Securitatea Regională Bucureşti

De locul unde mă aflam şi motivul arestării mele, aveam să aflu pe parcursul anchetei care a urmat imediat. Îndată ce am ajuns, am fost coborât din maşină fără să mă văd cu Căliman, introdus în biroul ofiţerului de serviciu, percheziţionat, mi s-au luat banii, ceasul de la mână, cureaua de la pantaloni, şireturile de la bocanci şi tot ce era suspect de a fi obiect folositor la o eventuală evadare sau sinucidere. Aceeaşi metodă a fost folosită şi la Bacău şi la Focşani.

După terminarea percheziţiei am fost introdus într-un birou la etaj, unde securist anchetator era un căpitan. Biroul mi se părea puternic luminat, mai ales după ce mi-au scos ochelarii de pe ochi. Mi s-a spus să iau loc pe scaunul de la masa anchetatorului, mi-au luat datele personale ca să le confrunte cu cele ce le avea el şi m-a întrebat când am fost arestat. “Marţi” i-am răspuns eu. “Cum marţi, tu ştii ce zi e azi?” “Da, azi e vineri.” “Şi unde aţi stat până azi?” “O noapte la Bacău, o noapte la Focşani şi o noapte pe drum spre Bucureşti.” Imediat a pus mâna pe telefon şi a cerut să fie trimis Oanţă la el. Atunci am aflat că şoferul se numea Oanţă. Am auzit cum într-un birou alăturat căpitanul l-a certat pe Oanţă, după care a revenit în biroul unde mă aflam şi a intrat în miezul anchetei. După introducerea făcută cu întrebările banale şi ale căror răspunsuri nu puneau dificultăţi, ca de pildă dacă am mai fost condamnat, câtă închisoare am făcut şi în care închisori am executat pedeapsa, am fost întrebat dacă în închisoare am participat la reeducare, la care i-am spus că nu. M-a întrebat de ce n-am vrut să particip şi i-am răspuns că n-am vrut să mă fac comunist între zidurile închisorii, fără să cunosc comunismul în afară. “Dar DO pentru ce-ai primit?” “Nu ştiu, fiindcă nu mi s-a spus niciodată.” “Am să-ţi spun eu, fiindcă ai fost bandit şi bandit ai rămas. Să-mi spui cum v-aţi organizat voi foştii deţinuţi şi cu cine aţi purtat discuţii duşmănoase împotriva Republicii Populare Române.” “În primul rând că în Bărăgan nu ne-am înţeles noi în puşcărie ca să ne stabilim în DO în aceeaşi localitate. Şeful de post al miliţiei din comuna Olaru, unde ne aflam, ne-a dat la patru foşti deţinuţi o casă nelocuită, din care plecase proprietarul mai demult şi , fiindcă pe raza de 15 km în care aveam voie să ne mişcăm, era un singur şantier de construcţii apropiat de domiciliul nostru, am format o echipă de dulgheri care construia grajduri, saivane şi locuinţe pentru muncitori.” “Şi cum de v-aţi ales numai legionari ca să staţi împreună?” “Nu ne-am ales noi, dar eram toţi nefamilişti, iar şeful de post ne-a dat o locuinţă la toţi care nu ne cunoşteam şi veneam din închisori diferite.” “Dar în echipa de dulgheri ce fel de oameni erau?” “În echipa de dulgheri era şi un ungur care se numea Fabian Iosif, originar din judeţul Mureş dar erau şi deportaţi din Banat. În al doilea an de DO fiecare şi-a găsit de lucru în altă parte, eu am lucrat în continuare cu oameni din sat, din cei deportaţi din Banat, printre care şi vreo doi sârbi.” “Dar cei care aţi stat împreună în aceeaşi casă până la ridicarea DO, ce discuţii duşmănoase purtaţi?” Între timp a scos din sertar vâna de cauciuc şi a pus-o pe biroul lui. “Nu purtam nici un fel de discuţii cu caracter politic, dar nici nu lăudam partidul comunist că ne-a adus în Bărăgan, după ce făcusem închisoare mai multă decât fusesem condamnaţi.” “Dar cu Carol Papanace erai prieten?” “Da, eram, fiindcă noi doi eram cei mai tineri dintre toţi DO-iştii politici şi aveam aceleaşi preocupări tinereşti; mergeam împreună la filme la Călăraşi sau la câte-o bere. Mai cochetam şi noi cu nişte fete de vârsta noastră care se găseau şi ele în situaţia noastră, cu restricţii domiciliare, deportate din Banat. Cu alţi tineri din satul Olaru mai mergeam şi la unele baluri care aveau loc la căminul cultural din sat.” “Dar cu Papanace, dacă erai prieten de vârstă apropiată, nu purtai discuţii duşmănoase?” “Nu purtam nici un fel de discuţii politice cu el.”

