Închisoarea Aiud

Pe la începutul lunii iunie 1959 s-a alcătuit un lot de peste 70 de deţinuţi care am fost îmbarcaţi într-o dubă CFR cu destinaţia Aiud. Atmosfera de vigilenţă şi secret se simţea din plin şi în Aiud. Pentru ca vechii aiudeni să nu afle de sosirea unui nou lot de deţinuţi, am fost băgaţi toţi într-o cameră mare din secţie şi am fost ţinuţi într-un fel de carantină, unde nu erau paturi, astfel că dormeam pe saltele aşezate direct pe pardoseala de beton. Scopul acestei carantine era ca eventualele ştiri politice pe care le aduceau cei noi să devină perimate.

Chiar dacă n-am putut lua legătura cu vechii locatari ai Aiudului, care făceau puşcărie neîntreruptă din 1948, iar alţii chiar din 1941, ne-am cunoscut între noi, cei din Jilava care fuseserăm răspândiţi prin atâtea camere şi acum ne găseam toţi într-o singură cameră. Oricât secret impunea securitatea, tot nu dispunea de câte o celulă pentru fiecare. Dintre cei din lotul meu recent judecat, majoritatea au venit cu mine în aceeaşi dubă la Aiud, în afară de Papanace Carol, Bălan Iulian şi Cucoli. În felul acesta am putut reconstitui ancheta lotului nostru făcută de Vintilă Romeo. Toţi i-am reproşat lui Mureşan declaraţia făcută la proces. Între timp aflasem că cei din Pelican, într-un moment de bună dispoziţie, cântaseră cântece legionare şi, bineînţeles, nici unul n-a ridicat osanale PCR-ului. Mureşan recunoscuse şi la anchetă, nu numai la proces, acest lucru. Luat din scurt, Mureşan a recunoscut faţă de noi că Vintilă l-a convins să declare cele afirmate la proces, că el fiind muncitor nu va suferi nici o condamnare şi va fi achitat, iar ceilalţi care sunt intelectuali şi l-au atras şi pe el în cursă, vor lua nişte condamnări mici.

“Doar n-aţi avut arme, n-aţi omorât pe nimeni; aţi băut şi voi un pahar de vin şi aţi cântat. Din asta nu se face un caz de pedeapsă. Tu vei fi achitat dacă eu îţi dau o referinţă favorabilă în dosarul tău că ne-ai dat concursul.”

Mureşan a prins nada şi a recunoscut acest “mărunţiş” care pentru Vintilă era peştele cel mare, iar ceea ce a urmat şi sentinţele sunt cunoscute. Nu ţin minte cât a luat Mureşan, dar mi se pare că a primit zece ani. Ştiu că Papanace a luat o condamnare de 25 de ani.

Aici, în camera mare din secţia Aiudului, majoritatea erau nou-arestaţi (unii a doua oară, cum era şi cazul meu), dar erau şi câţiva care fuseseră plimbaţi prin ţară ca martori în diferite procese sau trimişi pentru suplimente de anchetă pe la Ministerul de Interne, fiindcă la comunişti anchetele nu se terminau niciodată. Mai găseau securiştii motive să întrebe de câte o faptă care li se părea lor insuficient elucidată, în urma unor noi arestări. Aşa se face că aflasem că în Aiud este în mare vogă comunicarea prin alfabetul Morse, drept care am început să învăţăm acest alfabet. L-am scris pe o bucată de săpun şi am început să-l învăţăm şi să ne ascultăm unii pe alţii, ca să ne verificăm puterea de memorare.

În prima puşcărie n-am avut nevoie de alfabetul Morse, pentru că la Târgşor nu eram în regim celular şi nicăieri în închisoare deţinuţii nu-l practicau, neştiindu-l nimeni. Însă atunci când închisorii Aiud i s-au pus jaluzele la ferestre, ca să nu poată privi nimeni în afară şi când se aplicau pedepse grele pentru eventuale comunicări prin perete sau pe la geam, şi când lipsa de comunicare era acută, aiudenii au apelat la invenţia lui Morse. Alfabetul este format din linii şi puncte, dar din forma grafică l-au transformat în formă sonoră: punctul = o lovitură în perete sau în ţeava caloriferului, iar linia = două lovituri apropiate, aproape fără distanţă între ele. Fiindcă alfabetul Morse a uşurat enorm posibilitatea de comunicare dintre deţinuţi, aiudenii spuneau că Morse merită să i se ridice o statuie în mijlocul Bucureştiului.

În camera mare l-am cunoscut pe profesorul Ion Halmaghi, român ardelean, dar care avea cetăţenie americană. Securitatea îi cerea să renunţe la ea, dar el a refuzat. L-am auzit mai târziu, după eliberarea din 1964, vorbind la Vocea Americii, înainte de evenimentele din decembrie 1989. Am dedus de aici că a reuşit să plece înainte de căderea lui Ceauşescu.

Cum toţi eram în plină agitaţie de a ne cunoaşte şi de a afla ce mai ştiu şi ce mai gândesc oamenii, toţi eram grupaţi, povestindu-ne unii altora, mai ales cum a decurs arestarea, ancheta şi procesul. Într-un grup am observat un deţinut, muncitor tipograf zeţar, din Bucureşti care şi el ca şi mine se afla la cea de-a doua arestare. Prima închisoare o făcuse la Canalul Dunăre-M. Neagră unde a fost reţinut vreo doi ani fără condamnare, fiind acuzat că atunci când a pregătit şpaltul unui articol de ziar, l-a insultat pe Stalin. Într-o frază care suna cam aşa: “Tov. I.V. Stalin, genialul dascăl al proletariatului şi călăuzitor al popoarelor”, a despărţit la capătul rândului cuvântul călăuzitor, rezultând călău - zitor. Asta l-a costat cei doi ani de puşcărie chiar dacă despărţirea în silabe din punct de vedere ortografic a fost corectă, dar incorectă din punct de vedere politic. A doua oară a fost arestat şi condamnat pentru discuţii duşmănoase purtate cu alţi colegi tipografi.

Alături de salteaua mea se afla Anechitii Pahomie, un tânăr apropiat de vârsta mea, originar de prin Grămeşti-Dorohoi, care mai fusese arestat în 1947. Acesta m-a distrat cu o întâmplare povestită de el în închisoarea din Botoşani prin care trecuse înainte de-a veni la Aiud. Comicul situaţiei povestite merită s-o reproduc pentru a mai descreţi frunţile celor ce vor citi aceste rânduri care descriu numai mizeria umană. Povestitorul era în aceeaşi cameră cu un ţăran de prin judeţul Botoşani, un om care n-avea experienţa puşcăriei şi nu era familiarizat cu vocabularul mai elevat al medicinei. El se plângea de dureri de stomac şi când a venit medicul închisorii în cameră să vadă dacă sunt bolnavi, între cei doi a avut loc următorul dialog:

Medicul: Ce te doare?

Deţinutul: Pântecele, don’ doctor.

M: Scaun ai?

D (uitându-se spre cele două bănci de lângă masa din cameră): Sunt două.

Medicul a văzut că deţinutul n-a înţeles întrebarea şi-l întreabă din nou:

M: Afară ieşi?

D: Da’ ce, îmi dau drumul ăştia?

M (enervat): Te caci?

