Intrarea la liceu

Cu toate greutăţile ce le avea de suportat statul român în toamna acelui an 1940, când ţara era ciuntită şi plină de refugiaţi, în măsura în care putea, statul se ocupa şi de copiii refugiaţi din teritoriile cedate. Mulţi copii din satul meu ai căror părinţi aflaseră acest lucru au fost duşi prin diverse tabere şi unii au intrat în şcoli de meserii pe cheltuiala statului. Eu ratasem prilejul pentru că poate părinţii mei nu s-au preocupat, fiindcă aveam vitele de îngrijit şi păşunat, iar ei şi fratele meu munceau în agricultură pe puţinul pământ care rămăsese dincoace de frontieră. Eram foarte necăjit că n-am plecat şi eu ca mulţi copii din satul meu şi din satele vecine undeva în ţară să mai văd şi eu altă lume. Posibilităţile materiale ale familiei micşorându-se, tata a vândut o vacă şi doi viţei şi mai lucra ca ziler împreună cu mama la diferite gospodării din Oroftiana.

Din vorbă-n vorbă, din om în om, am auzit că la liceul din Pomârla, care se afla la o distanţă de cca. 15 km, s-ar primi copii refugiaţi pe cheltuiala statului, dacă reuşesc la examenul de admitere cu media corespunzătoare unei burse. Tatăl meu s-a interesat la liceu; i s-a spus să mă prezint la examenul de admitere într-o zi de la sfârşitul lunii septembrie 1940, şi m-am dus împreună cu tata şi fratele pe jos, ca să particip la concurs. Era o zi după o vreme ploioasă, iar drumul avea mult noroi. Când ne-am apropiat de liceu, unde a doua zi urma să dau examenul, ne-am întâlnit cu un elev în uniforma care se purta atunci şi care mie îmi plăcea mult. Tata l-a întrebat ce ştie de ziua examenului, iar acesta i-a spus că examenul s-a ţinut ieri, deci eu îl pierdusem. Mie mi-au dat lacrimi în ochi. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Sau tata n-a reţinut bine data examenului, sau situaţia politică din toamna acelui an a schimbat data susţinerii examenului. Ştiu atât, că deschiderea anului şcolar s-a amânat de câteva ori, ca până la urmă să se deschidă la 15 octombrie 1940.

De la secretariatul liceului i s-a spus tatei să mai încerce pe la şcoală să vadă, că s-ar putea să fiu primit şi eu. Ce se întâmplase? Liceul din Pomârla rămas la 12 km de noua frontieră şi izolat la capăt de ţară, nu mai avea candidaţi care să solicite înscrierea. Plasa Herţa a judeţului Dorohoi era aproape în întregime ocupată de ruşi odată cu Basarabia şi Nordul Bucovinei, iar cei din sudul judeţului ezitau să se înscrie de teama că, aşa cum se zvonea, ruşii vor ocupa tot judeţul Dorohoi. Până la venirea mea au fost înscrişi numai 26 de elevi, mai rămânând încă 10 locuri neocupate. Eu am fost al 27-lea elev al clasei în ordinea înscrierii, primit fără examen de admitere.

Tata se cam săturase de multele drumuri făcute la Pomârla pe o distanţă de 15 km, fiind obosit de muncă şi văzând că nu mai începeau cursurile. Ultima amânare fiind pe 14 octombrie, i-a spus mamei să meargă ea cu mine, poate e mai norocoasă, fiindcă în prima zi de şcoală primară ea m-a dus de mână la şcoală, iar părinţii şi învăţătorii au fost mulţumiţi de felul cum am învăţat. Şi am plecat cu mama, care nu fusese niciodată până la Pomârla, dar a fost o zi cu noroc fiindcă am fost primit în internatul liceului şi ea s-a întors singură acasă.

