Primul refugiu

În vara anului 1940 am terminat clasa a V-a primară cu o frecvenţă şcolară foarte slabă, deoarece tata fusese din nou concentrat primăvara şi mama nu mă lăsa să merg la şcoală decât odată sau de două ori pe săptămână, fiindcă nu avea cine să meargă cu vitele la păscut şi să mai aibă grijă de casă, căci ea şi cu fratele meu nu făceau faţă muncilor agricole.

În luna iunie 1940 tatăl meu se afla din nou acasă, fiind lăsat la vatră. De fapt, făcea nişte concentrări scurte de câte o lună de zile, mai stătea o lună sau două acasă şi era din nou chemat în concentrare. Fiind o perioadă de munci agricole în toi, lumea de la ţară nu sesiza mersul evenimentelor politice în toată intensitatea lor şi nici nu era informată, fiindcă în afară de câte un ziar pe care-l cumpăra câte un ţăran când mergea joia la Herţa, în zi de târg, nu avea alt mijloc de informare. Aparate de radio la vremea aceea n-aveau decât învăţătorul din sat şi preotul din satul vecin. Satul meu, în linie dreaptă, se află la cca. 2 km de Prut, dar ne desparte un deal, aşa că de la mine de acasă nu se vede în Basarabia decât dacă te urci pe dealul Frunza, dar de multe ori se auzea trenul din Basarabia când fluiera.

Vara anului 1940 se anunţa a fi frumoasă şi bogată în recolte. Lanurile de porumb şi grâu se arătau bogate. Mi-aduc aminte că în după-amiaza zilei de 28 iunie 1940 nu se anunţa nimic rău prevestitor, dar de peste Prut se auzea un huruit de maşini. Eu veneam cu vitele de la păşunat şi la poarta casei unui unchi de-al meu m-am întâlnit cu el şi mi-a spus că ruşii au intrat în Basarabia şi că zgomotul care se aude este făcut de tancurile ruseşti. Eu am refuzat să cred acest lucru, argumentând că dacă Finlanda cu un popor aşa de mic s-a luptat cu ei şi n-au fost ocupaţi, atunci noi românii nu trebuie să ne îngrijorăm. Unchiul meu n-a zis nimic, probabil nici el nu credea ce auzise şi probabil era tot atât de informat ca şi mine. Am ajuns acasă cu vitele unde părinţii trebăluiau prin gospodărie. Nici un semn nu arăta că s-ar întâmpla ceva deosebit. Eu nici n-am spus în casă ceea ce îmi spusese unchiul meu, fie pentru că uitasem luat cu treburile, fie că n-am dat nici o importanţă zvonului. Am terminat treburile gospodăreşti, am stat la masă şi apoi ne-am culcat. A doua zi era sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Aşa că ne-am sculat, ne-am îmbrăcat ca de sărbătoare. Mama s-a dus la biserică, tata a plecat la stâna din Frunza să ridice partea de caş ce i se cuvenea de la oile pe care le aveam acolo, fratele s-a dus cu vitele la păscut, iar eu, mezinul, am rămas acasă să am grijă printre altele de stupii de albine în eventualitatea unei roiri naturale. Tata avea o prisacă de 20-25 de stupi, dar majoritatea erau stupi primitivi la care nu se putea face roirea artificială.

Rămas singur acasă, mi-am luat o carte, m-am aşezat pe prispa casei în partea dinspre prisacă şi, fiind soare şi cald, am adormit în scurt timp. Nu cred să fi trecut două ore de când plecaseră toţi de acasă, şi aud portiţa de la ogradă trântindu-se şi, când mă ridic, o văd pe mama venind grăbită şi speriată spre casă. Nu-mi puteam explica venirea ei de la biserică aşa de repede. Când mă vede mă întreabă unde este tata. Îi spun că a plecat la stână, iar eu la rândul meu o întreb: “De ce ai venit aşa devreme acasă?” “Au intrat ruşii în Herţa şi preotul n-a mai făcut slujba la biserică, spunându-le oamenilor că ruşii au ocupat astănoapte Basarabia şi astăzi sunt în Herţa.” Atunci în mintea mea s-au răsturnat multe convingeri întemeiate pe nişte informaţii receptate de un copil de 12 ani.

