După eliberare

După plecarea din Salcia, gândurile ce m-au însoţit pe drum erau continuarea întrebărilor pe care le pusesem ofiţerului securist cu privire la posibilitatea găsirii unei locuinţe, până ce voi obţine un loc de muncă, de unde să-mi câştig existenţa. De la Brăila până la Bacău mai în fiecare gară cobora câte unul sau doi dintre noi şi aveam sentimentul că mă depărtez de casă, nu că mă apropii de ea. Realitatea chiar asta era, eu mă eliberam din închisoare, dar nu mergeam acasă, fiindcă “acasă” nu exista, mergeam “spre nicăieri – spre nimenea”, vorba poetului.

Parcurgând listele eventualilor cunoscuţi şi prieteni pe care i-am lăsat în Piatra Neamţ la data arestării mele şi la care îmi permiteam să apelez, nu aveam decât pe fostul coleg de liceu şi de închisoare Ghiţă Bursuc, pe care-l lăsasem în Piatra Neamţ, unde lucra ca normator la un şantier de construcţii şi pe care speram să-l găsesc. Am coborât în gara Bacău pentru a lua trenul de Piatra Neamţ şi, având mai bine de două ore până la plecarea trenului, am ieşit în oraş să-mi iau ceva de mâncare. Noroc că mai aveam ceva bani încă necheltuiţi. Mergând pe stradă fără o destinaţie precisă, îmi clăteam ochii prin vitrinele magazinelor ca să-mi treacă timpul. Deodată, în vitrina unei agenţii Loto-pronosport, văd o listă a câştigătorilor şi pe listă numele lui Gheorghe Bursuc cu adresa de pe strada Tudor Vladimirescu (nu mai ţin minte numărul). Am început să mă agit să-i aflu domiciliul pentru a-l putea găsi. Am întrebat din om în om unde-i strada respectivă şi, după câtva timp, mi s-a spus că strada se află în cartierul CFR, vizavi de gară, peste calea ferată. Când am ajuns la adresa căutată, bucuros de găsirea ei, proprietăreasa, care era în poarta casei, îmi spune că nici nu-l cunoaşte pe Gheorghe Bursuc şi că nu locuieşte acolo. Întorcându-mă spre gară, mi-am adus aminte că el avea un consătean domiciliat în Bacău a cărui adresă o reţineam. M-am dus la noua adresă şi l-am găsit pe consăteanul lui Ghiţă, care şi el mă cunoştea pe mine. După ţinută şi-a dat seama că veneam de unde veneam şi când l-am întrebat de Ghiţă Bursuc, mi-a spus că trebuie să apară din moment în moment la el, fiindcă trece neapărat pe acolo să-şi ia nişte lucruri înainte de a pleca la Buhuşi unde are locuinţa şi biroul şantierului. Ne-am aşezat la poveşti cu gazdele aşteptându-l pe Ghiţă. Începuse să se însereze, trenul spre Piatra Neamţ plecase, dar Ghiţă întârzia. Într-un târziu se aude uşa de la intrare şi familia Gavril, gazdele, îmi spun “ăsta-i Ghiţă”. Eu m-am retras în camera vecină ca să nu dea cu ochii de mine de prima dată. Cum a intrat în casă, gazdele au început să-l ia la rost, că unde-a stat până acum şi de ce a întârziat. Ei îi cunoşteau obiceiul lui Ghiţă care mai întârzia la câte un pahar când se întâlnea cu prietenii. Ghiţă era, într-adevăr, puţin afumat şi nu răspundea, fiind puţin cam nervos şi grăbit să-şi ia servieta cu actele şi să plece la Buhuşi, unde avea mult de lucru la birou, având închidere de lună.

Eu am ieşit din camera unde mă ascunsesem şi, pe la spate, i-am pus mâna pe umăr. El s-a întors nervos să-mi zică ceva, gândind că Gavril este cel care-l deranjează. Când a dat cu ochii de mine s-a schimbat la faţă şi pe loc i-a dispărut mahmureala din cap. Parcă nu mai era cel care intrase în casă cu câteva minute înainte. Spunându-i că vin de unde vin (de fapt se vedea şi fără să-i spun) şi cum am dat de el, a hotărât să plecăm îndată fiindcă avem multe să ne spunem şi timpul este scurt. Ne-am dus la un bufet unde am mâncat şi am băut un pahar cu vin şi unde am început să înnodăm firul rupt cu peste cinci ani şi jumătate în urmă.

M-a întrebat dacă ştiu de cele întâmplate după arestarea mea. I-am spus că ştiu, dar nu cunosc detalii. Mi-a zis că el s-a ocupat de înmormântarea mamei mele, procurând cele necesare la asemenea împrejurări şi că mormântul este plătit pentru şapte ani. “Sanda (prietena mea) ştie unde este mormântul şi ţi-l va arăta, fiindcă şi ea a participat la înmormântare şi a fost la spital înainte de moartea ei.”

