Şicane, tracasări, hărţuiri

Acest titlu ar putea defini relaţiile mele cu autorităţile locale din Piatra Neamţ, mai bine zis cu primăria oraşului (Sfatul Popular) şi mai puţin cu miliţia, în primii ani după eliberare.

După ce mi-am făcut datoriile faţă sufletul mergând mormântul mamei, am trecut la achitarea datoriilor faţă de autorităţi şi faţă de mine. M-am prezentat la raionul de securitate cu biletul de eliberare, ca să fiu luat în evidenţă şi să le spun păsurile mele. Am fost notat cu toate datele necesare şi m-au întrebat dacă am găsit o locuinţă. Le-am spus că da şi mi-au spus să mă prezint la Miliţia raionului pentru obţinerea buletinului de identitate. Erau foarte expeditivi şi nu prea bucuroşi să pun multe întrebări. La Miliţie mi s-a spus că trebuie să mă prezint cu buletinul vechi şi cu livretul militar, pe care nu le aveam, fiind trimise la Dorohoi, la raionul de care aparţineam. De asemenea, mi s-a cerut aprobarea Sfatului Popular de intrare în oraş. Pe atunci, mai toate oraşele erau declarate închise din cauza marii afluenţe de oameni de la sate, în urma proletarizării ţărănimii şi a colectivizării agriculturii. Nu mai spun că Piatra Neamţ era un oraş suprasolicitat în materie de spaţiu locativ, deoarece combinatele din Săvineşti şi Roznov se extindeau şi necesitau forţă de muncă ce avea nevoie şi de spaţiu locativ corespunzător.

M-am prezentat la serviciul spaţiului locativ al Sfatului raional, iar cei de-acolo nici n-au vrut să audă ce le spun. Am aşteptat ziua de audienţe a preşedintelui Sfatului Popular, dar acesta lipsea din localitate, probabil la vreo anchetă în legătură cu sinuciderea unei femei care se aruncase de la etajul superior al unui bloc din cauză că primăria nu-i dădea apartamentul la care avea dreptul. În această situaţie m-am prezentat la vicepreşedintele Goldstein, i-am explicat situaţia mea şi mi-a spus acelaşi lucru. El nu poate da intrarea în oraş, mai ales într-o zonă care urmează să fie demolată.

“Tovarăşe preşedinte”, i-am spus eu, “eu vin din închisoare şi n-am nicăieri în ţara asta un loc unde aş putea să mă stabilesc. Securitatea m-a trimis la dvs. şi la miliţie. Eu mă voi duce din nou la securitate să le spun să mă aresteze, fiindcă numai aşa voi fi sigur de un loc de cazare. Eu nu ţin neapărat să-mi daţi intrare în oraş unde am găsit eu singur spaţiu. Daţi-mi în altă parte şi eu mă mulţumesc acolo unde-mi veţi da.”

Mi-a spus să vin peste două zile să vadă ce se poate face. Am venit la ziua respectivă şi mi-a dat intrarea în spaţiu la adresa unde mă găseam deja şi unde i-am adus acceptul proprietarului. După cum am observat din dialogul purtat cu el, mi-am dat seama că el avusese o convorbire cu securitatea.

La miliţie, hotărît să nu cedez nici în ruptul capului, dacă mă trimite la Dorohoi, am prezentat toate actele necesare pentru obţinerea buletinului nou, cu excepţia buletinului vechi. Cei de la evidenţa populaţiei ţineau cu tot dinadinsul să merg să-mi scot buletinul de la Dorohoi şi ei îmi vor da mutaţie la Piatra Neamţ. Dar odată papă pisica oţet. Nu puteam să-i mai cred pe cei ce m-au minţit toată viaţa. Am început să nu mai vorbesc cu condescendenţă cu ei şi le-am spus să-mi dea bani sau bilete pentru tren până la Dorohoi dus şi-ntors, altfel la noapte vin în curtea Miliţiei sau merg în gară să mă culc şi atunci îmi vor face acte de identitate, fiindcă eu nu am altă posibilitate. Văzând că insist de o manieră agasantă, m-au trimis la comandantul miliţiei, căruia i-am spus acelaşi lucru.

“Dar dumneata n-ai pe nimeni aici să-ţi dea nişte bani pentru drum?” “Dacă m-aş duce la toţi pe care-i cunosc să le cer bani, sigur mi-ar da şi aş realiza suma necesară pentru drum, dar eu nu vreau să le cer. Dumneavoastră ştiţi că jumătate dintre deţinuţii politici au fost arestaţi şi trimişi în judecată pentru ajutor legionar? Cei care au dat un pachet de ţigări sau nişte bani altor foşti deţinuţi politici sau familiilor lor au fost arestaţi şi judecaţi că s-au organizat în afara închisorii sub forma ajutorului legionar. Eu nu vreau să risc încă o arestare pentru asemenea posibile acuzaţii. Ultima mea detenţie se datorează tot unei înscenări, fiindcă mi s-a pus în sarcină că m-am organizat în DO cu alţi foşti deţinuţi să locuim şi să lucrăm împreună. Parcă DO-ul s-a stabilit în urma cererilor făcute de deţinuţi.