Atunci a pus mâna pe vâna de cauciuc şi a început să mă lovească peste cap şi peste mâini şi la urmă şi la palmă ca pe vremea când eram la şcoala primară. După 5-6 minute m-a lăsat în pace, suflând din greu. Tipul era cam gras, fiindcă atunci când lovea îi tremurau cărnurile de pe fălci şi bărbie.

“Ai să vorbeşti tu despre toate banditismele tale de pe Bărăgan.” A apăsat pe butonul de la sonerie chemând gardianul de serviciu care m-a dus într-o celulă ceva mai mare decât o carceră. Se făcuse ziua şi mi s-a adus mâncarea de dimineaţă, servită de un militar (probabil în termen) şi un plutonier. M-a surprins calitatea mesei faţă de ceea ce ştiam din detenţia anterioară: o bucată de pâine şi o bucată de brânză foarte sărată. Când am gustat-o şi am văzut cât e de sărată, m-am gândit că are de gând să mă înseteze puternic şi apoi să-mi ceară să declar ce vrea el. Am bătut la uşă şi am cerut să fiu scos la closet. Am fost dus acolo şi am văzut că se poate bea apă şi că n-am nici o restricţie. Am revenit în celulă unde am mâncat porţia de pâine şi brânză. Peste vreo oră sau două am fost scos din celulă şi dus din nou în faţa anchetatorului. S-au reluat întrebările, n-am mai fost bătut, în schimb ameninţat mereu. Anchetatorul a încheiat un proces verbal în care se repetau întrebările puse de el şi răspunsurile mele, dar reformulate tot de el. Apoi mi l-a dat să-l semnez. Formulările întrebărilor şi răspunsurilor aveau caracter incriminator, ca de pildă: “Am fost prieten cu…”, la care el scria: “Am fost prieten cu legionarul…” sau “Am lucrat într-o echipă cu…”, iar el scria: “Am lucrat într-o echipă cu legionarul…”

După primele ore de anchetă mi-am dat seama de înscenarea care mi se pregătea. Primul proces verbal de anchetă pe care l-am citit şi semnat era un formular tipizat care începea în felul următor: “Eu, căpitan Vintilă Romeo, anchetator penal în cazul acuzatului…” Gradul de căpitan se vedea pe umărul uniformei lui militare care avea patru stele, dar numele i l-am aflat din procesul verbal pe care l-am semnat şi în care se prezenta.

Când am citit cartea “Memorialul ororii” am aflat că ancheta lui Ţurcanu Eugen, marele torţionar de la Piteşti, a fost făcută de acelaşi Vintilă Romeo, de care aveam să fiu şi eu anchetat după cinci ani.

Mă miră faptul că nimeni din clasa politică a României nu este interesat să afle cum de-a reuşit Vintilă Romeo să-l convingă pe Ţurcanu şi echipa lui de complici că ei au făcut reeducarea studenţilor din Piteşti, cu scopul de a compromite PCR-ul şi mai ales, nimneni nu se întreabă care au fost mijloacele de convingere folosite de anchetator.

Dar să revin la ancheta mea. Din schimburile de cuvinte ale securiştilor care mă arestaseră ştiam că sunt în Bucureşti dar nu ştiam la care sediu al securităţii mă aflam. După primele două confruntări avute cu Vintilă, în dimineaţa zilei de 16 ianuarie 1959, am fost trimis într-o celulă unde se mai găseau trei arestaţi: fostul şef al garnizoanei Călăraşi, pe nume Bratosin, apoi un tânăr, fiu de mare comunist din Roşiorii de Vede şi un cetăţean dintr-o comună din apropierea Bucureştiului, Otopeni sau Baloteşti. Cetăţeanul era de origine etnică germană şi se numea Hans Müller. Când am intrat în celulă, după ce m-am prezentat, prima dată am întrebat: “Domnilor, unde suntem?” “La Securitatea regională Bucureşti de pe calea Rahovei” mi s-a răspuns. Vechii locatari mi-au oferit porţia de mâncare pentru prânz care mă aştepta în celulă şi care era rece, fiindcă trecuse de mult după-amiaza. După ce am făcut cunoştinţă unii cu alţii am început să ne povestim fiecare biografia. Cei trei erau arestaţi mai vechi şi îşi împărtăşiseră deja impresiile. Eu eram cel mai nou venit de afară, cu veşti mai proaspete, dar şi cu vechime de fost puşcăriaş care făcusem deja şase ani de detenţie şi doi de DO despre care auzind ei se înfiorau, fiind arestaţi pentru prima oară.