D: N-am ce!…

Toţi cei care au ascultat întâmplarea, chiar dacă n-am fost martori la scenă, am râs cu hohote. Iată că şi închisoarea mai poate da momente de destindere.

După aproape o lună de zile, am fost mutaţi în celular. Din camera respectivă am fost luaţi unul câte unul, obligaţi să ne punem haina pe cap spre a nu vedea nimic, dar mai ales pentru a nu fi recunoscuţi de eventualele persoane cu care ne-am putea întâlni şi duşi în celularul în formă de T, fiind ţinuţi de braţ de un miliţian. Eu am fost dus pe coada lungă a T-ului într-o celulă din partea de sud. Aici l-am găsit pe Vânătoru Gheorghe care făcea închisoare din 1941, cu o întrerupere de câteva luni, pentru insurecţie armată (rebeliune). Când au venit ruşii în 1944 el se afla în închisoarea din Suceava şi când administraţia închisorii i-a abandonat, el a plecat acasă la Brăiliţa, dar a fost din nou pescuit de poliţie şi dus la Aiud.

După ce s-a terminat repartizarea noului lot prin celule, au început ţevile caloriferelor să ţăcăne. Atunci am asistat la o adevărată simfonie a caloriferelor, cântată în alfabetul Morse. Toată lumea voia să afle cine sunt cei nou-veniţi, iar noi ne interesam de cei vechi. Miliţienii de pe sală, încălţaţi cu papuci de cârpă peste cizme spre a nu fi auziţi de deţinuţi, se uitau prin vizete urmărindu-ne.

A doua zi deţinutul Vânătoru, văzându-mă că n-am pulovăr şi ştiind că hainele civile îmi vor fi luate la magazie şi schimbate cu cele vărgate, s-a oferit ca din căptuşeala de blană de la scurta ce-o aveam, să-mi confecţioneze un pieptar pe care îmi permitea regulamentul închisorii să-l ţin cu mine în celulă. Lucru pentru care am fost bucuros şi i-am mulţumit. Fapta lui Vânătoru prezenta un risc, mai ales pentru el, fiindcă nu era voie să ai ac în celulă, ceea ce ar fi atras un regim de izolare. Bineînţeles că ceilalţi colocatari ai celulei făceam cu rândul de pază cu urechile ciulite să auzim apropierea gardianului. Cei 18 ani de puşcărie pe care-i avea în spate i-au tocit nervii, dar simţea nevoia să-şi umple timpul cu o ocupaţie oricât de minoră. Asemenea servicii el se oferea să le facă şi altora.

După ani de zile, când m-am întâlnit cu doctorul Căpraru Emil cu care stătusem la Salcia, mi-a povestit că Vânătoru, care după ieşirea din închisoare era angajat în Bucureşti la o fabrică de pâine ca manipulant i-a spus: “Don’ doctor, acu m-am săturat şi eu de pâine.”

În timpul când nu mai avea de lucru, ne distra pe noi cei din celulă cu cântece din repertoriul popular, având o ureche muzicală excelentă. De asemenea, cunoştea foarte multe poezii de Radu Gyr. L-am pomenit mult timp pe Vânătoru în timpul detenţiei şi mai ales în timpul rece, când pieptarul făcut de el m-a apărat de frig.

Până la plecarea din Aiud, în primăvara lui 1961, am stat numai în celularul închisorii, dar am fost mutat de multe ori dintr-o celulă în alta în urma organizărilor şi pritocelilor făcute de administraţia închisorii pe baza unor criterii numai de ei ştiute. Noi deţinuţii nu puteam stabili niciodată vreo noimă, fiindcă mutările nu se făceau nici după condamnări, nici după vârstă sau categorii sociale ori politice. Probabil că se făceau cu scopul de a mai schimba componenţa celulei pentru o bucată de vreme, prin faptul că ne găseam într-un mediu nou, se mai calmau spiritele, având vecini noi cu care schimbam impresii noi. Convieţuirea îndelungată în acelaşi spaţiu ne făcea să ne cunoaştem reciproc toate biografiile. În starea de claustraţie în care ne găseam, erau unii oameni cu nervii dărâmaţi şi nu puteau suporta mutra unui individ care era obsedat permanent de ideea foamei, vorbind mereu despre mâncare. Pe aceşti indivizi căutam toţi să-i potolim, dar nu totdeauna reuşeam, fiindcă vorbind mereu despre mâncare nu făceam altceva decât să producem salivaţie şi suferinţă. Am fost totdeauna de partea celor care nu erau de acord să se discute în închisoare despre mâncare. Un alt motiv de tensiune între locatarii celulelor era şi acela că dacă se afla despre unul că a fost informator al securităţii, cei din jurul lui îl menţineau în izolare. Şi cel izolat şi ceilalţi se simţeau deranjaţi reciproc şi doreau o schimbare a componenţei celulei, fiindcă aceste situaţii dădeau naştere la certuri şi mulţi cereau să fie schimbaţi sau repartizaţi singuri într-o celulă, dar sadismul administraţiei aproba cu mare greutate aceste cereri.

O altă variantă bănuită de deţinuţi în ce priveşte redistribuirea era şi aceea că administraţia închisorii urmărea să nu se stabilească legături puternice ori chiar prietenii între deţinuţi, fapt care ar fi putut provoca acţiuni de solidarizare împotriva administraţiei; lucru care n-ar fi convenit deloc securităţii. Trebuie să recunosc că, obsedată de ideea reorganizării atât în puşcărie cât şi în afară, securitatea comunistă a dat dovadă de o vigilenţă atât de mare, că nu va fi depăşită de nici o poliţie din lume. Datorită acestor schimbări care se produceau şi a căror ordine cronologică n-o ţin minte, voi relata întâmplările din Aiud aşa cum mi le voi aminti.

Vreau să precizez că aceste schimbări dădeau naştere la două sentimente: primul, de uşurare că ai scăpat de nişte mutre pe care nu le puteai agrea şi că vei întâlni figuri cu care sperai că te vei înţelege. Apoi, sentimentul de regret că te despărţeai de câte un om care-ţi era simpatic şi vedeai în el o valoare morală sau intelectuală. Nu era însă în puterea noastră de a ne alege vecinii de cameră. Trebuia să ne resemnăm cu situaţii de natură să ne bucure ori să ne provoace suferinţă. Important era să le exploatăm în mod benefic când se întâmpla să întâlnim oameni de la care aveam ce învăţa sub raport intelectual sau moral.