Comandantul, după ce m-a ascultat, a spus să aştept puţin şi a plecat în biroul de evidenţă a populaţiei, întorcându-se în cinci minute şi spunându-mi: “Te-am scăpat de belea. Dar trei lei găseşti tu pentru timbru?” “Cred c-am să găsesc.” “Du-te în oraş şi adu un timbru de trei lei.”

Am făcut cum mi s-a spus şi a doua zi mi s-a eliberat o adeverinţă temporară pentru 30 de zile, urmând ca după expirarea adeverinţei să primesc buletinul pe adresa unde solicitasem eu. Am devenit cetăţean al oraşului Piatra Neamţ cu acte în regulă.

Căsătoria civilă s-a făcut în baza acestei adeverinţe temporare şi funcţionara de la biroul stării civile a rămas puţin nedumerită văzând că amândoi avem aceeaşi adresă de domiciliu. “Aţi stat împreună la acelaşi proprietar?” m-a întrebat. “Da” i-am răspuns eu ca să nu lungesc vorba.

Frumuseţea paradoxului sau paradoxul situaţiei era că, eu venit de cca. o lună de zile în Piatra Neamţ aveam legitimaţie de identitate, cu domiciliu stabil în Piatra Neamţ, iar soţia mea care locuia în aceeaşi cameră de mai bine de opt ani, avea numai viză de flotant. După căsătorie urma ca ea să-şi schimbe buletinul de identitate şi să fie primită în spaţiul meu (!). Acest lucru n-ar fi fost o problemă de nerezolvat, dacă Sfatul Popular ar fi procedat omeneşte, dar lupta de clasă trebuia continuată şi cu mine care eram cel mai autentic proletar; numai că “proletarii din toate ţările” ca şi cei din Piatra Neamţ, care acum erau la putere, nu se uneau cu mine, ci între ei se uneau împotriva mea. Eram acum oaia neagră a Sfatului Popular, care mă cunoştea deja.

Toată luna august a anului 1964 şi prima parte a lui septembrie a fost destinată stabilirii domiciliului, procurării actului de identitate, căutării unui loc de muncă şi căsătoriei. Destule probleme pentru un timp aşa scurt.

Odată cu apariţia în ziar a ştirii potrivit căreia urma ca toţi deţinuţii politici să fie eliberaţi până la 23 august, nea Vasile Ungureanu, fost învăţător din Tupilaţi-Neamţ şi fost client al închisorilor comuniste, cu care m-am cunoscut între cele două închisori, dar care era coleg cu soţia mea la aceeaşi întreprindere, a spus că-mi va ţine ocupat un post de merceolog până la eliberarea mea. El mi-a redus mult din timpul ce trebuia consumat pentru găsirea unui serviciu. Dumnezeu să-l odihnească în pace, fiindcă era un om bun la suflet şi puteai conta pe ajutorul lui la nevoie. Deşi nu avea o funcţie de decizie, putea să influenţeze pe cei ce hotărau, aşa că am fost angajat pe acest post în care am mâncat pâine până aproape de ieşirea la pensie, chiar dacă am mai schimbat locul de muncă, dar ocupaţia rămânând aceeaşi.

Privind retrospectiv felul cum am reuşit să rezolv problema spaţiului de locuit şi cel al serviciului remunerat, pot spune că deşi am avut de întâmpinat greutăţile descrise mai sus, am reuşit să depăşesc problemele vitale de supravieţuire într-un timp relativ scurt. Nu mă gândeam nici o clipă însă, că de acum înainte voi mai avea de suportat mai bine de doi ani şicanele şi hărţuielile Sfatului Popular. Pentru ca soţia să-şi poată schimba buletinul în urma căsătoriei, i se cerea la miliţie aprobarea de la Sfatul Popular de intrare în oraş. Am început să bat din nou la uşile Sfatului Popular, la biroul spaţiului locativ, ai cărui funcţionari în frunte cu şeful serviciului, Vârşe, pe lângă faptul că erau suprasolicitaţi de cereri, erau de o răutate vădită. După ce că mă amânau cu săptămânile, au început să-mi debiteze tot felul de insinuări calomnioase, precum că soţia ar fi fost căsătorită la Oneşti sau Tecuci, unde ar fi avut spaţiu locativ, iar cu mine s-a făcut o greşeală că mi s-a dat intrarea în oraş etc, şi că se va anula intrarea. Am ajuns în audienţă la Batin, preşedintele sfatului, care mi-a spus că-mi dă aprobarea de intrare în oraş dacă-i dau declaraţie scrisă că n-am pretenţie la locuinţă în caz de demolare. I-am spus că asta este egală cu sinuciderea şi nu pot să dau asemenea declaraţie. Atunci m-a dat afară din birou. Văzând că nu am nici o posibilitate de rezolvare, m-am transformat în jălbar, scriind peste tot unde credeam că s-ar putea să am vreo şansă de a se rezolva cererea mea, de fapt a soţiei mele, eu fiind purtătorul ei de cuvânt.

