Iarăşi la Salcia

Am uitat să spun, că la plecarea din Aiud, tuturor celor cu condamnări de la 20 de ani în sus li s-au pus lanţuri la picioare. Deşi eu intram în această categorie, fiind la coada coloanei unde fierarii ne băteau niturile, s-a terminat stocul de lanţuri şi o parte dintre noi, printre care şi eu, am avut norocul să călătorim fără aceste bijuterii. La Salcia l-am găsit comandant al lagărului tot pe căpitanul Nica, pe care-l lăsasem când am plecat în 1962 şi care a asistat la debarcarea noastră din bac.

Toţi cei veniţi din Aiud cu acest lot am format o brigadă şi am fost cazaţi în acelaşi dormitor. Eram vecin de pat cu Ioanid şi nu departe de noi era patul lui Mioc, un profesor bănăţean, care în seara intrării noastre în Salcia a fost numit brigadier. A venit de la clubul unde se adunau brigadierii şi se făceau repartiţiile la lucru pentru a doua zi, fiind puţin contrariat şi speriat şi ne-a spus că a fost numit brigadier. Noi l-am sfătuit să accepte funcţia, pentru că se arăta a fi un om de bun simţ şi de caracter. Mioc era deţinut din valul celor arestaţi în perioada 1958-59, nu era vechi puşcăriaş, nu avea experienţa Canalului şi nici a minelor de plumb, dar în scurta lui detenţie se informase de la cei vechi de ce reputaţie se bucurau unii din vechii brigadieri ai Canalului, care deveniseră uneltele administraţiei şi erau urâţi de restul deţinuţilor. Deşi nu cunosc pe ce criteriu a fost numit Mioc brigadier, personal nu pot să-i reproşez nimic; comportarea lui a fost corectă şi, în măsura în care a putut, i-a ajutat pe deţinuţi necolaborând cu administraţia.

Prima zi de muncă a fost la praşilă la porumb şi am lucrat alături de Ioanid pe care-l mai ajutam şi noi să facă faţă, pentru că el era complet istovit de boală. N-a mai putut lucra până la sfârşitul zilei şi, după protestele deţinuţilor, gardienii l-au lăsat să stea culcat până la terminarea zilei de muncă, mutându-se odată cu noi pe măsură ce înaintam cu praşila şi odată cu cordonul de pază. Seara, când am ajuns în colonie, a fost internat la spitalul lagărului, spital care deservea toate lagărele din Balta Brăilei.

Peste câteva zile au mai sosit în brigada noastră câţiva deţinuţi transferaţi de la închisoarea Galaţi. Între ei a fost şi doctorul Emil Căpraru din Bucureşti, originar din judeţul Dolj.

În lagărul de la Salcia am găsit foarte mulţi cunoscuţi din prima detenţie, cu care am fost împreună la Târgşor sau pe Canalul Dunăre-M. Neagră. Aici l-am reîntâlnit, după aproape zece ani, pe Gelu Popovici din Tecuci, cu care lucrasem împreună în construcţii la Canal şi cu care legasem o strânsă prietenie. El avusese o criză puternică de rinichi cu o zi înainte de sosirea mea şi era internat în spitalul lagărului Salcia.

Cât am stat în Salcia, am lucrat în diferite puncte de lucru, fiindcă am reuşit să intru din nou la construcţii şi, uneori, lucram cu brigada mea în majoritatea timpului la munci agricole sau la dig. Un punct de lucru în care am muncit mai mult a fost staţia de tratare a apei unde, lângă castelul de apă care alimenta lagărul, se construiau locuinţele gardienilor, ferma de porci şi alte anexe ale coloniei. Staţia de tratare avea scopul de a filtra apa care se colecta în castelul de apă de oxidul de fier pe care-l conţinea, din care cauză apa avea culoarea ruginie. Şantierul staţiei de tratare era condus de inginerul Constantin din Brăila, un om deosebit de amabil şi înţelegător. În viaţa sa de om liber, printre altele, era şi artist amator (cântăreţ) pe lângă formaţii culturale. Ne povestea de o călătorie de schimburi culturale făcută în China, unde le-a cântat chinezilor cântece româneşti, dar şi chinezeşti, fără să cunoască limba. Celor câteva cântece chinezeşti pe care le învăţase, le cunoştea şi traducerea, pentru a putea intona corect melodia, după cum se cerea.

Dintre cei cu care lucram împreună mi-l amintesc pe Petrică Paraschiv, originar din Basarabia şi stabilit la Timişoara. Cu el fusesem la Târgşor şi la Canal. Îmi pare rău c-am uitat numele unui oltean brunet şi simpatic, brunet bine, c-ai fi zis că nu-i oltean, dar cu un caracter frumos. Mi se pare că era student şi mai făcuse închisoare şi pe timpul lui Antonescu.

Salcia fiind o colonie veche, nu prea avea şantiere mari, construcţiile importante fiind terminate, astfel încât lucram în diferite puncte o durată mai mică, motiv pentru care schimbam des locul de muncă şi chiar echipele în care lucram. De multe ori reveneam în brigada de bază şi făceam munci agricole. În afară de staţia de tratare a apei, am lucrat la pietruit drumurile din Salcia, la reparaţii de barăci şi locuinţe ale gardienilor, la fixat stâlpii pentru telefoane în aria închisă de dig şi, de câteva ori, am fost repartizat la colonia Stoeneşti din apropiere, unde băteam duşumele în barăci şi reparam gardul de sârmă şi porţile de la intrare.

