Bajenie si surghiun

În loc de încheiere

Păcat că evenimentele din decembrie 1989 n-au adus suficiente lumini care să lămurească profunzimea şi întinderea fenomenului comunist, în ce priveşte depravarea lui în toate domeniile vieţii. Principiul de bază al comunismului era acela că, tot ce este util partidului şi oamenilor săi este moral. Toţi cei ce gândeau altfel decât cei cu carnetul roşu, nu puteau fi promovaţi pe scara socială, oricât de merituoşi ar fi fost ei.

Duşmanul de clasă, chiar dacă era marginalizat când interesul partidului o cerea, era obligat să supravieţuiască servind în ultimă instanţă ţelurile aceluiaşi partid. Preoţii erau puşi să se roage în biserici să se roage pentru conducătorii atei ai ţării, chiar dacă religia era “opiumul popoarelor”. Nimeni dintre victimele comunismului şi cu atât mai puţin cei persecutaţi de comunişti nu aveau voie să se plângă de nedreptatea care li se făcea; din contra, ei trebuia să salute orice măsură luată chiar împotriva lor şi să şi-o însuşească [lcb1] . Când un om cu “bube-n cap” comitea o greşeală, era cercetat până în pânzele albe, pentru a vedea dacă nu cumva la mijloc era o intenţie de sabotaj, sau chiar una criminală. Când greşea un “tovarăş” se motiva altfel: “Ce vrei măi tovarăşe, mai greşeşte omul, că şi tov. Stalin a spus că numai cine nu munceşte nu greşeşte.”

Gândirea logică şi corectă nu încăpea în capul unui comunist. Totul se judeca prin prisma luptei de clasă. Când se iscau certuri între deţinuţii dintr-o celulă, iar Goiciu, comandantul închisorii Gherla, afla şi trebuia să facă “dreptate”, avea dreptate numai muncitorul; dacă cei angajaţi într-o controversă sau ceartă erau amândoi muncitori, i se dădea dreptate muncitorului ceferist. Justiţia comunistă pusă în “slujba poporului şi a clasei muncitoare” şi nu în slujba dreptăţii, fiindcă dreptatea are caracter de clasă conform dialecticii materialiste.

Cât priveşte istoria, aceasta n-a fost niciodată mai răstălmăcită şi răsturnată decât în perioada comunistă. Toate cotropirile ruseşti erau “eliberări” de sub jugul otoman, tătar, burghezo-moşieresc sau, mai nou, fascist. În 1940 Basarabia şi nordul Bucovinei au fost eliberate de sub jugul burghezo-moşieresc român, iar în 1944 de sub jugul fascist şi imperialist românesc, fiindcă România Mare se formase, ziceau ei, însuşindu-şi teritorii străine în urma unui război imperialist.

În realitate, întreaga istorie comunismului care a acaparat aproape o pătrime a plenetei nu este altceva decât încălcarea grosolană şi brutală prin violenţă a celor trei drepturi fundamentale ale omului, care sunt imprescriptibile: dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate. Comuniştii au omorît, au închis şi deportat şi au confiscat proprietăţi şi adăposturi ale unor oameni pentru care ei nu aveau nici o motivare “revoluţionară”. Nu mai vorbesc de motivări morale sau juridice. Singura motivare era ura împotriva celor ce aveau o proprietate câştigată prin muncă proprie. Comuniştii nu-i iubesc pe cei ce n-au, ci îi urăsc pe cei ce au.

O altă aberaţie comunistă de tip rusesc este aserţiunea că moldovenii nu sunt români, iar limba vorbită de ei este limba moldovenească şi nu românească. Interesele ruseşti cereau în 1812 ca teritoriul Moldovei lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, cuprins între Prut şi Nistru să se numească Basarabia, cu scopul vădit de a delimita teritorial şi etnic acea parte a Moldovei istorice, iar după primul război mondial au revenit la Moldova înfiinţând o “Republică Moldovenească” cu capitala la Balta, în Transnistria. Acest lucru s-a făcut cu scopul de a satisface lăcomia rusească, care voia ca într-un moment istoric care le-ar fi fost favorabil. să cuprindă întreaga Moldovă istorică până la Carpaţi între graniţele ruseşti.

Ruşii se oferă cu mare generozitate să scrie istoria altor popoare. Cel mai recent gest al lor a fost crearea “Republicii Moldoveneşti Nistrene”, declarată “zonă de interes strategic” Au găsit şi un preşedinte pe măsură, un “moldovean get-beget” în persoana lui Smirnov din Kamceatka care, la data proclamării republicii, avea o vechime de “moldovean” trăitor pe meleagurile Transnistriei de patru ani. Logica rusească admite orice lipsă de logică. Vorba părintelui Amălinei: “Ce, pe ruşi îi pui în rând cu lumea?”[lcb2] Acest lucru l-au demonstrat de atâtea ori în istorie. Un exemplu recent şi vizibil pentru noi românii este că nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au fost anexate de ei ca o dobândă pentru administrarea românească a Basarabiei între anii 1918-1940, în urma unei hotărâri liber consimţite a Sfatului Basarabiei. Dacă s-ar pune problema invers, ruşilor le-ar trebui o altă planetă ca să-şi poată plăti toate dobânzile pentru teritoriile şi popoarele ocupate de ei în mod samavolnic în decursul istoriei.