În vara lui 1959 am cunoscut într-una din celulele Aiudului pe şeful Poliţiei din Craiova din perioada interbelică. Se numea Predescu şi cu el am stat foarte puţin, circa o săptămână. Nu mai ţin minte în ce împrejurări ne-am despărţit. Probabil că o fi fost transferat la vreo anchetă a securităţii, pentru că a fost luat el singur din celulă la scurt timp după ce ne-am întâlnit. Ori s-a făcut, probabil, iară o pritocire. Cu siguranţă că l-aş fi uitat, dacă în răstimpul când l-am întâlnit, n-aş fi fost omul cel mai vizat de el din celulă. Aflând că sunt arestat recent, de cca. jumătate de an, pentru el prezentam un interes deosebit. Ceea ce îl interesa în mod special era dacă retragerea armatei ruseşti din România era reală sau numai propagandă comunistă. L-am asigurat că era adevărat, fiindcă aşa am citit în presă şi am văzut şi eu jurnalul de actualităţi la cinema, în care arăta îmbarcarea ruşilor în vagoane de tren şi cum li se ofereau flori de către români. Predescu se arăta foarte neîncrezător: “Ai văzut dumneata cumva cum plecau ruşii? Sau ai văzut trenuri cu armată rusească?” “Nu, n-am văzut aşa ceva, fiindcă în Piatra Neamţ, de unde am fost arestat, nu era armată rusească.” Singura sursă de informare era presa comunistă. Aparat de radio nu aveam şi nu puteam să ascult un post străin. În cei doi ani cât am fost liber şi cei doi ani de DO, abia am reuşit să mă îmbrac şi să-mi plătesc chiria la gazdă. “Domnule, dacă ruşii ar fi plecat din ţară, alta era situaţia noastră acum în puşcărie. Dumneata n-ai fi fost arestat a doua oară şi poate eram şi eu liber acum.” “Cred că valul de arestări de după retragerea ruşilor, tocmai acestui lucru se datorează. Ţara trebuie să fie terorizată ca nimeni să nu creadă că odată cu plecarea ruşilor s-a terminat şi cu comunismul. Chiar dacă au vrut să scape de ruşi, nu vor să piardă şi puterea din mână.” “Înseamnă că ţara asta este condusă de nişte nemernici, dacă fac politica străinului. De fapt nu-i prima dată când românii fac asemenea politică. Ţine minte de la mine, că eşti tânăr şi poate nu vei putea să afli din altă parte: în 1936, când a avut loc procesul Anei Pauker la Craiova, spre ruşinea Armatei române, patru soldaţi au transportat-o pe putoarea asta pe targă până la tribunal, fiindcă era, cică, bolnavă, dar când a ajuns ministru de externe în România era foarte sănătoasă.” Atâta era de neîncrezător Predescu în plecarea armatei ruseşti, încât şi eu începusem să mă îndoiesc de cele afirmate de mine mai înainte. Cine poate să cunoască adevărul întreg? Cine a controlat fiecare loc din România în care ar putea fi armată rusească? Aceleaşi îndoieli le-am mai auzit şi de la alţi deţinuţi din Aiud. Greşeala lor era că ei judecau evenimentele şi pe comunişti printr-o prismă a intereselor româneşti şi nu prin una internaţionalistă şi filorusă a unor oameni avizi de putere şi lipsiţi de sentimente naţionale. Am tras amândoi concluzia că burghezia era “mioapă”, aşa cum o caracterizau comuniştii.

După instalarea în celularul Aiudului, am încercat să iau legătura cu vechi cunoştinţe din prima detenţie şi să le comunic revenirea mea în închisoare. Studentul Lăzărescu Constantin din Ciorani-Prahova a fost acela care făcea oficiul de transmitere prin Morse a ştirilor. Astfel, am ţinut să-l anunţ pe Balanovici Vasile din Botoşani, un vechi prieten cu care am legat o prietenie statornică încă de la Târgşor, că mă aflu din nou sub acelaşi acoperiş cu el. Lăzărescu Constantin era un foarte bun morsist atât pentru transmitere cât şi pentru recepţie; cei cu ureche muzicală bună erau cei mai buni morsişti dintre noi. Eu personal n-am reuşit să transmit sau să recepţionez mesajele celorlalţi în cuvinte întregi; abia reuşeam să transmit sau să recepţionez cuvintele transmise literă cu literă.

În altă celulă am stat numai cu ţărani, 4-5 la număr, ale căror nume regret că le-am uitat. Erau nişte oameni de foarte mult bun simţ, originari din Dobrogea. Doi dintre ei făceau închisoare de prin 1948 fără întrerupere şi fuseseră şi pe la minele din Baia Sprie şi Cavnic. În aceeaşi celulă l-am întâlnit şi pe un bătrân din Vintileanca-Buzău, locul unde se petrecuse vestitul accident cu acarul Păun. Printre ei se găsea şi un cetăţean din Banat, un ţăran arestat mai recent cu valul din 1958-59, fost membru de partid din categoria delincvenţilor politici care ne ameninţa că va bate în uşă să-i raporteze securistului de pe sală dacă vom discuta politică. Era cea mai cumplită formă de teroare. Preferai să ai un turnător care să te toarne la ofiţerul politic atunci când era chemat, şi să ţi se pună o hârtie la dosar, decât să ai un specimen de felul acestuia. Aveam înţelegere cu cei din celulele vecine ca să comunicăm între noi când îi venea lui rândul să fie scos din celulă şi să ducă tineta cu murdărie la closet. În câteva minute făceam un schimb de informaţii despre ce se mai afla prin celular şi, când venea el înapoi, noi comunicam între noi prin alfabetul surdo-mut. El observa că noi comunicăm ceva, dar nu înţelegea ce anume.

Dacă până în celula aceasta eram numai elev, storcându-i pe cei cu care stăteam (preoţi, profesori, medici, ingineri) de tot ce ştiau ei, aici am fost şi eu în chip de profesor, învăţându-i pe ţărani lucruri de nivelul lor: geometrie (suprafaţa cercului, a triunghiului etc) sau povestiri şi poezii care n-aveau caracter politic. Scos în afara preocupărilor noastre, îl făceam pe el să se simtă izolat, el căutând să se apropie de noi şi să intre în vorbă cu noi, în felul acesta îmblânzindu-se fiara din el. Când aducea vorba de libertate, el având o condamnare mică şi fiind aproape de eliberare (fusese băgat într-un lot şi cu un legionar, motiv pentru care a fost adus la Aiud) îl descurajam complet de a-şi face iluzii că se va elibera odată cu expirarea pedepsei, dându-mă de exemplu pe mine care am fost condamnat la patru ani, am făcut şase şi pe urmă am primit domiciliu obligatoriu încă doi ani. Asta îl punea pe gânduri. Probabil că promisiuni de a se elibera înainte de termen mai primise de la anchetatori şi întârzierea eliberării îl punea şi mai tare pe gânduri. Luptam fiecare cu armele pe care le aveam.

O scenă de umor negru: când mă aflam în altă celulă şi cu altă componenţă, într-una din zile vine gardianul de pe sală şi completează o listă din celulă în celulă. Noi auzeam zăvoarele deschizându-se şi închizându-se. Ajunge şi la celula mea şi întreabă: “Cine se simte bolnav şi vrea să meargă la doctor?” Eu nu mă simţeam bolnav, dar eram cel mai slab din celulă, datorită metabolismului meu mai activ. Toţi cei din celulă s-au declarat bolnavi, afară de mine. Gardianul se uită la mine privindu-mă curios: “Tu nu eşti bolnav?” “Nu” îi răspund. El se uită nedumerit la mine şi repetă întrebarea de două-trei ori, la care primeşte acelaşi răspuns. Atunci mă trece pe listă şi pleacă. Stupefacţie în celulă. De ce a întrebat de cei bolnavi şi-i trece pe listă pe cei sănătoşi? Peste 10 minute s-a terminat lista pe etajul nostru şi încep ţevile caloriferelor să ţăcăne. Se transmite bănuiala că listele care s-au făcut sunt pentru cei ce urmează să fie scoşi la muncă. Aşa a şi fost. Peste o oră suntem scoşi cu bagajele toţi cei ce au fost trecuţi pe listă ca sănătoşi. M-am despărţit de cei din celulă, urându-ne eliberare grabnică. Dintre cei rămaşi, un agronom din Suceava, Capverde Mihai, era cel mai trist că nu pleca la muncă ca să scape dintre zidurile închisorii şi că a avut proasta inspiraţie să se declare bolnav. Am fost adunaţi toţi într-o cameră de pe secţie, în jur de 50-60 de oameni. Ni s-a servit masa de prânz şi nu mai pridideam să facem cunoştinţă unul cu altul şi să ne informăm cu ultimele noutăţi de puşcărie. Toţi ne pregăteam sufleteşte de plecare undeva la muncă. Eu, care lucrasem pe Canalul Dunăre-M. Neagră, nu mă prea arătam încântat, dar mă resemnam în faţa destinului. După servirea mesei a venit un gardian să verifice lista şi ne-a întrebat din nou pe fiecare ce condamnare avem. Pe toţi cei ce aveau condamnări mai mari de 10 de ani ne treceau deoparte şi, mai târziu, am fost trimişi în celulele de unde am fost scoşi. Când m-au văzut cei din celulă, primul care s-a bucurat a fost tot Capverde, fiindcă nici condamnarea lui nu-i permitea să meargă la muncă. S-a făcut puţin haz de şiretlicul securiştilor şi după aceea am reintrat în normalitatea puşcăriei.