În securitatea regională celulele cu arestaţi se găseau la subsolul clădirii, în partea dinspre stradă, aşa încât în zilele când era linişte în celulă şi gardienii nu scoteau pe nimeni la anchetă, se auzeau tocurile pantofilor femeilor care treceau pe trotuar. Fiind la subsol, celulele n-aveau geamuri şi erau tot timpul iluminate electric, iar aerisirea se făcea prin deschiderea uşilor, care erau legate în afară cu un lanţ de cca. 15 cm. Când era vreo mişcare pe sală cu deţinuţi scoşi sau aduşi de la anchetă, gardianul striga “Închideţi uşile!” sau “deschideţi uşile!” după ce deţinutul intra în celulă. Acelaşi procedeu se folosea şi când deţinuţii din celule erau scoşi la toaletă pentru golirea oalelor cu murdărie şi pentru necesităţile fireşti. În celule nu erau tinete, ci nişte oale de tablă de capacitate insuficientă.

Celula mea, fiind aşezată cam pe la mijlocul celularului, deţinuţii ce se aflau în stânga treceau prin faţa celulei mele. Cei din dreapta celulei nu treceau prin faţa mea, în schimb treceam eu prin faţa lor. Când securistul striga “închideţi uşile!”, tânărul din Roşiori trăgea uşa lipind-o şi eu nu puteam vedea nimic pe coridor. A doua zi, când a început programul pentru WC, am închis eu uşa, dar n-am lipit-o complet, ci am lăsat-o depărtată vreo doi milimetri. Cei din celulă s-au sesizat: “Ce faci domnule, vrei să ne prindă miliţianul?” Le-am făcut semn să tacă şi eu m-am aşezat lângă uşă să văd pe cei care trec prin faţa mea. Atunci l-am văzut pe Carol Papanace ducându-şi hârdăul împreună cu colegii din celulă şi m-am lămurit că este şi el anchetat tot de Vintilă Romeo. M-am întrebat cum să fac să afle şi el de mine şi că mă găsesc în celula vecină de care ne despărţea numai peretele. El nu putea să mă vadă pentru că în drumul spre closet eu nu treceam prin faţa lui. Soluţia am găsit-o până la urmă, dar era riscantă.

Modalitatea de a-i duce pe arestaţi de la subsol în birourile anchetatorilor de la etajele superioare ale clădirii era următoarea: când securistul cobora cu biletul anchetatorului pe care era scris numele celui ce urma să fie scos din celulă şi dus la anchetă, se anunţa închiderea uşii. Securistul deschidea uşa celulei în care se afla cel de pe listă şi, cu voce foarte scăzută, întreba pe primul deţinut care era mai aproape de el cum îl cheamă, ducând degetul la gură ca semn că trebuie să vorbeşti la fel de încet cum vorbea el. În acest timp toţi locatarii arestului erau cu auzul încordat să audă care celulă se descuie. Acest lucru se repeta în cursul zilei de nenumărate ori, fiind mereu un du-te-vino de oameni scoşi sau aduşi de la anchetă. La prima anchetă, când am fost scos după ce l-am descoperit pe Papanace, n-am pierdut prilejul. Când a deschis uşa celulei mele şi securistul întreba din degetul arătător cum ne cheamă, când a arătat spre mine i-am spus cu glas neşoptit, aproape normal, numele meu. M-a înjurat, m-a scos afară din celulă, mi-a tras o palmă după cap, mi-a pus ochelarii negri pe ochi şi până la urmă m-a luat de braţ să mă conducă prin labirintul care ducea la etaj, dirijându-mi paşii după relieful traseului pe care-l urmam: “ridică piciorul că urcăm, mergi normal, ia-o la stânga, ia-o la dreapta etc.” până se deschidea uşa şi-mi spunea “scoate-ţi ochelarii”, iar după terminarea şedinţei de anchetă, procesul era invers. Am scăpat foarte ieftin numai cu palma primită peste cap.

