Închisoarea Jilava

În Jilava am intrat pe înserate pentru prima dată. Debarcarea şi repartizarea în camerele din Jilava a durat până aproape de miezul nopţii şi nu cred că din motive de secretomanie securistă cât mai degrabă din motive de terorism sadic securist, fiindcă am fost scoşi afară din dubă şi băgaţi în nişte celule individuale, ceva mai mari decât o carceră, unde am îngheţat de frig că nu mai simţeam picioarele şi mâinile şi nu ne mai stăpâneam dinţii din clănţănit. Jilava fiind depozitul securităţii pentru cei cu ancheta terminată ce urmau să fie judecaţi, interesul securiştilor era ca cei din acelaşi lot să nu poată lua legătura unul cu altul şi se studia componenţa camerei, în vederea unei izolări perfecte. Dar înainte de-a fi repartizaţi în camere, se făcea o percheziţie mai mult decât amănunţită şi ultraprofesionistă. Era o percheziţie degradantă şi dezumanizantă, greţoasă chiar pentru cei care o efectuau. Erai dezbrăcat complet în pielea goală, nu în camera gardianului de serviciu unde ardea focul într-o sobă de tablă ce era roşie de-atâta căldură, ci pe sală, unde pe jos era frig pe podeaua din lespezi de piatră. Era luat fiecare bucăţică de veşmânt, întoarsă pe toate părţile, pipăită fiecare cusătură pe toată lungimea ei, ca nu cumva să fie vreun ac pitit sau vreo bucată de sârmă; ciorapii erau şi ei întorşi pe dos pentru a căuta cel mai mic obiect sau bucată de hârtie ce ar putea fi ascunsă. Articolele de îmbrăcăminte percheziţionate nu-ţi erau restituite pentru a le îmbrăca, ca să te mai încălzeşti cât de cât, ci erau aruncate cât mai departe de cel percheziţionat, până se verifica toată îmbrăcămintea. Nouă ne era atâta de frig încât ne clănţăneau dinţii în gură. Nu ne puteam stăpâni şi schimbam mereu picioarele descălţate pe lespedea rece. Securiştii care ne percheziţionau, mai făceau şi glume macabre: “Ce mă, vi-i frig? Vă duc îndată să vă fac un duş rece ca să vă încălziţi.” Noi tăceam şi le aruncam o privire de o fracţiune de secundă, spre a nu le da prilejul să-şi manifeste bestialitatea. “Ce mă, nu-ţi place? Ce te uiţi aşa ca un bandit la mine?” Atitudinea lor era o permanentă provocare, doar-doar le vei oferi un cât de neînsemnat prilej de a fi bătut sau pedepsit. După percheziţia hainelor, ne controlau încălţămintea, la care dacă observau puţin talpa desprinsă o desfăceau şi mai tare ca să caute eventualele lucruri ascunse, apoi ne ordonau să ne aplecăm, iar gardianul ce făcea percheziţia ne controla între fese să se convingă că nu am ascuns nimic acolo, obligându-ne pe fiecare dintre noi să ne îndepărtăm fesele singuri. După aceea eram controlaţi şi în partea din faţă, expunând organele genitale de aşa manieră, ca să poată fi observat orice loc unde s-ar putea ascunde un lucru oricât de mic. În sfârşit, percheziţia terminată, hainele noastre erau făcute balot. Peste el se punea o etichetă, iar noi rămâneam în cămaşă şi izmană. Am fost băgat în camera nr. 1 de pe reduit, împreună cu un ţăran din Teleorman, al cărui nume era Stafie. În acea noapte am dormit împreună într-un pat de fier fără nici o pătură, numai în cămaşă şi izmană. Fiindcă în cameră erau vreo 20 de paturi de fier suprapuse pe trei rânduri, am luat încă o saltea şi am pus-o peste cea existentă la ultimul rând de paturi, gândindu-ne că este mai cald sus şi ne-am învelit cu alte două saltele umplute cu paie, care acum erau praf de paie din cauza folosinţei îndelungate. În Jilava la această dată nu mai erau priciuri de lemn şi nici vestita şerpărie, despre care au povestit cei ce au fost locatarii închisorii în perioada canalului Dunăre - Marea Neagră.