Dovada cea mai bună că un comunist nu se poate despărţi de minciuna cu care a fost hrănit toată viaţa, o observăm şi la cei ce şi-au schimbat firma devenind democraţi. Petre Roman, fiu de comunist sadea, a declarat la TVR că Basarabia a fost dată ruşilor de comunişti, iar Ardealul a fost dat de legionari, încercând să insinueze că au fost şi alte partide care au militat pentru dezmembrarea ţării şi nu numai cel comunist, în care tatăl său l-a crescut şi l-a “botezat” cu aghiazmă de la Moscova, sfinţită de PC(b) al URSS.

Prea bun este Dumnezeu că rabdă atâta minciună şi impertinenţă. L-aş invita pe P. Roman să aducă semnătura celui mai modest şi umil legionar care a consimţit cedarea Ardealului. Este calomnia unui om care [lcb3] ştie că nu poate fi tras la răspundere, dar convins de un lucru: că dacă un singur telespectator şi-a însuşit minciuna, el a câştigat ceva. Personal l-am auzit făcând aceste afirmaţii la TVR în ianuarie 1990 şi n-a venit cu nici o dezminţire până acum.

La fel, “marele istoric” cu limbajul lui graseiat, Răzvan Teodorescu, care şi-a dat cuvântul lui de “onoahre” că televiziunea română a fost atacată în 1990 de “legionahri”. Nici până azi nu şi-a dat foc la diploma de istoric, cu toate că nu-l costa decât un “chibhrit”. Iertarea din partea poporului român ar fi fost totală, dacă şi-ar fi ars-o în faţa camerelor de luat vederi, de unde a făcut şi afirmaţia calomnioasă.

Declaraţii mincinoase şi lipsite de răspundere după decembrie ’89 au mai făcut şi alţi comunişti cu părul schimbat, dar năravul ba. Ion Iliescu a venit la televizor cu o revistă legionară din America, pe care o arăta telespectatorilor pentru a-i speria cu marota legionară, iar Silviu Brucan a spus despre teroriştii pentru care televiziunea a chemat lumea la Bucureşti s-o apere, că sunt un fel de legionari care au depus şi ei un jurământ asemănător.

După decembrie ’89 s-a vorbit mai mult de legionari decât de comunişti, fiindcă aşa era dirijată politica de cei ce au ajuns sus aduşi de valul evenimentelor, de parcă legionarii ar fi guvernat 45 de ani, nu comuniştii.

Minciuni grosolane, cum numai comuniştii au putut să debiteze, am auzit şi în închisoare, când ni se spunea de către securişti că avem noroc că suntem izolaţi de societate, că dacă am fi liberi, clasa muncitoare ne-ar linşa, dar aşa suntem salvaţi. Mă mir că nu ne-au obligat la eliberare să semnăm câte o hârtie în care să mulţumim partidului că ne-a păzit de furia celor din afara zidurilor şi a sârmei ghimpate. Probabil că din această cauză nu se face procesul comunismului, fiindcă toţi cei oprimaţi de securitate se arată îndatoraţi faţă de binefăcătorii lor, care i-au apărat.

Cred totuşi că procesul comunismului în România şi în celelalte ţări nu se face pentru simplul motiv că cei care l-au transplantat şi impus în această parte a Europei au constatat că acest mare experiment social n-a dat rezultatele scontate, fiind un mare eşec şi totodată n-au interesul să se ajungă la originea răului şi la vinovaţii reali care l-au creat, dintre care câţiva mai sunt în viaţă şi cu firma schimbată şi care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute. Dar mai ales vor să nu ştie lumea care era intenţia celor ce l-au creat, fiindcă nici într-un caz nu li se pot atribui intenţii bune, deoarece era vizată dominaţia mondială.

Comunismul, fiind rezultatul altoiului marxist pe sufletul slav combinat cu sălbăticia asiatică, a dat naştere monstrului cu cele trei capete: expansiune, dominaţie şi cruzime.

În decursul istoriei, ruşii au îmbrăcat trei măşti sub care şi-au ascuns intenţiile, cel puţin pentru noi românii: masca antiotomană, masca ortodoxiei şi masca bolşevică a co [lcb4] munismului, toate având la bază doctrina panslavismului [lcb5] . Ba au încercat să demonstreze că şi românii ar fi slavi.

Privit retrospectiv, comunismul nu poate fi definit decât aşa cum foarte bine l-a caracterizat tot un comunist, Djilas: “o nouă şi depravată clasă exploatatoare.” El n-are nimic comun cu cavalerismul şi cuvântul de onoare. Adversarul politic n-are nici o valoare morală în faţa lui, dar îşi însuşeşte cu mare uşurinţă toate meritele adversarului, fără să clipească din ochi.

Comuniştii au căutat tot timpul să-l umilească şi să-l degradeze pe adversarul lor politic prin cele mai josnice mijloace. Având toată economia în mâna lor şi cetăţeanul de rând neavând altă supapă de supravieţuire, ei dispuneau integral de viaţa omului. Astfel au obligat soţiile deţinuţilor să divorţeze şantajându-le cu primirea sau menţinerea într-un serviciu pentru câştigarea existenţei.