Îndată ce am fost băgat în celulă s-a auzit glasul securistului: “deschideţi uşile!”. Papanace s-a aşezat lângă uşa lui şi, sub forma unui dialog cu colegul lui de celulă, îi povestea când a fost arestat, ce l-a întrebat la anchetă şi ce a răspuns, lucru care pe mine m-a edificat suficient. El povestea interlocutorului său că a discutat cu mine despre fotbal (el jucase în echipa Băncii Naţionale, eu în schimb eram tămâie în materie de fotbal), despre literatură, filme, despre fetele pe care le cunoşteam din satele noastre, dar nimic politic. De acum încolo cu altă încredere în mine aveam să intru în biroul lui Vintilă; ştiam că nu mă poate confrunta cu Papanace, ca să-mi demonstreze că unul din noi a recunoscut ceva şi celălalt nu. Nu i-am răspuns lui Papanace decât o dată sau de două ori, spunându-i “am înţeles”. Eram sosit acolo de două zile şi eram foarte suspicios faţă de colegii mei de celulă, mai ales faţă de tânărul din Roşiorii de Vede, lucru care s-a dovedit neîntemeiat până la plecarea mea, fiindcă n-am avut de suportat nici o consecinţă. La Papanace în celulă era probabil o atmosferă mai familiară, ei având peste patru luni de convieţuire, astfel că şi încrederea reciprocă era mai mare. Şederea mea la Securitatea din Bucureşti n-a durat mai mult de 20 de zile. Cu cei arestaţi din toamnă, ancheta era aproape terminată. Eu am mai dat câteva declaraţii în care recunoşteam că am fost prieten cu Papanace şi că am lucrat împreună în aceeaşi echipă, la acelaşi şantier şi cu ceilalţi deţinuţi. Vintilă insista să recunosc că am purtat discuţii duşmănoase între noi şi ar fi fost mulţumit. “Eu ştiu că voi n-aţi dus o activitate organizată, ştiu că şefii voştri erau în puşcărie, dar voi eraţi deţinuţi politici. Cum comentaţi voi evenimentele din presă? V-aţi bucurat când legionarii l-au ucis pe Aurel Şeţu, şoferul Ambasadei române de la Berna?” “Eu nici n-am citit ziarul Scânteia atunci, fiindcă lucram în Baltă (terenul cuprins între Dunărea Veche şi braţul Borcea – Balta Ialomiţei) şi nu veneam în comună decât o dată pe săptămână să facem prezenţa la miliţie, iar în Baltă nici nu se aduceau ziare.”

În realitate, Carol Papanace îmi adusese ziarul de la Călăraşi şi citisem despre moartea lui Şeţu şi nici nu lucram în Baltă, ci lucram la sediul GAS Roseţi, dar eram sigur că oricât de ai dracului fuseseră securiştii, nu fotografiaseră activitatea deţinuţilor zilnic.

Fiindcă ştiam cum a decurs ancheta lui Carol Papanace, lucru ce m-a ajutat enorm, n-am înclinat defel să mă angajez în discuţii aşa-zis libere în afara scopului urmărit de anchetă, pentru că sesizam că se pregătea un nou proces cu DO-iştii pentru a fi băgaţi din nou la închisoare. Ruşii se retrăseseră din România şi PCR vroia să aibă linişte în ţară timorând populaţia prin noi arestări. Nici într-un caz însă, nu mă gândeam la nişte pedepse atât de mari cum aveau să ni le dea. Peste două săptămâni s-a încheiat interogatoriul şi s-a întocmit dosarul de trimitere în judecată. Atmosfera din celulă devenise mai familiară şi începusem să povestim despre anchetele şi acuzaţiile ce ni se aduceau, cu ridicolul lor şi cu înscenarea care ni se pregătea. Bratosin, după câte ţin minte, era învinuit că a arestat un comunist când era şeful comenduirii pieţei din Călăraşi. Tânărul din Roşiori, care nu prea vorbea, spunea că un prieten de-al său a dat nişte informaţii false despre el.

