Bajenie si surghiun

RIDICAREA RESTRICŢIILOR DOMICILIARE

În a doua jumătate a lunii iunie 1956, ofiţerul de securitate care ne supraveghea, unul mai nou şi mai tânăr care îl înlocuise pe Itescu, ne-a chemat pe toţi cei patru care locuiam împreună şi ne-a comunicat că ni s-au ridicat restricţiile DO şi că suntem liberi să ne întoarcem la casele noastre. Sigur că bucuria a fost mare pentru toţi. Eu am primit vestea cu sentimente cam amestecate. Satul Olaru, ca dealtfel şi celelalte sate, se destrăma prin plecarea bănăţenilor. În sate rămâneau numai basarabenii care n-aveau unde pleca, iar şantierul de construcţii la care lucram îşi cam încheia planul de construcţii. Mama mea se afla în comuna Cristineşti din raionul Dorohoi, unde nu avea casă proprie, ci locuia împreună cu sora şi cumnatul ei într-o casă din sat. De rămas în sat cu mama, nu putea fi vorba pentru că n-aveam nici o perspectivă, decât doar probabil să lucrez la gospodăria colectivă, dar nici aici nu existau şanse pentru mine deoarece eu nu contribuisem cu nimic la această gospodărie. Eu voiam, de fapt, să continui şcoala şi să termin liceul. Pluteam într-o totală confuzie şi nesiguranţă. În DO, de bine de rău, îmi găsisem un rost şi un mijloc de existenţă, iar acum trebuia să iau viaţa de la capăt cu neprevăzutele sale care mi se deschideau în faţă.

Am plecat din satul Olaru şi am venit la mama cu ce mai aveam eu şi cu puţinii bani economisiţi. În comuna Cristineşti, unde domicilia mama, am stat în lunile iulie şi august ale anului 1956, cu antenele îndreptate în toate direcţiile, să mă orientez cum şi unde aş putea găsi un mijloc de existenţă [lcb1] , în măsura în care socialismul permitea aşa ceva, încercând totodată să fiu în apropierea unui liceu pentru a-mi continua studiile.

Relaţiile mele cu cei din jur erau practic inexistente, neavându-le decât pe cele cu foştii colegi de închisoare. De alte relaţii nu putea fi vorba. Devenisem de-acuma oaia nagră a societăţii şi nici un cetăţean pe care-l întâlneam nu se arăta dispus a mă ajuta măcar cu o vorbă bună pusă undeva. Îşi dădea seama că era şi dificil, dar şi riscant pentru el. Domeniul în care cei cu “bube-n cap” puteau să-şi găsească de lucru erau şantierele de construcţii unde se căuta şi mână de lucru şi unde serviciul de cadre cu toată vigilenţa lui, nu putea cuprinde pe toţi cei veniţi din toate colţurile ţării ca să le afle biografia reală, în condiţiile în care fluctuaţia era mare şi greu de urmărit.

Şantierul hidrocentralei de la Bicaz, împreună cu şantierele aferente, care la vremea aceea era, cred, cel mai mare şantier din România, oferea din acest punct de vedere mai multe şanse de a fi angajat. Doi dintre foştii mei colegi de liceu şi detenţie, Bursuc Gheorghe şi Gaşpar Mihai din Cristineşti, care se eliberaseră cu vreo cinci ani înaintea mea, mi-au facilitat angajarea la şantierul care construia fabrica de ciment din Bicaz. Am fost angajat pe un post de contabil de cartotecă la cantina şantierului unde ţineam evidenţa primară în fişele de magazie pentru alimentele ce se procurau şi se consumau la cantină, unde luau masa muncitorii. N-a fost o muncă grea, ba aş putea spune chiar uşoară, numai că orice început într-un nou loc de muncă avea micile lui dificultăţi. Eram pentru prima dată funcţionar şi mă loveam de probleme noi. Pasul de la activitatea de elev la munca de dulgher sau zidar fusese mai simplu, mai ales în condiţii de puşcărie, decât cel de la dulgherie la munca de funcţionar. Cu ajutorul celor din jur, într-un timp relativ scurt am reuşit să mă acomodez şi să mă pun la punct pentru a face faţă cerinţelor. Asta datorită faptului că eram înconjurat numai de oameni care aveau şi ei “bube-n cap”: chiaburi, negustori, foşti deţinuţi, toţi fugiţi de la locurile lor de baştină spre a scăpa de atmosfera locală, şi de cei care-i urmăreau cu vigilenţă şi cu ură de clasă fiindcă toţi cunoşteau trecutul “reacţionar” al familiei. În felul acesta am deprins să diferenţiez ce înseamnă un bon de consum, aviz de expediţie, factură, proces verbal, listă de inventar etc.