Habar n-aveam de pactul Ribbentrop-Molotov (la vremea aceea nu cred că ştiau nici cei mari din capul ţării conţinutul acestui pact), de lipsa de garanţii ale Occidentului, de izolarea noastră europeană. La vremea amiezii, vine şi fratele meu cu vitele de la păscut; numai tata întârzia. Într-un târziu apare şi tata. El ne-a povestit că, stâna fiind pe malul Prutului, a văzut cu mai mulţi oameni din Frunza şi Oroftiana cum soldaţii români, dezarmaţi, se rugau de pe malul stâng al Prutului de cei de dincoace, de pe malul drept, să-i ajute să treacă Prutul în România micşorată. Dintre locuitorii din Oroftiana câţiva aveau bărci, mai ales proprietarii de mori de apă de pe Prut, dar nici unul din ei nu se încumeta să-i ajute de frica de a nu se îneca, gândindu-se că se vor îmbulzi spre barcă mai mulţi decât putea barca să ţină. N-am mai aflat ce s-a întâmplat cu acei oameni.

După masă, fiind zi de sărbătoare, dar mai ales datorită evenimentelor care se derulau, toată lumea a ieşit în centrul satului “pe toloacă” cum se spunea, să afle ce se mai ştia şi ce se mai zvonea. Câţiva oameni din sat, care fuseseră dimineaţă în Herţa, povesteau cum a fost împuşcat căpitanul Boroş, comandantul bateriei a II-a din Regimentul 16 artilerie, împreună cu aghiotantul şi ordonanţa sa, fiindcă a refuzat să se dezarmeze în faţa ruşilor. Toată lumea era complet năucită. Nimeni nu ştia, n-avea de unde să afle sau să citească până unde ocupă ruşii teritoriul românesc. Se zvonea că tancuri ruseşti au plecat din Herţa spre Pomârla şi Dorohoi. Alţii spuneau că au auzit că vor fi ocupate trei judeţe: Dorohoi, Botoşani şi Iaşi, iar alţii spuneau că ruşii au trecut Prutul pe la Iaşi. Spre seară a apărut preotul din Lunca, care era paroh pe două sate – Lunca şi Pilipăuţi – cu două care trase de boi, încărcate cu lucrurile mai de preţ în ele, îndreptându-se spre Fundu-Herţei, pentru a ocoli Herţa unde ruşii erau deja veniţi.

După cele câteva minute cât a stat de vorbă cu oamenii, neştiind nici el să le spună până unde vor ocupa ruşii, dar spunându-ne că el nu poate să rămână pe loc, deoarece bolşevicii au omorât preoţi în Rusia, a plecat mai departe spre a nu-l apuca noaptea în sat. Atunci au început femeile să bocească ca după mort şi toţi locuitorii satului ne-am simţit mai singuri şi părăsiţi. Nu cunosc împrejurările în care a plecat învăţătorul din sat. Aşa s-au petrecut lucrurile în satul meu în ziua de 29 iunie 1940, ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Seara, când stăteam la masă la lumina lămpii, am auzit ciocănituri în uşa de afară a casei. Toţi am tresărit. S-a dus tata să vadă: la uşă erau doi soldaţi români din regimentul 16 artilerie care fuseseră iarna cazaţi în satul nostru. Ei au întrebat ce mai este prin sat. Tata a stat în uşa casei de vorbă cu ei şi noi toţi îi priveam cu speranţa că sunt salvatorii noştri şi că probabil ruşii nu vor ocupa satul nostru. Unele zvonuri care circulau spuneau că graniţa se va stabili pe pârâul Herţuşca, un mic afluent al Prutului, dar nimeni nu ştia nimic. Tata i-a invitat pe cei doi ostaşi să vină să ia masa cu noi, dar ei n-au stat, ci au pornit spre pădure. Nu mai ţin minte dacă a doua sau a treia zi am văzut primul ofiţer rus grănicer care venise până la poarta casei noastre cu încă un soldat şi am înţeles din ce spuneau cei bătrâni, care mai rupeau câte o vorbă rusească învăţată în primul război mondial, că întreabă ale cui sunt casele din ograda noastră. În curtea noastră erau două case, una a bunicilor care muriseră cu câţiva ani mai înainte şi una a noastră precum şi două grajduri. Aflând că toate sunt ale unui singur om, a spus că acolo trebuia să locuiască patru familii şi nu una. Privite din drum, ofiţerului rus i se păreau şi grajdurile tot case de locuit.