Hans Müller, care căpătase încredere în mine după ce i-am povestit că mai făcusem 6 ani de închisoare şi doi de DO pentru activitate în organizaţiile FDC, mi-a povestit motivele arestării lui şi acuzaţiile ce i se aduceau. El avea un frate în RFG cu care coresponda şi care-i mai trimitea din când în când câte un pachet de alimente şi, uneori şi bani, la care Banca Naţională îi dădea bani româneşti. Era mulţumit de ceea ce primea fiindcă-i uşura cheltuielile personale. Fratele lui din Germania, om cu mentalitate occidentală, căuta să-l mai informeze despre viaţa lui şi asupra nivelului de trai de acolo. De aceea, i-a prezentat într-o scrisoare echivalentul unui salariu mediu lunar din Germania, care în 1958, corespundea cu următoarele articole de îmbrăcăminte: trei costume de haine de comandă sau şase costume gata confecţionate, sau 20 de cămăşi sau 20 de perechi de pantofi. În scrisoarea de răspuns, Hans Müller, ca să-l facă pe fratele său să-i mai trimită câte ceva, i-a scris că el în România cu un salariu de-al său abia dacă poate să cumpere un costum de haine de gata fără să-i rămână pentru mâncare, ceea ce nu era departe de adevăr. Toată corespondenţa dintre cei doi fraţi fusese cenzurată şi la anchetă nu putea fi negată. În interpretarea securistului anchetator aceasta era defăimarea republicii şi era un act de spionaj şi înaltă trădare (!?!). Hans Müller avea în 1959 în jur de 50 de ani şi lucrase la nişte balastiere de pe Siret în funcţia de contabil sau şef de exploatare – nu mai sunt sigur – dar se vedea că nu era un om lipsit de cultură, deci era unul cu care te puteai întreţine în mod plăcut în regim de detenţie, fiindcă era la curent cu multe informaţii mai recente sau mai vechi, căpătate din mediul german. Atunci mi-am permis să-l întreb dacă a auzit de cartea “Tausend Tage Tier” (O mie de zile animal). El a tresărit şi m-a întrebat: “De unde-ai auzit dumneata de cartea asta?” Deci el o citise, sau îi ştia conţinutul din spusele celor ce-o citiseră. Eu aflasem de ea, dar n-o citisem şi nici până în ziua de azi, când scriu aceste rânduri, n-am citit-o. Din acel moment am devenit şi mai apropiaţi. I-am spus că de carte auzisem de la un fost prizonier român în URSS care ştia de existenţa acestei cărţi. Era o carte în care un ofiţer german, care făcuse prizonieratul în URSS, a descris atrocităţile din lagărele staliniste de prizonieri. Printre altele mi-a spus că nu ştim fiecare ce soartă avem şi ce ne rezervă viitorul, dar m-a rugat, având în vedere vârsta lui şi a mea de atunci, să mă gândesc la el în noaptea revelionului anului 2000.

N-am mai stat decât câteva zile după care m-am despărţit de cei din celula securităţii, fiind, în ziua de 6 februarie 1959, transportat la închisoarea din Jilava care era la vremea aceea depozitul securităţii în aşteptarea proceselor şi închisoare de tranzit pentru cei ce urmau să fie trimişi la închisorile de execuţie.

Revenind la discuţiile din timpul anchetei avute cu căpitanul Vintilă, printre alte întrebări mai “nevinovate” era şi cea referitoare la reeducarea din Târgşor şi cine erau cei ce se ocupau cu acţiunea respectivă. I-am spus câteva nume de mari reeducaţi: Stoian, Cobzaru, Ungureanu, Livinschi, Iosipescu şi încă alţi câţiva, la care Vintilă n-a schiţat nici un gest şi nici o mimică, deoarece el ştia foarte bine totul, dar m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe Lupeş Ion şi i-am răspuns că-l cunoşteam încă de la Suceava, deoarece am stat cu el în aceeaşi cameră. “Ştii unde este Lupeş acum?” m-a întrebat. “Nu ştiu nimic, ştiu numai atât c-a evadat de la Târgşor în toamna anului 1950.” “Să ştii acum că Lupeş miroase florile pe la rădăcină.” Am înţeles că Lupeş era mort şi că probabil a fost prins de securitate şi executat. Despre Stoian, corifeul reeducării din Târgşor, n-a suflat o vorbă, deşi şi el “mirosea florile pe la rădăcină” de cinci ani. Despre el ştia foarte bine, fiindcă fusese condamnat la moarte odată cu Ţurcanu, căpetenia reeducării din Piteşti şi anchetat personal de Vintilă. Probabil nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte sau secretul profesional trebuia ţinut cu străşnicie.

În decursul detenţiei am auzit mai multe variante despre moartea lui Lupeş, dar nici una verificată. Cea aflată de mine la puţin timp, a fost că, după evadare, a ajuns acasă şi din ascunzătoarea lui auzea cum miliţianul din sat o bătea pe mama lui, fiindcă nu-şi achita cotele de cereale către stat. Ca urmare a acestor întâmplări, el l-ar fi omorât pe miliţian, după care ar fi fugit şi s-ar fi ascuns ca muncitor sub un alt nume la Mănăstirea Vladimireşti. De aici ar fi fost prins de securitate şi împuşcat. Ceea ce este sigur, este că Lupeş nu mai e în viaţă. Lucruri certe despre moartea lui cunoaşte numai securitatea.