Un prim eveniment de care m-am lovit şi care m-a surprins puţin neplăcut, a fost apariţia unui inspector de cadre care a venit să-mi ceară autobiografia, dându-mi un formular pe care trebuia să-l completez. Până atunci răspundeam la întrebările anchetatorilor la date cunoscute, dar acum trebuia să răspund şi la o întrebare din chestionar, dacă am suferit condamnări politice, unde am mai lucrat şi ce anume cunosc din perioada cât am lucrat în altă parte şi din timpul studiilor. Mi-am dat seama că trebuia să mint de aşa manieră, încât să nu fiu prins că mă contrazic, deci îmi trebuia un timp de gândire ca să pun de acord răspunsurile pentru a putea ascunde detenţia politică. I-am spus să-mi lase formularul cu întrebările şi eu îl voi completa peste o oră sau două, ca să-mi amintesc de numele celor din şcoală şi din timpul serviciului. Mi-a dat formularul, dar n-a plecat să mă lase în pace ca să scriu şi să mă pot consulta cu cei mai vechi în serviciu şi mai cu experienţă în autobiografii. L-a prins simpatia de mine, de care eu nu eram bucuros, spunându-mi că el are nevoie de un şef contabil la o întreprindere din Roman, iar eu fiind un băiat tânăr m-ar lua cu plăcere acolo. Habar n-avea el de gluma noastră din puşcărie că dac-ar veni un ordin să-mpuşte toţi contabilii, m-ar împuşca degeaba. Eu pusesem mâna pe condeiul de funcţionar abia c-o lună în urmă şi de contabilitate habar n-aveam. La toate motivările mele de a refuza oferta lui, el îmi găsea replici, ca de exemplu salariu, locuinţă, ş.a. Până la urmă a plecat lăsându-mă să meditez asupra autobiografiei. Repede m-am dus la administratorul cantinei, la gestionar şi la o colegă fostă deţinută politic, Dascălu Veronica (căsătorită Bălan) şi cu ei împreună am completat chestionarul cerut în care am pus cap la cap răspunsurile în aşa fel ca să nu apar c-am fost deţinut politic. Întreruperea liceului am pus-o pe seama secetei şi foametei din Moldova din 1947 când am plecat în Bărăgan, unde am lucrat la o rudă de-a mea refugiată tot din URSS ca şi mine şi mai târziu la o gospodărie de stat.

După ce am completat formularul m-am apucat de lucru şi aşteptam să vină cadristul să mi-l ia şi să scap de prezenţa lui care nu-mi făcea nici o plăcere. În fine a venit, a citit chestionarul şi după fiecare răspuns dădea din cap afirmativ spunând că-i bine, până a ajuns la întrebarea referitoare la rudele din străinătate, la care eu am răspuns că am un frate în URSS, adică rămas la casa părintească din satul natal. La răspunsul dat de mine el a reacţionat cu o mare nedumerire: “Cum, dumneata scrii aici că URSS e în străinătate?” “Sigur că da” i-am răspuns, “atâta vreme cât e altă ţară decât România, e în străinătate.” “Nu se poate tovarăşe, trebuie modificat. Dacă aveai fratele într-o ţară capitalistă, puteai să scrii că-i în străinătate, dar atât timp cât e într-o ţară socialistă, nu se poate.” Eu m-am menţinut pe poziţia mea, văzând cât de sărac cu duhul este. El a luat hârtia şi s-a dus la gospodarul şantierului care era un om cu carte, i-a arătat-o, a mai discutat şi cu alţii şi până la urmă a luat hârtia şi a băgat-o în servieta lui, dar am văzut că nu era împăcat cu gândul că URSS e în străinătate.

Cât am stat la Bicaz (septembrie 1956 – aprilie 1957) am locuit în aceeaşi baracă şi cameră cu colegul şi prietenul meu Gheorghe Bursuc.