Am reclamat la Comitetul raional de partid, la Comitetul regional Bacău, la CC al PCR, la Securitate, la Ministerul de Interne, la sindicat şi nu mai ţin minte pe unde, iar la urmă am scris la ziarul “România liberă”, care se intitula organul de presă al Sfaturilor Populare. Ziarul a criticat abuzul Sfatului Popular Piatra Neamţ. Celelalte instituţii nu mi-au dat nici un răspuns. Atunci am fost chemat de preşedintele sfatului şi m-a condiţionat din nou să dau declaraţie de renunţare la locuinţă în caz de demolare, invitaţie căreia nu i-am dat curs, spunându-i preşedintelui că-i dau eu soluţia. Fiindcă şeful serviciului locativ din primărie fusese arestat pentru luare de mită, deci intrase la puşcărie şi luase locuinţa mea, i-am propus preşedintelui să-mi dea mie locuinţa lui. Atât mi-a trebuit. S-a ridicat de pe scaun zbierând la mine cât îl ţinea gura, de i s-au umflat venele de la gât cât degetul. “Am să te bag la puşcărie de unde ai venit.” “Abia atunci mi se vor rezolva toate problemele” i-am răspuns eu şi m-a dat din nou afară.

Probabil că n-am aplicat metoda cea mai diplomatică, dar condiţia lui n-o puteam accepta în nici un caz şi, până la urmă, şi răbdarea mea ajunsese la capăt. Se născuse copilul pe care l-am declarat la primărie. Când i-am explicat funcţionarei de la Starea Civilă situaţia şi că soţia are alt nume, ea mi-a spus că dacă există act de căsătorie nu-i nici o problemă, fiindcă statul n-are interesul să aibă copii cu situaţia neclară, mai ales dacă este recunoscut de părinţi. Nu ştiu ce-ar fi făcut Batin, dacă ar fi trebuit să-mi elibereze el actul de naştere al copilului.

După întrevederea cu Batin am plecat acasă şi am scris o nouă jalbă tot la ziarul România liberă. Cam după o lună de zile am fost chemat din nou la Sfatul Popular, dar de data aceasta la un funcţionar pe nume Branea, care fusese tot atât de ticălos cu mine, dar care acum era de nerecunoscut. Mi-a cerut o declaraţie din partea mea la care a anexat un referat făcut de el, s-a dus cu el la Batin pentru aprobare şi, în mai puţin de o oră, am primit hârtia cu care soţia a putut obţine noul buletin de identitate.

Demolarea pe care o aşteptam să vină şi-n care îmi puneam mari speranţe, n-a mai venit în timpul dorit de mine. Îngrozit de sărăcia care m-a urmărit toată viaţa, pe care de-atâtea ori am luat-o de la zero, am văzut că n-am altă ieşire, altă soluţie decât o economisire la sânge, soră cu zgârcenia, a câştigurilor realizate, în eventualitatea că în urma demolărilor voi avea şansa să primesc o locuinţă şi să mă cârpesc cu lucruri de strictă necesitate. Chiar dacă aş fi vrut să-mi cumpăr ceva din cele necesare, n-aş fi avut unde să le pun în singura încăpere pe care o aveam şi în care se găseau un pat şi o masă.

În vara anului 1967 a apărut o lege prin care statul oferea spre vânzare apartamente celor care vroiau să cumpere, în rate lunare timp de 15 ani şi cu un acont de 30% din valoarea apartamentului. Noi aveam nişte bani economisiţi, dar insuficienţi pentru avansul cerut. De împrumutat cele câteva mii care nu-mi ajungeau, nu îndrăzneam, fiindcă eram considerat pe bună dreptate insolvabil de către cei ce mă cunoşteau. I-am făcut o aluzie foarte străvezie lui nea Vasile Ungureanu, dar el a refuzat să creadă că vorbesc serios.

“Fugi mă de-aici! Îţi cumperi tu apartament? Cu ce? De unde bani când tu abia ai venit din puşcărie şi mai ai şi copil mic? Ţi-a mai trebuit şi copil la sărăcia ta.” N-am zis nimic. L-am lăsat pe nea Vasile cu impresia că a fost numai o glumă, iar pentru mine era un sondaj de opinie. Soţia, în birou, mai discuta cu colegii de serviciu despre ocazia ivită de a cumpăra apartamentul, dar spunea că n-are bani suficienţi pentru acontul care se cerea. Atunci, unul din colegi, Szabo Francisc, s-a oferit să-i împrumute banii necesari fără a-i fixa un termen de restituire. Zis şi făcut. A mers cu mine la CEC, a scos suma pe care mi-a dat-o şi eu, la rândul meu, am depus suma totală cerută în contul indicat al Oficiului de vânzare a apartamentelor, aşteptând să primesc apartamentul în blocul care atunci se afla în stadiul de finisare.

Nu-mi venea să cred că voi fi proprietar şi că voi dispune de un spaţiu în care să trăiesc omeneşte. De la data eliberării şi până la intrarea în posesia apartamentului, am avut şi vizita unor rude şi chiar a lui Ion Ioanid în trecere prin Piatra Neamţ şi pe care pur şi simplu nu i-am putut găzdui măcar o noapte, simţindu-mă tare neîmpăcat cu mine.