Aş fi putut fi însoţit la acest drum de fratele meu care era mai mare şi mai în putere să-mi ajute a duce bagajele, dar el suferea din copilărie de surzenie. Aceasta o căpătase în urma unei răceli puternice, când lăsat acasă, a adormit cu capul pe piatra de la fântână şi a fost găsit de părinţi zgribulit de frig, chiar dacă era în plină vară. Cu toate îngrijirile ce i s-au dat umblând pe la diverşi medici, otita căpătată n-a mai putut fi vindecată. Din acest motiv el n-a putut face decât patru clase primare şi nici să mă însoţească la liceu ca să poată vorbi cu cei din conducerea şcolii.

Fiind educat în şcoala primară să salut cu salutul străjeresc “sănătate” îi salutam pe cei mai mari de prin curtea liceului în felul acesta, mai ales pe cei pe care îi vedeam cu cravată, cu servietă sau cu ochelari. Majoritatea din cei salutaţi îşi vedeau de drumul lor. Un singur elev din ultimul an m-a oprit şi mi-a spus: “De-acum înainte nu se mai salută cu salutul străjeresc fiindcă străjeria a fost desfiinţată, iar comandantul ei, regele Carol, a plecat din ţară. De acum te vei adresa cu salutul de «bună ziua d-le profesor sau d-le elev.»” Pe atunci, elevilor mai mari cu două clase ne adresam cu “domnule”.

Viaţa în internatul liceului era o viaţă de semicazarmă, cu program de masă, de pauză, de meditaţie şi de somn la ore fixe. Patul trebuia să aibă pătura bine întinsă, ghetele curate şi dacă nu respectam aceste dispoziţii, riscam să fim numiţi planton schimbul II, fiindcă în timpul nopţii în dormitoare se făcea planton. Una din grijile plantonului, mai ales a celor din schimbul doi, era de a-i scula odată pe schimb din somn, pe cei ce se urinau noaptea în pat, fiindcă erau şi din aceştia, din cei mai mici.

Începuse să-mi fie dor de casă şi abia aşteptam să se potrivească o zi de sărbătoare cu duminica una după alta, ca să putem merge acasă pentru o zi. În sat nu ieşeam decât cu bilet de voie pentru câteva ore şi numai duminica, dacă aveam o motivare întemeiată.

Era greu, dar nu mă prea plângeam părinţilor, fiindcă eu cerusem să plec la şcoală. După vacanţa Crăciunului 1940, mi s-a părut viaţa la internat mai suportabilă şi, până la Paştele din primăvara următoare, n-am mai plecat acasă la Oroftiana.

La finele trimestrului I al anului şcolar 1940-41 am obţinut media care se cerea pentru menţinerea bursei, bursă pe care am păstrat-o în toţi cei opt ani de liceu. Cei care n-au obţinut media de bursă, dintre elevii refugiaţi n-au mai fost primiţi în internat, dar a fost un caz sau două.

Ca să dau o notă hazlie vieţii de internat, voi povesti două întâmplări din timpul acela. Masa la internat era destul de slabă şi noi copiii eram mereu flămânzi până mai primeam câte ceva de acasă sau mai trăgeam o fugă în una din duminici acasă. Într-o zi un coleg de-al meu, imediat după masa de prânz, îmi propune mie şi încă unuia să mergem la el acasă în Corjăuţi, un sat vecin cu Pomârla să mâncăm ceva. Eu nu ştiam unde-i satul şi la ce distanţă este, astfel că am picat în cursă, spunându-mi că până se termină pauza de prânz şi începe ora de meditaţie suntem înapoi. Am plecat repede peste deal, am ajuns la el acasă unde mama lui lucra în grădină şi, până a făcut mămăliga şi a scos brânza din putină, timpul a mai trecut. Am mâncat şi am pornit-o înapoi spre liceu, unde am ajuns seara. La masa de seară, pedagogul, care aflase de lipsa noastră din sala de meditaţie şi plecarea fără bilet de voie, ne-a chemat la el şi ne-a întrebat unde am fost. Bineînţeles că noi ne-am recunoscut vina şi atunci ne-a aplicat câte o pereche de palme în acelaşi timp pe amândoi obrajii. Atunci am văzut pentru prima dată în viaţa mea scântei verzi ieşind din ochii mei.