Tot în timpul acela, după vreo săptămână, mi s-a confirmat moartea mamei mele. Într-o zi am fost scos din celulă şi dus în camera de serviciu a gardianului de pe etajul respectiv şi mi s-a dat să semnez o hârtie prin care confirmam că las în custodia închisorii ceasul de mână cu care fusesem arestat şi câteva sute de lei. Aceste obiecte de valoare au fost expediate de Securitatea din Bucureşti mamei mele, a cărei adresă le-am dat-o. Acum mi se confirma că destinatarul nu mai era de găsit, din moment ce obiectele au fost returnate şi m-au ajuns din urmă la Aiud.

Celula în care locuiam eu era pe partea sudică a celularului şi-n una din zilele călduroase ale verii din 1959, când toţi din celulă stăteam numai în cămaşă şi izmană din cauza căldurii pentru a ne mai răcori, am aruncat câteva căni de apă pe jaluzelele ferestrei, în timp ce alte celule erau scoase la plimbare în ţarcurile respective, care se aflau tot pe aceeaşi parte a celularului. Securistul din prepeleac, care supraveghea pe cei din ţarcuri, a observat acest lucru şi a anunţat pe ofiţerul de serviciu care a identificat etajul şi celula şi peste 10 minute gardianul de pe secţie deschide uşa şi întreabă cine şi de ce a aruncat apa pe jaluzele. Am recunoscut că eu am aruncat cu apă, fiindcă era foarte cald. Deşi era unul din gardienii cotaţi ca oameni cumsecade, pe nume Filimon, a trebuit să-mi facă raport de pedepsire, aşa cum ceruse ofiţerul de serviciu. Începusem să uit de întâmplare, dar peste vreo două luni de zile, într-o dimineaţă de toamnă, înainte de număr, gardianul de pe secţie s-a apropiat foarte încet de uşă şi tot aşa de încet a deschis-o spre a mă lua prin surprindere şi a mă scoate afară din celulă fără să am timp să mă îmbrac cu mantaua şi m-a dus la izolare. Nu luasem în dimineaţa aceea nici măcar aşa-zisa cafea. În camera de gardă mi s-a adus la cunoştinţă că am un raport de izolare pentru 5 zile, dar “domnul comandant ţi-a aprobat 7 zile” (parcă-i cerusem eu să-mi aprobe!).

Comandantul Aiudului era atunci colonelul Crăciun iar ajutor de comandant (ofiţer politic) era locotenent-colonelul Iacob, tizul meu. Începuse frigul de toamnă. Deţinuţii erau îmbrăcaţi în costume de vară, adică haine şi pantaloni scurţi de doc traşi peste izmene, încât păream ca nişte sperietori de ciori. Şi asta făcea parte din programul de depersonalizare a deţinutului. Îmbrăcămintea provenea din reformele armatei, încă nu ni se schimbase cu cele vărgate de iarnă, care erau totuşi mai călduroase. Celula de izolare avea o înălţime de peste trei metri şi avea o fereastră care era tot timpul deschisă, iar pe jos era beton. Nu puteam ajunge la fereastră ca s-o închid, chiar dacă mă urcam pe tinetă. Tineta de murdărie era fără capac pentru a nu avea posibilitatea să te odihneşti. Noaptea frigul era puternic resimţit, mai ales cu îmbrăcămintea de doc şi cu pantaloni scurţi. În primele două zile de izolare n-am primit nimic de mâncare, abia a treia zi am primit la prânz o jumătate din raţia de turtoiul pe care-l primeam în regim obişnuit de închisoare, şi jumătate din porţia de mâncare de prânz. Au urmat două zile în care iar n-am primit nimic de mâncare. Mâncam, aşadar, o jumătate din porţia de mâncare de prânz a unei zile obişnuite de puşcărie o dată la trei zile de izolare. În cele 7 zile de izolare am mâncat porţia de la prânz a unei zile de închisoare. În aceste condiţii de fămânzire necesităţile fiziologice erau inexistente, situaţie care s-a continuat încă vreo săptămână după ce am fost scos din izolare. Pentru că nu aveam în celulă nici scaun nici pat, ci numai betonul de pe jos, am pus tineta cu gura-n jos pentru a mă mai putea odihni şi mai stăteam câte zece minute, dar frigul nu mă lăsa şi făceam zilnic zeci de km prin celulă pentru a mă încălzi. Seara la ora 22 mi se dădea o pătură veche de zeci de ani, destrămată şi având doar jumătate din dimensiunile normale ale unei pături. Dormitul se făcea în felul următor: puneam capul pe un colţ de pătură pe pragul interior al uşii, care fiind de lemn era mai puţin rece şi sub şoldul care era pe beton puneam pătura îndoită în 4-5 rânduri ca un fel de ghem, după care adormeam. În timpul nopţii mă trezeam de câteva ori şi repetam operaţia. În timpul zilei, când făceam plimbările necesare ca să mă încălzesc, îmi făceam şi rugăciunile în care ceream ajutorul Celui de Sus ca să-mi dea tăria de a rezista. Dumnezeu m-a ajutat, fiindcă în toată detenţia mea am fost ferit de a fi supus la încercări mai grele decât slabele mele puteri sau la contractarea vreunei boli incurabile. Spun asta gândindu-mă la cei din Piteşti, din Gherla, la regimul lor, care ar fi pus capăt rezistenţei mele. De asemenea, mă gândesc la unii din Aiud care au fost la izolare în timp de iarnă într-o celulă fără geamuri şi ţinuţi câte două-trei luni, până au murit, precum şi la cei care fiind bolnavi, n-au primit nici un fel de tratament şi nici dreptul de a fi internaţi în spital, ci au fost aruncaţi în Râpa Robilor, unde nu li se cunoaşte mormântul.

“Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,

cimitirul nostru adastă.

Tace. Aşteaptă sicrie sărace

cu număr de smoală scris pe capace.

Cimitir fără iarbă – doar humă –

ocolit ca o molimă neagră de ciumă.

