Din nou la Aiud

Sosirea mea în Aiud a avut loc aproximativ pe la ora 7-8 seara. Am fost singurul client al Aiudului sosit cu acel tren şi dus singur cu duba auto a penitenciarului către închisoare. De data aceasta am fost coborât din dubă şi dus într-o cameră de pe secţie unde erau vreo 10 paturi de fier cu saltelele pe ele şi umplute cu paie mai mult praf decât paie, atât erau de uzate de folosinţa îndelungată. Plantonul de pe sală mi-a dat o pătură veche ca toate păturile de puşcărie. Întrarea mea în Aiud s-a făcut foarte simplu, fără tărăboi, fără percheziţie şi fără înjurături sau bruscări. Aceasta s-a petrecut pe la sfârşitul lui ianuarie 1963.

La câteva minute de la intrarea în cameră, unde mă gândeam ce pat să-mi aleg şi cum să mă învelesc cu pătura şi cu vreo saltea, se deschide vizeta şi un deţinut mă întreabă de unde vin şi dacă vreau ceva de mâncare. Bineînţeles c-am fost bucuros de invitaţie şi mi-a adus o gamelă plină cu mâncare de cartofi. Cât am mai vorbit cu cei doi deţinuţi care erau plantoane pe sală, am aflat că şi ei erau tot politici. Astfel m-am dumirit că şi-n Aiud începuse reeducarea şi administraţia vroia să demonstreze că se petrece o schimbare în viaţa deţinuţilor. În această cameră din secţia Aiudului, al cărei număr nu-l mai ţin minte, am stat cca. două săptămâni singur. Aproximativ pe la mijlocul lunii februarie, în urma unor noi schimbări ale componenţei celulelor, am fost dus în altă cameră cu mai mulţi deţinuţi, sosiţi de prin alte închisori sau securităţi, adunaţi aici probabil dintr-un ordin superior MAI, aşa cum venisem şi eu. Aici, în noua componenţă a celulei unde am stat mai bine de o lună de zile, am avut ocazia să-mi petrec timpul în mod mai plăcut, fiindcă ne povesteam unul altuia biografiile, mai ales episoadele legate de regimul de detenţie prin închisorile prin care trecuserăm, şi ne interesam de cunoştinţele comune pe care le aveam. Când eram scoşi la plimbare, auzeam dintr-o cameră apropiată cum se citeau articolele din ziarul “Scânteia” de către un lector deţinut. Ne-am dat seama că era o cameră transformată în club de reeducare şi îndoctrinare comunistă, unde deţinuţii erau invitaţi să-şi facă autocritica (autobatjocura, cum o numeau deţinuţii). Tatonându-ne şi studiindu-ne reciproc, ne aşteptam şi noi, cei din camera respectivă, să fim introduşi în clubul de reeducare. Colocatarii mei erau aiudeni mai vechi ca mine, cel puţin cu câteva zile, şi erau mai informaţi ca mine. Aşa am aflat că procesul de reeducare era în plină desfăşurare şi accentul se punea pe autobiografia pe care trebuia s-o prezinţi în faţa lectorului şi a grupului de deţinuţi din care făceam parte. Noi toţi eram într-o tensiune permanentă, gândindu-ne că ne va veni rândul să ne facem autobatjocura.

Aici l-am cunoscut pe Ion Ioanid. Mi se pare că el venea de la Timişoara. În convorbirile noastre de tatonare şi informare reciprocă ne întrebam unul pe altul încercând să găsim vreo cunoştinţă comună şi să facem schimb de impresii despre persoana respectivă, dar nu găseam asemenea cunoştinţe comune. Cauza se datora faptului că fiecare dintre noi am avut trasee diferite prin închisorile prin care am trecut. Eu fusesem arestat în prima detenţie ca elev şi repartizat la Târgşor şi apoi la Canal, având o condamnare mică (4 ani). El fusese arestat ca student (exmatriculat din facultate pe motive de origine socială nesănătoasă) şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. Aşa se explica faptul că eu am ajuns la Canalul Dunăre - Marea Neagră, iar el la mina de plumb de la Cavnic. Până la urmă, chiar dacă n-am găsit cunoştinţe comune de la care să pornim o apropiere între noi, ne-am deschis inimile şi ne-am apropiat unul de altul datorită vârstei tinereşti şi îngrijorării comune faţă de reeducarea care ne obseda, precum şi a gândurilor comune pe care le împărtăşeam şi le schimbam între noi.