În anii 1962-63 atmosfera din închisori şi lagăre era una de reeducare. Ni se dădea ziarul “Scânteia” şi ziarul regional în care se afla lagărul sau închisoarea respectivă, comuniştii vrând să ne convingă de superioritatea sistemului, chiar dacă închisorile erau pline de “contrarevoluţionari”. Colonia avea un club unde se găseau cărţi, cele mai multe de autori sovietici sau ruşi, cu care căutau să ne intoxice, dar pe care deţinuţii nu se omorau să le citească. Mi-a rămas în minte o scenă dintre multe altele, când am mers şi eu la club să caut o carte. Înaintea mea erau câţiva deţinuţi care aşteptau rândul să fie notaţi cu cartea pe care o luaseră. Îl văd pe unul din ei cum ia o carte şi o deschide, îşi aruncă o privire pe prima pagină, după care o aruncă scârbit şi pleacă fără a mai lua alta. Urmând după el, curios să văd ce carte era, am citit titlul cărţii care avea un autor rus şi m-am mirat că cetăţeanul a refuzat o carte tehnică. Nefiind una politică ar fi meritat să fie citită. Am deschis la prima pagină şi am citit prima propoziţie: “Avionul este o invenţie rusească”. Atunci mi-am explicat dezgustul cititorului care aruncase cartea.

Lucrând dulgherie, am luat o dată de la club „Cartea dulgherului”, în care am văzut că nu ştiu care stahanovist sovietic a introdus metoda baterii scândurii la duşumele cu ajutorul unei scoabe şi a două pene de lemn, lucru de care te umfla râsul pur şi simplu, de marea inovaţie veche de pe timpul străbunicilor.

Altădată, cred c-am citit în Scânteia sau în alt ziar, că la un GAS (sau GAC) un stahanovist a realizat “cultura intercalată” care consta în semănatul pe lângă porumb şi al altor plante, ca de exemplu dovleac, fasole sau cânepă pentru sămânţă (hăldanii) lucru pe care-l văzusem la părinţii mei de când mă ştiam, dar ei îl prezentau în ziar ca pe o mare inovaţie.

Şeful clubului şi bibliotecii era un deţinut, fost profesor de limba română, de prin judeţul Dâmboviţa, care se numea Dogărăscu Laviniu, căruia deţinuţii îi spuneau şarpele cu ochelari din cauza ochelarilor pe care-i purta, iar alţii îi spuneau Dogărăscu Latriniu.

În fiecare duminică, în care nu se lucra, Dogărăscu făcea o dare de seamă în faţa deţinuţilor în prezenţa gardianului de serviciu de pe secţie, a ofiţerului de serviciu şi uneori a comandantului Nica, iar alte dăţi a ofiţerului politic Boştină sau a comandantului de pe întreaga U.M. 0957 Ostrov, care era colonelul Gaftea şi care avea o figură de pămpălău înalt şi slab.

Spre a ne convinge de realizările industriei socialiste româneşti, ne-au adus într-o duminică în colonie un tractor nou Universal 650, făcut la Braşov, probabil primit recent de GAS. Tractoristul civil ni l-a arătat ca să fim informaţi asupra progresului tehnicii româneşti. Deţinuţii de meserie ingineri, mecanici sau tehnicieni s-au apropiat de tractor şi-l priveau cu atenţie. Foarte mulţi nu-l cunoşteam, după atâta timp de lipsă de libertate.

În Salcia, ca în majoritatea lagărelor de muncă, nu s-a făcut o reeducare prin dezumanizare, ca în Piteşti, Gherla, Peninsula sau Aiud. Dealtfel nici nu erau condiţii ca să se aplice metode diabolice, în genul închisorilor menţionate sau a spitalelor psihiatrice. Din când în când mai aflam veşti despre ce se petrece în Aiud, prin diverşi oameni care veneau de-acolo, sau de la cei care erau chemaţi la anchete sau procese şi se întâlneau cu aiudeni.

În toamna anului 1963 a venit din Aiud un nou eşalon de deţinuţi care au format brigada a 15-a. Prin doctorul Căpraru, care avea un bun prieten printre aceştia, pe inginerul Trifănescu din Brăila, am aflat de metodele şi presiunile cumplite care s-au exercitat asupra conducătorilor politici şi a intelectualilor de frunte din Aiud pentru a ceda şi a renunţa la intrasigenţa lor.

Aşa am aflat de la diferiţi deţinuţi că în luările de cuvânt din timpul autobatjocurei, care se cerea la reeducare, Parpalac, cel cu care am stat în celulă şi care cerea să iasă la raport pentru invenţia sa, trecuse la reeducare şi-i critica pe cei ce refuzau reeducarea, comparându-i cu o maimuţă din regiunea caldă care atunci când îşi bagă laba într-o scorbură a copacului pentru a scoate ceva de mâncare, n-o mai putea scoate din cauză că pumnul era strâns pe fructul respectiv. Maimuţa urla de durere, dar nu-i venea în minte să-şi desfacă degetele. Aşa sunt şi cei ce refuză reeducarea şi care nu înţeleg să accepte oferta partidului de a se bucura de libertate, zicea Parpalac. Maimuţa de care vorbea el se numea Macacus, iar deţinuţii au început să-i spună Macacus Parpalacus. Acum mi-am dat şi eu seama că muncitorul Onu, coleg de celulă, nu-l bănuia pe nedrept pe Parpalac de colaborare cu administraţia.

Conducerea coloniei, prin Dogărăscu şi prin cei ce jucau cartea reeducării, formal sau convinşi, cerea ca fiecare brigadă să delege un deţinut care să procure cărţi de la biblioteca clubului şi să fie citite în colectiv. Brigada a 9-a, din care făceam parte, a refuzat această formă de reeducare în cea mai mare parte, acceptând numai lectura individuală. Această atitudine ar fi fost imposibilă în regimul penitenciar, faţă de cel din colonia de muncă.