Oamenii din sat începeau să plece. Ruşii nu şi-au instalat din primele zile grănicerii. Pe mine tata m-a trimis cu cele şase vite (doi boi, două vaci şi doi viţei) la pădure să le păşunez şi mi-a spus să nu vin seara acasă, ci să merg în satul Oroftiana la nişte rude. Tata, mama şi fratele meu au mai rămas acasă. Nu se ştia sigur unde se va fixa graniţa. Circulau zvonuri de tot felul: că ruşii se vor retrage la Mamorniţa, la vechea graniţă cu Austro-Ungaria, că se vor retrage peste Prut, că se vor retrage după strângerea recoltei ş.a.m.d. Eu nu mai mergeam acasă, ci locuiam la Oroftiana şi toată ziua eram cu vitele la păşunat. De pe dealul Basculei din pădurea Frunza, vedeam satul şi casa părintească ca în palmă. Au început să apară grăniceri români şi grăniceri ruşi. Ruşii au fixat câteva semne făcute din nişte nuiele sau prăjini de lemn, ca viitor hotar la marginea satului, pe nişte dâmburi mai înalte la distanţă de două-trei sute de metri. Noi, copiii din sat, care acum eram refugiaţi în România, urmăream zilnic aceste evenimente. Într-una din zile, am văzut ostaşi români şi ruşi împreună cum mergeau prin grâu sau alte semănături şi fâneţe şi au înfipt în pământ prăjini la distanţă mai mică. Atunci ne-am dat seama că graniţa se fixase definitiv. Eu rămăsesem în România, iar părinţii şi fratele în U.R.S.S. În sat la mine oamenii începuseră secerişul grâului. Cei ce s-au oferit să colaboreze cu noile autorităţi au început să care în curţile lor grâul secerat de pe ogoarele celor care se refugiaseră în România.

Începuse să se afirme noua clasă socială care se îmbogăţea cu munca altora. Pleava satului se ridica deasupra. Tatăl meu făcuse armata ca soldat în termen la jandarmi, iar grănicerii ruşi începuseră să-l întrebe dacă a fost jandarm şi dacă a exploatat muncitori sau ţărani. Aceste lucruri ei le ştiau de la lichelele satului, care-i informau pe ruşi.

După ce s-a stabilit graniţa provizorie la marginea satului, satul rămânând în întregime sub ocupaţie rusească, grănicerii ruşi, în fiecare noapte, mutau aceste aşa-zise borne (pari de lemn sau prăjini) cu câte 20-30 m înspre teritoriul românesc. Acestea se petreceau pe la începutul lunii august 1940. Grănicerii ruşi se instalaseră de-a binelea pe noua frontieră, având posturi fixe şi patrule. Grănicerii români erau încă într-o formă mai de provizorat decât ruşii; atunci se instalau, făcându-şi bordeie prin pădure. Noi, copiii care păşteam vitele prin apropiere precum şi oamenii mai în vârstă care observam cele ce se petreceau acolo şi cum evolua noua frontieră, ne întrebam cum de românii nu reacţionează la aceste abuzuri ruseşti.