În felul acesta, printr-un concurs de împrejurări favorabile, am devenit proprietar al unui apartament la primul bloc din Piatra Neamţ, pus în vânzare de stat, fără să cred că aşa ceva ar fi fost posibil cu câteva luni înainte. Când am fost anunţaţi noi, viitorii proprietari, să ne prezentăm şi să primim cheile, a asistat şi vicepreşedintele sfatului, Goldstein, urmărind pe cei ce eliberau spaţiul de locuit după primirea cheilor. Când mi-a venit mie rândul, mi-a spus: “Vezi tov. Iacob, eu ţi-am dat intrarea în oraş când ai avut nevoie, acuma eşti şi dumneata dator să-mi dai cheia de la fosta locuinţă.” “Tov. Preşedinte, eu ştiu şi recunosc acest lucru, dar nu pot să vă dau un lucru ce nu-mi aparţine nici mie şi nici dumneavoastră. O dau celui care mi-a dat-o. Dacă vreţi, merg odată cu dvs. la proprietar şi trataţi cu el problema.” A renunţat fiindcă a văzut că a aruncat undiţa într-o baltă care n-avea peşte. Acum puteam să-i dau şi declaraţia de renunţare la locuinţă în caz de demolare, dar nu mi-a cerut-o, fiindcă nu mai avea nici el nevoie de ea.

Am luat cheile de la apartament şi, în ziua de 26 august 1967, eram proprietar deplin stabilit la noua adresă. Nu mă deranja faptul că singurul mobilier era o masă, două paturi şi două lăzi de campanie în care ne ţineam lucrurile. În rest, dac-aş fi luat o pisică de coadă şi aş fi învârtit-o prin casă, n-ar fi avut de ce să se-agaţe. Cu acest mobilier am mai trăit aproape trei ani, fiindcă prima urgenţă a fost să-mi achit datoriile şi apoi, cu ratele lunare care m-au ajutat şi m-au salvat, am procurat lucruri de primă necesitate: aragazul şi frigiderul. Eram omul fericit care făcuse saltul de la lampa de gătit cu petrol la gaz metan şi frigider.

Acum nea Vasile mi-a spus: “Bine măi omule, de ce nu mi-ai spus atunci în mod serios că tu vrei să-ţi cumperi apartament, fiindcă aşa cum mi-ai zis tu cu jumătate de gură, am crezut că glumeşti şi nici nu mi-am închipuit că te încumeţi la aşa ceva, că te ajutam şi eu c-un împrumut de câteva mii.” “Nea Vasile, nici eu nu credeam aşa cum n-ai crezut nici matale; îndrăzneam numai să gândesc, dar nu îndrăzneam să şi spun.”

Făcând în continuare economii şi ajutat de sistemul de rate, am ajuns cu timpul să mă aliniez în rândul celor ce duceau o viaţă cât de cât decentă. Deşi se mai dădeau apartamente şi prin intermediul întreprinderilor, eu nu puteam să aspir la aşa ceva, fiindcă erau mulţi cu vechime mult mai mare ca a mea şi deci mai îndreptăţiţi a primi. Soţia mea, deşi avea vechime de peste zece ani la întreprinderea unde lucra, la urechea ei au ajuns aprecierile conducerii, care atunci când cineva aducea vorba de aşa ceva, îi replica: “Ea să fie mulţumită că mănâncă o bucată de pâine aici. Sunt alţii mai îndreptăţiţi să primească.” Ea trebuia să fie victima luptei de clasă în continuare.

Odată cu cumpărarea apartamentului a luat sfârşit capitolul şicanărilor din partea Sfatului Popular; dispăruse efectul odată cu cauza.

Şicane de mai mică importanţă m-au urmărit la întreprinderea unde lucram. Acestea erau mai degrabă o formă de a specula situaţia mea de “om cu bube-n cap”, punându-mă de multe ori să fac de serviciu în zilele de sărbători religioase, în timp ce partizanii ateismului şi socialismului ştiinţific, mergeau la Înviere pe la mănăstiri, pentru a nu fi văzuţi de restul lumii. Consider aceste aspecte însă ca pe nişte manevre ale funcţionarilor de la serviciul de cadre, care trebuia să protejeze şi ei pe unii tovarăşi sau prieteni de-ai lor, doar nu puteam să am eu pretenţia de a mă bucura de acelaşi drepturi ca şi un “tovarăş”. Ştiam din capul locului că eu nu puteam fi promovat într-o funcţie superioară, mai bine plătită, fiindcă aşa erau indicaţiile venite de sus. Pe linie de serviciu, nu pot să spun că oamenii din jurul meu nu mi-au apreciat munca şi n-am observat la nimeni dintre cei ce erau în măsură să aprecieze felul în care mă achitam de sarcini, că m-ar persecuta sau nedreptăţi în mod flagrant.

Din şiragul hărţuielilor de după detenţie, merită a fi menţionate încă două situaţii. Prima a fost că în afară de mine a trebuit ca şi fiul meu să tragă nişte consecinţe, chiar dacă el nu avea nici o vină. Când a fost chemat la recrutare a venit bucuros acasă fiindcă fusese repartizat acolo unde a cerut el, la aviaţie. Eu i-am spus să nu-şi închipuie că dacă face armata la aviaţie, se va vedea zburând cu avionul. Ca soldat în termen îl aştepta şmotrul şi munca necalificată. Numai dacă se angajează să devină aviator poate să zboare cu avionul. El era totuşi bucuros că măcar va vedea avioanele de aproape şi va fi ceva nou pentru el.