Singura mea mâhnire a fost aceea că nu i-au spus mamei adevărul despre arestarea mea. Ei au încercat în felul acesta s-o menajeze de o veste şocantă, spunându-i că am avut un accident cu bicicleta şi sunt internat în spitalul din Bacău, dar că nu-i o formă gravă şi cum mă fac sănătos voi veni acasă. Nu ştiu ce-a crezut mama din cele ce i s-au spus, dar mă obsedează gândul că s-ar putea să fi bănuit că eu am abandonat-o. Totuşi ea a văzut că prietenii mei o vizitau. Pe Ghiţă Bursuc îl cunoştea de mulţi ani, fiindcă au fost consăteni între cele două arestări ale mele. Dar lucrul a rămas definitiv ireparabil din acest punct de vedere.

Se apropia miezul nopţii şi localul trebuia să se închidă. Ne-am îndreptat spre gară şi, cu primul tren, am plecat la Buhuşi unde era biroul şantierului şi dormitorul lui Ghiţă. Pe drum l-am întrebat cum se explică faptul că nu l-am găsit la adresa afişată pe geamul chioşcului loteriei, unde era scrisă. El a zâmbit şi mi-a spus că atunci când a depus biletul câştigător la Loto-Prono, vânzătoarea i-a cerut buletinul de identitate, ca să-i treacă toate datele. Neavându-l la el, fiind uitat în altă haină şi fiind şi puţin afumat, i-a spus vânzătoarei să treacă ea o adresă, pentru că el locuieşte într-o baracă pe şantier. Şi vânzătoarea aşa a făcut. În realitate el nici nu cunoştea casa de la adresa respectivă.

În baraca din Buhuşi, prietenul meu locuia împreună cu un alt coleg de şantier şi care de obicei sâmbăta şi duminica nu rămânea în Buhuşi. Dar ca ghinionul să fie complet, în acea seară el era acolo şi a trebuit să dorm cu Ghiţă într-un pat de fier.

Dimineaţă s-a sculat devreme, spunându-mi ca eu să-l aştept până vine el de la birou peste două-trei ore, fiindcă avea lucrări de închidere de lună care nu suportă nici o întârziere. Am făcut după cum mi-a spus, dar el a venit abia peste vreo cinci ore, având mult de lucru. Eu mă săturasem de somn şi de aşteptare şi am început să mă plimb prin jurul barăcii să-l văd venind. După ce a revenit am plecat la un bufet în oraş, am mâncat ceva şi apoi la gară, de unde am luat trenul spre Piatra Neamţ. În gara Piatra Neamţ am lăsat la magazia de bagaje sacul meu care conţinea două schimburi, un pulovăr şi o scurtă şi am plecat în oraş să ne orientăm şi să hotărâm ce facem. Era duminică, 2 august 1964. Ghiţă Bursuc venise cu mine să mă însoţească şi să-mi dea concursul la găsirea unei locuinţe pentru câteva zile, până voi rezolva problemele de strictă urgenţă, mai ales actele de identitate. Locuinţa Sandei era cea mai apropiată de gară şi am hotărât că prima dintre cei cu care mă voi întâlni să fie ea.

La data arestării mele, ea locuia într-o cameră cu chirie, împreună cu mama ei, fiind o familie dislocată din motive de avere. La ea acasă am aflat că mama ei era plecată la Bârlad unde Sanda avea un frate şi rămăsese pentru un timp la el, iar sora ei se stabilise între timp la Piatra Neamţ împreună cu soţul care lucra în construcţii. După ce ne-am informat reciproc despre motivele arestării şi despre cele întâmplate în anii ce au trecut, Ghiţă Bursuc a plecat la Buhuşi să-şi continue închiderea de lună, iar eu cu Sanda am făcut prima vizită la sora şi cumnatul ei, unde ne-a prins miezul nopţii povestind, după care am rămas să dorm la ei.

A doua zi m-am dus la Sanda şi, înainte de a pleca la serviciu, am rugat-o să-mi facă o schiţă a locului unde se afla mormântul mamei, fiindcă am vrut să fiu singur în faţa mormântului ca să mă pot reculege şi să-mi pot descărca sufletul de povara strânsă în anii de despărţire şi de surghiun. Din marea durere care i-am pricinuit-o, n-am putut să fac nimic altceva decât să vărs lacrimi de durere şi regrete şi să aprind o lumânare pe mormântul care aştepta de atâta timp o cât de mică ispăşire şi de care, de multe ori, n-am crezut că se va împlini.