Morminte fără poveste,

unde nu-ngenunchează neveste,

unde mame nu plâng,

unde nu cad lacrimi de ţânc…”

Radu Gyr

După cele 7 zile de izolare, am fost dus în celular şi ofiţerul de serviciu de la parter m-a întrebat care-i celula mea. I-am spus numărul celulei, el s-a uitat într-un registru şi i-a spus gardianului să mă ducă la altă celulă cu alt număr, de data asta pe nordul celularului, care era mai friguroasă şi unde am găsit o altă componenţă a camerei, precum şi bagajul meu personal.

În timp ce mă aflam la izolare, pe celular s-a produs o nouă redistribuire a deţinuţilor. În noua celulă i-am găsit pe următorii deţinuţi: Bordeianu Dumitru, student medicinist la Iaşi originar din Drăguşeni-Baia. El trecuse prin Piteşti şi ducea o trăire de mare credinţă. Lateş Mircea, student la Agronomia din Iaşi, trecut şi el prin Piteşti, originar din Bucovina. Parpalac Gheorghe, student la Politehnică în ultimul an (sau absolvent), originar din Basarabia, dar care fusese şi prin Germania în timpul războiului. Onu (Gheorghe?) muncitor din Bucureşti, un autodidact cu multe cunoştinţe în multe domenii; avea puternice crize de astm. Vătăşescu Ion, avocat din Bucureşti, foarte bolnav de inimă. Peste două-trei săptămâni de la venirea mea în celulă a fost dus în spitalul închisorii, iar după alte două-trei săptămâni ne-a venit prin ţevile caloriferului vestea că a murit. O altă persoană era un învăţător dintr-o comună din judeţul Prahova, al cărui nume l-am uitat. După intrarea mea în celulă, cei din camerele alăturate au început să bată în perete şi să-ntrebe cine-i cel nou intrat. După ce-au aflat, s-au interesat care este regimul de izolare în acel moment. Ţin minte că la o convorbire la perete cu gamela (nu prea erau morsişti de calitate în celulă) Parpalac i-a răspuns unuia că la izolare este un regim de apocalipsă.

Cei din celulă m-au primit cu toată dragostea, dar i-am speriat cu slăbiciunea mea după şapte zile de izolare. Începând din prima zi de când am venit în noua celulă, timp de cinci zile, colegii de suferinţă mi-au oferit câte un turtoi în plus pentru a mă reface. Cu toată încercarea mea de a refuza oferta lor, ei au insistat de aşa manieră încât până la urmă am acceptat. Mă gândeam că şi ei trăiesc din aceeaşi raţie de puşcărie ca toţi ceilalţi. Iniţiativa acestui gest a aparţinut celor doi studenţi, în special lui Bordeianu. Am avut impresia că şi ceilalţi din celulă au contribuit la această ofertă. Chiar dacă eram împreună într-un spaţiu restrâns şi observam pe câte unii care mâncau numai o jumătate de turtoi, nu-mi putea da seama cine a renunţat la o parte din porţie pentru mine. Unii mâncau jumătate înainte de sosirea mesei, alţii în timpul mesei, iar ei nu mi-au spus niciodată. Gestul lor, pentru care le sunt recunoscător, nu l-am uitat nici acum.

Cu Bordeianu Dumitru (Mitică) m-am întâlnit odată la Bucureşti la o adunare a foştilor deţinuţi politici, la care a participiat şi el. Am aflat întâmplător că era în trecere prin Bucureşti, fiind venit tocmai din Australia. Fiind mulţi cei care vroiau să-l abordeze şi el vrând să vorbească cu cât mai mulţi, era înconjurat într-un cerc numeros de deţinuţi, eu nu-l mai recunoşteam, atât era de schimbat după atâţia ani care-şi puseseră amprenta asupra lui. Mi-am făcut loc printre ceilalţi deţinuţi ca să pot ajunge la el, i-am spus cine sunt şi i-am amintit de gestul făcut cu mine în Aiud, pentru care i-am mulţumit încă o dată, dar el mi-a spus că nu-şi aminteşte.

Venirea mea intempestivă peste ei le-a întrerupt dialogul şi fiecare căuta să-l abordeze şi să nu piardă prilejul de a-l mai întreba câte ceva. Eu n-am mai ajuns să pot sta de vorbă cu el cum dealtfel nici ceilalţi nu şi-au terminat discuţiile pe care le doreau. Un bucureştean l-a urcat în maşină şi dus a fost. Eu am rămas cu această mare datorie nestinsă, măcar să fi putut sta cu el de vorbă mai mult, fiindcă asemenea datorii în astfel de împrejurări nu se pot plăti afară niciodată. Mă gândesc la următorul lucru. Dacă el nu şi-a amintit de acest gest, înseamnă că pentru el opera de binefacere este un fapt obişnuit, pe care-l considera în viziunea lui ca un lucru normal şi nu unul ieşit din comun. Aşa cum l-am cunoscut eu în celula Aiudului, a demonstrat o credinţă puternică şi o trăire aproape mistică. Îi mulţumesc încă o dată prin aceste rânduri, pe care i le dedic şi doresc ca Dumnezeu să-i dea sănătate şi multă mulţumire sufletească.

După ce ne-am cunoscut mai bine în celulă şi ne-am câştigat încrederea reciprocă, venind vorba de grozăviile Piteştiului prin care el trecuse, mi-a spus c-ar avea o mare dorinţă la ieşirea din puşcărie, anume să-l întâlnească pe Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima. Citind cartea lui “În mlaştina disperării”, am constatat că Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa. Postfaţa cărţii lui este scrisă de Horia Sima.

Între Parpalac şi Onu era o stare de tensiune mocnită. Ei proveneau din aceeaşi celulă şi se cam cunoşteau, astfel că nu se simpatizau deloc. Într-una din zile gardianul de pe secţie l-a scos din celulă pe Parpalac şi l-a adus după aproximativ două ore.

În timpul cât a lipsit din celulă, noi cei rămaşi am devenit suspicioşi la întârzierea lui. Onu a început să gândească cu glas tare, spunând că Parpalac este un om suspect, dacă nu cumva chiar periculos. Până la urmă a spus-o deschis că el are convingerea că Parpalac este colaborator al administraţiei. Eu care eram cel mai nou picat în celulă, nu ştiam ce să cred. Parpalac era un om cu pregătire superioară (mi se pare că nu avea încă examenul de licenţă), era un tip inteligent şi cu un bogat bagaj de cunoştinţe în diverse domenii. Era preocupat să afle orice. Ţin minte că o dată, în celulă venind vorba de felul în care ne-am putea ocupa timpul, el a spus că-l interesează orice afară de agricultură. Avea şi preocupări literare compunând poezii. Ne-a vorbit în celulă sub formă de prelegeri despre electricitate, unde era în domeniul lui, pentru cei care eram prea puţin familiarizaţi cu fenomenul. După cca. două-trei ore, a fost adus înapoi şi ne-a spus că a fost chemat pentru că el a mai raportat administraţiei că în timpul cât stă în celulă, în lipsă de alte preocupări, a conceput o invenţie pe care ar vrea s-o facă cunoscută unui institut de cercetări sau Oficiului de invenţii şi acum a fost chemat pentru a discuta această problemă. Noi am primit cu rezerva de rigoare motivarea lui Parpalac, dar Onu a făcut nişte aluzii cam transparente la spusele lui, la care Parpalac s-a enervat făcându-l nebun. Onu i-a replicat că este informator şi că nu crede cele spuse de el. Parpalac era puţin bâlbâit şi din cauza nervilor devenise şi mai bâlbâit. A trecut ziua, a trecut noaptea, iar a doua zi în celulă era o atmosferă de mare răceală şi încordare şi nu prea vorbeam între noi decât strictul necesar.