Bucuria lui n-a fost prea îndelungată, fiindcă înainte de a se prezenta la unitatea militară, a fost anunţat de Comisariatul Militar Judeţean că nu mai merge la aviaţie, ci la Combinatul Siderurgic Galaţi, la muncă.

S-a resemnat cam greu cu gândul că a schimbat aviaţia cu munca de la combinat, dar n-a avut de ales. A trebuit să înţeleagă că în viaţă faci numai ce poţi, nu ce vrei. La vremea respectivă, fiul meu nu-mi cunoştea trecutul. Din motive binecunoscute, şi neştiind cum ar reacţiona când va afla adevărul, am crezut de cuviinţă că-i mai bine să păstrez secretul socotind că-i prematur să afle nişte lucruri atât de delicate.

A doua situaţie neplăcută a fost reeditarea unei întâlniri cu Securitatea judeţeană Neamţ cu care nu mai dădusem ochii de la eliberarea mea din 1964. În toamna anului 1977, într-una din zile după terminarea serviciului, când ne îngrămădeam toţi la condica de prezenţă s-o semnăm pentru plecare, am observat o figură străină de întreprindere, care stătea pe sală aşteptând pe cineva. După ce-am pornit spre casă împreună cu un coleg care avea o infirmitate la un picior şi din care cauză mergea mai încet, l-am observat pe acelaşi cetăţean că venea în urma noastră la o distanţă de cca. 20 m, fapt la care n-am dat importanţă. Când m-am despărţit de colegul de întreprindere, eu am traversat strada pentru a mă îndrepta pe drumul cel mai scurt spre locuinţa mea. Aud cum sunt strigat pe nume de cineva din urmă. Mă opresc în mijlocul străzii să văd cine mă strigă şi, cetăţeanul care venea în urma mea, se apropie de mine, mă prinde de braţ foarte amical, parcă ne-am fi cunoscut de când lumea şi mă-ntreabă: “Ce faci tov. Iacob?” “Ce să fac? Merg şi eu acasă la masă.” “Dar cu mine nu vrei să stai de vorbă?” “Dar dumneavoastră cine sunteţi, că eu nu vă cunosc?” “Ei, cum nu mă cunoşti? Sunt colonelul Ionaşcu de la Miliţie şi aş vrea să stăm puţin de vorbă.” “Da, spuneţi-mi despre ce-i vorba că vă ascult.” “Ei, nu aici pe stradă; ne abatem puţin din drum şi mergem la Miliţie unde putem discuta în voie.”

Am acceptat “invitaţia” lui, neavând de ales, şi am urcat scările spre sediul miliţiei în care se afla şi securitatea. Am intrat amândoi într-un birou de anchetă în care erau două bănci şi două scaune şi mi s-a spus să iau loc pentru că el lipseşte două minute. S-a-ntors după foarte puţin timp cu un alt civil ca şi el şi mi-a spus că va trebui să stau de vorbă cu domnul căpitan Asaftei. Căpitanul Asaftei a luat loc la biroul său de anchetator ţinând în mână câteva foi de hârtie făcute sul. După întrebările introductive şi un mic istoric al închisorilor mele, a intrat direct în subiect.

“Te-am chemat aici ca să stăm de vorbă şi nu vreau să lungim vorba. Îţi propun să colaborăm şi îţi dau posibilitatea de a te reabilita, fiindcă dumneata trebuie să ne dovedeşti nouă că te-ai reabilitat faţă de greşelile din trecut.”

“Da’ n-aţi mai terminat cu sistemul ăsta nici acum? Eu toată viaţa trebuie să mă reabilitez? Nu-i de-ajuns că am avut o primă condamnare de 4 ani şi am executat 6 ani, plus 2 ani de domiciliu obligatoriu, iar după aceea am avut al doilea proces în care mi s-a imputat că în timpul DO-ului m-am organizat şi am dus o activitate politică locuind în aceeaşi casă cu mai mulţi foşti deţinuţi, ceea ce a fost o înscenare cusută cu aţă albă? Acum dacă fac ceea ce dumneavoastră îmi cereţi, mă faceţi şi pe mine ofiţer de securitate?”

Nu se aştepta la această reacţie a mea. Eram acum la a doua ofertă de asemenea natură şi, în plus, nu mai eram sub cheie. Eram totuşi un om “liber”, liber de a fi luat de pe stradă când avea chef securistul, care trebuia să-şi justifice activitatea mai ales în cele două zile din săptămână când avea program şi după-masă – marţea şi joia. După care am continuat.

“Şi ca să nu pierdeţi timp mult cu mine, eu vă propun să-mi desfac şireturile la bocanci şi cureaua de la pantaloni şi să mă consideraţi arestat, dar nu dau curs invitaţiei ce-mi faceţi.”

Aveau dreptate cei ce m-au învăţat că niciodată nu trebuie să discuţi cu securistul, oferindu-i iluzia că ai putea marşa pe ideea lui, pentru că în felul acesta nu mai scapi de el multă vreme. Între cei doi interlocutori securistul are un avantaj de partea lui. El vorbeşte de pe poziţia şantajistului; tu, anchetat sau invitat la colaborare, eşti pe post de hărţuit. Nu mai spun de partea cui sunt mijloacele de constrângere şi ameninţare.