Dimineaţa, când s-a sunat deşteptarea, i-am spus colegului meu de cameră să aşezăm toate la locul lor şi să aşteptăm desfăşurarea programului de puşcărie. “Domnule, dacă eram eu singur şi nu cu dumneata, eu muream aici” a zis el. Omul era îngrozit de cele văzute, iar eu încercam să-i ridic moralul şi să-i dau speranţe c-o să fie suportabilă viaţa de închisoare, spunându-i că am făcut şase ani de închisoare şi n-am murit. El era arestat de câteva luni şi făcea închisoare pentru prima dată. Întrebându-l pentru ce a fost arestat, mi-a spus că a ascultat la radio posturi străine şi le-a mai spus câtorva prieteni din sat. Eu îi spuneam că la proces îl va achita sau îi vor da numai cât a făcut de când este arestat şi că nu-i un lucru aşa grav ca să fie condamnat la ani prea mulţi. A venit hârdăul cu cafea (surogat) pe care am băut-o imediat ca să mă încălzesc. El n-a vrut să bea oricât am insistat eu să facă acest lucru. “Domnule, i-am zis eu dacă nu bei şi nu mănânci ce ţi se va da, vei muri în puşcărie.” Tot nu l-am putut convinge şi nu ştiu de ce, deoarece la Rahova (Securitatea regională) tot o cafea din asta se dădea dimineaţa. Cafeaua era o zeamă neagră, dar caldă măcar.

După cafea a urmat numărătoarea deţinuţilor şi luarea lor în primire de către schimbul de zi. Ofiţerul de serviciu văzându-mă mai tânăr, m-a numit şef de cameră şi mi-a atras atenţia să dau în fiecare seară şi dimineaţă raportul către schimbul următor: “Domnule (gradul), camera nr. 1 cu un număr de doi deţinuţi este gata pentru număr (apel).” Totodată, mi-a pus în vedere că în cameră să fie o curăţenie perfectă, în caz contrar voi fi pedepsit cu 25 de lovituri la fundul gol, dar cu cearşaf ud peste el.

Când s-a făcut ziua bine, am observat că Jilava este o închisoare cu ziduri groase de aproape doi metri şi că împrejurul ei, la cca. 10-12 m, se găseau nişte maluri înalte de pământ, deci era într-o groapă din care nu vedeai decât puţin cer dacă te apropiai bine de geam, dar dacă erai prins primeai 25 de lovituri la fund. Jilava era imperiul terorii. O percheziţie mai diabolică decât la Jilava, n-am întâlnit în toţi anii mei de detenţie.

În fiecare dimineaţă şi seară când se făcea numărătoarea („numărul”, în limbaj de puşcărie) trebuia să am grijă să fie păturile întinse pe pat şi paturile şterse de praf. După numărul din prima zi am fost scoşi la magazia de efecte şi am primit fiecare costumul vărgat.

Cea mai mare bestie a Jilavei era atunci locotenentul Ştefan care la intrarea lui în tură le căuta deţinuţilor un motiv cât de neînsemnat pentru a-i pedepsi. Peste câteva zile au început să sosească în Jilava noi arestaţi din toată regiunea Bucureşti; numai noi DO-iştii eram şi de prin alte părţi ale ţării, dar eram anchetaţi de securitatea din Bucureşti, fiindcă pe teritoriul acestei regiuni am comis “crima de uneltire împotriva orânduirii sociale”.

Reţin numele câtorva dintre noii arestaţi aduşi după mine în camera nr. 1: Pinca (fost ofiţer, mi se pare), originar din Ardeal, dar stabilit în Bucureşti, un om mai informat din punct de vedere politic decât noi cei din cameră. El mi-a spus că a apărut un nou cod penal care nu s-a publicat în presă şi în care pedepsele au fost mărite considerabil, iar circumstanţele agravante au fost exagerate, lucru de care eu habar n-aveam. Povestindu-i ancheta mea, el mi-a spus să mă aştept la cel puţin 7-8 ani închisoare, lucru pe care refuzam să-l înţeleg şi să-l accept, de vreme ce în anchetă se stabilise că nu aveam nici o faptă care să mă culpabilizeze.