Despre asasinarea lui John F. Kennedy, preşedintele SUA, în noiembrie 1963, am aflat a doua zi de la deţinuţii care veneau în contact cu civilii de la magaziile de cereale ale coloniei şi ale GAS, dar nu era o ştire verificată, fiindcă deţinuţii sperau că la mijloc era o mână rusească, care-l asasinase pe Kennedy şi sperau să se declanşeze un conflict ruso-american. Pe timpul acela eu lucram într-o echipă de meseriaşi care repara locuinţele gardienilor şi făceam curăţenie în jurul acestor locuinţe. Asta se întâmpla cam a treia zi după asasinat, când poşta a adus ziarele pentru securiştii abonaţi la presă. În Baltă corespondenţa venea cu întârziere din cauza mijloacelor de transport pe apă, care aveau o singură cursă pe zi. În ziua respectivă, după masă, a apărut un ofiţer care ne mai supraveghea şi ne îndemna la lucru. Îi ţin minte şi numele: Rotaru. El avea un ziar împăturit în mână, cu care gesticula mereu cu şeful escortei care ne păzea sau când ne făcea observaţii. Am început atunci să-i dau târcoale cu speranţa că voi prinde ceva din titlurile ziarului, dar parcă era un făcut, că atunci când treceam cu roaba prin faţa lui, el muta mâna la spate şi când luam găleata să car apă şi treceam pe la spate, el schimba ziarul în cealaltă mână în faţă. Până la urmă am putut citi scris pe ultima pagină cum era îndoit ziarul, un singur cuvânt: “Asasinarea…”. Ofiţerul a plecat şi eu n-am putut duce în colonie decât acest cuvânt care era începutul unui titlu de pe ultima pagină. Ţin să precizez că, deşi eram în perioada de reeducare şi ni se dădeau ziare, pe cele cu probleme de natură a modifica starea de spirit a deţinuţilor, nu le primeam, iar când ne interesam de ce n-a venit ziarul din data respectivă, ni se motiva foarte pueril că nu l-a adus poşta sau că n-a apărut în ziua aceea, iar noi ca să le adormim vigilenţa, ne făceam că-i credem.

Peste câteva zile, când au început să ne dea ziarele şi când ştirea se învechise, se putea desprinde din alte articole că evenimentul se consumase, deci ştirea se verifica.

A fost unul din evenimentele care a marcat istoria contemporană, iar deţinuţii au avut de comentat până la Crăciun ce interese politice au provocat evenimentul, în care nici până azi nu se ştie sigur a cui mână a fost. Probabil forţe oculte care au în planul lor intenţii asemănătoare în continuare şi nu vor să se facă public adevărul.

În primăvara şi vara anului 1963, Ion Ioanid a stat tot timpul în spital. Cu el mă-ntâlneam când veneam de la muncă sau în zilele de duminică când nu se lucra şi puteam să ne furişăm de miliţieni, pentru a putea vorbi prin gardul de sârmă care separa spitalul de restul coloniei. În zilele în care apărea un zvon sau o veste mai deosebită – o “bombă”, cum se spunea în limbajul deţinuţilor, făceam orice ca să putem comunica “tot ce aveam în guşă”. Doctorul Căpraru, al cărui pat era aproape de patul meu şi cu care citeam împreună prospectele medicamentelor din cutiile de medicamente, eu fiind elevul şi căutând să-mi însuşesc termenii medicali pe care nu-i ştiam, mă întreabă într-o zi de unde-l cunosc pe Ioanid şi de unde este el. I-am spus că-l cunosc de la Aiud şi că este din Bucureşti. Atunci m-a rugat să-l întreb dacă o cunoaşte pe Sandra Boian. Fiind zi de duminică şi având program administrativ de curăţenie şi scuturarea păturilor şi saltelelor din dormitoare, m-am plasat cu lucrurile de scuturat lângă gardul spitalului şi am putut vorbi în voie cu Ioanid. Mi-a spus că Sandra Boian este nepoata lui şi i-am făcut cunoştinţă cu doctorul Căpraru, coleg de breaslă cu Sandra. Fiind amândoi bucureşteni şi olteni şi având multe cunoştinţe comune, se întâlneau de acum înainte mai des, discutând mai mult. Noi trei am format o tripletă care s-a menţinut până la eliberare şi care s-a prelungit până în prezent.

Una din amintirile care a marcat puternic prietenia mea cu Ioanid, a fost atunci când am primit dreptul de a scrie o carte poştală acasă în care puteam cere un pachet cu alimente. Evenimentul s-a petrecut în toamna anului 1963, după ieşirea lui Ioanid din spital. Dreptul la carte poştală îl aveau cei ce realizau norma de lucru. Eu lucrând în construcţii, unde norma se realiza mai uşor decât la munci agricole sau la roabă, am fost citit pe lista celor ce trebuia să se prezinte la club pentru a primi cartea poştală. Neavând cui mai scrie, fiindcă moartea mamei mele se confirmase de mai multe ori, i-am oferit-o lui Ioanid care nu avea dreptul la scrisoare şi a cărui mamă nu mai ştia nimic despre el de la data evadării lui. Deţinutul care avea dreptul la primirea unui pachet, primea două cărţi poştale; una prin care comunica celor de acasă că are dreptul la un pachet cu alimente, după un text tip afişat în clubul lagărului şi a doua carte poştală în care confirma primirea pachetului, care avea alt text tip. Primul text suna cam aşa: “Dragi părinţi (soţie) etc., sunt sănătos. Am dreptul la un pachet de 5 kg cu alimente şi 400 ţigări. Vă îmbrăţişez. (Semnătura)”. Al doilea text suna în felul următor: “Dragi părinţi / dragă soţie, am primit pachetul cu alimente pentru care vă mulţumesc. Nu trimiteţi alt pachet până ce nu veţi primi altă scrisoare de la mine. (Semnătura)”

Când deţinuţii erau chemaţi pentru a primi şi scrie prima carte poştală, vigilenţa era foarte mare. Lista era citită de ofiţerul de serviciu, asistat de gardianul respectiv şi, bineînţeles, de deţinutul responsabil cu clubul şi biblioteca, respectiv Dogărăscu Laviniu. Ofiţerul citea lista, gardianul distribuia cărţile poştale, iar Dogărăscu distribuia capetele de creioane. Creioane întregi nu se dădeau cu intenţia de a nu fi tăiate de deţinuţi şi luate de ei cu scopul de a scrie lucruri interzise de regulamentul închisorii.

