Lagărul Luciu – Giurgeni

Prin luna mai a anului 1962 am fost mutaţi toţi deţinuţii din lagărul Strâmba la Luciu – Giurgeni. Comandantul lagărului era căpitanul Ioaniţescu, altă bestie securistă care umbla cu ciomagul în mână pe şantierele unde lucram.

Din cauza deselor mutări şi schimbări ale punctelor de lucru, încep să nu mai pot localiza persoanele pe care le-am cunoscut în aceste lagăre şi multora le-am uitat numele, chiar dacă mi-aduc aminte figurile lor. Toată vara anului 1962 am lucrat numai în construcţii: grajduri pentru vitele Gospodăriei Agricole de Stat, o baracă pentru deţinuţii din interiorul coloniei şi locuinţe cu etaj construite din cărămidă, probabil pentru muncitorii şi funcţionarii GAS.

Un eveniment deosebit de trist, trăit de toţi deţinuţii din Luciu – Giurgeni, a fost când doi tineri maghiari au încercat să evadeze de la un punct de lucru la care eu nu lucram atunci. Din cele povestite de cei care au fost cu ei, am auzit că atunci când s-a observat lipsa lor s-a dat alarma, i-au adunat pe toţi deţinuţii, i-au culcat cu burta la pământ sub paza câtorva ostaşi, iar restul ostaşilor s-a dus să-i caute pe cei doi evadaţi. Nu după mult timp, cei doi evadaţi fiind pe punctul de a fi prinşi, s-au predat ostaşilor care-i urmăreau, ridicând mâinile, dar şeful escortei a tras în ei şi i-a împuşcat.

A doua zi dimineaţă, numărătoarea deţinuţilor a întârziat mult, probabil din cauza unei şedinţe a conducerii lagărului şi a unităţii militare care asigura paza deţinuţilor. Pe noi ne-au încolonat pe două rânduri începând de la poartă până în interiorul platoului şi din corpul de gardă au apărut patru deţinuţi (mi se pare că erau prieteni cu cei doi evadaţi) cu două tărgi pe care se aflau cadavrele celor doi tineri în poziţia în care au fost împuşcaţi: unul cu mâna întinsă sub cap, iar celălalt cu gura deschisă şi plină de sânge. Au fost plimbaţi de la un capăt la altul al platoului, ca să fie văzuţi de toată lumea şi pentru a demonstra tuturor ce vor păţi cei ce vor încerca să le urmeze exemplul. A apărut comandantul lagărului şi ne-a vorbit despre disciplina pe care trebuie s-o respectăm ca să nu păţim şi noi la fel. Încheierea discursului său a fost demnă de toată frumuseţea legalităţii şi moralei socialiste şi proletare, şi suna cam în felul următor: “Noi vă dăm posibilitatea să ieşiţi la muncă şi să nu vă putrezească oasele în închisori, să profitaţi de aer liber şi soare, să primiţi scrisori şi pachete, dar voi trebuie să respectaţi legalitatea noastră populară că de nu, vă… biserica mamei voastre.”

După discursul comandantului s-a ieşit pe poartă la punctele de lucru unde eram repartizaţi.

Într-o seară, când ne întorceam de la lucru, l-am auzit vorbind la telefonul din corpul de gardă, care era lângă poartă, cum îi făcea observaţie unui diriginte de şantier civil, reproşându-i că deţinuţii n-au lucrat în ziua aceea. La respectivul punct de lucru – reparaţia unui cămin cultural din comuna Giurgeni – probabil că deţinuţii n-au lucrat din lipsă de materiale, iar dirigintele i-ar fi spus că el va plăti coloniei ziua de muncă nelucrată. Cuvintele interlocutorului lui Ioaniţescu nu le puteam auzi, dar l-am auzit pe el urlând în receptor: “Pe mine nu mă interesează banii. Eu vreau ca bandiţii să muncească, că nu-s aduşi aici pentru îngrăşare.”