Îmi amintesc un episod din viaţa noastră de detenţie. Fiindcă tot Aiudul era în plin proces de reeducare, ni se dădeau ziare pentru citit (Scânteia şi un ziar regional din Cluj, al cărui titlu l-am uitat). Evenimentul care domina presa comunistă din România în timpul acela, prin articole de protest faţă de lumea capitalistă, era procesul unui mare comunist spaniol, care se numea Julien Grimau. Ziarele de pe secţia noastră erau date de gardieni începând din capătul secţiei şi până în ultima cameră, noi fiind printre ultimii. Când, într-o zi, s-a scris în ziare că în ziua următoare se va hotărî dacă J. Grimau va fi executat sau va fi graţiat de Franco, Ioanid a bătut în peretele celulei vecine, unde se dăduseră ziarele şi a întrebat care-i situaţia cu execuţia lui Grimau. Noi cei din celulă n-am auzit răspunsul celor de dincolo de perete, dar Ioanid s-a întors către noi radios şi a spus: “Îmi era teamă că Franco s-a ramolit, dar văd că-i om cu mintea-ntreagă; l-a executat pe comunist, chiar dacă a fost apărat de avocaţi francez, englez şi italian şi chiar dacă au intervenit toate guvernele occidentale pentru graţierea lui.” Când ne-a venit şi nouă rândul la ziare, momentul de satisfacţie pentru noi era depăşit.

Într-o zi, când am fost scos la program pentru golirea tinetelor în closet, am văzut scoasă la plimbare camera celor bolnavi de nervi (camera nebunilor). Erau printre ei figuri diferite de oameni abătuţi, blazaţi, cu privirile rătăcite şi oameni obişnuiţi; unii dintre ei stăteau lângă zid la soare, alţii se plimbau, iar alţii stăteau de vorbă în grupe de câte doi-trei. L-am remarcat numai pe unul care făcea câţiva paşi, se oprea şi se adresa unui personaj imaginar, fiindcă nimeni nu-l asculta, apoi pornea iar făcând câţiva paşi. O singură frază i-am putut-o auzi când a fost mai aproape de geamul de unde priveam, când, tot aşa, îi spunea unui personaj imaginar: “Eu i-am spus lui Horia Sima cum trebuie să facă, dar el nu m-a ascultat.” Ce i-a spus el lui Horia Sima, ştia numai el, noi n-am mai aflat .

Gardianul care ne lăsa vreo două minute nesupravegheaţi, ducându-se să închidă celulele celor ce fuseseră înaintea noastră la toaletă, a apărut şi ne-a dus în cameră. Un alt prilej similar de a-i vedea pe cei din camera bolnavilor de nervi, n-am mai avut.

Tot în zilele acestea l-am văzut pe Ioanid vorbind cu o veche cunoştinţă, Teofănescu, care în câteva cuvinte l-a informat despre reeducarea din Aiud şi care, la rândul lui, ne-a spus şi nouă care-i atmosfera în clubul de reeducare.

Altădată într-o după-amiază, am fost scoşi toţi din cameră şi duşi în club împreună cu alţi deţinuţi din alte camere, dar fără sî ne permită să luăm legătura unul cu altul. În club am asistat la filmul “Coroana sfărâmată” sub supravegherea miliţienilor. În film era vorba despre viaţa politică a României sub domnia regelui Carol II. Nu prea îi cunoşteam pe oamenii politici din acest film, dar mai auzeam pe cei mai în vârstă şoptind numele unora dintre cei pe care-i cunoşteau. Eu l-am recunoscut sigur pe Carol II filmat la o zi de paradă de zece mai, pe voievodul de Alba Iulia şi pe Teofil Sidorovici, comandantul Străjii Ţării. Au mai fost trecuţi în revistă şi alţi oameni politici, ca de exemplu Armand Călinescu, Nicolae Iorga. Când a apărut pe ecran Gavrilă Marinescu, s-a produs rumoare în sală.