Dar a venit şi ziua de 7 august 1940 când o echipă de grăniceri români, în plină zi, cam pe la orele 14, au început să smulgă toate bornele de pe imaşul satului pe la jumătatea căruia trecea acum frontiera, să le rupă şi să le arunce. Grănicerii ruşi aveau un post fix în podul unei case mai izolate din marginea satului şi mai aproape de frontieră, casă pe care proprietarii o părăsiseră plecând în România. Din acea casă observau tot ce se petrece pe graniţă, printr-o spărtură făcută în acoperişul casei. Ţin minte şi acum numele proprietarului casei: Dumitru Zamfirache Apetroaie. Când românii au parcurs 1 km smulgând bornele şi au ajuns în bătaia puştilor ruseşti din postul fix din podul casei, ruşii au tras şi au împuşcat mortal un soldat român. În acelaşi timp o altă echipă de grăniceri români care-i acopereau pe cei ce smulgeau bornele, au început şi ei să tragă în postul fix rusesc. În urma acestui schimb de focuri, destul de intens, toate patrulele ruseşti s-au adunat la locul cu pricina, graniţa rămânând practic nepăzită. Lumea din sat din apropierea graniţei şi mai ales cei de pe ogoare, care secerau grâul, au observat acţiunea. Părinţii mei se aflau în ziua aceea la seceriş pe ogor. Au lăsat totul baltă şi-au luat tot ce au putut în spate şi au trecut în România. Între marginea satului meu unde era graniţa la cca. 100 m de ultima casă şi pădurea rămasă în România, mai erau cca. 100-150 m şi, profitând de schimbul de focuri de la graniţă, multă lume a fugit în România. Ţin minte că îmi povestea fratele meu, că cineva a trecut cu carul cu boi încărcat în România după amiaza acelei zile. Ziua de 7 august 1940 a însemnat întregirea familiei mele prin venirea părinţilor şi fratelui în Oroftiana, unde mă aflam eu refugiat de mai bine de o lună, cu cele şase vite. De la această dată ne-am desprins definitiv de casă, iar grănicerii ruşi n-au mai mutat graniţa.

Părinţilor mei le-a rămas în România după stabilirea graniţei, un ogor prin care trecea graniţa la jumătate, un ogor întreg şi 1 ha de pădure, restul pământului şi casa au rămas sub ocupaţie rusească. Ne-am instalat în satul Oroftiana de Sus la un văr de-al tatei, Petrache Iacob.

Vara anului 1940 a însemnat pentru mine sfârşitul copilăriei. De aici înainte voi începe o viaţă diferită. Seara nu mă mai întorceam la casa părinţilor, chiar dacă pentru puţină vreme voi mai fi împreună cu ei; începeau lipsurile şi viaţa printre străini.

În satul Oroftiana eram acum în locul cel mai izolat, satul fiind departe de oraşul Dorohoi, reşedinţa judeţului şi era mărginit la nord şi vest de frontiera cu URSS, adică Prutul şi graniţa de uscat. Câte o veste se mai afla de la cei ce mergeau pe jos la Dorohoi, parcurgând o distanţă de 30 km pe jos, sau, dacă era vreo ocazie, cu căruţa cu cai. De asemenea, mai aflam câte ceva de la diverşi cetăţeni care erau chemaţi la concentrare sau veneau de acolo. Guvernul României începuse să organizeze tabere pentru copiii refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, care plecau în interiorul ţării. Unii din copii se mai întorceau după câteva săptămâni şi eu aflam de la ei sau de la părinţii lor ceea ce povesteau, văzând locuri şi lucruri noi. Părinţii mei sau nu aflaseră, dar mai degrabă cred că n-au vrut să mă trimită acolo, ţinându-mă lângă ei ca să nu fiu singur printre străini, dar şi pentru faptul că noi ne refugiaserăm cu şase vite care trebuiau păzite şi păşunate. Ei împreună cu fratele munceau puţinul pământ ce rămăsese neocupat de ruşi, lucrând şi ca zilieri pe la diverşi oameni de la care câştigau bani sau produse agricole şi furaje pentru vite.

La data refugiului eu absolvisem cinci clase primare în satul natal. Eram un elev destul de bun la carte şi tata voia să termin cele şapte clase primare care se făceau atunci şi pe urmă să hotărască ce va mai face cu mine.