Voi încerca să scot în relief câteva figuri de deţinuţi care îmi vin în memorie, însă nu în ordinea cronologică, ci aşa cum mi-i amintesc.

Unul era un ţăran din Ivăneşti-Vaslui. Se numea Huzum şi era şeful meu la echipa de dulgheri cu care am construit şarpanta unui grajd. M-am înţeles foarte bine cu el. Era un om extrem de respectuos şi niciodată nu pretindea deţinuţilor cu care lucra să muncească mai mult decât puteau, preferând să muncească el în locul lor.

Buteanu Mircea, un tehnician minier de prin Baia Mare, era foarte credincios şi ţinea post negru în fiecare vineri, dând mâncarea de prânz altora. Mânca numai seara, chiar în condiţiile de puşcărie în care se afla, deşi, fiind un om foarte corpolent, în mod indiscutabil avea nevoie de mai multă hrană decât alţii. Era greco-catolic şi strănepot al memorandistului Buteanu.

Ofrim Vasile, tractorist din Dragomireşti-Maramureş, vecin de pat cu mine, îmi oferea de multe ori câte o lingură de zahăr din pachetul pe care-l primea, ca să-mi îndulcesc arpacaşul. Şi el era tot greco-catolic.

Pisică Marin, un muncitor din Bucureşti, era un om foarte vesel şi mereu cu ironia pe buze. Într-una din zilele iernii 1962-63, când nu ieşeam la lucru şi mă plimbam prin baracă, el mă opreşte şi mă face atent că-n dormitorul nostru sunt trei feluri de grupări religioase. Arătându-mi cu mâna spre un grup care se contrazicea pe teme de dogme religioase, mi-a spus că aceştia sunt pocăiţi. În altă parte era un preot catolic având în jurul lui câţiva deţinuţi şi arătându-mi-i, a spus că aceştia sunt catolici. În fundul dormitorului era un alt grup de oameni mai tineri care jucau şeptic sau popa-prostu’ cu nişte cărţi improvizate şi i-a arătat şi a spus că aceştia sunt ortodocşi.

De asemenea, îmi mai amintesc de deţinuţii: Ispas Alexandru, inginer din Buzău, Zamfiroiu Mărgărit, student din Bucureşti, Puiu Bălan, student din Teiuş şi Săbăuneanu Saul, avocat evreu din Roman.

În vara lui 1962, când a început procesul de reeducare organizat de MAI în toate închisorile din ţară, au început să ne aducă ziare care se afişau pe un panou din curtea coloniei ca să poată fi citite de toată lumea. În primele săptămâni ziarele erau expuse în aşa fel încât să fie evitate ştirile politice. Între microbiştii deţinuţi se iscau discuţii pe tema meciurilor de fotbal. Îmi aduc aminte de un student din Bucureşti, fiu de profesor universitar, care se numea Corlea Paul şi care s-a adresat unui grup de susţinători ai echipei Dinamo spunându-le: “Dinamo este echipa celor care ne ţin pe noi aici. Cu Dinamo nu trebuie să ţinem niciodată, indiferent cu cine joacă. Cu Dinamo trebuie să ţinem numai când joacă cu URSS-ul.”