Prima scrisoare am scris-o eu şi l-am semnat pe Ioanid cu numele lui mic, cum i se spunea acasă. Când am fost anunţaţi cei ce trebuia să primim cartea poştală să ne prezentăm la club, am făcut repetiţia cu Ioanid memorând adresa mamei lui: Elena Ioanid, Intrarea M. Eminescu, nr. 4, Bucureşti. După primirea pachetelor, la câteva zile, eram anunţaţi toţi cei ce primiseră pachete să se prezinte la club, să scrie cartea poştală de confirmare. De data asta, vigilenţa era mai slăbită; cei ce nu primiseră pachete, chiar dacă au scris prima dată, nu se prezentau la primirea cărţii de confirmare. Mai intra câte un deţinut care căuta o carte şi era lăsat să intre, iar noi aşteptam la rând să primim creionul, fiindcă eram mai mulţi la un capăt de creion. Fiindcă nu erau locuri pentru mai mulţi la masa din cameră, o scriam fiecare cum putea, pe geamul camerei sau pe tocul uşii. Atunci am profitat de mica înghesuială şi i-am dat lui Ioanid cartea poştală şi creionul, el scriind textul de confirmare a pachetului şi semnând-o, mi-a restituit-o şi am predat-o ofiţerului. În felul acesta, spre deosebire de prima carte, aceasta a fost scrisă în întregime de Ioanid şi semnată de el personal. Primirea cărţii poştale de către mama lui Ioanid a convins-o că el este în viaţă şi că la mijloc nu-i nici o capcană, deoarece scrisul era autentic al fiului său. Cu această ocazie s-a desăvârşit prietenia noastră pentru că s-a putut demonstra totala încredere reciprocă, prietenie care se menţine şi în momentul când scriu aceste rânduri.

Un caz similar de colaborare în aceeaşi problemă şi în acelaşi lagăr, cu acelaşi rezultat, a avut loc şi între mine şi Petcu Ştefan, avocat din Bucureşti, membru al PNŢ. Ţin minte şi acum adresa surorii lui: Elena Roşu, Bd. Ion Şulea nr. 18, Bucureşti.

Ioanid n-a vrut să mai scrie pentru un al doilea pachet mamei lui, fiindcă ştia că ea n-avea altă sursă de întreţinere pentru hrană şi chirie, decât meditaţiile de limba franceză, pe care le dădea în funcţie de posibilităţile ce i se ofereau.

O persoană al cărei nume l-am uitat, uitare de care mă fac vinovat, era un deţinut care lucra la bucătăria lagărului. Într-una din zile, când mă găseam la Salcia, vine la mine un deţinut (mi se pare că se numea Puşcaşu şi era din Botoşani) şi-mi spune că mă caută un alt deţinut care vrea să vorbească cu mine. Trebuia să mă duc la el, la bucătărie. M-am dus la bucătărie, l-am căutat, l-am găsit şi m-am prezentat spunându-i că eu sunt omul pe care-l căuta. Ne-am retras deoparte şi mi-a spus următorul lucru: “Domnule Iacob, eu lucrez aici în regie, deci îmi fac norma în fiecare lună şi am dreptul la carte poştală şi pachet lunar. Ca bucătar nu pot spune că rabd de foame. Pentru asta m-am interesat printre ceilalţi deţinuţi de cineva care nu are pe nimeni afară de la care să primească pachet şi mi s-a spus de dumneata. De aceea, te rog să primeşti de la mine ceea ce îţi ofer eu acum.” S-a dus în bucătărie de unde a venit cu o bucată de slănină de casă în jur de 1 kg. Am luat-o, i-am mulţumit şi, fiindcă numele atunci i-l ştiam, am întrebat de unde este. Mi-a spus că-i din Galaţi. Asta ţin minte sigur, dar, spre ruşinea mea, numele i l-am uitat cu desăvârşire. Cred că motivul principal al uitării este că eu nu ţin minte să-l mai fi întâlnit după aceea. El lucra la interior, eu la exterior, nu eram în aceeaşi brigadă şi nici în acelaşi dormitor. Mi se pare că s-a eliberat printre primele loturi din anul 1964, când începuseră eliberările. Îmi exprim părerea de rău că i-am uitat numele, fiindcă merita să-l reţin, dar îi păstrez amintirea pentru fapta pe care nu o uit. Şi dacă, întâmplător, va citi aceste rânduri, m-aş bucura să-i reînnoiesc mulţumirile mele pe viu.

În timpul de un an şi patru luni cât am stat a doua oară în Salcia, au mai avut loc două evenimente politice majore de nivel naţional, în afară de asasinarea lui Kennedy, care se petrecuse în afara graniţelor ţării. Primul a fost înăsprirea relaţiilor româno-sovietice ca urmare a apariţiei în presa sovietică a unui studiu al economistului rus Valev, care susţinea ideea înfiinţării unui complex interstatal agricol în care trei ţări să contribuie cu teritoriu: URSS, România şi Bulgaria. Românii n-au trecut evenimentul sub tăcere şi au luat atitudine. În revista “Probleme economice” tipărită la Bucureşti, a apărut răspunsul la provocarea lui Valev în care România respingea categoric şi energic propunerea sovietică. Deşi am citit întregul articol din revistă într-o mare tensiune nervoasă, fiindcă stăteam în closetul lagărului şi un prieten mă păzea, fiind întrerupt din când în când de câte un deţinut obligat să-l folosească, reţin sigur următoarele: “Nu-i permitem domnului Valev să-şi plimbe creionul pe harta ţării noastre”. Era semnat de Costin Murgescu, un economist român, despre care unii deţinuţi ziceau că ar fi fost sau ar fi avut sentimente pro-legionare. Reţin cu aproximaţie că ruşii urmau să contribuie la uniunea interstatală (complexul interstatal) cu teritorii din sudul Basarabiei. Românii ar fi trebuit să contribuie cu cca. jumătate din Bărăgan, iar bulgarii cu un teritoriu de peste Dunăre. Tot din articol reieşea că ruşii urmăreau ca, în planificarea lor generală pentru întregul lagăr socialist, România să devină o zonă agricolă şi un debuşeu pentru industria lor. După asta am trecut eu la pază, urmând un alt deţinut să-l citească. La semnalul stabilit trebuia să iasă afară cu revista ascunsă şi încheindu-se la pantaloni, în eventualitatea că s-ar fi putut să fie chiar un miliţian care să folosească closetul.