Foştii deţinuţi, când ne chemau la ei la securitate să vadă ce mai gândim şi să vedem şi noi că ei nu ne slăbesc din vedere, eram întrebaţi dacă şi de ce ne mai întâlnim cu foştii camarazi de detenţie şi eventual ce mai spun şi gândesc ei. Erau foarte nemulţumiţi şi chiar iritaţi când primeau răspunsuri normale şi motivate de faptul că am împărţit aceeaşi celulă şi acelaşi pat. Le-ar fi făcut plăcere să ne scuipăm între ochi unii pe alţii. În felul acesta ne-am fi încadrat în mersul victorios spre societatea socialistă multilateral dezvoltată, care, susţin ei, este forma supremă de organizare socială.[lcb6] Ei trec [lcb7] cu mare uşurinţă în barca ce nu se scufundă. Apar la televiziune înconjuraţi de icoane spre a fi filmaţi; se refugiază în orice doctrină politică şi în orice religie, îmbrăţişând orice ideologie.

Dacă un preot ar spune că nu există Dumnezeu, nu s-ar spăla de critica comuniştilor cu toate apele pământului toată viaţa. Un comunist care toată viaţa a dat cu barda în Dumnezeu, când i s-au închis toate cărările se face şi creştin: “Ce vrei domnule? L-am descoperit pe Dumnezeu.” Nu poţi să-i negi acest drept. Dialectica permite orice exhibiţie.

Trebuie să recunosc şi un merit comunismului: a realizat cel mai perfect stat poliţist din lume prin “violenţa nelimitată de lege” pusă în practică prin tortură , foame şi crime, duse până la dezumanizare, reuşind să semene neîncrederea între oameni, atât de tare, încât nu puteai deosebi pe omul de bună credinţă de agentul provocator. Acest lucru le dădea lor siguranţa că niciodată comunismul nu va cădea de la putere; erau convinşi de veşnicia lui, iar mare parte din lume era cuprinsă de deznădejdea de a nu-i vedea sfârşitul.

Un singur lucru n-au gândit comuniştii, că această concepţie este împotriva firii omeneşti şi tot ce-i împotriva firii nu poate dăinui la infinit. Evoluţia societăţii însăşi cerea acest lucru. Comunismul se considera mai mult decât o concepţie politică, se considera o religie politică a lumii, dar nu de esenţă spirituală, ci materialistă. Omul nu este un produs standardizat al naturii, că de aceea este om, dar nici nu poate fi constrâns la infinit să-şi însuşească un punct de vedere care este în flagrantă contradicţie cu natura lui. Cu alte cuvinte, omul poate fi educat, dar nu şi dresat. Educaţia îşi are originea în spirit, nu în animalism. Constrângerea se aplică şi omului, dar numai aceluia ce încalcă un principiu moral pe care societatea îl respinge. Aceştia formează abaterile de la regulă.

Nici un răufăcător nu lucrează la lumina zilei, fiindcă răul nu se susţine prin el însuşi, pe când binele trăieşte prin el însuşi, făcut fie la lumina zilei, fie nu, aşa cum ne învaţă biserica.

Chiar dacă am abandonat casa şi satul natal, fugind din calea puhoiului bolşevic, am avut neşansa să-l cunosc sub toate aspectele în timpul de aproape o jumătate de secol cât a durat, iar aproape o treime din comunism am trăit-o în spatele zăvorului şi sârmei ghimpate, acolo unde răul şi ura au luat forme abjecte şi inumane, urmărindu-se dacă nu exterminarea totală, ceea ce ar fi fost o a doua Cambogie, dar exterminarea morală sau dezumanizarea s-au practicat metodic de la cele mai înalte niveluri.

Nu ştiu cât ar rezista în condiţii similare cu cele ale foştilor deţinuţi politici reprezentanţii “eroicei clase muncitoare” şi ai “harnicei ţărănimi colectiviste” care se îmbolnăvesc pe capete atunci când trebuie să se prezinte în faţa justiţiei sau să-şi execute pedeapsa, chiar dacă au mâncare pe săturate, televizor în culori, legătură cu familia, asistenţă medicală ca şi a celor liberi etc şi sunt apoi eliberaţi înainte de termen, fiindcă nu pot suporta detenţia. Boala lor se cheamă “îmburghezire proletară” şi este tratată cu “miopie burgheză”, ceea ce îi face impertinenţi.

Nu degeaba generalul Petrescu, marele inchizitor comunist care dădea pedepse grele în dreapta şi-n stânga, a spus că preferă să facă puşcărie sub americani decât sub comunişti. Ştia el ce ştia. Din această încleştare inegală, securiştii n-au reuşit să distrugă solidaritatea dintre deţinuţi, chiar dacă au reuşit să-şi infiltreze informatori printre ei, recrutaţi dintre oamenii fără caracter, dar care erau depistaţi şi izolaţi. Până şi cei trecuţi prin moara Piteştiului şi Gherlei, când au prins un moment de destindere şi-au revenit din satanizare, rămânând numai cei care au iniţiat acţiunea la îndemnul şi promisiunile securiştilor, nu cei care au consimţit prin tortură, de unde se vede clar că dresajul la omul normal nu dă rezultate, nu se poate aplica.