Peste câteva zile, Parpalac este din nou luat de gardian şi, după câteva ore, gardianul de pe secţie vine singur şi ne spune să-i facem bagajul lui Parpalac şi să-l scoatem afară lângă uşă. Din ziua aceea n-am mai ştiut nimic de Parpalac până târziu, după ce am plecat din Aiud în Balta Brăilei.

În timpul şederii în celular ni s-a transmis prin Morse de către un anonim că undeva în secţie s-a înfiinţat o cameră în care sunt aduşi deţinuţi din închisoare şi mai ales din Zarcă, oameni cu grade şi funcţii mari legionare. Acolo li s-ar fi pus la dispoziţie cărţi şi ziare şi se fac comentarii. Acest zvon nu l-am mai auzit şi nu s-a confirmat cât am stat eu în Aiud, până la plecarea mea în primăvara lui 1961.

O altă persoană de care mi-aduc aminte cu plăcere, dar nu în ordinea cronologică a evenimentelor, ci aşa cum mă ajută memoria, este arhitectul Mucichescu Nicolae, oltean de origine şi bucureştean prin domiciliu, care în închisoare avea preocupări literare, compunând poezii. El nu era legionar, ci naţional-creştin (cuzist). Despre el am două amintiri. Prima este o amintire tristă, fiindcă o dată în celulă a avut o criză puternică de stomac, când a vomitat mult sânge, criză la care medicii deţinuţi de pe secţie, consultaţi prin Morse, nu i-au putut pune un diagnostic precis. Când am raportat cazul său miliţianului de pe sală, nu s-a luat nici o măsură, el rămânând mai departe în celulă fără să fie scos la medic. Cu timpul starea sănătăţii lui a rămas constantă, fără să se amelioreze, iar din când în când mai avea câte o criză mai mică, până la despărţirea noastră.

A doua amintire despre el este din domeniul arhitecturii, în care este vorba despre casa lui Istrate Micescu, demnitar care făcea parte din partidul naţional-creştin (Cuza-Goga) ca şi el. Istrate Micescu, unul din marii avocaţi ai României – în timpul guvernării Goga-Cuza a fost ministru de externe – dispunând de bani, a angajat un arhitect italian, renumit în felul lui, să-i facă proiectul unei case personale, dar i-a atras atenţia ca această casă să fie în stil românesc. Italianul, cu studii de arhitectură făcute în Italia, era total străin de stilul românesc de arhitectură şi s-a apucat să studieze din cursurile universitare pentru a înţelege stilul românesc. După afirmaţiile lui Mucichescu care era arhitect şi care după părerea mea era obiectiv în apreciere, arhitectura românească nu prea are un stil propriu, ci un stil bizantin în construirea bisericilor şi elemente cu specific românesc în construcţiile civile, cum ar fi cerdacul de exemplu şi unii stâlpi de pe la case, ceea ce constituie un modest stil românesc. Cam asta am reţinut eu din cele relatate de arhitectul Mucichescu. Însă poanta povestirii abia urmează. Arhitectul italian, ca urmare a studiilor făcute, i-a construit o casă care nu prea avea un aspect de stil românesc.

În final, la câtva timp după terminarea construcţiei, într-una din zile, când proprietarul venea din oraş şi se apropia de casa lui, l-a văzut pe un ţăran care s-a apropiat de casa lui şi o privea îndelung. Istrate Micescu se apropia şi el de privitor şi, bucuros, îl întreabă văzând în el un admirator al construcţiei:

“Ei, ce zici nene, îţi place casa?” Ţăranul, nedumerit puţin, nebănuind că acesta-i proprietarul, îi răspunde: “Domnule, nu-mi dau seama ce clădire-i asta. Casă o fi? Biserică o fi?” Istrate Micescu plin de năduf îi spune: “E casă, ’tu-i biserica mamii ei!”

Cred că în relatarea lui Mucichescu a fost puţină ironie la adresa lui Micescu, care n-a găsit un arhitect român în tot Bucureştiul şi a apelat la un italian.

În toamna anului 1960, când era timpul cel mai friguros, într-o dimineaţă sunt scos din celulă de miliţianul de pe secţie, tot pe nepregătite şi îmbrăcat sumar, şi sunt trimis la izolare, de data asta cu rapoarte făcute de trei gardieni, pentru trei acuzaţii diferite, în total 21 de zile. Cele trei acuzaţii erau următoarele:

1. Am fost prins vorbind la perete cu cei din celula vecină;

2. Am fost prins că mă uitam afară pe geam (geamul avea jaluzele fixe şi nu puteam privi decât în sus);

3. Am fost prins şezând pe pat, rezemat cu spatele de perete, dormind, deci nereglementar.

Odată cu mine a mai fost scos din celulă şi băgat la izolare un inginer din Arad căruia i-am uitat numele. Gardianul de pe secţia unde erau izolările a citit toate rapoartele care ne însoţeau şi a întrebat care-i Iacob. I-am spus că eu sunt acela, iar el în graiul lui ardelenesc mi-a zis: “Fută-che dracu să che fută! Tu aici mori mă, că o să te apuce Crăciunul.” Am fost băgat într-una din celulele de izolare, o celulă vecină şi similară cu aceea din prima izolare, împreună cu colegul din celula în care ne executam pedeapsa. Peste câteva zile am fost scos afară de către miliţian şi dus în apropierea porţii închisorii, cu haina pe cap. Aici erau construite nişte celule pentru anchetă, când veneau anchetatorii securişti de la MAI sau de la diverse securităţi din ţară, ca să mai stoarcă câte ceva din ceea ce credeau ei c-ar mai putea obţine sau când se făceau anchete de către directorul închisorii şi ofiţerul politic. Introdus într-una din aceste celule am fost lăsat acolo încuiat cu zăvorul, timp de cca. 2 ore. După trecerea timpului de aşteptare aud zăvorul şi intră în celulă locotenent-colonel Iacob care se aşează la biroul anchetatorului. Eu şedeam pe banca anchetaţilor. După ce îmi pune întrebările introductive (nume, domiciliu ş.a.m.d.) şi cele referitoare la condamnare, mă întreabă dacă în libertate am fumat. Am făcut greşeala şi am răspuns că da, ceea ce era adevărat. Îndată mi-a oferit o ţigară şi mi-a oferit şi focul cu bricheta. Era o ţigară cu aromă exotică, de care eu nu mai fumasem niciodată, o ţigară pe măsura burgheziei proletare. Am tras câteva fumuri, din care unul în piept şi am simţit o ameţeală puternică, ceea ce m-a făcut să încetez. Nu mi-am dat seama că după doi ani de regim de închisoare, când nu mai pusesem o ţigară în gură şi mai ales după zile întregi de izolare, când înfometarea era maximă, organismul meu nu mai suporta tutunul. Colonelul Iacob a observat şi m-a întrebat de ce nu mai fumez. I-am spus că-mi face rău şi ameţesc, iar el n-a mai zis nimic. De aici încolo a intrat în subiectul propriu-zis al întâlnirii. M-a întrebat de toate: ce vârstă am, pentru ce am fost condamnat. Când i-am spus c-a fost un proces înscenat, a zâmbit zicând că dacă eram nevinovat nu mi se dădea o condamnare aşa de mare, dar dacă-i aşa cum spun eu, el îmi oferă ocazia de a dovedi că-i adevărat ce spun eu şi că-mi propune deschis să colaborez cu el şi să-i spun ce se discută în celulele pe unde trec şi ce gândesc deţinuţii.