În primăvara lui 1957, în urma deschiderii unui mare şantier de construcţii în Săvineşti-Neamţ care urma să construiască combinatul de îngrăşăminte chimice şi pe cel de fibre sintetice, am fost mutat la cantina şantierului Săvineşti unde mâncau aproape 2.000 de muncitori. Aici mi s-au dat mai multe atribuţii, căci nu trebuia să ţin numai evidenţa fişelor de magazie, ci să eliberez şi cartele de masă muncitorilor nou-angajaţi, pe baza unor fiţuici date de cel puţin zece şefi de şantier, şefi de lot, de puncte de lucru sau chiar şefi de echipă. Pe baza unei hârtii rupte dintr-un carnet sau dintr-o coală întreagă şi care nici nu puteai să o pui într-un dosar, pe care erau trecute numele a trei-patru muncitori noi şi cu o semnătură indescifrabilă, trebuia să le eliberez cartelele de masă. Când ripostai că trebuie o hârtie mai oficială şi contrasemnată de şeful de şantier cu ştampila respectivă, venea furios la tine secretarul organizaţiei de bază PCR al şantierului şi dispunea: “Măi tovarăşe, îţi baţi joc de clasa muncitoare? Oamenii ăştia trebuie să mănânce fiindcă ei muncesc, ei construiesc socialismul, nu stau cu fundul pe scaun, ei n-au timp de semnături.” Cel care stătea cu fundul pe scaun, eram bineînţeles eu. Noroc că secretarul de partid şi toţi ceilalţi băgători de seamă nu cunoşteau nimic din trecutul meu şi nici nu aveau de unde să afle, eu nefiind de prin partea locului. Adevărata mea biografie o cunoşteau foarte puţini, adică cei cu care împărtăşeam aceleaşi gânduri şi sentimente. Dealtfel, când citeau în autobiografia mea că sunt născut în URSS, se lăsau păgubaşi de a-mi scotoci trecutul, fiindcă practic n-aveau cum.

La sfârşitul fiecărei luni, când prezentam la contabilitatea şantierului situaţia debitorilor, cărora li s-a dat masa pe credit în baza garanţiilor amintite, aproape jumătate din ei aveau numai câte două-trei zile lucrate, dar cartelele de masă nerestituite şi consumate în întregime. Nu mai spun că atunci când se analiza lista debitorilor frauduloşi se constata că chiar cei ce semnau solicitarea mesei pe credit a muncitorilor erau ba plecaţi, ba transferaţi pe alte şantiere şi nici contabilitatea nu avea pe cine să tragă la răspundere. Cam aşa se prezentau lucrurile în plină organizare de şantier, al celui mai mare şantier din regiunea Bacău, după cel al hidrocentralei din Bicaz.

O luptă de culise se ducea însă la nivelele superioare ale şantierului 13 Săvineşti (care ţinea de Trustul de construcţii Bacău). În prima fază se prezentau mulţi indivizi, cu aere de şefi, trimişi de diverşi tovarăşi mai mari. Îmi aduc aminte din cele văzute, dar mai ales din cele auzite de la oameni mai în temă cu sforile care se trăgeau, că pentru funcţiile de secretar BOB şi sindicat s-au perindat pe la şantier mai multe figuri, dar până la urmă au rămas numai cei ce au avut pile mai puternice. Un caz pe care-l cunosc foarte bine este cel al preşedintelui de sindicat care a ratat şansa. În primele zile când mi-am luat postul în primire, se prezenta la administratorul cantinei şi la mine, care-i ţineam locul atunci când lipsea, sau pe la magazia cu alimente şi bucătărie în control, pentru a constata cum ne facem datoria faţă de muncitorii care luau masa la cantină. El se prezenta acolo ca preşedinte al sindicatului şantierului nou înfiinţat. Numele de familie îi era Vasile şi era un tip foarte bine legat şi corpolent şi foarte brunet, originar de undeva de prin împrejurimile Bucureştiului. Din cele constatate de mine se vedea că mai avusese funcţii de acest fel pe la alte şantiere.

După vreo două săptămâni tovarăşul “preşedinte de sindicat” şi-a încetat vizitele la cantină fiindcă venise preşedintele titular, un tip mai puţin brunet şi de prin părţile judeţului Neamţ. Reţin acest lucru foarte bine şi pentru că soţia lui, Victoria Vasile, era ospătăriţă la cantină, unde erau cca. 25 de ospătăriţe şi bucătărese, iar Victoria era cea mai în vârstă dintre toate.