Din autobiografia mea penitenciară am încercat să redau amintirile, întâmplările şi persoanele care s-au fixat mai puternic pe pelicula memoriei mele şi care au lăsat urme mai adânci în sufletul meu. Cu majoritatea celor aduşi la suprafaţă din adâncul uitării, am legat prietenii şi am stabilit ataşamente sufleteşti care nu se vor şterge niciodată din amintire, dar de la o vreme memoria începe să nu mai fie fidelă, ba mai şi încurcă lucrurile, aşa că rămâne fiecare cu ceea ce ştie după ce-a uitat tot ce-a învăţat sau ştiut. Pe parcursul povestirii, mi s-a mai ridicat ceaţa uitării de pe amintiri şi mi-au apărut în minte şi alţi prieteni şi camarazi pe care chiar dacă-i pomenesc în final, figurile lor merită a fi puse în chenar pentru caracterul şi atitudinea lor. Printre cei puţini aduşi la suprafaţă, faţă de cei mulţi pe care i-am uitat, figurează următorii:

Asandei Ion, elev la liceul industrial din Dorohoi, care în tot timpul detenţiei a avut o atitudine demnă şi corectă.

Tudose Dumitru din Hilişău-Dorohoi, fost coleg de clasă în primii ani de liceu

Teodoru Romică din Bucureşti

Cazacu Marcel din Rădăuţi-Bucovina, de care mă leagă amintiri frumoase

Râmboiu Septimiu din Cluj

Jucan Simion din Mănăstirea Humorului

Obreja Octav din Botoşani

Hotea Ion din Maramureş

Câmpeanu Titi din Prahova

Cârdu Eugen din Oraviţa

Voloşniuc Constantin (Nică) din Huşi

Ganez Dumitru din jud. Botoşani

Măntăluţă Gheorghe din Săveni-Dorohoi

Dumitraş Constantin din Păltiniş-Dorohoi

Nu cunosc situaţia lui Cârdu Eugen, care era mai în vârstă decât mine şi care mă alinta cu apelativul “ţâncule”, când eram în aceeaşi brigadă pe Canal, eu fiind printre cei mai tineri de acolo. Despre Tudose Dumitru şi Jucan Simion ştiu că nu mai sunt în viaţă. Nică Voloşniuc, un caracter deosebit şi un bun camarad, a avut ghinionul să moară departe de-ai lui şi de ţară.

“Dintre sute de catarge,

Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?”

Ieşit afară din ultima închisoare, mi-am câştigat pâinea ca achizitor de materiale pentru întreprindere. Pe lângă neplăcerile meseriei, care nu-ţi dădea niciodată satisfacţie, fiindcă întotdeauna după ce rezolvai o cerinţă, apăreau altele două-trei nerezolvate, mai aveai şi ghinionul să ai nişte şefi, care oricât de comunişti erau şi de îndoctrinaţi cu economia planificată, nu recunoşteau că materialele solicitate nu se găsesc la prăvălia de la colţul străzii, ci depindeai de “sfânta repartiţie socialistă”.

Cu toate neplăcerile meseriei, totdeauna trebuie să descoperi şi o parte bună a lucrurilor. Eu, care n-am reuşit să cunosc ţara decât din vagonul dubă, am avut prilejul să văd foarte multe locuri şi localităţi, pe care cu greu le-aş fi putut vedea pe banii mei şi nu pot spune că acest lucru mi-a displăcut, ci din contra. Marea problemă era aceea a cazării. Rar când puteai să găseşti o cameră liberă la hotel, mai ales la Bucureşti unde se găseau majoritatea bazelor de aprovizionare ale ministerelor şi unde toţi merceologii şi delegaţii din toată ţara căutau locuri de cazare.

Desele mele deplasări prin ţară mi-au oferit prilejul de a mai întâlni prin diverse întreprinderi şi mulţi prieteni din închisoare, iar pe unii, a căror adresă o ţineam minte, i-am căutat pe acasă, bineînţeles dintre cei care eram sigur că au rămas aşa cum îi cunoscusem şi că nu vor manifesta vreo reticenţă. Tuturor acestor oameni le voi dedica câteva rânduri, menţionându-i în mod special, fiindcă le recunosc încrederea ce mi-au acordat-o şi ne-am păstrat-o reciproc. Îi voi enumera aproximativ în ordinea cronologică a întâlnirii:

Ghiţă Bursuc, coleg de liceu şi de închisoare, iar din 1945, după repatrierea mamei şi stabilirea ei în România, am devenit consăteni. Aşa cum am spus şi mai înainte, el s-a ocupat de cele necesare la înmormântarea mamei mele. El a fost primul cu care m-am întâlnit după eliberare, dar a plecat prea devreme dintre noi.

Curpănaru Gheorghe, care a devenit concitadin cu mine, stabilindu-se după eliberare în Piatra Neamţ, unde soţia lui avea domiciliul. Cu el îmi împărtăşeam impresiile reciproc, mai ales când securitatea ne dădea târcoale, şi am rămas prieten în continuare.