“E păcat de tine să-ţi iroseşti tinereţea prin puşcărie, alături de cei ce au mâinile pline de sânge şi care v-au târât şi pe voi în închisoare. Afară de asta îmi eşti băiat simpatic şi eu vreau să te ajut, mai ales că ai acelaşi nume cu mine. Ce zici?”

O propunere atât de directă şi în condiţiile atât de grele ale regimului de izolare în care mă aflam, nu avusesem niciodată. Dar după cei opt ani de închisoare făcuţi şi după experienţa şi sfatul celor care încercaseră o astfel de situaţie, ştiam următoarele: cu securiştii nu-i bine să întinzi vorba multă şi să fii cât se poate de tranşant, fiindcă dacă le întinzi un deget, ei îţi iau toată mâna. Alte căi de a evita o asemenea ofertă, să te prefaci că nu auzi, nu înţelegi bine, şi că nu poţi să faci asemenea servicii, că eşti o fire introvertită şi nu legi prietenii cu cei din închisoare sau că cei din jur te ţin la distanţă şi se feresc de tine, nu dau rezultate cu securiştii. Politrucii au metodele lor de a insista, de a te invita şi propune colaborarea chiar ani în şir, fiindcă chiar dacă eşti mutat în altă închisoare eşti trimis cu observaţia că ai fi un element predispus la colaborare, iar acolo te va lua în primire alt politruc. Nu scapi uşor din acest cerc al insistenţei, şantajului şi ameninţării. În cazul unui refuz, în cel mai rău caz poţi lua o bătaie, dar în cazul acceptării propunerii de colaborare urmată de un refuz de a continua, urmările sunt nu numai foarte neplăcute dar de-a dreptul grave. În asemenea situaţii timpul şi circumstanţele sunt în favoarea politrucilor; ei au răbdare şi sunt sadici, iar deţinutul nu are în faţă decât condamnarea, zidurile din jur şi gratiile de la ferestre. Nu mai spun că în perspectiva imediată aveam spectrul regimului de izolare în condiţii cumplite. În această stare de lucruri mi-am dat seama că sunt într-o situaţie fără ieşire. A accepta propunerea însemna a da un angajament scris şi speranţa de a amâna deznodământul era o speranţă iluzorie, chiar utopică. Mai apăsător ca orice era însă faptul că făceai servicii duşmanului tău, călcând peste suferinţele camarazilor tăi, coborându-te la josnicia cerută de securist. Cunosc foarte bine pe un om al cărui nume îl trec sub tăcere din motive de bun simţ şi pentru faptul că sora lui, fostă deţinută, a avut un comportament demn şi onorabil. Ei bine, acest om pe lângă faptul că a fost colaborator al securităţii toţi cei 15 ani de condamnare, pe care i-a executat în întregime până la expirarea pedepsei, a fost plimbat prin securităţile unde se făceau anchete în perioada 1958-59 pentru a trage de limbă pe noii arestaţi şi a-i turna securistului anchetator. Groaznică situaţie. Aceste lucruri le-am aflat de la unul cu care am stat împreună în celulă şi a fost victima acestuia.

Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte din momentul în care colonelul Iacob mă invitase la dialogul cu pricina, dar ele mi se fixaseră în minte cu ani în urmă, de când mi-am dat seama că securiştii cu care veneam în contact în timpul detenţiei şi al anchetelor erau exponenţii celui mai odios, abject şi ticălos sistem politic creat de istorie.

La întrebarea pusă de politruc trebuia să dau răspunsul pe loc. Mi-am făcut cruce cu limba-n gură, lucru pe care-l făceam şi atunci când eram chemat la alte anchete, fără a lua o atitudine de sfidare care să-i întărâte mândria lui de comandant al închisorii, ci pe un ton normal şi cuviincios, i-am răspuns: “Nu pot să fac acest lucru.” Mă aşteptam la o ploaie de înjurături sau chiar să înceapă a mă lovi, dar spre mirarea mea nu s-a-ntâmplat aşa ceva. “Dar de ce nu vrei să scapi de puşcărie şi să fii liber? Îţi place să stai în închisoare?” “Nu cred că există vreun om normal căruia să-i placă închisoarea, dar vreau să dorm cu capul liniştit pe pernă, atunci când mă culc. Nu vreau să am mustrări de conştiinţă, atunci când voi şti că un om suferă din cauza mea, pentru că la un moment de enervare a tras o înjurătură când foamea îl roade sau că n-a fost scos la doctor când era bolnav.” “Nu asta vreau să aflu eu, fiindcă ştiu că toţi înjuraţi. Eu vreau să ştiu ce alte lucruri discutaţi voi în celulă.” “Ce discutăm în celulă vă spun şi acum. Discutăm în primul rând despre mâncare şi despre foamea care ne chinuie şi mai discutăm despre procesele înscenate şi pedepsele exagerate care ni s-au dat. Când vrem să îndepărtăm spectrul foamei din mintea noastră, mai discutăm despre amintirile noastre de-afară şi probleme de cultură generală ca geografia, istoria şi altele.” “Da, dar şi legiunea are o istorie. De asta nu discutaţi?” “Discutăm despre istoria României sau despre istoria universală; despre celelalte lucruri care sunt interzise nu discută nimeni, fiindcă nimeni nu vrea să mai facă puşcărie în puşcărie, cum fac eu acum.” “Dar acum pentru ce faci izolare?” “Fiindcă am fost surprins de către miliţianul de pe sală că aţipisem rezemat de perete când stăteam pe pat.” “Ce să-ţi fac dacă nu vrei să scapi şi să fii liber? Eu îţi mai dau timp de gândire. E bine să te gândeşti în continuare la libertatea şi la tinereţea ta.”

A plecat, a tras zăvorul pe dinafară, nu ştiu dacă el sau un gardian care probabil supraveghea celula de pe coridorul alăturat. Am rămas din nou singur, cumva uşurat că momentul culminant era depăşit. După aprecierea mea, cam era ora prânzului; probabil că plecase la masă. Rămas singur, am analizat interiorul celulei şi birourile. Am văzut că nu puteam fi luat prin surprindere, fiindcă l-aş fi auzit venind. Banca celui anchetat semăna cu una şcolărească foarte veche, făcută dintr-un lemn înnegrit de vreme. Într-un capăt al băncii am descoperit un cui vechi, care putea fi scos uşor şi pus la loc. Pe bancă erau scrise prin zgâriere (probabil cu acest cui) diferite mesaje ale celor ce ocupaseră loc pe ea. Printre aceste mesaje, unul era mai elocvent: “Legionarule, să nu fii trădător”. Altul spunea: “Aici am fost cercetat (anchetat) în anul…” Nu se dădeau nume sau date concrete, pentru a nu fi depistaţi cei care au scris. M-am mirat mult cum de anchetatorii nu au observat aceste lucruri de atâţia ani, pentru a le şterge, dar probabil că ei nu se aşezau în banca acuzaţilor şi n-au observat. Profitând de timp suficient şi fiind nesupravegheat, am zgâriat şi eu cu acest cui un text biblic: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, după care am pus cuiul la locul lui. Lemnul fiind vechi nu se putea observa vechimea zgârierii.