Tot cam pe atunci sau ceva mai înainte s-au retras din biblioteca lagărului toate cărţile scrise de autori ruşi, care au intoxicat cultura românească cu toate descoperirile din ştiinţă făcute de savanţi sovietici şi cu tehnica sovietică cea mai avansată din lume. Nu pot să trec cu vederea, fiindcă îmi vin în minte acum, bancurile care circulau printre deţinuţi şi pe unele auzite afară în DO, puse pe seama lui Miciurin, cu celebrele lui încrucişări:

A încrucişat vaca cu girafa şi a rezultat un hibrid care păştea în România şi o mulgeau ruşii peste Prut;

A încrucişat omul cu norma şi i-a ieşit sufletul.

Alte bancuri circulau pe seama tehnicii sovietice, când în perioada reeducării ni se mai aducea câte un fim sovietic şi noi ne mai descreţeam frunţile:

Un avion american, care zbura la mare înălţime deasupra URSS, a căzut din cauză că s-a lovit de nivelul înalt al tehnicii sovietice;

Eroul sovietic cel mai mare, a fost acela care, după ce o schijă i-a retezat capul, a mai mers cu capul tăiat pe sub apă încă 40 de metri, cu ţigara aprinsă în gură, a omorât 40 de nemţi şi, după ce a strigat “trăiască URSS”, a murit.

Acum să închei capitolul bancuri şi să revin la lucruri mai serioase, de la care m-am abătut. Al doilea eveniment important care a avut loc în viaţa PMR şi care este o continuare a scrisorii lui C. Murgescu din revista “Probleme economice” sau mai bine-zis o prelungire a înăspririi relaţiilor interpartinice româno-sovietice, a fost plenara CC al PMR, din aprilie 1964, al cărei comunicat final a fost publicat în Scânteia şi care a ajuns şi acesta în lagărul din Salcia. Fiind un puşcăriaş cu state vechi, prietenii nu ezitau să mă pună la curent cu tot ce se afla printre deţinuţi. Prin lagăr se vorbea de existenţa acestui comunicat, dar eu făceam parte din categoria “pesimiştilor constructivi”, cum m-a caracterizat Tavi Balaban, adică nu făceam parte din organizaţia “aici murim”, dar nici din categoria celor care scăpau din închisoare cu fiecare zvon, lansat uneori chiar de securitate. De aceea, vroiam să pipăi evenimentul şi să-l verific. Aşa se face că peste vreo două săptămâni am intrat în posesia ziarului Scânteia, în care pe vreo două pagini era publicat comunicatul final al plenarei. L-am citit exact în aceleaşi condiţii în care am citit şi revista anterior menţionată, cu deosebirea că ziarul era mai greu de manevrat şi de ascuns când eram ameninţat de pericol, fiindcă era mai voluminos. Cu toate acestea am citit articolul în întregime. Reţin textual expresia “că nu există partid părinte şi partid fiu”. În linii mari, plenara CC al PMR se distanţa de PC(b) al URSS într-un limbaj nesfidător, dar destul de categoric, pledând pentru egalitatea tuturor “partidelor comuniste frăţeşti”.

Optimismul deţinuţilor mai pesimişti a început să crească după ce am citit în ziarele care ni se dădeau oficial în cadrul reeducării, că o delegaţie guvernamentală română fusese invitată în SUA. Delegaţia era formată din politicieni comunişti de nivel înalt cum nu mai fuseseră alţii până atunci, de când România intrase în lagărul ţărilor socialiste. Din delegaţia română care a vizitat America reţin numele lui Gaston Marin. După aceste informaţii primite, deţinuţii care ştiau să citească printre rânduri, au început să devină mai încrezători într-o schimbare a situaţiei.

Prietenul meu Ioanid, având o spitalizare mai îndelungată în care şi-a creat relaţii cu personalul medical, a reuşit să pună o vorbă pe lângă doctorul Puşcariu să mă interneze şi pe mine pentru vreo zece zile în spital, pentru a mă odihni şi a mă reface, chiar dacă nu eram bolnav.

În primăvara şi vara lui 1964 am lucrat mai puţin în construcţii şi mai mult la munci agricole, în special la prăşitul porumbului. La începutul anului 1964, înainte de apariţia Decretului de graţiere, au mai fost eliberate două loturi de deţinuţi, dar în număr foarte mic. Miliţienii, chiar dacă erau cu gura pe noi, nu mai băteau, nu ne mai înjurau şi nici nu ne pedepseau pentru nerealizarea normelor.

Cu câteva zile înainte de apariţia decretului, am fost anunţat să mă prezint să ridic pachetul cu alimente, care era la corpul de gardă. Pentru acest pachet eu nu primisem carte poştală ca să scriu şi nici n-a fost returnat. Au mai fost şi alte cazuri similare de primire a pachetelor fără a fi solicitate de către deţinuţi prin scrisoare. Plutea în aer o atmosferă de destindere de tip comunist. Când a venit momentul să mi se dea pachetul, conform obiceiului înrădăcinat, gardianul m-a întrebat de la cine aştept pachetul. Am dat numele mamei mele şi mi-a răspuns că nu ea este expeditorul. Mi-a cerut să-i dau alte nume. Am dat numele mamei lui Ioanid şi al surorii lui Petcu Ştefan, dar la toate mi-a dat acelaşi răspuns. Atunci m-a întrebat: “Dar Sanda Gâlcă cine este?” Mi-a căzut fisa imediat şi am spus că-i o verişoară de-a mea şi mi-au dat pachetul. Era prietena mea de-afară şi colega de liceu de la cursurile serale cu care urma să mă căsătoresc. Cum a aflat ea de adresa mea? în luna aprilie, odată cu ultimul lot dinaintea apariţiei decretului de graţiere, se eliberase şi Gică Călimănescu din Tecuci care, într-una din zile, călătorind cu maşina condusă de fratele său care era şofer, s-a întâlnit cu fratele prietenei mele, Dan Gâlcă, care era tot şofer şi, din vorbă-n vorbă, aflând că el s-a eliberat recent din Salcia, l-a întrebat dacă n-a-ntâlnit cumva un deţinut pe nume Iacob Pintilie. În felul acesta s-a aflat de locul meu de detenţie şi am putut primi pachetul respectiv.