Printre obligaţiile mele ca salariat al cantinei, era şi aceea de a supraveghea servirea mesei, timp în care se petreceau multe situaţii neplăcute, sau mai bine-zis huliganice. Unii muncitori ascundeau sub masă farfuria cu mâncare şi cereau ospătăriţelor să le-aducă alt rând, alţii veneau fără cartelă de masă, iar alţii, ca să se răzbune că aveau o lingură sau o furculiţă ştirbită sau ruginită, o rupeau şi o aruncau sub masă, cerând alte tacâmuri. Nu făceam faţă noi bărbaţii la violenţa de limbaj a acestei categorii de oameni, darmite nişte femei care suportau mai greu.

După ce mâncau muncitorii şi puteam lua şi eu masa împreună cu tot personalul cantinei, am observat că Victoria, într-un colţ al sălii de mese, ducea mâncare unei persoane care stătea cu spatele spre sală. M-am lămurit că persoana respectivă era soţul Victoriei, fostul candidat la preşedinţia sindicatului, acum pe post de fierar betonist. Într-una din zile, când făceam pontajul prezenţei personalului cantinei, am chemat-o pe Victoria deoparte şi am întrebat-o: “Victoria, cine-i cetăţeanul căruia-i dai de mâncare după ce se serveşte masa?” făcându-mă că nu ştiu. “E soţul meu, tovarăşe contabil.” “Dar eu ştiu că n-are cartelă sau a mâncat cu cartela altuia?” “Ei şi mata tovarăşe contabil, n-ai de lucru! Matale ştii cine-am fost eu?” “Nu ştiu. De unde să ştiu, că nu ţi-am citit biografia în nici un ziar.” “Tovarăşe contabil, eu am fost cineva în viaţa mea. Eu am scos boieri afară din casă la miezul nopţii, numai cu cămaşă pe ei şi vezi ce-am ajuns?”

Povestea a început să mă intereseze, fiindcă aflam noutăţi dintr-un domeniu pe care nu-l trăisem, deoarece în martie 1949 mă găseam în închisoarea din Suceava. Abia când am ajuns pe Canal, am aflat despre deportarea moşierilor. M-am aşezat la masa la care făceam pontajul ospătăriţelor şi, cu mult interes, am ascultat povestea Victoriei din care voi reda numai esenţialul.

“Securitatea mergea înainte în casa moşierului, verifica dacă nu lipseşte nimeni din cei de pe listă şi-i trimitea în alte localităţi stabilite de ei. Eu nu prea ştiu unde-i trimitea, fiindcă eu eram din partea partidului; eram membră de partid şi-mpreună cu alţi tovarăşi mai mari ca mine făceam inventarul lucrurilor rămase, după care sigilam uşile caselor. Înainte de a-i scoate pe boieri din case, am fost prelucraţi la partid de felul cum trebuie să procedăm cu moşierii dislocaţi. Mai întâi să nu-i lăsăm să-şi ia mai multe lucruri, decât hainele de pe ei. Să inventariem toate obiectele de valoare: bijuterii, tablouri, veselă, haine şi tot ce se găseşte în casă cât mai corect, fără a scăpa din vedere nimic şi, lucrul cel mai important, să nu ne însuşim absolut nimic, fiindcă vom fi aspru pedepsiţi. Eu credeam, tovarăşe contabil, cu sfinţenie în tot ce ni se spunea, fiindcă mi se dăduse acea sarcină de partid de care eram foarte mândră şi pentru care eram foarte conştiincioasă în tot ce făceam în acele zile, mai ales când vedeam atâta avere rămasă în urma lor: bijuterii, tablouri, hăinărie, şube din blană de lup, perine, dantelării şi atâtea altele. Eu n-am pus mâna pe nimic din toate acestea, mai ales că alături de mine erau şi şefi mai mari de la partid. După terminarea inventarierii a venit o maşină şi şefii mei de la partid au încărcat cearceafuri, perine, faianţă şi tot felul de albituri şi mie mi-a rămas inima la şuba aia de blană de lup care tare mi-ar fi plăcut. Eu, proastă cum eram, am reclamat la partid altor şefi de-acolo cele văzute şi, ce crezi că mi-au făcut? M-au dat afară din partid fiindcă am încercat să-i compromit pe «tovarăşi» şi am ajuns iar muncitoare cum am fost şi-nainte. De-atunci m-am învăţat minte să-mi ţin gura, fiindcă şi azi puteam să fiu cineva. Acum să văd pe cineva că fură tot şantierul ăsta într-o noapte, întorc capul şi mă fac că nu văd, fiindcă eşti un prost dacă eşti cinstit sau dacă arăţi cu degetul pe şefii care fură. Aşa că, tovarăşe contabil, ţine minte ce-ţi spun eu acum, fiindcă eşti tânăr şi-ai să te loveşti de multe în viaţă. Fă-te că nu vezi că-i dau şi eu o lingură de mâncare bărbatului meu, că tot n-ajungi mai mare peste şefii care fură mai mult decât mine.”