Căpitanul Asaftei, văzând că punctul ochit n-a fost şi punct lovit, a schimbat cursul discuţiei, transformând dialogul dintre noi într-o discuţie mai amicală, mai dezinteresată. Mi-a spus că m-am grăbit cu răspunsul, că mai este timp de gândire. El înţelege că eu am suferit mult şi că reacţia mea este de înţeles, dar asta nu înseamnă că nu ne putem înţelege şi nu putem să mai discutăm mai târziu la o dată pe care o pot eu stabili. De asemenea, pot stabili şi locul conversaţiei, dacă vreau, de pildă la restaurant, unde pot fi invitatul lui sau în cimitir. I-am spus că nu-mi face nici o plăcere să am întâlniri cu oamenii securităţii, dar dacă sunt obligat totuşi, prefer să mă-ntâlnesc la sediul securităţii care este instituţia de stat oficială. Mă tem de alte locuri fiindcă nu ştiu ce cursă mi se întinde şi pe urmă, indiferent de locul întâlnirii, n-am de dat alt răspuns decât cel pe care l-am dat la început.

“Deci nu putem colabora?” “Aveţi dvs. colaboratori mai buni ca mine şi mai calificaţi şi pe urmă nu ştiu unde se ajunge cu această colaborare. Azi îmi cereţi să vă spun ce discută cei din birou cu mine sau cei cu care lucrez, iar mâine o să-mi cereţi să fac o organizaţie cu nişte oameni pe care securitatea vrea să-i priponească. Eu aşa ceva nu pot face, fiindcă m-aş desfiinţa ca om să ştiu că din cauza mea suferă oameni nevinovaţi.”

“Dar proastă părere mai ai dumneata despre securitate. Nu-ţi va cere nimeni aşa ceva, ci numai adevărul.” “Adevărul ăsta învăţat de la securitate s-a cam schimbat de multe ori şi nu mai ştiu care este adevărul-adevărat.” “Ai putea să-mi dai şi mie exemple?” “Da, şi mai multe. Am fost condamnat la patru ani şi am executat şase plus doi de DO. Am fost trimis în domiciliu obligator şi de-acolo mi s-a înscenat un nou proces, de parcă m-aş fi dus eu de bunăvoie să caut deţinuţii cu care să port discuţii duşmănoase despre PCR. Mi s-a spus de către un coleg al dvs., tot cu grad de căpitan, că Basarabia şi Bucovina sunt teritorii sovietice pe care românii le-au ocupat în mod samavolnic, încât nu mai ştiu ce să mai cred. Şi tot aşa trăim mereu cu două adevăruri.”

“Ei, şi dumneata acum, îmi vorbeşti de lucruri petrecute cu peste 20 de ani mai în urmă. Să ştii că s-au mai schimbat lucrurile. Nu mai sunt cei de-atunci, fiindcă se gândeşte altfel. Uite, acum îţi spun eu că Basarabia şi Bucovina sunt teritorii româneşti (între timp se schimbase politica oficială a PCR, chiar dacă numai cu jumătate de gură).”

“Ştiu acest lucru, dar pe firma României scria şi atunci ca şi acum PCR şi nu ştiu ce ordin va fi dat mâine, s-ar putea să fie din nou teritorii sovietice.”

Tot învârtind în mână foile de hârtie făcute sul, pe care probabil trebuia să-mi iau eu angajamentul de colaborare şi să primesc numele conspirativ, mi-a spus că probabil mi-e foame şi mie şi a stabilit să ne întâlnim peste o săptămână de gândire, pe care mi-o dă. Mi-a spus că pot pleca acasă, dar cu o condiţie, să nu-i spun soţiei că întârzierea mea de la serviciu se datoreşte întâlnirii mele cu el.

“Deci îmi cereţi să devin confidentul securităţii împotriva mea? Eu pot să dispar într-o zi de pe stradă, aşa cum am dispărut şi azi când n-a observat nimeni cum am fost luat de braţ şi adus la dvs., de unde mă pot întoarce peste câţiva ani sau niciodată, fără ca cineva să ştie de soarta mea.”

“Dar dumneata ca orice bărbat, n-ai şi dumneata secretele dumitale faţă de soţie, aşa cum le-ai putea păstra şi pe-acestea de-acum?”

“Chiar dacă le-aş avea, nu amestec secretele mele personale cu ale securităţii. În plus de asta, programul meu este foarte clar; nu mă opresc pe drum de la serviciu până acasă nicăieri.”

“Dar când pleci în delegaţie ca merceolog sau eşti oprit la vreo şedinţă?” “Atunci îi dau telefon la întreprindere şi o anunţ.” “Totuşi poţi spune şi azi c-ai fost oprit de şef pentru ceva neprevăzut.” “Chiar dacă i-aş spune cum îmi recomandaţi dvs., pe viitor trebuie să ştie ce se poate întâmpla cu mine. Eu n-am alt confident decât soţia şi cineva trebuie să ştie de mine. Dacă ar trăi mama, poate că i-aş spune ei şi nu soţiei, dar aşa, n-am cum preveni o dispariţie de-a mea. De ce dvs. n-aţi procedat oficial să mă anunţaţi cu o zi sau două înainte şi să stabiliţi ziua şi ora întâlnirii şi eu aş fi fost foarte punctual. Dumneavoastră ştiţi că la ultima mea arestare, mama mea era în spital şi a murit cu gândul că eu am abandonat-o şi nu mai vreau să ştiu de ea? Şi asta tot datorită secretelor securităţii.”