După o bucată bună de timp, când mă săturasem de aşteptare, aud zăvorul şi tizul meu intră în birou, se aşează cu fundul pe biroul lui, eu stând în continuare pe scaun, desface ambalajul de pe o bomboană, pe care o scoate şi n-o bagă în gură cum era normal, ci o aruncă de la distanţă, de-ţi făcea impresia că exersează prinderea bomboanelor cu gura. În timp ce molfăia o altă bomboană, mă întreabă: “Ei, te-ai gândit?” “M-am gândit.” “Şi cum rămâne?” “Aşa cum v-am spus prima dată, domnule comandant.” “Bine mă, dar ce-ţi închipui tu, că societatea se va-ntoarce înapoi?” Şi a început să-mi demonstreze într-un limbaj marxist că epocile în istorie s-au succedat în mod progresiv şi s-au dezvoltat de la inferior la superior, iar ultima este cea socialistă, care chiar dacă nu este perfectă, e cea mai bună dintre toate. Aşa că lumea nu poate să regreseze, ci trebuie să progreseze, să meargă înainte, mă rog, toată teoria marxistă a materialismului dialectic şi istoric, cu acumulările ei cantitative care dau salturi calitative etc. “De cât timp eşti tu arestat?” “De aproape doi ani.” “Tu ştii că afară toţi elevii din România primesc manuale şcolare gratuit? Care ţară capitalistă face aşa ceva? Acolo elevii trebuie să cumpere cărţile cu banii părinţilor.” Am tăcut din gură pentru a nu-l provoca şi irita şi nu i-am spus că acolo omul are proprietate şi-i normal să-şi plătească cărţile. I-am spus că eu cred ce spune el, dar socot că e normal să devin comunist când voi ieşi afară, nu într-o închisoare unde sunt tratat ca duşman al ţării. “Tot bandit ai rămas. Aici or să-ţi putrezească oasele. Păcat de tinereţea ta.”

Şi iar a plecat, iar eu am rămas singur în celulă, unde am stat destul de mult timp. Aproape către seară am fost scos şi readus în celula de izolare din secţie. Singurul avantaj ce l-am avut în această zi cu ocazia anchetei, a fost acela c-am stat într-o celulă încălzită şi m-am odihnit pe bancă, nefiind obligat să fac manej prin celulă. I-am povestit colegului de celulă cele întâmplate şi l-am rugat că dacă scapă înaintea mea, fiindcă avea un singur raport cu numai 7 zile de izolare, să-mi lase mie mantaua la plecare, deoarece atunci când am fost scoşi pentru izolare, el fiind strigat după mine şi mai inspirat a apucat să-şi ia mantaua. Grija conducerii închisorii faţă de noi s-a manifestat de această dată mai mult, spre deosebire de data trecută, pentru că ni se dădea câte o gamelă de apă fierbinte pentru a bea şi a ne mai pune sângele în circulaţie.

Cu o zi înainte de a împlini o săptămână de izolare, Dumnezeu mi-a arătat încă o dată că mă fereşte de încercări mai grele decât aş fi putut eu să suport. Înainte de numărul de seară am auzit cum se deschid celulele începând cu prima şi cum deţinuţii care se aflau în izolare se duceau cu tinetele spre closet pentru a le goli. Un lucru neobişnuit pentru că tinetele se goleau în ziua când se termina pedeapsa ca să rămână goale după plecare. Se trage zăvorul de la celula unde eram noi doi şi suntem trimişi cu tineta la golit. Ne-am executat, apoi am fost luaţi cu haina pe cap şi readuşi în celulele de pe celular, fiind scutiţi de restul pedepsei. Am aflat ulterior că venise un lot nou în Aiud şi, conform secretomaniei penitenciare şi securiste, acest lot nu trebuia să ia legătura cu vechii deţinuţi, astfel că ei trebuia să facă o carantină a secretului şi au fost băgaţi în celulele de izolare, însă fără regim de izolare. Am mai avut o bănuială mai târziu, că această izolare s-a desfiinţat pentru toţi, în vederea reeducării care se pregătea în Aiud, vrând să demonstreze o îmbunătăţire a regimului de detenţie. Cert este că n-am făcut decât prima din cele trei pedepse şi nu toate cele 21 de zile.

În ultima celulă în care am stat la Aiud, am avut drept coleg şi pe profesorul de geografie Vasile Stoian, fostul prefect legionar al judeţului Bacău. În anul 1944 el era pe front şi, odată cu retragerea de pe frontul de răsărit a armatei germane, nu s-a mai oprit în România, ci s-a dus direct în Germania de unde s-a înapoiat în 1945 după capitulare. Era cel mai bătrân din celula în care ne aflam, având peste 60 de ani şi noi cei mai tineri ne-am oferit să-i facem serviciile care îi reveneau, dar el a refuzat achitându-se personal de toate obligaţiile. E adevărat că era un om care dovedea o sănătate foarte bună.

În celulă ne umpleam timpul cu diverse preocupări, dar în special cu învăţarea limbii germane, pe care el o cunoştea destul de bine. Din când în când mă punea să-i mai spun câte o poezie de Radu Gyr, din care atunci ştiam mai multe.

În primăvara anului 1961, în camera 356 din secţie, am fost adunaţi un lot de deţinuţi care eram pregătiţi pentru munca în Balta Brăilei. Aici l-am cunoscut pe Curpănaru Gheorghe, originar din Nadişa-Bacău, cu care m-am împrietenit şi am rămas buni prieteni şi după eliberare, fiindcă amândoi ne-am stabilit în Piatra Neamţ. În această cameră am învăţat împreună cu Curpănaru, mai bine zis eu am învăţat de la el, fiindcă el era mai avansat ca mine, poezia “Întoarcerea din cruciadă” de Radu Gyr. După învăţarea acestei poezii, multă vreme când ne întâlneam, ne salutam cu câte un vers sau o strofă din această poezie.

“Când am plecat de mult în Cruciadă,

- Mai ştii Bertrand? – eram numai lumini.

Se îmbulzea tot burgul să ne vadă,

ne troienea sub roze şi sub crini,

iar noi, pe armăsarii de zăpadă,

ardeam printre vasali şi paladini….

De ce Gotfried, de ce ne înspăimântă

o rană-n piept şi-un hârb de scut beteag,

cât încă-n noi Ierusalimul cântă

şi mai păstrăm prăjina unui steag

sau când nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrântă,

în sângele rămas pe zale cheag?”

În camera 356 cred c-am stat aproape o lună de zile. Înainte de a pleca ni s-a adus ziarul (probabil Scânteia) care a fost citit de un deţinut. Articolul de bază cu care administraţia închisorii a vrut să ne dea gata, a fost acela în care era vorba despre marea realizare a ştiinţei şi tehnicii sovietice prin trimiterea în spaţiul cosmic a primului cosmonaut sovietic, Iuri Gagarin.

Camera 356 a fost ultima locuinţă în Aiud, iar de aici pe la mijlocul lunii mai am fost îmbarcaţi în duba CFR, duşi la Brăila şi de acolo cu bacul în Balta Brăilei.