Într-una din zilele toamnei lui 1940, când am venit acasă cu vitele de la păscut, am asistat la o discuţie între părinţii mei şi familia la care stăteam, de unde am aflat că regele Carol II a abdicat şi a plecat din ţară. Era un lucru nou pentru noi toţi, dar care se consumase cu vreo săptămână mai înainte, însă în condiţiile de comunicare şi informare de atunci, vestea era proaspătă. Atunci am auzit că ţara era condusă de legionari, iar noul rege al României este Mihai, fiul lui Carol. Copil fiind, nu prea ştiam multe din culisele politice, ci numai ce învăţam la şcoală, unde ni se spunea că regele este comandantul străjerilor din România, a căror uniformă am purtat-o şi eu, uniformă pentru care am plâns foarte mult, fiindcă mama se cam zgârcea la bani ca să mi-o cumpere. Până la urmă însă, mi-a confecţionat-o din pânză albă de bumbac ţesută în casă, din care mi-a făcut bluza şi tot din pânză de bumbac cu cânepă, vopsită albastru, mi-a făcut pantaloni scurţi de străjer. Două lucruri trebuia însă cumpărate din oraş: cravata de străjer şi centura pentru pantaloni. Aceste două lucruri mi le-a cumpărat mama de la Herţa de la un negustor evreu. Cu cravata a mers cum a mers, s-au înţeles la preţ mai repede, dar când a ajuns la centură, aici a fost mai greu. Mama spunea că nu dă preţul cerut de negustor, iar mie îmi spunea să mă încing cu cureaua pe care o aveam la pantalonii ce-i purtam şi că mă pot lipsi de centură. A ieşit din prăvălie cu toate insistenţele mele de a o cumpăra. Negustorul a observat că eu insistam să mi-o cumpere şi de aceea ţinea la preţ, dar nici mama nu ceda. Văzând evreul că mama ţinea la preţul ei, ne-a chemat din stradă şi ne-a dat centura cu preţul ce i-l oferea mama, zicându-i: “Zgârcită mai eşti!” Nu cred că negustorul a vândut-o cu pierdere, dar ştiu că am plecat acasă foarte mulţumit că în ziua de 10 mai voi defila în uniformă de străjer.

Mi-amintesc că la noi în casă hambarul era plin cu porumb şi podurile celor două case erau pline de grâu, dar lipsa banilor era mare. De multe ori nu aveam bani în casă să cumpărăm un litru de petrol lampant (gaz cum îi spuneau ţăranii de la mine din sat) şi mergeam la vecini şi împrumutam puţin gaz pe care îl măsuram cu cutia de chibrituri, culcată sau în picioare. Altădată era invers, veneau vecinii la noi să împrumute petrol în acelaşi mod şi cu aceleaşi măsuri. De multe ori din lipsă de chibrituri, tot din cauza lipsei banilor, când veneam seara de la munca câmpului şi pregăteam mâncarea, mergeam la vecinii care aveau focul făcut şi luam câţiva cărbuni aprinşi ca să aprindem focul şi la soba noastră. O superstiţie pe care o ţin bine minte, era aceea ca după ce luam din foc cărbunii pe care-i puneam într-o strachină de lut veche, trebuia să pun câţiva cărbuni înapoi în focul de unde-i luasem, pentru a nu lua somnul copiilor. Tot aşa făceau şi ei când veneau la noi acasă sau la alţi vecini. Erau lucruri cunoscute, acceptate şi considerate normale.

Altă amintire care m-a urmărit mai ales în timpul foametei din 1947 şi-n tot timpul cât ţara a fost sub regim comunist, când belşugul de alimente dispăruse şi pe care l-am înţeles mult mai târziu, este aceea că prin toamna anului 1935 sau 1936, copil mic fiind, tata a încărcat cu grâu carul tras de doi boi şi a plecat la Herţa să-l vândă. După amiază, mai spre seară, eu mă jucam prin casă, iar mama trebăluia pe la bucătărie. Deodată o aud cum scoate un ţipăt de spaimă privind spre geam către poarta casei. Pe moment m-am speriat şi am crezut că vreun copil a căzut în fântână, fiindcă de multe ori părinţii ne certau, atât pe mine cât şi pe ceilalţi copii din vecini, când vedeau că ne jucăm prin jurul fântânii. Când m-am ridicat şi eu la geam să văd ce s-a întâmplat, îl văd pe tata cu carul cu boi oprit la poartă, plin cu grâul cu care plecase dimineaţă. Ştiu că de supărare şi oboseală nu l-a mai descărcat în seara aceea, ci a doua zi. Seara la masă ne-a povestit că preţul grâului era foarte mic şi n-a putut să-l vândă fiindcă târgul era plin de ţărani cu grâu de vânzare, iar negustorul de cereale evreu spunea că nici nu mai are loc în depozit.