În toamna lui 1962, în lagărul de la Luciu – Giurgeni a apărut o epidemie de leptospiroză, o boală luată din apa Dunării. După apariţia primelor cazuri de boală constatate de medicii deţinuţi şi de medicul civil, care venea mai rar, el având mai multe lagăre de care răspundea, s-a sesizat şi MAI-ul. Au apărut în lagăr comisii de doctori din MAI şi au făcut analize ale apei consumate de noi, apă din Dunăre. Au ajuns la concluzia că apele Dunării sunt focarul de infecţie. Imediat s-au luat măsuri de izolare a celor bolnavi, eliberându-se două dormitoare în care erau cazaţi cei suspecţi de boală. Toţi deţinuţii am dat la infirmeria lagărului probe de urină şi cei ce erau suspectaţi de boală sau deja bolnavi erau izolaţi. Un neamţ de prin Banat, care era cu mine în brigadă, arestat fiindcă încercase să treacă frontiera, s-a furişat printre gardieni şi a intrat în barăcile bolnavilor izolaţi ca să ia urina de la un bolnav şi s-o dea la analiză ca fiind a lui. El avea încredere în mine şi mi-a mărturisit acest secret. L-am întrebat pe Kramer de ce face acest lucru şi mi-a răspuns că vrea să scape de muncă şi să treacă în barăcile cu bolnavi ca să se odihnească. L-am sfătuit că nu-i bine ce face, că se poate îmbolnăvi cu adevărat, dar el a ţinut-o pe-a lui şi i-a reuşit figura. A scăpat de muncă şi nici nu s-a îmbolnăvit, chiar dacă hrana era pentru regim penitenciar.

După câteva săptămâni, epidemia a fost stopată şi mulţi bolnavi s-au vindecat. Toamna era pe terminate şi se apropia iarna. Pentru că lucrările agricole se încheiau şi multe din cele de construcţie erau pe sfârşite, conducerea lagărului a mai redus numărul celor care ieşeau la lucru, trecându-ne la regim de penitenciar cu hrană redusă. La lucru mai ieşeau pentru muncile interioare, de regie, şi în exterior la finalizarea unor lucrări neîncheiate. Datorită faptului că mai erau încă bolnavi de leptospiroză la izolare, noi ceilalţi eram lăsaţi să ne odihnim. În acest timp, ştiu că mai bine de o săptămână am dormit zi şi noapte. Cei din jurul meu bănuiau că probabil sunt şi eu bolnav, cum dealtfel credeam şi eu la un moment dat. Din fericire n-a fost aşa, fiindcă odihna aceasta m-a refăcut şi mi s-a normalizat somnul şi starea sănătăţii.

Sărbătorile Crăciunului şi Anul Nou 1963 le-am petrecut în aceste condiţii. Nu eram scoşi la muncă, ci numai la corvezi interioare, la curăţenie prin curte, curăţat cartofii la bucătărie, la descărcat câte un camion cu materiale, dacă venea, etc.

De Anul Nou, nişte tineri de prin Bucovina (Şarul Dornei) au compus versurile unui pluguşor ce l-au citit în dormitor şi în care au evocat dorul de libertate, cu urări de sănătate pentru toţi cei ce-l ascultau. Calul de bătaie al pluguşorului a fost Saul Săbăuneanu, care-şi luase numele de la satul Săbăoani unde părinţii lui aveau o cârciumă. El a fost ironizat tot timpul cât s-a spus pluguşorul cu aluzii foarte transparente la calităţile lui de negustor, care primind un pachet de ţigări şi nefiind fumător, le vindea pe raţia de pâine a deţinuţilor care nu se puteau abţine în faţa unui chiştoc de ţigară pe care-l culegeau de pe jos. În pluguşorul recitat de ei s-a confirmat ceea ce deţinuţii vorbeau între ei mai demult, că lui Saul Săbăuneanu i s-au furat alimente cumpărate pe ţigări, precum pâine şi un borcan de untură. Cei cu pluguşorul mi-au făcut impresia că nu erau străini de cele povestite în versurile lor.

Îmi amintesc de aceste zile de iarnă din preajma Anului Nou, că erau zile friguroase, dar nu geroase, cu zăpadă puţină care totuşi acoperea pământul cu un veşmânt alb.