Aşa cum mergeau lucrurile, se vedea că suntem pregătiţi pentru reeducarea care era în toi. În vederea reeducării am interpretat şi aducerea mea şi a celorlalţi din Balta Brăilei sau din alte închisori la Aiud. Judecând că aceste dispoziţii cu privire la reeducare veneau de foarte sus, situaţie care îmi crea o stare de tensiune şi nelinişte, regretam plecarea mea din Luciu – Giurgeni, unde nu aveam probleme de natura aceasta. La Aiud aveam perspectiva de a ridica în slăvi regimul comunist, a cărui colaborare o refuzasem cu trei ani înainte. Mă îngrozeam la gândul că, dacă aş fi avut tăria să refuz, şi mi s-ar fi spus de către politruci, în mod cinic şi sfidător: “Ce mă, tu eşti mai deştept sau mai dat dracului decât cei ce au mai multă şcoală şi mai multă pregătire politică decât tine?”, nu ştiu cum aş fi reacţionat. Consideram situaţia fără ieşire, nu datorită presiunilor fizice ca la Piteşti şi Gherla, ci datorită presiunilor morale, fiind obligat să lingi unde-ai scuipat, strivit de copita unui regim politic a cărui metodă era “violenţa nelimitată de lege faţă de duşmanul de clasă” după părerea lui I.V. Stalin. Nu trebuie să-şi închipuie nimeni că presiunea fizică lipsea cu desăvârşire. Nu. În Zarcă se putea aplica un regim de exterminare, în subsolurile Aiudului se putea aplica un regim de izolare şi mai diabolic decât cele cunoscute. De asemenea, şi camera de nebuni era un mijloc de a te convinge să accepţi reeducarea. Doar Nicolschi şi gaşca lui folosiseră în istoria închisorilor comuniste toată gama de torturi: bătăi, foame, schingiuri, zidiri de viu în cameră şi tot ce putea să conceapă imaginaţia unor oameni fără stavilă morală. M-am resemnat zicându-mi în sinea mea că voi încerca şi eu să rezist până la “punctul meu de topire” şi pe urmă voi vedea. Ce, parcă-n Piteşti sau Gherla aş fi făcut mai mult, când puterile fizice şi morale te părăsesc?

Dar Dumnezeu e mare şi, când eram convins că nu-i nici o ieşire, nici o zare şi nici un liman, într-o zi, mai mulţi ofiţeri au venit cu liste în mână pe la fiecare cameră, ne-au scos cu bagajele afară şi ne-au adunat într-o cameră mare, într-un număr suficient pentru un vagon dubă. La început am crezut că-i vorba de un club de reeducare, dar din “zvonuri de la temniceri”, mai bine-zis din zvonurile plantoanelor de pe sală, care acum erau deţinuţi politici, am aflat că vom merge la muncă.

“Din zvonuri de la temniceri

Afară-i astăzi, mâine, ieri…

Noi nu ştim dacă-i ieri sau azi,

Dar auzim zăvor cum cazi.

Cum grele lespede se-nchid,

Peste mileniile din zid

Şi cum se-ngroapă fără zvon

Mormântul nostru sub beton.

Din zvonuri de la temniceri,

Noi am murit de patru veri”

Radu Gyr

Mă miram cum de sunt eu trimis din nou la muncă, acuma când de la muncă am fost adus la Aiud cu mai bine de două luni în urmă. Vestea m-a bucurat enorm, pentru că scăpam de groaza reeducării şi autobatjocurei. Cred că pregătirea lotului care trebuia să meargă la muncă, până la îmbarcarea în duba CFR, a durat mai bine de-o săptămână, timp în care ni s-au dat bagajele şi hainele personale, dând în primire hainele vărgate la magazia închisorii. Nu mai spun că aproape zilnic venea un alt ofiţer care verifica datele personale ale deţinuţilor, după listele pe care le aveau.

În acest timp, Ion Ioanid acuza dureri în spate cauzate de o răceală, însă din cauza învălmăşelii în care ne aflam cu pregătirea plecării noastre, a fost şi el luat cu întregul lot şi îmbarcat în duba CFR din gara Aiud, care venise pentru transportarea noastră în Balta Brăilei. Ochii şi urechile deţinuţilor, având o deformarea aproape profesională în a scruta toate posibilităţile de a depista, cât de cât, cea mai mică informaţie, au aflat că destinaţia noastră era U.M. Ostrov. Eu eram printre puţinii care mi-am dat seama că-i vorba de Balta Brăilei, fiindcă Ostrovul era sediul conducerii lagărelor din această parte şi de unde eu plecasem. De-aici încolo, multe din amintirile mele încep să se suprapună fiindcă repetam traseul pe care-l făcusem cu doi ani înainte şi de unde plecasem nu de mult timp.

Călătoria cu duba, cu înghesuiala devenită clasică, până la Brăila şi apoi călătoria cu bacul până la Salcia, când pe o parte a bacului se vărsa tineta cu murdărie, iar pe cealaltă parte se lua cu alt vas apă din Dunăre pentru băut, erau acum lucruri “normale”. Deplasarea noastră de la Aiud s-a făcut pe la sfârşitul lunii aprilie, începutul lui mai 1963, când am ajuns în Balta Brăilei pentru a doua oară.