Brigăzile de deţinuţi cu care lucram la praşilă nu aveau contact cu civilii. Numai cei de la magaziile de cereale ale GAS, cei de la încărcarea şi descărcarea bacurilor de pe Dunăre şi cei de la ateliere mai aveau contact cu civilii. De aceea, seara, când ne adunam în colonie şi ne întâlneam toţi de la diverse puncte de lucru, ne informam reciproc despre cele auzite şi comentam, bineînţeles în favoarea noastră, cum ar putea evolua evenimentele care să ne conducă spre eliberare. Optimiştii ziceau că-s zilele numărate până la eliberarea noastră; eu, din tabăra pesimiştilor, în mod demonstrativ m-am ras pe cap, lucru pe care-l făceam de fapt în fiecare vară. Mulţi îmi spuneau că mă voi elibera cu scăfârlia goală şi mă sfătuiau să nu mă rad. Nu i-am ascultat pe prieteni şi m-am ras, spunându-le că dacă o fi să plecăm, voi pleca şi eu, chiar dacă sunt ras pe cap. Nu-i ăsta un motiv de a nu-mi da drumul afară.

Cercul meu de prieteni cuprindea oameni de toate vârstele şi toate categoriile sociale, dar predominant era grupul celor mai tineri, foştii elevi din anul 1948-49 cu care fusesem închis la Târgşor şi cu care schimbam opinii şi ne încurajam reciproc. Printre noi se afla şi Dumitru Petrescu, maistru sondor din Moreni-Dâmboviţa, un om foarte săritor şi mereu dispus să te ajute cu ce putea, măcar c-o vorbă bună dacă nu cu altceva. În toamna când am venit prima dată în Balta Brăilei şi nu aveam puloverul de lână care să mă apere de frig, fiind luat la o percheziţie, el s-a oferit să-mi căptuşească maioul de pânză cu atâtea petece încât mi l-a îngroşat ca pe un pulovăr şi, în felul acesta, m-am apărat de frigul iernii. Era un om care-şi căuta mereu de lucru când stăteam în baracă, trebuia să fie mereu activ ca să-şi omoare timpul. Totdeauna te întâmpina cu zâmbetul pe buze şi aproape întotdeauna ne servea câte o veste culeasă de pe la ceilalţi deţinuţi. Pentru că multe veşti erau de domeniul incredibilului, în limbajul deţinuţilor le numeam “bombe”. De aceea şi lui nea Mitică Petrescu îi ziceam “nea Mitică Bombagiul”, lucru care pe el nu-l supăra, chiar dacă noi cei din jurul lui eram puţin maliţioşi, căci tot noi îl căutam să ne spună ce mai ştie, ce noutăţi mai are: “Nea Mitică, spune tot ce mai ştii.” “Dă tot din guşă nea Mitică.”

De cele mai multe ori guşa lui nea Mitică era goală şi noi ne resemnam, aşteptând alte zile mai bogate şi cu veşti care să se verifice. Şi a venit şi ziua aceasta. În data de 17 iunie 1964, când am venit seara de la praşilă, conform tradiţiei, până la ora intrării în colonie a brigăzilor de la punctele de lucru mai depărtate şi a numărului de seară, fiecare deţinut îşi rezolva problemele personale. Unul îşi spăla o batistă, altul căuta o jumătate de ţigară la alt deţinut din altă baracă. Grupa de serviciu se pregătea să aducă pâinea şi hârdăul cu mâncare de la bucătărie, iar restul se mai întâlneau cu câte un prieten din altă brigadă. Pe nea Mitică “Bombagiul” l-am văzut în mijlocul curţii. Nu mergea nici spre bucătărie după mâncare, nici nu era ocupat cu alte treburi. Era disponibil. Îndată ne-am adunat în jurul lui vreo 4-5 dintre vechile lui cunoştinţe.

“Nea Mitică, dă din guşă tot ce ştii.” Cam aşa începeau convorbirile cu nea Mitică, la întâlnirile de seară, când ne adunam pe şantiere. Nea Mitică ne priveşte cu o mutră foarte serioasă.

“Nu ştiu nimic. Ce să vă spun? Mai spuneţi şi voi, că eu vă tot spun mereu.” “Nu se poate nea Mitică. Nu ne-ai spus de mult nimic. Trebuie să ştii ceva.” Nea Mitică zâmbeşte uşor, fiindcă nici lui nu-i venea să creadă ce avea în guşă şi-apoi ştia că noi ceilalţi vom râde de el şi-i vom spune: “Nea Mitică, tot bombagiu ai rămas.” Era prima dată când nea Mitică a avut o reţinere. Nu şi-a dat drumul la gură de prima dată cum făcea alteori. Dar nici nea Mitică nu putea să rabde să nu dea drumul la supapă. Bomba avea prea mult exploziv în ea şi trebuia puţin dezamorsată. Bombe de felul acesta au mai circulat prin puşcăriile comuniste, când veneau securiştii la diferite anchete, ca să studieze starea de spirit a deţinuţilor. Ei chemau atunci la anchetă diverşi cetăţeni colaboraţionişti (informatori), dar chemau şi din ceilalţi, pe care deţinuţii îi ştiau că nu sunt colaboratori ai administraţiei. Acest procedeu era folosit de securişti pentru a-i camufla pe oamenii lor. Pentru a afla starea de spirit a deţinuţilor şi a vedea cum reacţionează, la două-trei zile după plecarea lor, puşcăria (mai ales lagărele de pe Canal şi Balta Brăilei) erau pline de zvonuri care de care mai apropiate de dorinţele deţinuţilor, ca de pildă decrete de amnistii şi graţieri. Aşa că noi deţinuţii eram cei mai păţiţi şi, cum tot păţitu-i priceput, primeam aceste zvonuri cu foarte multă reţinere. Cine s-a fript cu ciorbă, suflă şi-n iaurt.