Ioanid Ion, a cărui adresă, deşi o ştiam foarte bine, l-am întâlnit într-o împrejurare rarisimă. Fiind într-o delegaţie de vreo două-trei zile la Bucureşti, după ce mi-am terminat treburile în prima zi, am hotărât să-l caut la adresa ştiută, unde se afla mama lui – Intrarea Romană nr. 4. Nu cunoşteam Bucureştiul mai deloc, dar mi-am început investigaţiile din Piaţa Romană, bănuind că respectiva adresă nu putea fi departe. Pe câţi i-am întrebat, nici unul nu cunoştea această străduţă, inclusiv un miliţian pe care l-am întâlnit. Toţi spuneau că trebuie să fie pe lângă P-ţa Romană sau pe strada Romană, dar nimeni nu putea preciza. Când m-am hotărât să abandonez căutarea străzii şi să-l întreb pe ultimul pieton, un copil de vreo zece ani, auzind întrebarea, îmi spune: “Hai nene, că ţi-o arăt eu.” şi mă duce pe o fundătură care pleca din strada Romană şi care avea câte două case pe fiecare parte. I-am mulţumit copilului şi am sunat la uşă, dar n-a răspuns nimeni. Doamna Elena Ioanid nu era acasă. Am plecat dezamăgit, urmând să revin a doua zi. Mi-am dat seama că eu trecusem pe acolo, dar nu crezusem că această străduţă nu face parte din strada Romană. Resemnat, am plecat către prima staţie de tramvai şi aşteptam unul cu care să plec către Cişmigiu, să văd şi eu grădina de care auzisem şi pe care n-o văzusem niciodată. A sosit un tramvai cu altă destinaţie şi, după ce a pornit din staţie, observ că încetineşte şi din el coboară Ion care mă observase în staţie, care a coborât, bineînţeles după ce vatmanul l-a cam “boscorodit” puţin din cauză că a întârziat la coborâre. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am povestit întâmplarea, după care am plecat la gazda lui, el stând în altă stradă – Hagi Maria Moscu, unde i-am băut toată apa din frigider, atât eram de însetat după atâta umblătură. Întâmplarea s-a petrecut cam la câteva luni după eliberare.

Cu Ion Ioanid mă voi întâlni de mai multe ori în Bucureşti, înainte de plecarea lui din ţară, când mă mai aproviziona cu câte o revistă franţuzească şi aflam lucruri pe care nu le găseam în presa românească. Aşa, de exemplu, m-a delectat mult o revistă în care un număr întreg a fost dedicat plecării fiicei lui Stalin, Svetlana, în occident, unde aflam cu lux de amănunte multe din tainele Kremlinului şi ale familiei lui Stalin, precum şi câteva fotografii pe care nu le puteam găsi în presa noastră. Întâlnirile mele cu Ioanid erau scurte, fiindcă mă întâlneam doar atunci când prindeam câte-un interval de timp liber.

După 1989, când l-am vizitat la München de două ori, ca urmare a invitaţiei lui şi pe cheltuiala lui, am avut timp suficient să ne spunem de toate, dar de această dată evenimente de actualitate, când l-am descusut de tot ce eram eu curios să aflu.

În prezent menţinem legătura prin scrisori, convorbiri telefonice şi schimburi de cărţi şi publicaţii. În anii de după 1990, când a vizitat Bucureştiul, am reconstituit pentru două zile tripleta de ală dată în casa doctorului Emil Căpraru la care au mai fost şi soţia lui şi a mea. Cu această ocazie l-am însoţit şi în satul lui natal, Ilovăţ – Mehedinţi, pe care l-a revăzut după cincizeci de ani şi unde consătenii care-l mai ţineau minte i-au făcut o primire călduroasă.

Pe Copaciu Stere l-am întâlnit întâmplător la întreprinderea Policolor Bucureşti, de unde procuram vopsele pentru întreprinderea mea. M-a invitat la el acasă unde am dormit o noapte. Nu l-am mai întâlnit de-atunci, dar sper să-l reîntâlnesc de-acum.

Pe doctorul Emil Căpraru l-am căutat atunci când am avut nevoie să-mi recomande un medic cardiolog la o policlinică din Bucureşti. Eram obsedat de gândul că sunt bolnav de inimă, fiindcă aveam dureri în partea stângă a pieptului. Mi-a recomandat un medic de la o policlinică cu plată, dar înainte de asta m-a consultat şi el, chiar dacă nu era cardiolog, ci pediatru. Nici unul din cei doi medici care m-au consultat nu m-a găsit bolnav de inimă, boala mea fiind de natură reumatică. Durerile mele se menţin şi-acum şi mă deranjează mai mult când se schimbă vremea.

Cu ocazia peregrinărilor mele prin Bucureşti ca merceolog, l-am mai vizitat pe doctorul Căpraru şi la locul lui de muncă şi mai schmimbam impresii şi ne informam reciproc despre viaţa noastră pentru a ne reîncărca “bateriile”. După 1990 avem legături strânse şi vizite reciproce între Bucureşti şi Piatra Neamţ.

Trecând odată pe strada Prof. Ion Ursu, mi-am amintit că aici locuieşte Carol Papanace. N-am îndrăznit să merg să-l deranjez cu vizita mea, nici să-i dau eventual un telefon, ştiind că el era în vizorul securităţii şi că cel puţin unul din vecini era cu ochii pe familia lui şi pe cei ce-l vizitează. M-am îndreptat spre casa lui să văd dacă nu cumva îl observ prin curte şi am fost bine inspirat. L-am zărit şi l-am strigat din stradă. A venit repede, mi-a deschis poarta şi am intrat în casă, unde am stat cca. două ore de vorbă. Atunci l-am cunoscut şi pe fratele lui, Atanasie, care şi el fusese multă vreme clientul închisorilor comuniste şi despre care toţi deţinuţii vorbeau la modul superlativ. Între timp Atanasie a murit. Din când în când, mă mai întâlnesc cu Carol.