Nu după mult timp în camera 1 a mai fost adus un fost ofiţer (căpitan) care se numea Opriş şi era originar din Sibiu şi care executa a doua detenţie. Ne-a povestit printre altele, că în prima detenţie a stat tot în Jilava în aceeaşi cameră cu Petrache Lupu de la Maglavit. L-am întrebat pe căpitanul Opriş cum se comporta şi ce spunea Petrache Lupu în situaţia lui de deţinut. Opriş ne-a spus că Petrache Lupu era un om gângav, care vorbea cu dificultate, şi care încerca să ridice moralul deţinuţilor spunându-le mereu “căpăm, căpăm”. Ca să fac haz de necaz, l-am întrebat pe ofiţer: “Domnule Opriş, ce-a vrut să spună Petrache Lupu? Scăpăm, scăpăm de puşcărie sau crăpăm, crăpăm în puşcărie?”. S-a făcut puţin haz în cameră dar ne-am continuat viaţa de închisoare.

Un alt personaj al camerei noastre era fostul şef al siguranţei din judeţul oarecând Ialomiţa cu reşedinţa la Călăraşi. El era interogat de securitate ca să recunoască pe care comunişti din judeţul Ialomiţa i-a arestat pe vremea când era şeful siguranţei. La anchetă el le-a răspuns că a avut în evidenţele siguranţei un singur comunist care era un cizmar, turc de origine, dar care plecase din Călăraşi cu mult înainte de a veni el pe acest post. Acelaşi lucru, ne povestea Dinescu – aşa se numea deţinutul – că a fost întrebat şi de NKVD-ul sovietic în toamna lui 1944 şi cărora le-a dat acelaşi răspuns. Suferea cumplit de un reumatism cu forme acute. Într-o dimineaţă a avut o criză atât de puternică, încât nu s-a mai putut ridica din pat. La venirea numărului am raportat numărul deţinuţilor din cameră, spunând că unul este bolnav şi am rugat pe şeful de tură să aducă doctorul sau să-l ducem noi la infirmerie pe bolnav. Locotenentul Ştefan, care era pe sală, a venit în cameră şi, cu o coadă de măturoi sau poate era parul cu care se transportau hârdaiele cu mâncare, l-a bătut pe bietul Dinescu lovindu-l unde se nimerea. Bietul om urla de durere fără a-şi putea feri capul, măcar, de lovituri, singura lui apărare fiind urletele de durere. Când s-a convins că deţinutul nu se poate mişca l-au lăsat în pace timp de 3-4 zile, dar nu au adus nici un doctor şi de infirmerie nici n-a fost vorba. În sfârşit, după cele 3-4 zile, a venit medicul închisorii care i-a dat câteva pilule şi Dinescu s-a mai întremat, astfel că putea să se dea jos şi ţinându-se de paturi şi ajutat de noi, putea să stea în picioare în timpul numărului. Noi, cei din cameră, l-am scutit de serviciul de a duce tineta cu murdărie ca s-o golească, precum şi de curăţenia din cameră, pe care o făceam noi în locul lui. Dinescu ne-a mai povestit cum în timpul războiului, o moară mai mare din judeţul Ialomiţa a luat foc şi peste două ore, Radio Londra a anunţat evenimentul, de unde a tras concluzia că la originea incidentului era spionajul anglo-sovietic, care sabota economia României cu care se găsea în război.

Un deţinut care mi-a stârnit interesul şi care era mai deosebit decât ceilalţi, dar al cărui nume l-am uitat, era de loc de prin raionul Călăraşi, mi se pare din satul Cacomeanca. El era anchetat pentru că, fiind şofer la o gospodărie de stat din Bărăgan (am uitat numele localităţii), a fost trimis de contabilul şef să ducă o maşină cu lemne de foc într-un sat nou format din deportaţii din Banat, doamnei Niculina. El a executat dispoziţia şefului, a dus lemnele şi le-a descărcat fără să ceară sau să primească vreun ban, apoi a plecat. Doamna Niculina l-a tratat cu o vişinată. După arestare, omul nostru a aflat la securitatea de pe Rahovei că doamna Niculina era soţia liderului ţărănist Ion Mihalache, care se afla cu DO în comuna respectivă. Pe doamna Niculina Mihalache am văzut-o şi eu, când deschideam uşa cu 1 mm ca să-l văd pe Papanace, cum o duceau la anchetă sau la toaletă împreună cu o altă femeie. Primele două celule din stânga subsolului securităţii de pe Rahovei erau rezervate femeilor şi, din descrierea şoferului (care o descria ca fiind o femeie foarte înaltă şi slabă, căci gras nu era nimeni acolo), mi-am dat seama că era ea.