Nea Mitică al nostru, chiar dacă era bombagiu, îşi dădea seama că o asemenea bombă, care nu s-ar verifica, ar face mai mult rău deţinuţilor, decât bine. De aceea, el ne-a spus, prevenindu-ne: “Măi băieţi, eu am auzit ceva, dar să nu mai spuneţi la nimeni. Mai aşteptăm o zi două să vedem dacă-i adevărat.” “N-avea nici o grijă nea Mitică”, l-am asigurat noi în cor. “Ce, noi suntem bombagii?” “Măi băieţi (toţi eram mai tineri ca el) aseară la radio s-a comunicat că s-a dat un decret pentru eliberarea deţinuţilor politici.” Noi toţi ne-am desumflat la aflarea veştii. O fi decretul ăsta pentru dreptul comun, nu pentru noi. Nu dau ăştia decret pentru politici, mai ales pentru toţi. “Dar de unde vine bomba asta?” “Au spus civilii şi şoferii civili de la magazie.”

Am plecat cu toţii să luăm masa de seară. S-a făcut numărătoarea şi am intrat în dormitoare. Înainte de culcare, din şoaptele celorlalţi deţinuţi se spunea că s-ar mai fi auzit acelaşi lucru şi de la alte puncte de pe alte şantiere, unde se putea lua legătura cu civilii.

Nu toată lumea aflase de noutatea aceasta, ci numai unii care aveau contact cu civilii, dar şi aceştia foarte puţini credeau. Noaptea ne-am culcat şi a fost “o noapte normală” fiindcă mai auzisem noi asemenea “bombe”. A doua zi seara, când toate brigăzile s-au întors de la lucru, comentariile luau proporţii. Civilii de la mai multe puncte de lucru deveniseră indiscreţi şi cu mai mult curaj ne dădeau asigurări că până pe 23 august vom fi toţi liberi. Lucrurile începeau să prindă contur. A treia zi, cu toate că de la clubul reeducării nu ni s-a dat nici un ziar, alţi deţinuţi confirmau c-au şi citit anunţul în ziar. În aceste zile, într-o seară, am fost adunaţi toţi deţinuţii pe platou şi au apărut în faţa noastră comandantul lagărului, colonelul Nica, ofiţerul politic Boştină şi de la Ostrov colonelul Gaftea. Toţi ne aşteptam că ni se va aduce la cunoştinţă evenimentul, dar spre dezamăgirea noastră, Gaftea, care vorbea greoi şi incoerent, ne-a spus că de-acum înainte vom primi pachet lunar cu 5 kg de alimente, fiindcă administraţia a constatat că deţinuţii au muncit conştiincios şi că ne-am făcut datoria şi ne cerea ca şi de-acum înainte să lucrăm la fel, pentru ca şi conducerea coloniei să răsplătească munca noastră. Despre decret şi despre eliberare nici o vorbă. Ne-am dat seama că ei mai aveau nevoie de linişte şi de munca noastră pentru terminarea lucrărilor agricole (în special a praşilei porumbului).

Ziarul cu decretul de graţiere a ajuns şi la noi în lagăr, dar nu cel oficial, dat de administraţie, ci cel introdus clandestin de deţinuţi. Astfel şi eu, pesimistul, m-am convins că nea Mitică ne servise o bombă care se verifica. Prietenii mei au început să râdă de mine, făcând haz că eram printre puţinii din colonie complet ras pe cap. Supărarea mea n-a fost mare, fiindcă ştiam că părul mai şi creşte dacă eşti ras.

La cca. o săptămână după apariţia decretului au apărut la punctul de control de la poartă civili cu geamantane, iar seara după ce ne-am adunat cu toţii în colonie, administraţia a evacuat un dormitor, îngrămădindu-ne pe toţi în celelalte. Cu o listă în mână, ofiţerul de pe secţie a scos dintre noi pe cei ce urmau să se elibereze şi i-au băgat în dormitorul golit. După plecarea primului lot s-a desfiinţat colonia Stoeneşti şi au fost aduşi toţi la Salcia. Tot atunci au fost aduşi şi ultimii deţinuţi politici de la Grădina.

Printre cei aduşi de la Grădina se găsea şi un cetăţean din Piatra Neamţ, pe nume Panaitescu, care fusese brigadier, dar un brigadier de joasă speţă, care nu lua niciodată apărarea deţinuţilor. Era un turnător ordinar care dădea pe mâna administraţiei pe cei care nu-şi făceau norma sau pe cei care, după aprecierea lui, nu munceau cât trebuie.

În seara când a fost adus la Salcia şi s-a aflat de sosirea lui, un deţinut dintre cei din Salcia care fusese altădată în brigada lui, s-a dus la geamul barăcii lui Panaitescu şi le-a spus celor din dormitor să-l cheme fiindcă vrea să-i dea o porţie de pâine (mămăligă). Când Panaitescu s-a apropiat, cel care l-a chemat i-a aplicat o palmă solidă lui Panaitescu. În vălmăşeala de atunci nici Panaitescu n-a mai reclamat, nici miliţienii n-au mai făcut anchetă. Faptul a rămas fără urmări, ci numai cu o lecţie doar pentru Panaitescu şi cei ca el. Civilii care au început să sosească erau securişti trimişi de direcţiile regionale de securitate. De a doua zi, dintre cei izolaţi pentru eliberare, era chemat câte unul în parte la un dialog cu securistul. Dialogul se rezuma la câteva întrebări: ce vei face afară, dacă te vei încadra în muncă şi o declaraţie pe care o semnai că nu vei spune nimic din ceea ce ai văzut în închisoare.