Altădată într-o delegaţie la Sibiu, l-am vizitat pe Balaban Octavian şi cu el i-am vizitat pe Popa Ilie şi Fulea Ion, preot din Răşinari. Seara târziu m-au condus la staţia de tramvai, de unde trebuia să plec spre Dumbrava Sibiului unde aveam cameră, fiindcă nu cunoşteam oraşul şi nu-mi dădeam seama pe unde pot ajunge la hotel. Din nenorocire, nici Popa Ilie, nici preotul Fulea Ion n-au mai apucat să vadă sfârşitul erei comuniste.

De Popovici Gheorghe (Gelu) am aflat, când am fost la tratament în staţiunea Amara-Ialomiţa, că se găseşte la CAP Slobozia Veche, pe post de inginer şef. El şi cu Tavi Balaban sunt printre puţinii deţinuţi care, deşi au făcut de două ori închisoare, au avut voinţa şi energia să urmeze cursuri universitare. Gelu Popovici este unul din prietenii mei care mi-a cunoscut mai în amănunt viaţa. De aceea, după decembrie ’89, mi-a sugerat să-mi scriu memoriile, fiindcă viaţa mea, a spus el, prezintă unele particularităţi care merită cunoscute şi de alţii. De asemenea, şi Ion Ioanid m-a îndemnat să fac acelaşi lucru. [lcb8]

În oraşul Bistriţa am avut un singur prilej de a merge în delegaţie şi n-am pierdut ocazia să-l caut la telefon pe Iulian Bălan, cu care am stat împreună în DO şi am fost judecat şi condamnat în acelaşi lot. A venit la mine la hotel, unde aveam o cameră şi am stat de vorbă depănând amintiri.

Boghiţoi Teodor, coleg de clasă de liceu şi de puşcărie, l-am întâlnit la Moineşti la o întreprindere de utilaje de construcţii, unde era tehnician.

Tot în felul acesta l-am întâlnit la o întreprindere din Bacău şi pe Mântulescu Gheorghe şi ne-am recunoscut imediat. N-am stat prea mult de vorbă, fiindcă aveam de umblat şi alte întreprinderi în aceeaşi zi şi eram în criză de timp, dar suficient să mai schimbăm câteva impresii şi să mai aflăm câte ceva despre cunoştinţele noastre comune şi felul în care ne-am gospodărit după eliberare. Acum ne mai vedem uneori la întâlnirile anuale ale foştilor locatari ai Târgşorului.

Merită o menţiune deosebită în această enumerare doamna Elena Ciorănescu, fosta gazdă a lui Ion Ioanid cu care mai ţineam legătura după ce el a plecat în Occident. Fiindcă ea mai pleca în Germania unde avea fraţi şi se mai întâlnea şi cu Ion, mă informa şi pe mine când mai aveam drum spre Bucureşti, despre familia lui şi despre cei cu care colabora la radio Europa Liberă. Tot prin mijlocirea doamnei Ciorănescu am primit de la Ion Ioanid şi nişte daruri şi bani.

Tuturor celor menţionaţi le dedic un gând de prietenie şi recunoştinţă şi le păstrez o frumoasă amintire, fiindcă atunci când ne-am întâlnit nu mi-au întors spatele şi nici nu s-au prefăcut a nu mă cunoaşte, chiar dacă timpurile erau potrivnice şi riscante. Am cunoscut oameni care au trăit decepţia unor întâlniri pe care le-au regretat. Probabil că unii au greşit în alegerea materialului atunci când au legat aceste prietenii. Prietenii mei din închisoare m-au scutit de asemenea decepţii. Nu acelaşi lucru pot să-l spun despre unii, destul de puţini, dintre cei de afară, dinaintea detenţiei, care nu se arătau bucuroşi de o întâlnire cu mine de teama de a nu-şi periclita situaţia. Preferam eu să-i evit pentru a nu le crea neplăceri.

Gustul amar al decepţiilor mi l-au provocat majoritatea celor care după decembrie 1989 au fost aduşi de valurile evenimentelor pe scaunele din faţă ale societăţii neavând alte merite decât veleitarismul lor bolnăvicios şi neobrăzarea. Când spun acest lucru mă refer atât la clasa politică a ţării cât şi la unii foşti deţinuţi politici. Prima categorie este infiltrată de foşti comunişti instalaţi de puterea sovietică şi de urmaşii lor, iar a doua categorie este reprezentată de oameni lipsiţi total de principialitate. Aceştia se ghidează după principiul “dacă voi nu mă vreţi eu vă vreau.” C.T. Dumitrescu se erijează în singurul reprezentant al foştilor deţinuţi politici care trebuie să-l menţină în postul pe care şi l-a arogat şi pe care-l păstrează cu concursul complicilor săi, pe care-i atrage prin promisiuni de posturi politice şi cu sperietoarea că fără el se vor pierde toate drepturile obţinute de foştii deţinuţi.

După ce a anulat pe motive imaginare mai multe alegeri desfăşurate la filiala Bucureşti, a recurs la tot felul de şolticării, ţinând congresele AFDPR şi comitetele directoare în oraşele unde avea complici care să-l susţină. Abuzând de imunitatea parlamentară solicita poliţiei din oraşul respectiv câţiva poliţişti care să-i asigure securitatea personală şi pe care-i folosea ca paznici la uşa clădirii unde avea loc adunarea respectivă, nepermiţând intrarea celor pe care el îi considera indezirabili. Eu personal am fost oprit de a intra în clădirea prefecturii din Tg. Jiu, unde se ţinea Comitetul Director. Odată cu mine au fost opriţi şi delegaţii de la Dolj şi Bucureşti. Toţi cei opriţi făceau parte dintre cei care l-ar fi criticat în şedinţă sau ar fi votat împotriva lui.