Trecuseră mai bine de două ore de convorbire şi el insista foarte mult asupra secretului întâlnirii noastre, cerându-mi să promit că nu voi spune acasă nimic. La insistenţele lui care nu slăbeau, i-am spus că mă voi gândi pe drum până acasă ce trebuie să fac. El a rămas cu impresia că eu am acceptat, eu cu convingerea că nu.

Am plecat spre casă, unde i-am spus soţiei motivul întârzierii mele şi restul zilelor până la următoarea întâlnire cu securistul s-au scurs în mod obişnuit, fără nici un eveniment deosebit. De la radio Europa Liberă aflam că asupra preotului Gheorghe Calciu se exercitau presiuni şi ameninţări în celulă spre a-l determina să renunţe la poziţia lui „neconformistă”, lucru care mă punea pe gânduri, că securiştii n-aveau de gând să se umanizeze şi să aibă un minimum de respect faţă de fiinţa umană. Ei mergeau în continuare pe ideea că cine nu-şi însuşeşte concepţiile comuniste nu este un om normal, ci nebun şi în consecinţă trebuie băgat în camerele de nebuni, aşa cum au făcut în multe închisori cu cei care îi înfruntau în mod deschis sau refuzau reeducarea. kril

La împlinirea sorocului după o săptămână, m-am prezentat din nou la ofiţerul de serviciu al Miliţiei, anunţându-mă pentru dl. căpitan Asaftei la care sunt chemat (sediul miliţiei şi al securităţii la Piatra Neamţ se află în aceeaşi clădire). Puţin cam târziu a sosit şi securistul şi tot cu câteva foi de hârtie în mână făcute sul. Am mers în aceeaşi cameră ca şi prima dată unde a încercat să-şi motiveze întârzierea, spunându-mi că uitase de mine că eram planificat la o întâlnire. Atunci mi-am zis în sinea mea că probabil era mai bine dacă-i spuneam de la început că nu mai vreau să vin la întâlnire sau pur şi simplu să nu fi venit, dacă el tot uitase de convocarea mea. S-a aşezat pe scaun şi prima întrebare a fost dacă i-am spus soţiei cauza întârzierii mele. Când i-am răspuns afirmativ, pe faţa lui am citit o expresie de decepţie. Aştepta un răspuns din care să deducă o minimă speranţă de acceptare din partea mea. Convorbirea cu securistul, care de fapt a fost şi ultima, a durat, cred, mai puţin de jumătate de oră, subiectul fiind epuizat.

Mi-a spus că nu vreau să mă reabilitez în faţa organelor de securitate şi că nu fac bine. I-am spus că eu consider că n-am nimic de reabilitat, din moment ce pentru faptele mele, reale sau înscenate, justiţia m-a pedepsit şi eu mi-am ispăşit pedeapsa cu vârf şi îndesat şi ceea ce reproşez eu securităţii este faptul că sunt acuzat permanent şi probabil toată viaţa, pentru fapte care nu mai sunt pedepsite de lege a doua oară şi vreau şi eu să-mi trăiesc viaţa ca orice om normal, fără tracasări şi ameninţări sau să mi se fluture spectrul puşcăriei prin faţă.

“Domnule căpitan, i-am spus, când conştiinţa îmi va spune că locul meu este alături de dvs., fiţi sigur că voi veni singur aici şi-mi voi oferi serviciile. Până atunci, vă rog să mă lăsaţi în pace, fiindcă mai bine de un sfert din viaţă am trăit-o în puşcărie.”

Ţin minte că i-am spus şi două versuri dintr-un cântec ce se cânta pe atunci (mi se pare, de către Margareta Pâslaru):

“Cine mi-a găsit tinereţea mea,

E rugat frumos ca să mi-o dea.”

“Bine domnule, dar înainte de a pleca vreau să-ţi pun o întrebare, la care dumneata dacă vrei răspunzi, dacă nu, nu. Ce părere ai despre Mişcarea Legionară?”

Nu mă aşteptam la o asemenea întrebare, dar i-am răspuns cam în felul următor:

“În 1940, când ţara a fost condusă de legionari în cele patru luni de zile, eu aveam 12 ani şi n-am avut nici o participare la viaţa politică. În 1948, când aveam aproape 20 de ani şi am fost arestat pentru omisiune de denunţ (atât a stabilit ancheta de atunci) eu n-am citit cărţi legionare, fiindcă era de neconceput. Cunosc numai ce scrie istoria actuală, cu moartea lui Iorga şi Armand Călinescu, aşa că n-am putut să-mi fac o părere documentată, ci doar aş putea să repet ce spune presa şi istoria comunistă, dar asta nu înseamnă o părere a mea sau o convingere.”

Aşa a luat sfârşit cea de-a doua şi ultima întâlnire cu căpitanul Asaftei, pe care nu l-am mai întâlnit şi dacă l-aş vedea pe stradă nu l-aş mai cunoaşte. Am înţeles că locuieşte într-un cartier unde drumurile noastre nu se întâlnesc, că poate dacă-l întâlneam atunci imediat, îi reţineam figura. Am aflat că acum e colonel pensionat şi trăieşte bine-mersi în Piatra Neamţ.