O scenă de umanitarism socialisto-securist s-a petrecut în camera din Jilava, atunci când la o percheziţie făcută sub supravegherea lui Ştefan, i-a găsit şoferului de care vorbesc nişte piese de şah făcute din pâine, cele negre fiind colorate cu funingine din sobă. Piesele erau făcute de alţi deţinuţi care locuiseră înaintea noastră şi care fuseseră ascunse deasupra becului montat deasupra uşii de intrare în cameră. Piesele au fost puse într-o pungă de pânză cusută de deţinuţi. Cei ce au trecut prin Jilava ştiu că primăvara rândunelele îşi făceau cuiburi în cameră intrând pe geamurile deschise. Şi în primăvara lui 1959, o pereche de rândunele a venit să-şi facă cuib în camera noastră şi, făcând “organizare de şantier”, se chinuiau să dea jos bucata de cârpă care le împiedica la construirea cuibului. Până la urmă au reuşit să dea jos punga cu piesele. Atunci am văzut cu toţii despre ce era vorba. Şoferul, rău inspirat, gândind că un şah, chiar aşa minuscul cum era, era bine venit în camera noastră pentru a omorî povara timpului, l-a păstrat. A fost găsit cu şahul şi a fost întrebat dacă mai ştia cineva din cameră (obsesia securistă a organizării în puşcărie), apoi a fost întrebat dacă şeful de cameră a ştiut. Şoferul a fost domn şi om cu caracter şi a spus că n-a ştiut nimeni, ci numai el. În momentul acela Ştefan i-a aplicat o lovitură puternică cu cantul palmei în locul unde se întâlneşte umărul cu gâtul şi fulgerător l-a doborât la pământ cât era el de înalt şi de bine legat. În cădere s-a lovit de patul de fier, apoi vreme de un minut nu s-a ridicat de jos. Eu am crezut că a murit, dar şi-a revenit sculându-se galben ca ceara. Securiştii s-au uitat speriaţi, au închis uşa şi au plecat. Şoferul şi-a păstrat paloarea feţei câteva zile după aceea.

Din amintirile sale, şoferul ne-a spus cum a făcut armată la marină şi cum a fost trimis ca şef al unei grupe de marinari în Insula Şerpilor. Marinarii erau trimişi acolo disciplinar, aleşi dintre cei recalcitranţi şi indisciplinaţi. Cu această ocazie am învăţat şi eu puţină geografie din aceea care nu era scrisă în manualele şcolare. În insulă nu se găseau decât paza farului şi grănicerii care aveau 2-3 posturi fixe de mitraliori. Nu ţin minte dacă erau grăniceri de uscat sau marinari. Alimentele se aduceau cu vaporul o dată pe săptămână şi se găteau la bucătăria unităţii militare. Locuiau într-o cazarmă care cuprindea şi dormitorul şi bucătăria, precum şi încăperi necesare activităţii. Ne povestea că, într-adevăr, în insulă erau foarte mulţi şerpi, dar care nu erau veninoşi. De multe ori se trezeau cu şerpi în patul în care dormeau, dar se obişnuiseră şi cu această situaţie. Lemnele de foc le colectau de pe mare, din cele aduse de apele ce se vărsau în Marea Neagră.

Şoferul ne-a mai povestit un caz cu totul deosebit care s-a petrecut în timpul când îşi făcea serviciul militar în insulă. Unul din marinarii recalcitranţi s-a luat la ceartă cu el şi, atunci când a vrut să-şi impună autoritatea, subalternul s-a opus în mod violent. El a scos pistolul şi l-a împuşcat mortal. Au urmat anchete, a fost chemat la Constanţa, au fost interogaţi şi martori dintre marinarii care au asistat la conflict, a fost judecat de Tribunalul Militar şi până la urmă a fost achitat. Indisciplina trebuia pedepsită.