Alte metode de a asigura permanentizarea în funcţie, căutând să-şi asigure majoritatea alegătorilor: pe complicii lui îi invita cu toată familia la votare şi le acorda drept de vot, ceea ce este contrar statutului. După ţinerea congresului şi după ce se mai scurgea ceva timp, ca lumea să uite, modifica statutul acasă la el, introducând articole ce-i dau dreptul de a valida sau invalida alegerile de la filialele judeţene, articole pe care le prezintă apoi ca modificări votate la congresul anterior. În judeţele unde n-a reuşit să-şi impună oamenii lui, a înfiinţat filiale paralele, dacă şi-a găsit complici care să-i dea concursul, ca de pildă în judeţul Galaţi, unde a creat o filială la Tecuci.

După epuizarea tuturor şolticăriilor, recurge la ultima soluţie: anularea alegerilor în filialele care-l contestă. Aceasta este democraţia lui Ticu Dumitrescu. Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!

Marea majoritate a deţinuţilor politici din România şi nu a delincvenţilor sau asimilaţilor politici, trăiesc din plin această decepţie.

Chiar filiala AFDPR Prahova, de sub conducerea lui Costel Popilian, care-i cunoaşte mai bine faptele, i-a evidenţiat necinstea şi manevrele dezonorante la care s-a dedat în cadrul judeţului.

“Din cărţi furate lămpilor de ieri

ai strâns zădărnicie şi-ndoială.

Din vis, de unde vii cu mâna goală,

n-ai scos decât înfrângeri şi căderi.

Din aripi vechi-un pumn de rumeguş,

din anii stinşi – seminţe de cucută.

Şi totuşi, pui pe umbra ta pierdută

o dulce moliciune de arcuş

şi prefăcând în clipe de parfum

şi anii stinşi şi lacrima uitată,

tot ce-a fost ieri, cu-n zâmbet ierţi acum

şi parc-ai vrea să fie înc-odată.”

Radu Gyr

Cei care l-au văzut pe CTD la televizor, cum îşi bagă capul cu disperare printre personalităţile politice ale ţării, numai să nu piardă ocazia de a fi prins în obiectivul aparatului de filmat, îşi vor da seama de veleităţile lui de a fi mereu în faţă şi, dacă se poate, printre personalităţi de prim rang.

Marea realizare a lui CTD este că a dezbinat AFDPR-ul. Dacă s-ar fi retras onorabil atunci când a fost sancţionat prin vot, rămânea un om stimat de toţi şi AFDPR rămânea o instanţă morală respectată de lumea politică din România şi nu “circul CTD”.

Dacă misiunea lui CTD a fost aceea de a dezbina AFDPR-ul, atunci el a înregistrat un mare succes, folosind promisiuni fără acoperire (ca postul de prefect sau ambasador), şantajul, ameninţările şi diversiunea. Românii, “neamul nevoii”, cum i-a caracterizat Eminescu, după ce s-au tulburat apele, au lăsat gunoaiele să iasă deasupra, aşteptând ca ele să se lase la fund, dar gunoaiele s-au cocoţat şi mai sus pozând în instanţe morale. De pe poziţia de preşedinte pe ţară a AFDPR şi de senator, a reuşit să abată atenţia chiar şi a unor personalităţi din lumea politică şi intelectuală şi chiar a presei, că el este cel mai în drept să reprezinte pe deţinuţii politici, acuzând pe cine trebuie şi mai ales pe cine nu trebuie, chiar dacă aceştia erau de o valoare morală, intelectuală şi profesională superioară lui. Aceasta este teama şi obsesia lui CTD şi de aceea dă din mâini şi din coate (ghinionul lui că are numai câte două) ca să rămână cât mai în faţă şi cât mai sus.

CTD, dispunând de aceste pârghii şi având acces la dosarele securităţii, a căutat să-şi cosmetizeze propriul dosar şi pe care nici aşa cosmetizat nu-l face cunoscut celor pe care-i reprezintă. În acelaşi timp urmăreşte să intre în posesia unor informaţii despre potenţialii lui adversari, pe care să-i şantajeze. De pe această trambulină de preşedinte AFDPR, el a ţintit foarte sus, chiar şi preşedenţia PNŢCD, considerându-se urmaşul lui Coposu, dar n-a avut succes, fiindcă întrecuse măsura.

Şi presa democrată post-comunistă, dar cu sentimente stângiste, ca să nu zic procomuniste, i-a dat concursul. Principalele ziare centrale i-au publicat totdeauna tot ce vroia el să publice, dar niciodată n-au publicat dreptul la replică sau articole în care CTD era criticat. Personal am scris la şase ziare centrale şi n-am primit nici un răspuns prin presă.

Dacă prezentul lui CTD este mai mult sau mai puţin cunoscut, despre trecutul lui se cunoaşte foarte puţin. Personal nu cunosc nici un deţinut care a fost cu el în închisoare sau care i-a văzut dosarul lui de deţinut, chiar cosmetizat. De asemenea, nu cunosc un al doilea deţinut politic decorat de Ceauşescu cu Ordinul Muncii.