Peste trei zile securiştii au plecat, cei separaţi pentru eliberare dădeau în primire hainele penale şi-şi luau în primire bagajul şi hainele civile de la magazie, după care plecau. Noi, cei ce rămâneam, nu ştiam cum şi unde plecau. În lagăr s-a lăsat liniştea şi am reintrat în ritmul normal de puşcărie. Unii dintre prietenii mei au plecat, alţii au mai rămas aşa cum am rămas şi eu. Ca să mai atenuăm monotonia puşcăriei mai făceam haz de necaz. Eu care acum abandonasem tabăra pesimiştilor, căutam să-i mai necăjesc pe unii dintre prietenii mei.

“Să ştiţi fraţilor că plecăm atunci când îmi va creşte mie părul pe cap, că nu trebuie să compromit partidul ieşind tuns chilug din închisoare.” “Puşchea pe limba ta. Ce, eşti nebun, vrei să ne-apuce iarna pe-aici?” îmi spuneau ei.

Cu glume, cu aşteptare, cu speranţe, chiar şi cu unele îndoieli că s-ar putea sista eliberările, au mai trecut mai bine de două săptămâni, când, aproape de sfârşitul lunii iulie, au apărut din nou securiştii de la direcţiile regionale.

S-au repetat aceleaşi metode ca la lotul anterior. De data asta am făcut şi eu parte dintre cei separaţi pentru eliberare. Securiştii veniţi de la regiune stăteau de vorbă cu fiecare-n parte. Unii dintre deţinuţi s-au întâlnit chiar cu securiştii care-i anchetaseră sau îi arestaseră. Eu mă număram, ca de cele mai multe ori, printre cazurile puţin mai deosebite: născut în URSS, având localitatea de domiciliu după buletin Cristineşti-Dorohoi, dar cu domiciliu flotant la Piatra Neamţ, însă arestat şi anchetat de securitatea regională Bucureşti.

Când mi-a venit rândul să dau ochii cu ofiţerul securist, am fost chemat de cel de la securitatea din Suceava, de care, teoretic, aparţineam, dar cu care nu mă cunoşteam. După întrebările introductive de identificare, m-a întrebat în ce localitate mă stabilesc. I-am răspuns că la Piatra Neamţ şi de-aici încolo am început eu să-i pun întrebări: ce trebuie să fac, la cine să mă prezint să-mi rezolve problema unei locuinţe, fiindcă nu am nici un fel de locuinţă nicăieri în România. El, puţin surprins de întrebările mele, cum era şi firesc, mi-a spus:

“Te duci la locuinţa din care ai fost arestat.” “Da, dar eu locuiam cu chirie şi proprietarul nu mi-a păstrat spaţiul şi nici n-am bani să-mi plătesc chiria.” “Atunci te duci acolo unde-a stat mama dumitale.” “Mama mea a stat într-o cameră dată de un cetăţean, care o tolera în locuinţa lui şi acum n-are nici o obligaţie faţă de mine să mă primească în casa lui.” “Atunci te duci la securitatea din raionul Piatra Neamţ şi le spui ce mi-ai spus mie şi ei te vor plasa într-o baracă a unui şantier, că la Piatra Neamţ sunt şantiere de construcţii şi vei găsi o locuinţă.”

După convorbirea cu ofiţerul mă obseda gândul că atunci când voi preda îmbrăcămintea şi încălţămintea penală, nu voi avea cu ce să mă încalţ. Bocancii mei, cu care fusesem arestat, nefiind prea noi şi fiind folosiţi timp îndelungat, s-au distrus aşa că umblam cu nişte cizme de pânză date de la închisoare. Mă gândeam să raportez atunci când va trebui să dau în primire hainele vărgate şi încălţămintea, ca să-mi dea colonia ceva de încălţat, sperând că nu le convine lor să ies desculţ. Din această situaţie m-a salvat un român-macedonean, fostul ofiţer Stere Copaciu, care se elibera odată cu mine, spunându-mi că atunci când voi merge la magazie să dau în primire, să fiu aproape de el, fiindcă are în bagaj o pereche de pantofi şi o pereche de bocanci. Am procedat aşa cum ne-am înţeles şi m-am căpătuit cu o pereche de bocanci maron, aproape noi. Îi mulţumesc şi acum, fiindcă mi-au prins bine în libertatea socialistă, unde nu mă aştepta nimeni, decât o sărăcie lucie şi un costum de haine de vară.

După încheierea formalităţilor de predare-primire a bagajelor şi hainelor şi după o ultimă verificare a listei după care ne identificau, am ieşit pe poartă, îmbarcaţi într-un camion descoperit şi transportaţi pe un drum care lăsa un nor de praf în urmă. Am mers la Unitatea Militară Ostrov, sediul conducerii lagărelor din Balta Brăilei, unde ni s-au dat biletele de eliberare şi bani pentru tren şi eventual autobuz până la localitatea de domiciliu.

Pentru că banii cu care fusesem arestat (câteva sute de lei) şi ceasul de la mână m-au urmat tot timpul detenţiei, deoarece n-avea cine să primească aşa-zisele obiecte de valoare, mie nu mi s-au dat bani de la casierie pentru drum, ci numai diferenţa ce depăşea costul biletelor şi ceasul de mână, aşa că drumul de la Brăila la Piatra Neamţ, l-am făcut tot cu banii mei, chiar dacă eu participasem la ridicarea digului şi a altor construcţii, precum şi la muncile agricole din Balta Brăilei.

Cât au durat formalităţile de completare a biletelor de eliberare şi primirea banilor de la casierie, noi deţinuţii ne-am odihnit pe iarba din jurul barăcilor administraţiei, ba la un moment dat ne-au deschis clubul unităţii militare şi am urmărit o emisiune televizată, în care era vorba de un concurs de înot între copii. Aici, în ziua de 31 iulie 1964 am văzut pentru prima dată cum arată un televizor şi o emisiune de televiziune.

Biletul meu de eliberare avea numărul 1/63 din 31.07.1964, în baza DL 411/1964. După ce s-a înserat, am fost îmbarcaţi într-un bac şi am pornit pe drum de noapte spre Brăila, de unde am luat trenul spre ELIBERARE, dar nu spre LIBERTATE, fiindcă schimbam un ţarc mic cu unul mare cât toată România.