O altă poveste, de data asta fără scântei verzi, a fost aceea când acelaşi pedagog, care supraveghea aproape de fiecare dată servirea mesei, a observat cum unul din colegii mei, când a fost numit să spună rugăciunea, care se rostea totdeauna înainte şi după masă, n-o ştia prea bine. De fiecare dată la ora mesei, când ni se ordona să ne ridicăm în picioare pentru rugăciune, pedagogul nu lăsa pe elevul care se oferea să o spună ca să ne aşezăm mai repede la masă, ci numea el pe cine credea că nu o ştie. Îşi arunca privirea peste sala de mese şi spunea: “Să spună rugăciunea…” (şi-şi rotea privirile prin sală, iar după ce-l fixa pe cel ce urma să fie numit, se întorcea cu spatele la el şi continua) “Cazacincu Romulus!” Bietul Cazacincu totdeauna se intimida şi o spunea cam incompletă. Noi pufneam de râs şi pedagogul îi zicea: “Făcuşi rezumat Costică.”

Până la urmă Cazacincu a învăţat rugăciunea şi a scăpat de teroarea care îl urmărea la fiecare masă. Când era descoperit altul care nu ştia rugăciunea, urma acesta la rând să facă “rezumate”, până o învăţa şi el cum trebuie.

Multe au fost impresiile puternice căpătate de un copil de la ţară, ajuns la liceul din Pomârla care era tot un sat, dar care avea un alt mediu cultural, cu oameni de alt nivel cultural, datorat existenţei liceului.

În primele clase de liceu când noi cei mici de la internat eram puşi să adunăm toate scaunele de prin clase şi cancelarie şi să le ducem în sala de mese care era în acelaşi timp şi sala de festivităţi, intram mai târziu în sala unde avea loc serbarea. La una din aceste serbări am intrat după ce se intonase imnul regal, cu care începea orice festivitate. După ridicarea cortinei a apărut un vlăjgan de elev din ultimul an; îmbrăcat cu suman, a strigat o dată “Al nostru e, pământ din vechi pământ!”…la care eu m-am făcut mititel. Credeam că se ceartă cu cineva, nesesizând de la primul vers că el recita o poezie. După primele versuri mi-am dat seama că recita poezia “Ardealul” a lui Mircea Dem Rădulescu. Eu eram obişnuit cu copiii de la şcoala primară, când pe nerăsuflate, auzeam câteva versuri fără intonaţie şi fără prea multă punctuaţie.

Când am venit la 14 octombrie 1940 pentru a începe cursurile, am găsit în internatul liceului elevi din clasele mai mari repartizaţi de Ministerul Educaţiei Naţionale, refugiaţi din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ardealul cedat.

Această situaţie a făcut ca internatul liceului să fie neîncăpător. Eu ştiu că am fost unul dintre cei ce, împreună cu alţi doi, am dormit în două paturi alăturate aproape toată iarna 1940-41.