Oamenii de bună credinţă şi corecţi, mai ales dacă sunt neinformaţi, pierd adesea în confruntarea cu cei de rea credinţă. Ştiut fiind faptul că fiecare om judecă după structura lui sufletească pe semenul lui, considerându-l pe cel de-alături cu acelaşi caracter, dar se convinge de contrariu abia după ce a fost tras pe sfoară, şi atunci e prea târziu.

CTD vrea să devină şantajistul numărul unu al tuturor deţinuţilor şi să le arate tuturor ce poate el dacă cineva îl contestă ca “erou naţional”. Iată cine vrea să ne reprezinte cu orice preţ, chiar cu cel al impertinenţei.

Oamenii sunt de trei feluri: incapabili, capabili şi capabili de orice. El face parte din ultima categorie. E bine că parlamentul nu l-a consacrat pe viaţă în Comisia de cercetare a arhivelor securităţii, în care el să dea certificate de bună-purtare deţinuţilor care nu-l recunosc pe el ca fiind deţinutul politic numărul unu al României, aşa cum şi-a dorit el cu ardoare.

Dezbinarea din cadrul AFDPR Bucureşti s-a extins în toată ţara, iar acolo unde CTD era singur a găsit prin metodele arătate mai sus măcar un om care să-l reprezinte şi cu care să înjghebeze o filială paralelă. Astfel de oameni au fost recrutaţi dintre aceia care au dat crezare ameninţării lui că vor pierde drepturile acordate de DL 118/90, dacă nu-l recunosc pe el ca preşedinte.

La filiala AFDPR Neamţ, după alegerile din 1997, când Al. Lăzărescu n-a mai fost reales preşedinte, recunoscând că a pierdut şi predând cheile de la sediu, CTD l-a determinat să se alăture manevrelor sale şi să nu mai recunoască nici el rezultatul alegerilor, cu toate că noua conducere aleasă a filialei l-a declarat preşedinte de onoare şi el a acceptat funcţia onorifică.

Personal, am colaborat normal şi satisfăcător în cadrul filialei AFDPR Neamţ şi în cadrul comisiei de aplicare a DL 118, până în momentul când s-a dezis de a recunoaşte rezultatul alegerilor din 1997.

De atunci a început să fluture insinuarea din ce în ce mai puţin voalată că nerecunoaşterea lui CTD ca preşedinte pe ţară va aduce după sine anularea drepturilor acordate deţinuţilor care-l contestă.

Gestul care m-a dezgustat şi care a făcut ca paharul să se reverse a fost atunci când a pus în mod retoric şi provocator întrebarea: “V-ar plăcea ca părintele Grebenea, după 22 de ani de puşcărie şi la vârsta de peste 90 de ani, să nu mai primească drepturile ce i le acordă legea?” La câteva zile, după ce mi-am pus eu însumi întrebarea de când DL 118 este proprietatea lui CTD şi a lui Lăzărescu şi de când se poate aplica diferenţiat şi individualizat după bunul lor plac, i-am dat răspunsul care-l merita. Cred că numai în capul unor oameni obsedaţi de gândul parvenirii cu orice preţ, pot lua naştere astfel de întrebări.

Mă opresc aici cu aprecierile, fiindcă vreau să mă apăr cu meritele mele, în măsura în care le am şi nu cu păcatele altora, cum se apără el în dosarul de judecată de mai bine de trei ani, în care m-a implicat acuzându-mă de disidenţă şi excluzându-mă din filiala Neamţ, împreună cu alţi membri: Popa Neculai, Curpănaru Gheorghe, Lorenţ Andrei, Popovici Laurenţiu, Fetcu Alexandru, Ionescu Paul şi alţii.

AFDPR nu este un partid politic cu o disciplină de partid prevăzută în statut, ci o asociaţie apartinică şi apolitică în interiorul ei, formată din foşti deţinnuţi cu diferite convingeri şi atitudini sau pe motive de conştiinţă, trăsătura lor generală fiind aceea că au fost persecutaţi de regimul comunist. Disidenţa mea constă în aceea că nu mi se permite dreptul la opinie diferită de a clanului Dumitrescu-Lăzărescu, care sunt nesătui de şefie şi după trei-patru legislaturi consecutive. Ei trebuie să moară preşedinţi. CTD a refuzat să limiteze la numai două mandate preşedinţia AFDPR. Din punctul lor de vedere cine nu-i recunoaşte este disident şi în consecinţă trebuie exclus.

Constat că nici justiţia, după mai bine de trei ani, nu reuşeşte să stabilească cine trebuie să fie preşedintele filialei Neamţ, cel ales de adunarea generală sau cel numit de CTD.

Logica şi norma de drept e foarte simplă şi se impune de la sine, dacă nu sunt cumva şi alte criterii de apreciere pe care eu nu le cunosc.

Dacă vremurile de după 1989 n-au reuşit să limpezească apele şi toată lumea pluteşte în confuzie, cine se face vinovat? Omul sau vremurile? Cronicarul spunea că “nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremi”, dar mă-ntreb, vremurile cine le face, cine le imprimă impulsul, cine le pune pecetea, nu oamenii, nu omul? Nu ştiu ce să răspund, dar mă satisface răspunsul geniului nostru naţional, Mihai Eminescu:

“De-i goni fie norocul,

Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

Vânturile, valurile.

Ne-nţeles rămâne gândul

Ce-ţi străbate cânturile,

Zboară veşnic, îngânându-l

Valurile, vânturile.”

*****