cu anchetatorul l-a întrebat de ce nu i-a spus despre cine-i vorba, că el ar fi recunoscut, la care securistul i-a spus că vrea să vadă dacă este sincer la anchetă. Când l-a întrebat din nou pe securist de ce nu este şi el tratat aşa cum au fost trataţi comuniştii, securistul i-a răspuns: “Noi, comuniştii, nu repetăm greşelile burgheziei mioape.” Fata de care era vorba, era acum funcţionară în Ministerul de Interne.

În urma redistribuirii făcute în lagărul Oneşti şi a mai multor eliberări de deţinuţi administrativi, multe locuri de muncă din interiorul coloniei au fost descompletate. În felul acesta am ajuns şi eu muncitor la bucătărie, unde am lucrat vreo trei săptămâni. Munca mea se reducea la mestecatul în cazane cu lopata, ca să nu se prindă arpacaşul sau terciul de fundul cazanului. Alte munci din bucătărie erau spălatul cazanelor şi al hârdaielor cu care se căra mâncare la barăci. Când era un volum mai mare de muncă, veneau echipe din colonie să ne ajute la curăţat cartofi, varză sau morcovi.