Manualele şcolare pentru mine erau o problemă dificilă, din cauza banilor puţini, dar faptul că locuiam în internatul liceului m-a ajutat să rezolv această problemă, împrumutându-mă cu cărţile de la colegii de clasă. Anul şcolar l-am încheiat cu bine, dar ca toţi anii ce vor veni, nu se vor încheia în ziua de Sf. Petru şi Pavel. Anul şcolar 1940-41 a fost încheiat pe 7 iunie 1941. Ţara se pregătea de război şi, într-adevăr aşa a fost. Pe data de 19 iunie 1941 când mă aflam în vacanţa mare în satul Oroftiana, împreună cu părinţii, în zorii zilei, armata ne-a anunţat pe toţi locuitorii comunei să ne pregătim de evacuarea satului. Lumea din sat nu ştia ce să creadă. Circulau zvonuri că ruşii vor să ocupe satul – zvon lansat probabil de armată – şi în această derută, nimeni nu ştia pe ce să pună mâna mai întâi ca să ia cu el; erau familii care nu aveau mijloace de transport sau animale de tracţiune. Cu toate acestea, pe la ora prânzului, coloana de care şi căruţe era pe drum şi soldaţii umblau din casă în casă să vadă cine n-a plecat. Au fost şi oameni care s-au ascuns prin grădini şi prin porumb, nevrând să-şi părăsească casa şi avutul şi au rămas pe loc. Părinţii mei cu carul încărcat cu tot ce s-a putut lua, mai cu seamă alimente, s-au stabilit în satul Smârdan (care se numise cu ani în urmă Canada) unde aveau nişte cunoştinţe mai vechi. Ceilalţi oameni din sat au fost cazaţi prin satele vecine Suharău, Plevna, Lişna.

În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, duminică, eu m-am sculat mai târziu. Era o dimineaţă frumoasă de vară cu cer senin şi soare puternic. Mama era plecată la biserica din satul unde eram stabiliţi, fratele cu vitele la păscut pe islazul satului, iar tata era acasă. După ce m-am sculat, vrând să mă spăl, tata s-a oferit să-mi toarne apă cu cana şi, în acest timp mă întreabă: “Ştii că a început războiul? Nu, zic eu, dar de unde ştii? N-auzi cum bat tunurile? Ba da, dar astea sunt tragerile artileriei de la Cernăuţi, zic eu”. De la mine de acasă, în timpul românilor se auzeau totdeauna bubuituri de tun, când regimentul de artilerie din Cernăuţi făcea trageri. Era un lucru aproape obişnuit. Şi în Oroftiana, care era la 2 km de satul meu, se auzeau bubuituri când făceau ruşii trageri în timpul ocupaţiei din 1940-41. Eram convins că şi acum se petrece acelaşi lucru. Şi, în timp ce discutam cu tatăl meu, apare un avion românesc deasupra satului lansând manifeste. Câteva au fost găsite de oamenii din sat. În aceste manifeste era tipărit discursul generalului Antonescu: “Români, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte!”

După amiază, întregul sat Smârdan, unde ne găseam evacuaţi, a participat la înmormântarea primului ostaş român căzut pe frontul de răsărit, în războiul care abia începuse. A fost o înmormântare cu o participare masivă a întregului sat şi a celor evacuaţi.

În cele aproape trei săptămâni cât am stat în satul respectiv reţin următoarele evenimente mai deosebite:

Într-o seară la două sau trei zile după începerea războiului, am trăit emoţia puternică a unui bombardament al artileriei ruseşti de aproape o jumătate de oră, ale cărui explozii se auzeau în apropiere de satele vecine şi care făcea să se cutremure geamurile caselor. Zilele următoare am văzut stoluri de avioane germane care se îndreptau spre Basarabia, iar pe şoseaua Dorohoi – Darabani au început să circule coloane de maşini militare germane, multe din ele având bărci de fier. Ţin minte că un ofiţer german care vorbea bine româneşte, ne-a spus celor de pe marginea drumului când a fost întrebat dacă bărcile sunt pentru trecerea Prutului: “Trecem Nistrul cu ele.” Era probabil o unitate de pontonieri.

La următoarea duminică după 22 iunie, mulţi oameni din satul meu, printre care şi tata, s-au dus la graniţa dintre satul Pilipăuţi şi Oroftiana, unde s-au întâlnit cu consătenii de dincolo de sârma ghimpată. Grănicerii români care erau încă pe graniţă, n-au dat voie nici unora nici altora să depăşească gardul. Ei au vorbit şi s-au văzut numai prin gardul de sârmă. Grănicerii le-au spus celor care erau de faţă că pentru a trece dincolo de sârmă au nevoie de o aprobare de la autorităţile din Dorohoi.