Cam aşa s-a terminat destăinuirea Victoriei. Dar n-am înţeles-o de ce şi-a găsit un confident în persoana mea. Probabil că acesta era argumentul ei forte sau aşa înţelegea ea să se răzbune pe partidul care o decepţionase, sau poate minţea, dar parcă nu cred asta.

Cu Victoria n-am stat mai mult de vorbă, fiindcă în scurt timp am fost mutat cu aceleaşi atribuţii la cantina şantierului DGRS (Direcţia Generală a Rezervelor de Stat) din satul Bistriţa, judeţul Neamţ, în vara anului 1957, unde se construiau rezervoarele subterane de carburanţi şi lubrifianţi.

Şantierul 13 Săvineşti care aparţinea de Trustul de construcţii Bacău, având de construit cele două obiective mari, se dezvolta mereu şi se făceau noi angajări de muncitori. Ca urmare, s-a mai înfiinţat o cantină cu regim special unde se servea o masă îmbunătăţită, dar şi mai scumpă. Numărul abonaţilor la cele două cantine ajunsese aproape la două mii, dar cum se întâmplă întotdeauna, acolo unde este miere apar şi muştele. Au început să vină fel de fel de figuri noi din partea TCB şi chiar de la Ministerul Construcţiilor. Aşa a apărut un nou gestionar care l-a schimbat pe cel vechi şi care se vedea că era un tip uns cu toate alifiile. El se numea Gâlcescu şi era trimis la Săvineşti din partea ministerului. Cu mine a stat de vorbă o dată sau de două ori, manifestându-şi îndoiala asupra modului de ţinere a evidenţei. Într-o discuţie pe care am surprins-o între el şi delegatul ministerului, am înţeles că trebuie schimbat sistemul de evidenţă şi simplificat. Eu ţineam evidenţele în conformitate cu instrucţiunile scrise primite de la ACC (Administraţia Centrală a Cantinelor) din cadrul TCB. După sosirea lui Gâlcescu, în mai puţin de două săptămâni am fost transferat la şantierul Bistriţa.

Cantina şantierului Bistriţa având un număr mic de abonaţi – cca. 50 – mi-a deschis o altă perspectivă, având în vedere că munca mea s-a redus la mai puţin de jumătate. M-am hotărât să mă înscriu la cursurile serale ale liceului Petru Rareş (atunci se numea Şcoala medie mixtă nr. 1) din Piatra Neamţ, ca să-mi termin ultima clasă de liceu şi să susţin bacalaureatul (examenul de maturitate). În toamna anului 1957 m-am înscris şi am început să urmez cursurile serale. Se confirma vorba că, de multe ori tot răul e spre bine. Nici aici n-am scăpat de autobiografia care mi se cerea şi în care n-am declarat nimic despre trecutul meu de deţinut, minţind aşa cum mă minţea şi pe mine partidul şi securitatea. Supravieţuirea te obligă să recurgi şi la asemenea mijloace, mai ales că nu făceau nimănui nici un rău. Colegii din clasă erau în majoritate diverşi salariaţi ca şi mine, care n-aveau liceul terminat. În această situaţie era şi colega mea, Sanda Gâlcă, cu care m-am împrietenit şi care avea să-mi devină soţie, mult mai târziu, după aproape şase ani în care voi executa cea de-a doua detenţie.

Anul şcolar 1957-58 a decurs fără probleme, iar în vara anului 1958 am susţinut examenul de maturitate. Având nevoie de timp liber pentru pregătire, contabilul şef al ACC, Butnaru Constantin, mi-a fost de mare ajutor acordându-mi un concediu pentru studii.