Acum, când scriu aceste rânduri, aş putea scrie orice enormităţi despre el, fiindcă nimeni nu mă cenzurează. În afara faptului că m-a chemat în două rânduri la securitate şi mi-a propus colaborarea, nu-i pot reproşa nici o vorbă de ameninţare, înjurătură sau bătaie. Aş vrea să-l întâlnesc şi sper să pot face asta, să-i recomand ceva din literatura penitenciară şi presa postdecembristă, să se documenteze şi el ca şi mine şi să-l întreb şi eu pe el ce părere are despre Mişcarea Legionară. Poate că aş primi un răspuns corect, dacă nu ar exista incompatibilitatea greu de surmontat de a fi simultan comunist, cinstit şi inteligent.

Orice om angajat la o întreprindere are sau poate avea diverse neplăceri de natură profesională sau când ţi se pare că eşti nedreptăţit sau apreciat sub valoarea ta pentru munca pe care o prestezi. Ele pot fi obiective sau subiective. Numai o terţă persoană, neimplicată direct şi echidistantă poate cântări lucrurile obiectiv. Nu am pretenţia că am fost un salariat căruia nu i s-ar fi putut reproşa nimic. Multe probleme erau din cele pe care le întâlneam pentru prima dată şi a trebuit să le prind şi să le rezolv din mers sau văzând şi făcând. Într-un interval de timp scurt, mai puţin de două luni de la ultima întâlnire cu securistul, având loc în cadrul serviciului de aprovizionare (la UMTCF), unde lucram, o schimbare de personal prin aducerea unui nou şef de la forul tutelar (IFET Piatra Neamţ), conducerile celor două unităţi au hotărât ca eu să fiu transferat la forul tutelar, pe acelaşi post şi cu acelaşi salariu, pentru a completa postul rămas liber în urma plecării şefului de serviciu adus la UMTCF.

M-am prezentat la noul loc de muncă şi am început să mă acomodez cu noua situaţie. Peste vreo zece zile, când începuse întocmirea statelor de plată pe luna în care eu lucrasem jumătate într-un loc şi jumătate într-altul, şeful serviciului financiar mă face atent prin telefon că risc să nu fiu trecut pe nici un stat de plată şi să mă interesez care-i situaţia mea. Mergând pe la serviciul de cadre, mi s-a spus că ei nu cunosc problema şi că am venit fără să am o hârtie scrisă. Directorul de la UMTCF mi-a spus că patru persoane au hotărât de comun acord transferul meu. Aceştia erau: directorul comercial, şeful de la aprovizionare şi şeful de cadre de la IFET şi directorul de la UMTCF. El se miră acum cum de toţi spun că nu cunosc problema.

Am fost ţinut în şah încă aproape o săptămână, până când, în cele din urmă, mi s-a spus de către şeful serviciului personal (cadre) să rămân la vechiul loc de muncă, fiind mai departe de centru şi-i mai bine pentru mine, pentru că eu nu pot fi promovat.

“Bine, am zis. Nu eu am cerut transferul aici, fiindcă n-am nici o semnătură pe vreo cerere şi apoi n-a fost nici o promovare, fiindcă am venit cu acelaşi salariu şi pe acelaşi post. El a evitat un răspuns şi mi-a spus să rămân pe vechiul post.”

Revenit la locul vechi, directorul meu m-a sfătuit să cer audienţă la partid şi să explic situaţia. Nu m-am grăbit să mă duc, aşteptând să văd ce se va întâmpla în final. Până la urmă lucrurile s-au normalizat, rămânând în situaţia iniţială.

Am tras concluzia că aici era vorba de manevrele căpitanului Asaftei. M-am şi gândit de data asta să-i cer o audienţă şi să-l întreb dacă acesta este preţul ce trebuie să-l plătesc pentru că i-am refuzat propunerea, dar n-a mai fost nevoie, fiindcă lucrurile s-au liniştit. Momentul a fost bine ales pentru a fi şantajat, deoarece având copil de şcoală pentru care se cereau destule cheltuieli, precum şi plata ratelor la casă şi mobilier, căpitanul Asaftei spera să-i devin client.

Nu l-am întrebat pe Doliş, salariat la cadre şi fost şef al securităţii din Piatra Neamţ, pe care-l mai văd prin oraş, care-i adevărul, fiindcă el sigur cunoştea toată povestea în amănunt. Nu ştiu de ce, dar parcă mi s-ar opri în gât vorbele pe care ar trebui să i le adresez şi, pe urmă, cunoscându-i pe comunişti cât sunt de mincinoşi şi de ipocriţi, am convingerea că aş fi vorbit cu nişte oameni care nu merită nici să-i priveşti şi nu să le ceri relaţii în care ei să arate că datorită lor ai mâncat o pâine la întreprinderea respectivă. Aceasta a fost ultima şicană ce mi-au servit-o partidul şi securitatea, ca să văd că ei pot face cu mine tot ce vor, mai ales când eşti la bunul plac al omului care n-are nici o frână legală sau morală şi puteai fi lăsat pe drumuri muritor de foame cu toată familia.