La câteva zile după Anul Nou, conform tradiţiei vieţii de închisoare din România, în fiecare an se făcea recensământul deţinuţilor din toate închisorile şi lagărele. La Luciu – Giurgeni recensământul s-a făcut în felul următor: dimineaţa, după ce ni s-a servit cafeaua, am fost scoşi pe platou cu toţii, s-a făcut numărătoarea, s-au încuiat uşile barăcilor şi miliţienii supravegheau intrările. Au rămas neadunaţi pe platou numai cei care lucrau la bucătărie şi cei de la munci interioare. S-au adus două mese lungi, iar miliţienii au adus câteva teancuri de dosare. Au venit 2-3 ofiţeri cu ofiţerul politic în frunte, îmbrăcaţi în şube şi căciuli şi au început să ne identifice după dosar. Strigarea se făcea în ordinea dosarului ridicat de ofiţerul politic şi fiecare se prezenta la masa respectivă în faţa acestei comisii, unde repetam ca un automat datele care ni se cereau: tata, mama şi baraca (în limbajul zeflemist al deţinuţilor). După identificare aveam voie să intrăm în dormitor. Eu am fost strigat cam pe la jumătate şi, zgribulit de frig şi bucuros c-am terminat cu aşteptarea, am intrat în dormitor. La câte 2-3 minute veneau ceilalţi, în ordinea strigării. În general nu apăreau probleme de nepotrivire de nume sau de date personale. Pentru cei care nu răspundeau la chemare, li se punea dosarul deoparte, urmând a fi căutaţi printre cei de la muncile interioare.

După o bucată de timp vine în baracă un tânăr cu care mă simpatizam reciproc, chiar dacă el era condamnat pentru gruparea religioasă “Martorii lui Iehova” şi-mi spune că dosarul meu, când a fost aşezat în teancul celor identificate, a fost tras în afară vreo 5 cm. Toţi cei din brigadă şi dormitor ştiau că eu sunt venit în Balta Brăilei de la Aiud. Cred că eram printre puţinii deţinuţi, dacă nu singurul, între cei veniţi de la Aiud, în colonia Luciu – Giurgeni. Atunci le-am spus că e foarte posibil ca în curând să plec din colonie, lucru ce s-a întâmplat peste cca. 2-3 săptămâni, când mai mulţi deţinuţi (în jur de 15) am fost duşi la gara Giurgeni unde ne aştepta duba CFR. După ce am fost îmbarcaţi în dubă, am fost plimbaţi timp de vreo trei zile prin Dobrogea. Printre jaluzelele geamului de la dubă am văzut numele gărilor Babadag şi Constanţa. Probabil că au fost „colectaţi” deţinuţi şi de pe aceste linii, dar nu i-am putut întâlni, ei fiind izolaţi de noi, cei care ne aflam în compartimentul mare al dubei. În dubă frigul era mare, fiindcă nu se dădea căldură. Atunci am auzit pe unul dintre deţinuţi spunând că “pentru ăştia care conduc ţara ar trebui o guvernare de 6 luni cu becurile stinse, ca să-i învăţăm omenie.”

Peste trei zile de la plecare am ajuns la Jilava, unde am stat mai puţin de o săptămână. Nu ştiu nimic de ceilalţi deţinuţi care au plecat odată cu mine din Luciu – Giurgeni, fiindcă din duba CFR am fost transbordaţi în autodubă. Am fost singur în celula dubei şi nu m-am mai întâlnit cu nici unul din ei. În Jilava am mai stat într-o celulă cu încă trei sau patru deţinuţi care, tot ca şi mine, erau în tranzit; unul mergea la o anchetă suplimentară, altul venea de la un proces unde fusese dus ca martor şi altul pleca spre securitatea regională de care aparţinea. Le-am uitat numele.... După aproximativ o săptămână am fost îmbarcaţi mai mulţi deţinuţi şi transportaţi iar la vagonul dubă CFR. Eu am fost plasat tot singur într-o celulă a dubei şi, până aproape de Braşov, n-am avut din nou căldură, cu toate că am bătut în uşa celulei să raportez şefului de dubă, miliţianul supraveghetor, dar nu m-am ales decât cu înjurături. În aceste condiţii am ajuns…