După terminarea liceului am fost mutat din nou la o cantină din Piatra Neamţ unde, de data asta, eram şi administrator şi aveam ca răspundere întreaga gestiune şi nu doar evidenţa. La noua cantină am reintrat în atmosfera care era la deschiderea şantierului din Săvineşti unde aveam de-a face cu muncitori indisciplinaţi care aveau mentalitatea lumii de adunătură. Înainte de a pleca din Bistriţa, m-am întâlnit cu delegatul ministerului care-l instalase pe Gâlcescu la Săvineşti şi care mi-a spus că era mai bine dacă nu plecam de la Săvineşti, fiindcă Gâlcescu a fost arestat pentru nereguli financiare. Aşa mi-am explicat graba cu care am fost înlăturat de la Săvineşti şi mutat la Bistriţa, fiindcă evidenţele ţinute de mine nu lăsau loc pentru abuzuri şi nereguli. Dar ca întotdeauna, când şi răul aduce bine, eu am câştigat un an şcolar.

În toamna lui 1958 am convins-o pe mama să vină la mine să locuim împreună, măcar pe timpul iernii. Când a sosit la mine se plângea de nişte dureri în piept de care ea nu se alarma. Spunându-i să mergem la un medic mi-a spus să mai amânăm, fiindcă a mai avut ea dureri de acest fel şi i-au trecut după câtva timp. La Piatra Neamţ nu s-a prea arătat încântată de modul în care trăiam. Eu eram tot timpul ocupat cu serviciul, iar ea mergea numai duminica la biserică sau făcea o plimbare până în oraş şi înapoi. Nu cunoştea pe nimeni, n-avea cu cine sta de vorbă cum stătea la ţară cu vecinele din sat şi n-avea nici o ocupaţie.

Ca să-i alung monotonia şederii în oraş, într-o seară am dus-o la un film rusesc în care era vorba de basmul “Floarea de piatră” pe care credeam că-l va înţelege mai uşor. Cum era la modă atunci, filmele erau precedate de un jurnal politic. La filmul respectiv au apărut nişte soldaţi ruşi şi când mama i-a auzit vorbind ruseşte, a exclamat speriată: “Măi băiete, aiştia-s ruşi!” I-am făcut semn să tacă, iar cei din jur care ne auziseră s-au uitat nedumeriţi spre noi, dar apoi şi-au îndreptat privirile spre ecran, uitând momentul care-i deranjase. Groaza mamei faţă de ruşi se explica prin faptul că a trăit un an de zile sub ocupaţie rusească şi a văzut cum de sub ochii ei a fost luat fratele meu şi deportat la Onega. Întâmplarea de la film m-a amuzat puţin, dar ea n-a sesizat situaţia. Pe drum spre casă i-am spus că nu-i voie să se vorbească în sala de cinematograf în timpul cât rulează filmul, lucru la care ea a dat puţină importanţă, dacă nu chiar deloc. A fost dealtfel, singurul divertisment pe care i l-am oferit.

Anul 1959 a început cu şiragul nenorocirilor. Pe data de 9 ianuarie, când am venit acasă după servirea mesei de prânz la cantină, am găsit-o pe mama în pat, ceea ce nu se întâmplase niciodată de când venise la mine. Când am întrebat-o de ce stă în pat mi-a spus că se simte fără putere şi că o doare pieptul. I-am spus să se îmbrace imediat şi să mergem la policlinică. S-a îmbrăcat cu mişcări mult mai lente decât în mod normal. La policlinică a fost consultată de medicul internist Palade, care după câteva minute şi-a dat seama de gravitatea bolii spunându-mi s-o internez la spital. Biletul de internare era gata scris şi am plecat cu mama la spital. Ea a rămas acolo şi eu am venit la cantină pentru a elibera alimentele pentru masa pe-a doua zi. La plecare m-a rugat să vin pe la ea mai des şi să vorbesc cu doctorul şi asistentele să aibă grijă de ea. Internarea ei s-a făcut în ziua de vineri, 9 ianuarie, seara. Sâmbătă şi duminică am vizitat-o la spital spunându-i că luni nu voi putea veni fiindcă sunt ocupat cu procurarea alimentelor şi cu probleme de bancă. Dar ziua de marţi, 13 ianuarie 1959, a fost o zi fatală pentru amândoi şi pentru mine şi pentru mama.